doktoru

sâmbătă, 21 februarie 2015

Psalmul 35 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 35



Întru sfârşit, lui David, robul Domnului.



    Când David era izgonit de Saul, a fugit în peşteră ca să doarmă, însă Saul a intrat în aceeaşi peşteră, neştiind că David este ascuns în partea cea mai dinlăuntru a peşterii, dormind şi el acolo, aproape de gura peşterii, iar David, sculându-se noaptea şi aflând pe Saul culcat, nu l-a omorât, ci numai poala hainei lui o a tăiat, spre dovadă, iar după ce s-a făcut ziuă şi Saul a ieşit din peşteră, David, stând departe, a strigat, înfruntând pe Saul. întrebându-l pentru ce îi vrăjmăşeşte viaţa cu nedreptate şi îl prigoneşte, i-a arătat încă şi dreptatea sa, şi nepomenirea de rău a sa ce o avea către Saul, căci, în mâinile sale avându-l, nu l-a omorât; i-a arătat încă spre încredinţare şi poala hainei lui pe care i-a tăiat-o. Saul însă, ruşinându-se şi umilindu-se, a mărturisit că cu nedreptate prigoneşte pe David, şi astfel i-a zis simplu cuvinte voite cu dragoste, însă a rămas iarăşi acelaşi, prigonind adică pe David. Pentru aceasta, David, durându-1 inima pentru întâmplarea sa, a alcătuit psalmul acesta, mai întâi, ca să prihănească pe Saul, iar după aceasta, să vindece şi lucrarea cea rea a fiecărui om viclean şi vrăjmăşitor (vezi şi suprascrierea Psalmului 56). Iar psalmul s-a suprascris întru sfârşit, fiindcă prooroceşte pentru pieirea vrăjmaşilor săi, care a şi urmat la sfârşit, iar rob al Domnului se numeşte David, şi ca un fiu, şi ca o slugă a Lui, precum am tâlcuit la suprascrierea Psalmului 17 74.

1. Zis-a călcătorul de lege, ca să păcătuiască întru sine:

   Acest zis-a se înţelege în loc de „socoteşte” (după Sfinţii Chiril şi Teodorit), iar ca este de prisos, pentru ca înţelesul să fie de acest fel: „Socoteşte călcătorul de lege ca să păcătuiască întru sine, adică întru singură conştiinţa sa pe ascuns, [zicând] şi că Dumnezeu nu vede răutatea lui, nici vicleana aşezare a inimii lui 75. Ori şi altfel zice întru sine călcătorul de lege, adică cugetă şi gândeşte să păcătuiască, iar călcător de lege este Saul, pentru că ura pe David, care îi era şi prieten şi ginere, având pe Micol de soţie, fiica lui Saul 76.

nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lui.
   Înaintea ochilor unui astfel de om ce ţine fărădelegea, nu este frica lui Dumnezeu, pentru aceasta şi socoteşte şi gândeşte astfel de cugetări rele, şi nu socoteşte, ticălosul, că nu poate a se tăgădui şi a se ascunde de Dumnezeu:

2. Că a viclenit înaintea lui, ca să afle fărădelegea lui, şi să urască.
   „Pentru că, zice, vezi ce a făcut omul cel fărădelege, (...) a întrebuinţat viclenire înaintea sa, adică s-a amăgit pe sine, şi n-a vrut să cerceteze şi să afle ce fel sunt nelegiuirile sale şi să le urască. Şi aici este de prisos ca.”77

3. Graiurile gurii lui, fărădelege şi vicleşug;

   „Cuvinte acelea pe care Saul le-a zis către mine, care păreau a fi de iubire şi pace, erau pline de nelegiuire şi viclenie, având într-însele ascunsă otrava, că aceasta era faptă nelegiuită şi vicleană, căci el, prin cuvintele sale cele părute a fi de iubire, socotea a mă face să nu mă îngrijesc, că adică nu este vrăjmaşul meu, şi aşa să mă găsească fără de pază şi să mă prindă.”

nu a vrut să priceapă ca să facă bine.

   „N-a voit Saul, zice, să ia înţelegere* spre a face binele, adică spre a conteni de a mă vrăjmăşi.”78

4. Fărădelege a gândit întru aşternutul său;
   „Nu numai ziua, zice, ci şi noaptea, când se afla în patul său, Saul cugeta cele rele asupra mea, şi nici în vremea odihnei şi a liniştei el nu se liniştea.” David arată prin aceste cuvinte covârşirea răutăţii lui Saul. Însă asemenea zice şi Miheia: Vai de cei ce cugetă cele rele în aşternuturile lor şi îndată, la ziuă, le împlinesc (Mih. 2: 1).

în toată calea bună n-a stătut, şi răutatea n-a urât.
   „Gata era Saul, zice, spre tot păcatul, şi nu s-a îngreuiat, nici n-a urât răutatea.”79

5. Doamne, în cer este mila Ta şi adevărul Tău până la nori.
6. Dreptatea Ta ca munţii lui Dumnezeu; judecăţile Tale, adânc mult;


   Precum cu cuvintele pe care le-a zis mai sus a arătat David covârşitoarea răutate a lui Saul, tot aşa şi prin cuvintele acestea arată mărimea şi covârşirea îndelungii răbdări, bunătăţii şi milostivirii celeilalte a lui Dumnezeu: „Doamne, zice, în cer este mila Ta, adică este atât de multă, încât ajunge până la cer, aşijderea şi adevărul Tău este înalt până la nori, fiindcă şi norii se văd cum se suie până la cer (precum aceasta a zis şi în Psalmul 56, stih 13). Iar dreptatea Ta, zice, este ca munţii lui Dumnezeu”. Prin munţi însă arată înălţimea şi mărimea dreptăţii lui Dumnezeu, iar munţi ai lui Dumnezeu se numesc pentru că au fost zidiţi de Dumnezeu. Judecăţile Tale adânc mult, adică „judecăţile şi iconomiile Tale sunt adânc neîmpuţinat şi nepriceput”80.

oamenii şi dobitoacele vei mântui, Doamne.

   Graiul acesta „a mântui” se zice uneori pentru veşnica şi nesfârşita mântuire care este în ceruri, precum zicem [de pildă că]: „drepţii se mântuiesc”, cu mântuire veşnică adică. Iar alteori se zice pentru vremelnica mântuire a vieţii acesteia, precum se zice şi aici, că mântuirea cea din viaţa aceasta însemnează simplu vioiciune*. Zice dar David: „Tu, Doamne, fiind atât de bun, înviorezi nu numai pe oameni, ci şi vietăţile cele necuvântătoare (că prin dobitoacele cele blânde a arătat şi pe cele sălbatice)”. Iar vei mântui este în loc de „mântuieşte”, luându-se timpul viitor în loc de cel prezent. Iar oameni numeşte pe cei ce viază după cuvântul cel drept, iar dobitoace pe cei ce viază cu necuviinţă şi fără ştiinţă*. Ori prin oameni să-i înţelegi pe iudeii cei povăţuiţi spre bine de dumnezeiasca lege, iar dobitoace pe neamurile cele iubitoare de îndulcire. Iar după acest înţeles, adică graiul vei mântui la timp viitor (precum şi este), este proorocie, adică: „Tu, Doamne, vei mântui neamurile cu mântuire veşnică, când vor crede întru propovăduirea Evangheliei”.

7. Cât ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule,

   Acest cât este semn de mirare, căci mirându-se David şi înspăimântându-se de covârşirea bunătăţii şi a milei lui Dumnezeu - pe temeiul căreia mântuieşte şi pe oameni, şi pe dobitoace strigă: „Prea mult* ai înmulţit spre noi mila Ta, Doamne”.

şi fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui.
   Fiii oamenilor este în loc de „oameni”, precum am zis în Psalmul 4. „Deci, zice David, care sunt înseşi oameni [oamenii adevăraţi, raţionali], şi nu s-au schimbat după chip*, şi numele de om cu numele răutăţii, aceia vor putea nădăjdui întru acoperământul păzirii şi al ocrotirii Tale, Doamne.” Ori aceasta se poate înţelege şi altfel, [anume] ca proorocie pentru creştini.

8. Îmbăta-se-vor de grăsimea casei Tale,

   Îmbătare numeşte aici veselia, iar grăsime numeşte bogăţia, că vinul, zice, veseleşte inima omului (Ps. 103: 16). Grăsimea este [şi] bogăţia şi prisosinţa seului. Deci zicerea are înţelesul următor: „Oamenii care au păzit pe cel după chip şi după asemănare, aceştia se vor veseli de bogăţia casei Tale, Doamne”, iar casa este Biserica, iar bogăţia ei sunt dogmele cele bine-cinstitoare, care veselesc duhovniceşte pe cei ce le înţeleg. Ori casa lui Dumnezeu-Cuvântul este trupul cel însufleţit pe care Şi l-a luat [l-a asumat], întru care S-a sălăşluit (după Isihie), iar grăsime este (după Didim) învăţătura cea de la Hristos, care adapă sufletele şi le îngraşă, şi le veseleşte într-atâta încât pot zice cu Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos (Rom. 8: 35).

şi din izvorul* desfătării Tale îi vei adăpa pe dânşii.
   Aceeaşi noimă pe care David a zis-o mai sus, o zice şi acum, iar fiindcă acolo a pomenit de beţie, pentru aceasta, prin urmare, aici grăieşte şi despre băutură, că zice cum că: „Tu, Doamne, vei adăpa pe creştinii care vor crede întru Tine din râul desfătării care izvorăşte din Tine”. Că râuri veselitoare este curgerea veselitoarei învăţături a lui Hristos; râuri adică, pentru că din gura lui Hristos a izvorât vremelnic o astfel de învăţătură, şi pentru tăria şi repejunea ei asupra celor grăitori-împotrivă, încă şi pentru că era unită cu cuvintele legii vechi şi cu ale proorocilor, că astfel este şi râul care curge în vreme de furtună ploioasă, pentru că şi acela este vremelnic, şi puternic, şi repede, şi amestecat cu multe ape. Şi se numesc râuri de desfătare, pentru că învăţătura lui Hristos veseleşte şi îngraşă duhovniceşte sufletele, precum am zis. Unii însă, adică Isihie şi alţii, au înţeles prin grăsimea casei preacuratul sânge ce a curs din coasta lui Dumnezeu- Cuvântul, iar râu, apa care a curs împreună cu sângele, iar acestea două ne-au îmbătat pe noi cei din neamuri, şi atâta ne-au veselit, încât ne-au entuziasmat cu entuziasm mântuitor, şi ne-au făcut să ieşim din rătăcirea cea de mai-nainte a idolatriei 81.

9. Că la Tine este izvorul vieţii,

   Prin aceste cuvinte, Prooroc-împăratul vrea să arate acestea, anume că: „Tu eşti Dătătorul vieţii, precum a zis şi însuşi Stăpânul Hristos: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14: 6)”, deoarece, ca Dumnezeu, avea întru Sine izvorul vieţii, şi nu-l avea din afară, precum o aveau sfinţii cei ce au înviat din morţi. Ori zice că: „De la Tine, Părinte, este Fiul Dătător de viaţă, Care a zis: Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine (In. 14: 6). Iar izvor de viaţă a zis precum zice şi prin Ieremia: Pe Mine, Izvorul de apă vie, M-au părăsit (Ier. 2: 23) (după Teodorit).

întru lumina Ta, vom vedea lumină.

   Zicerea aceasta este teologie[*][†] care prooroceşte despre Sfânta Treime, adică cum că noi, cei ce urmăm să credem întru Tine, Părinte, prin Fiul Tău, vom cunoaşte pe Duhul Cel Sfânt 82. Pentru că de vreme ce Dumnezeu este lumină Întreit-strălucitoare, apoi fiecare faţă [persoană] a Sfintei Treimi este lumină. Deci Fiul a învăţat despre Sfântul Duh, numindu-L pe El Mângâietor de aceeaşi putere şi cinste. Şi invers, noi, luminându-ne de Sfântul Duh Cel din Dumnezeu şi Părintele, vedem razele Fiului (după Teodorit), fiindcă, după Pavel: Nimeni nu poate zice: Domn este lisus, decât prin Duhul Sfânt (I Cor. 12: 3). Şi iarăşi: Iar nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său (I Cor. 2: 10).

10. Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine, şi dreptatea Ta celor drepţi la inimă.
   „Totdeauna, zice, o Doamne, miluieşte pe cei ce s-au învrednicit a Te cunoaşte Dumnezeu adevărat şi de a lua totdeauna dreptul Tău ajutor, pe care Tu îl dai celor drepţi şi neviclenitori cu inima.”83

11. Să nu-mi vină mie piciorul mândriei,

   „Să nu încapă la mine mândria (că pornind de la picior arată tot trupul mândriei), nicidecum să se lipească de mine.” Prin numele mândriei a arătat toată răutatea, deoarece mândria este vârful şi născătoarea tuturor răutăţilor 84.

şi mâna păcătosului să nu mă clatine.

   „Mâna păcătosului, zice, adică păcătosul (din parte înţelegându-se totul) să nu mă clatine.” Iar păcătos numeşte David pe Diavol, ori pe Saul, fiind şi el în fărădelege, ori şi pe toti cei răi. Iar să nu mă clatine înseamnă „să nu mă abată de la temeiul cel tare al faptei bune” 85.

12. Acolo au căzut toţi cei ce lucrează fărădelegea,

   Acolo este în loc de „în locul acela” ori „în vremea cea hotărâtă de Dumnezeu”, şi nu a zis „voi cădea”, la timp viitor, ci la trecut, „au căzut”, căci David a văzut cu ochii prooroceşti căderea lor, adică a celor ce lucrează fărădelegea: Saul şi cei împreună cu dânsul, [dar] şi tot omul rău 86 .

scosu-s-au afară şi nu vor putea să stea.

   „Au fost izgoniţi, zice, cei de mai sus, departe de ajutorul lui Dumnezeu, pentru răutatea şi vicleşugul lor, şi nu vor mai putea să se întărească în lumea aceasta şi să fie vii.”

------------------------------------------------------------------------------------------------
 

74 Iar Sfântul Chiril zice că: „Psalmul acesta cuprinde prihănirile mândriei poporului iudeilor, fiind ca o mustrare a răutăţii lor”.

75 Sfântul Chiril zice astfel: „Socoteşte cel fărădelege că nu vede nimeni sfătuirile sale, însă zicem că este [săvârşeşte] fărădelege cel ce opreşte cu totul dumnezeieştile legi, încât nici nu voieşte ca ele să fie, voind să petreacă o viaţă cu totul sălbatică şi deznodată, şi oarecum alergătoare fără abatere spre locul iadului şi cursa morţii, dintre care fiecare, după Scriptură, numai ce nu zice Domnului: Fugi de la mine, nu voiesc să ştiu căile Tale (Iov 21: 14).

76 Iar Isihie zice: „Nu simplu pe călcătorul de lege, ci pe cel făţarnic şi viclean îl socoteşte psalmul, pe cel ce are în suflet mult noroi de fărădelege, şi pentru aceasta zice întru sine, socotind să păcătuiască. Pentru ce zice însă întru sine ? Pentru că socoteşte cele pe care voieşte a le zice arătat, fie temându-se, fie ruşinându-se”.

77 Iar Marele Vasile tâlcuieşte aceasta astfel: „Nici cel ce zice «am greşit» se mărturiseşte, iar apoi stăruie în păcat, ci cela ce, după psalm, şi-a aflat păcatul său şi l-a urât, căci ce foloseşte bolnavului purtarea de grijă a doctorului, când bolnavul se iscuseşte spre cele stricătoare vieţii? Tot astfel nu este nici un folos din iertarea nedreptăţilor celui ce încă nedreptăţeşte. Dar cum se iartă păcatul? Când fapta bună, stăpânind peste suflet, îl şi trage pe acesta cu totul la cuvintele sale, şi va face ură întru sine către potrivnica aşezare (adică când va urî păcatul, şi se va sârgui a face fapta bună, atunci se va ierta)”. Iar Cuviosul Patermutie [Patermutie este pomenit de Timotei Alexandrinul în Istoria monahilor din Egipt (390-394), tradusă şi în româneşte] zice: „Cuvântul acesta s-a zis pentru Amnon, fiul lui David, care a silit-o pe Tamara, sora sa vitregă; iar după ce a stricat-o [sedus-o], o a urât [respins-o], precum este scris: După aceea a urât-o Amnon cu ura cea mai mare, aşa încât ura cu care a urât-o el era mai mare decât iubirea pe care o avusese către ea (II Împăraţi 13: 15)”. Iar la Nichita se găsesc şi acestea, zise de marele Vasile: „Nici aceasta n-o socoteşte nelegiuitul, anume că Dumnezeu îi găseşte păcatul, şi, găsindu-1, îl urăşte şi pe el şi pe păcat. Deci a viclenit spre a nu se afla, sofistic [prin sofisme] (cu vicleşug), facându-se avocat [pledând] pentru cele ce păcătuieşte”. Şi Sfântul Chiril încă zice: „Nu a umblat cu adevărul înaintea ochilor lui Dumnezeu, că socotesc că aceasta ar însemna oareunde zicerea «a viclenit»”.

* Să fie înţelegător.

78 Iar altul zice: „Acesta dar a fost răul cel nemărginit, a nu voi binele, nici a fi oarecare desluşire a [discernământ al] sufletului, ca măcar uneori să voiască binele, dar însă îl trage pofta, încât de aici să întindă şi graiuri, şi sfaturi de noapte, şi fapte de ziuă, ca să nu poată zice: că nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, acela îl fac (Rom. 7: 19)”.

79 Iar dumnezeiescul Isidor tâlcuieşte astfel: „Iar răutatea nu a urât-o, şi nu s-a îngreţoşat de ea, fiindcă pe idoli, dumnezeiasca Scriptură uneori îi numeşte urâciuni, iar alteori groaznici, iar că n-au stătut în toată calea cea bună însemnează ori că s-au pus pe ei spre slujirea a toată calea cea rea, ori că apără şi ocrotesc răutăţile. Că starea de faţă uneori poate să însemne apărare şi ajutorare, încât s-ar înţelege că cel ce face păcatele stă în calea păcătoşilor, iar cel ce împreună se nevoieşte stă lângă cel ce le face. Şi întru atâta măsură de răutate a sporit, încât n-a putut nici măcar o dată a urî vreo răutate, sau că nu o ar face de ar fi urât-o, iar acum şi stă lângă dânsa, adică o a ajutat, o a apărat şi o a dezvinovăţit, că precum uneori un ritor nebiruit, stând înaintea judecătorilor, pentru cei ce au trebuinţă de ajutor, îşi porneşte meşteşugul său, aşa şi cel ce cu toată răutatea, nu s-a lepădat a împreună ajuta [sprijini] răutăţile”.

80 Iar altul zice: „Zicerea în cer este mila Ta arată că cu aceeaşi milă şi toate cele cereşti s-au întărit, adică puterile cuvântătoare [raţionale, înţelegătoare; aici: îngerii]. Iar zicerea adevărul Tău până la nori este în loc de „adevărate şi încredinţate ai arătat spunerile cele prin prooroci, că nori se numesc proorocii”. Iar Marele Vasile zice: „Este o dreptate adică, care se mişcă întru noi, împărţirea ei se face deopotrivă [în mod egal], deşi nu o dobândim în întregime, ci cu prea dreaptă socotinţă îndeplinind, nu cădem de la scop, iar de vine vreun dar de sus de la dreptul Judecător, fie îndreptător, fie răsplătitor, mărimea lui este cu anevoie de privit cu mintea, pentru înălţimea dogmelor celor ce se află într-însul, precum zice David: Dreptatea Ta ca munţii lui Dumnezeu". Iar despre judecăţile lui Dumnezeu, zice Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie că: „Se ispiteşte [cearcă, străduieşte] cu adevărat Pavel să ajungă la judecăţile lui Dumnezeu, dar, fiindcă nu află trecere, nici stare [poziţie, condiţie necesară] la suire [în urcuşul duhovnicesc], nici arătat la ce margine se sfârşeşte cercetarea minţii, pururea arătându-se oarece lipsă: «O, minune! Ca şi eu să pătimesc asemenea, cu ieşire din minte [simţuri, minte] scriu cuvântul», şi bogăţie şi adânc a lui Dumnezeu o numeşte pe aceasta, şi mărturiseşte nepriceperea [în înţelegerea] judecăţilor lui Dumnezeu, numai cât nu zice aceleaşi cu David, care numeşte judecăţile lui Dumnezeu adânc mult, scaunul [lit. scaun, loc; dar şi templu] Căruia, fiind adânc nemăsurat, nu poate fi priceput cu simţurile”. Caută şi stihul punând în vistierii adâncurile de la Psalmul 32: 7. Iar Teodorit zice: „Tu, Stăpâne, şi milă ai nemăsurată, şi adevărul necumpănit [de necuprins; nestatornic, în sensul că nu se lasă cuprins], şi dreptatea alăturându-se [comparată] cu munţii cei prea înalţi”. Iar Eusebie zice că nori numeşte pe prooroci şi puterile îngereşti”.

* înviorare, plinătate de viaţă, chip al învierii în viaţa veşnică.

* nebuneşte şi fără minte.

* În sensul de deosebit de mult, covârşitor.

* Vezi Rom. 1: 23.

* torent, râu, izvor, revărsare.

81 Iar Isihie zice: „Râu de desfătare sunt patimile lui Hristos, râu adică, fiindcă în vâltoarea [punct culminant, culme, înflorirea] furtunii păcatului nostru se lucra, când toată fapta bună - iar mai ales dragostea cea către Dumnezeu răcindu-se, murise, încât Proorocul Zaharia zice despre ziua Răstignirii: În ziua aceea nu va fi lumină, frig şi ger va fi, şi nu ziuă, nici noapte, şi către seară va fi lumină (Zah. 14: 6-7). Iar desfătare potrivit se zicea, că foarte Se desfăta Hristos de pătimirile cele pentru noi”. Alţii însă, râu de desfătare numesc pe Duhul Cel Sfânt.

*[†] Grăire despre Dumnezeu.

82 Grigorie Teologul tâlcuieşte această zicere astfel: „Întru Duhul lui Dumnezeu şi Tatăl, pe Fiul vom vedea, pe Lumina cea întreită şi nedespărţită, întru luminarea Duhului - pe Hristos, că nimeni nu poate zice Domnul Iisus, fără numai prin Duhul cel Sfânt (I Cor. 12: 3)”. Iar Vasile zice astfel: „Lumină însă este numit Duhul, deoarece toată necunoştinţa şi rătăcirea din toate sufletele o izgoneşte, din acelea întru care Se află El, şi pentru că întoarce către Sine pe toate acelea ce cu totul se [sus]ţin de către strălucirile Sale”. Iar Chiril zice astfel: „Dacă Fiul este lumină din lumină, când nu a fost întru Tatăl lumina Sa? Că precum este nedespărţită lumina de foc, aşa este nedespărţită Lumina de Tatăl care se naşte dintr-însul”.

83 Iar Sfântul Chiril zice că: „Celor ce cunosc pe Dumnezeu, se roagă să le întindă mila, iar celor drepţi cu inima, dreptatea Sa, după care li se vor da cele după vrednicie; şi nu vor fi altfel decât al doilea după cei mai dintâi, adică cei drepţi cu inima după cei ce cunosc, că urmează cunoştinţei celei de la Dumnezeu să aibă şi mintea dreaptă, adică cu nici un chip răzvrătită [lit. stricat, deformată, pervertit]”. Ori după Origen: „Cei ce au cunoştinţa, adică credinţa, se îndreptează şi se mântuiesc cu mila, iar cei ce şi dreptatea o au în fapte dobândesc cununa dreptăţii, însă dacă se întinde mila pentru cei ce cunosc pe Dumnezeu, pentru cei ce nu-L cunosc dar, vremelnică va fi”. Zice însă şi Teodorit: „Amândouă, pentru aceleaşi le-a zis, după a sa însuşire [] întrebuinţând despărţirea, că nu despre unii zice că cunosc pe Dumnezeu, iar despre alţii că sunt drepţi cu inima, nici celor dintâi nu le-a cerut mila, nici celor de-al doilea dreptatea, ci desăvârşita faptă bună în dogme adevărate şi în lucrări bune hotărând-o, celor ce o au pe aceasta, le-a vestit mila şi dreptatea”.

84 Iar alţi învăţători mai noi, cu cerecetare adâncă [Mitropolitul Veniman: „cu perierghie” de la: cercetare minuţioasă, extrem de atentă la detalii; în amănunţime, cu acrivie], tâlcuiesc zicerea aceasta, zicând cum că: „Despre mândrie se zice că are numai un picior; prin urmare, să nu-mi vină mie piciorul mândriei înseamnă: 1) pentru că este ca o grozăvie [ceva groaznic] şi ca un dobitoc cu un picior; 2.) că cel mândru numai într-una nădăjduieşte - întru sine, şi cu totul se sprijină de sine; 3) pentru că mândria, ca o prea întemeiată [plină de ea însăşi], lesne cade în toată nerânduiala”. Pentru aceasta şi David prin urmare zice: „Acolo au căzut toţi cei ce lucrează fărădelegea, şi, de se scoală vreodată prin darul lui Dumnezeu, degrabă iarăşi cad dintr-un rău într-altul mai rău”, pentru aceasta zice: scosu-s-au afară şi nu vor putea să stea [v. 12] (La Duhovniceştile nevoinţe [sau deprinderi]. E vorba de cartea Sfântului Nicodim Deprinderi duhovniceşti, tradusă şi în româneşte.)

85 Iar după Origen: „Mâna păcătosului este diavoleasca lucrare”.

86 Iar Hrisostom zice: ,Acolo a zis în loc de «din lucrul acesta», adică din mândrie, ori şi în loc de «unde», precum este cea zisă astfel: «De nu aş fi acolo unde se clatină şi cad, şi, căzând, se scot afară, şi, scoţându-se, nu vor mai putea să se întoarcă”. Ori după Origen, acolo însemnează adică în viaţa viitoare, după ceea ce se zice: Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Iar dumnezeiescul Ambrozie, tâlcuind aceasta, şi cele de mai sus, zice: „O, de nu m-aş face mândru, ca să nu păcătuiesc, de nu aş păcătui, ca să nu mă clatin, de nu m-aş clătina, ca să nu cad, de nu aş cădea, pentru ca să nu mă zdrobesc în iad”. Şi iarăşi zice: „Mândria nu ştie să stea [nu e statornică], şi de va cădea, nu ştie a se scula (La Uşa pocăinţei)”. Zice însă şi Teodorit: „Cei ce ajung la acel sfârşit [la aceste consecinţe], a se mai scula şi a alerga la cealaltă cale a faptei bune nu vor putea, acestora li se potrivesc cele zise în Psalmul 6: Nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine, şi în iad cine se va mărturisi Ţie?”