doktoru

vineri, 6 februarie 2015

Psalmul 30 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 30

Psalm al lui David. Întru sfârşit, pentru uimire.


• Psalmul acesta se suprascrie întru sfârşit pentru că cuprinde proorocia care priveşte la sfârşit, iar pentru uimire, pentru că pomeneşte uimirea, adică abaterea lui David (de la poruncile Domnului), prin curvia cu Virsavia [Bateşeba], şi omorârea lui Urie, bărbatul ei, căci unii tâlcuiesc uimirea ca „ieşire din adevăr şi din dreapta cugetare”90.

Psalmul acesta a fost zis de David în vremea când era prigonit de fiul său, Abesalom (după Teodorit). Însă cuvintele psalmului acesta se potrivesc puţin şi fiecărui creştin, căci în locul lui Abesalom şi a lui Ahitofel se înţeleg vrăjmaşii lui, adică Diavolul şi demonii, asemenea şi celelalte ziceri se iau tropologic pentru morala* fiecărui creştin.



1. Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinez în veac;
   Zicerea aceasta este asemenea cu una de mai înainte: Spre Tine am nădăjduit, să nu mă ruşinez în veac (Ps. 24: 2), a cărei tâlcuire vezi-o acolo 91.

întru dreptatea Ta, izbăveşte-mă şi mă scoate.

   „Măcar, zice, că eu sunt nevrednic de ajutor, însă Tu, Doamne, pentru dreptatea Ta, izbăveşte-mă de moartea şi pândirea vrăjmaşilor mei, fiindcă dreptatea Ta pe acei fii care se ridică împotriva părinţilor lor îi osândeşte obşteşte, dar şi pe toţi cei ce nedreptăţesc.” Ambele ziceri însemnează unul şi acelaşi lucru,şi izbăveşte-mă, şi scoate-mă.

2. Pleacă spre mine urechea Ta,

   Despre plecarea urechii lui Dumnezeu am vorbit în tâlcuirea Psalmului 16, stih 6, şi vezi acolo, adică la tâlcuirea zicerii pleacă urechea Ta către mine.

grăbeşte de mă scoate; fii mie Dumnezeu apărător
   Nu zice numai izbăveşte-mă, Doamne, ci şi „degrabă isprăveşte această izbândire a mea”, ori „fii mie apărător, şi fii mie cutare şi cutare”. Şi aceasta este împreună cu altele o însuşire [fel de exprimare] a limbii evreieşti. Că, deşi Dumnezeu era Dumnezeu al lui David, cu toate acestea, David nu cere aici simplu ca Dumnezeu să fie al său, ci să fie apărător al său, şi ajutător în vremea nenorocirii sale 92.


şi casă de scăpare, ca să mă mântuieşti.
   „Fă-te mie, zice, Doamne, casă de scăpare, ca să mă păzeşti pe mine, cel ce am năzuit la Tine ca la o cetate prea neprimejduită.”

3. Că puterea mea şi scăparea mea eşti Tu, şi pentru numele Tău mă vei povăţui şi mă vei hrăni.
   „Fiindcă cer, zice, ca Tu să fii puterea mea, Doamne, pentru aceasta ai şi împlinit această cerere a mea, precum şi altădată am cercat ajutorul Tău, nădăjduind cu încredinţare că, deşi nu pentru fapta mea bună, totuşi, pentru numele Tău (că singur Te numeşti milostiv, zicând: Milostiv sunt [Ieş. 22: 27]), iar după ce mă vei izbăvi de primejdie, mă vei povăţui la loc de viaţă, şi mă vei hrăni, că sunt strâmtorat pentru lipsa celor trebuincioase de hrană.” Ori pentru numele Tău a zis în loc de „pentru sine” 93.

4. Scoate-mă-vei din cursa aceasta, care au ascuns mie,

   Cursă numeşte aici David sfatul pe care l-a dat Ahitofel lui Abesalom ca să vâneze pe David, şi să-l înconjoare pe el atunci când se va afla în mare strâmtorare (precum tâlcuieşte Teodorit), căci cursă era sfatul acesta, pentru că, de-ar fi căzut într-însa, ar fi prins pe David. Şi a zis cursă ascunsă, pentru că sfatul cel neaşteptat era necunoscut - deoarece[în general,] toate cursele se ascund - ca să nu fie văzută de vietăţi, iar acestea să se prindă de năprasnă.

că Tu eşti ajutorul meu, Doamne.

   „Iarăşi la Tine năzuiesc...”, şi afieroseşte toată nădejdea sa, întâi pentru ca să se arate bine-mulţumitor, dobândind mai-nainte faceri de bine, şi al doilea, pentru ca să pornească pe Dumnezeu spre milă şi compătimire prin stârnirea în cuvinte, jeluindu-se că nu are pe altcineva ajutor vrednic .

5. În mâinile Tale voi pune duhul meu;

   „Întru puterea Ta, Doamne, zice, încredinţez sufletul meu, adică pe mine, căci întru nimeni altul nu nădăjduiesc.” Iar mâini a numit puterea lui Dumnezeu, pentru că în mâini se află puterea omului 94.

izbăvitu-m-ai, Doamne, Dumnezeul adevărului.
   „De multe ori, zice, m-ai izbăvit, Doamne, de Goliat şi de Saul, şi de alte primejdii.” Ori şi într-alt chip prooroceşte David despre mântuirea sa, căci a zis Dumnezeul adevărului în loc de „cel adevărat”, precum am tâlcuit la Psalmul 28: 3, unde se zice: Dumnezeul slavei a tunat.

6. Urât-ai pe cei ce păzesc deşertăciunile în zadar;
   „Ţi-ai întors faţa, zice, Doamne, dinspre Abesalom şi prietenii lui, care de multă vreme păzesc zadarnicele lor sfaturi cele împotriva mea şi nu se pocăiesc, ci nădăjduiesc întru ei.” Iar în zadar s-a adăugat în loc de „netrebniceşte şi de prisos”, pentru că cei ce păzesc sfaturi zadarnice, precum cele de mai sus, nu-şi ajung scopul propus 95.

iar eu spre Domnul am nădăjduit.
   „Eu, zice, spre Tine, Doamne, am nădăjduit, dar nu ca aceia, în deşertăciuni şi în lucruri viclene.”

 7. Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta,

   „Aici, David întrebuinţează fie ziceri asemănătoare, pentru ca să arate covârşirea îndulcirii pe care urma să o ia, fie bucura-mă-voi şi mă voi veseli sunt diferite. Dar caută la tâlcuirea stihului 2, la Psalmul 9, unde zice: veseli-mă-voi şi mă voi bucura întru Tine. „Vreau, zice, să mă bucur şi să mă veselesc pentru mila Ta pe care o vei arăta către mine, vrednic fiind de milă pentru relele ce le-am pătimit.”

că ai căutat spre smerenia mea;

   Smerenia înseamnă uneori nemândria sufletului, iar alteori patima cea rea şi ticăloşia* trupului, precum aici: „Eu, zice, sunt încredinţat, Doamne, că ai căutat spre pătimirea cea rea ce o pătimesc de la cei ce mă gonesc”. Căci aşa zice în altă parte: Ochii Domnului spre cei drepţi (Ps. 33: 15).

mântuit-ai din nevoi sufletul meu.
8. Şi nu m-ai lăsat în mâinile vrăjmaşilor;


   Prin aceste cuvinte, David prooroceşte despre mântuirea sa, pe care o povesteşte ca pe una deja făcută, după însuşirea proorociei, care pe cele viitoare le zice ca trecute. Sau, într-alt chip, pomeneşte de mulţimea de ajutorări ce le-a luat de la Dumnezeu... El s-a izbăvit de nevoi, adică de primejdii şi de înconjurări, şi nu s-a lăsat prins în mâinile vrăjmaşilor săi. Zicând însă suflet, s-a arătat pe sine tot [trup şi suflet], de la parte la întreg 96. Căci omul se numeşte doar de la suflet, precum este în cartea levitică [Levitic] care zice: Tot sufletul (adică tot omul) care va mânca mortăciune sau va fi sfâşiat de fiară, şi celelalte (Lev. 17: 15). Tot astfel şi atunci când este numit [pornind] doar de la trup, precum aceasta: Către Tine tot trupul (adică tot omul) va veni (Ps. 64: 2).

pus-ai în loc desfătat picioarele mele.

   Zice loc desfătat în loc de: „În lăţimea slobozeniei m-ai aşezat, Doamne, [luându-mă] de acolo de unde eram mai-nainte în strâmtorare, pentru că vrăjmaşii mei mă înconjuraseră”.

9. Miluieşte-mă, Doamne, că mă necăjesc;

   Prin cuvintele acestea, David se întoarce iarăşi la rugăciunea cea de mai- nainte, iar cu covârşitoarele sale tânguiri, cere să grăbească Dumnezeu ajutorul Său către dânsul, că, deşi mai sus a zis că se afla în loc desfătat, cu toate acestea, aici zice iarăşi că: mă necăjesc şi mă strâmtorez.

tulburat-s-a întru mânie ochiul meu,
   „De mânia Ta, Doamne, zice, s-a tulburat ochiul meu, că de nu Te-ai fi mâniat pentru păcatele mele pe care le-am făcut mai-nainte, nu m-aş ticăloşi acum atât de mult, iar ochiul meu s-a tulburat din pricina deselor lacrimi ce le vărs.” Iar Simmah, în loc de tulburat, a zis „s-a învălmăşit”.

sufletul meu şi pântecele meu* .

   „Sufletul meu s-a tulburat, zice, din multa întristare şi supărare, dar şi pântecele s-a tulburat, căci nu primeşte hrană.” Acestea însă se pot înţelege şi anagogic, prin ochi adică înţelegându-se mintea, precum am zis în Psalmul 6, stih 7, unde zice: Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu. Iar prin suflet se înţeleg nădejdile care înviorează* pe omul cel întristat şi trândăvit. Iar pântecele este cămară a sufletului, ori vistieria cugetărilor (după Teodorit), întru care, ca într-un pântece, se învistiereşte hrana cuvântărească [raţională], adică noimele care se adună din simţiri.

10. Că s-a stins întru durere viaţa mea, şi anii mei întru suspinuri;
   Aceasta trebuie a se subînţelege aici astfel: „Miluieşte-mă, Doamne”. Fiindcă zice: „De multa întristare şi din pricina multelor dureri s-a pierdut viaţa mea şi anii vieţii mele s-au cheltuit în amarele suspinuri”. Însă ambele acestea arată acelaşi lucru, că este însuşire a Scripturii Vechi a zice pentru mulţimea de dureri şi necazuri că au murit, din pricina slăbirii, adică a omorârii puterilor trupului, care urmează din mulţimea de necazuri.

slăbit-a întru sărăcie vârtutea mea.
   Sărăcie numeşte aici slăbiciunea trupului cea din post şi din lipsa hranei, că aceasta povesteşte şi Cartea a II-a a împăraţilor, că Barzilai şi alţii au adus lui David şi oştii sale care era slăbănogită de foame grâu, orz, unt şi miere şi alte lucruri (vezi cap. 17: 28). Şi vezi subînsemnarea de la zicerea: Mă vei povăţui şi mă vei hrăni, din psalmul acesta.

şi oasele mele s-au tulburat.
   „Oasele trupului meu, zice, s-au clătinat din întărirea ce o aveau, nemaiputând a se ţine împreună din pricina slăbiciunii.” Se înţeleg însă acestea şi anagogic: prin vârtute adică se înţelege bărbăţia sufletului, iar prin sărăcia lui se înţelege lipsa dumnezeiescului har, iar prin oase, gândurile cele statornice şi nobile*.

11. La toţi vrăjmaşii mei m-am făcut de ocară,

   „La toţi vrăjmaşii mei, zice, m-am făcut ocară şi defăimare, ocărându-mă că nu sunt viteaz şi inimos, căci, pentru păcatele mele, fug ca un biruit.”

şi celor de aproape ai mei foarte,
   „M-am făcut, zice, de mare ocară şi batjocură între neamurile cele ce se învecinează cu împărăţia mea, fiindcă acestea mă zavistuiau mai-nainte pentru bunele mele sporiri, acum însă, aflând vreme, mă batjocoresc fără milă, pentru nenorocirile şi primejdiile mele.”

şi frică cunoscuţilor mei.

   „Şi înşişi oamenii, zice, prietenii şi cunoscuţii, se tem a petrece împreună cu mine, ca nu cumva să-şi primejduiască viaţa şi cinstea lor, din pricina prieteniei şi apropierii de mine.”

12. Cei ce mă vedeau afară, au fugit de la mine;
    „Câţi mă văd, zice, şi mă întâlnesc, fug din acel drum, pentru ca să nu fie văzuţi că-mi sunt prieteni, şi ca nu cumva să pătimească toate relele de la Abesalom.97

uitat am fost ca un mort de la inimă;
   „Am fost uitat, zice, din inimile şi aducerea aminte a prietenilor, adică am rămas singur şi pustiit de către toţi, ca un mort, întâi pentru că negreşit trebuie să fiu omorât şi să rămân mort, şi al doilea încă: pentru că, precum mortul este uitat de oameni, tot astfel şi eu sunt uitat de către toţi, toţi temându-se a mă pomeni din pricina suspiciunilor.”

făcutu-m-am ca un vas pierdut.
   „Că un vas, zice, până când e păzit şi stă, se vede a fi trebuincios oamenilor, iar după ce este pierdut [spart], este uitat cu totul, aşa şi eu, am fost uitat ca un netrebnic (după Teodorit).”

13. Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc împrejur,

   Şi aici trebuie ca aceasta să se subînţeleagă astfel: „Miluieşte-mă, Doamne, pentru că cu urechile mele, zice, am auzit ocări şi prihăniri de la mulţi care locuiesc împrejur”, din care unul era Huşai, care ocăra şi clevetea pe David atunci când fugea, precum povesteşte Cartea a II-a a împăraţilor la cap. 17.

când se adunau ei împreună asupra mea, ca să ia sufletul meu s-au sfătuit.

   „Adunându-se, zice, vrăjmaşii mei, toţi deodată asupra mea, s-au sfătuit ca să ia sufletul de la mine, adică din trupul meu, ca şi cum am zice: «S-au sfătuit să mă omoare». Aici David vorbeşte despre sfatul lui Ahitofel cel aducător de moarte, sfat care le descoperea şi celelalte vrăjmăşii prin Ţadoc şi Abiatar preoţii, precum istoriseşte aceeaşi Carte a împăraţilor la capitolul 17.

14. Iar eu spre Tine, Doamne, am nădăjduit,

   „Aceia, zice, aşa s-au sfătuit asupra mea, iar eu numai la Tine am nădăjduit.”

zis-am: Tu eşti Dumnezeul meu.

   „Adică Tu eşti Domnul şi Stăpânitorul meu, că Dumnezeu, aici, aceasta însemnează, şi dar precum voieşte, iconomiseşte cele pentru mine.”

15. În mâinile Tale sorţii mei;

   „În mâinile Tale, zice, se află sorţii vieţii şi ai morţii mele, ori ai bunei mele sporiri şi a relei mele sporiri.” Iar prin mâini trebuie să înţelegem puterea lui Dumnezeu: „Ca Domnul, zice, omoară şi înviază, smereşte şi înalţă (I Împăraţi, 2: 6). „Pentru aceasta, de vei voi Tu, ori biruind, voi fi viu, ori biruindu-mă, voi muri ” 98.

izbăveşte-mă din mâna vrăjmaşilor mei şi de cei ce mă prigonesc.
   „Ştiu, zice, Doamne, că nu voieşti moartea mea, fiind prea nedreaptă şi prea necuvioasă, căci cel ce caută să mă omoare este fiul meu.” Iar vrăjmaşi ai lui David nu erau numai aceia care voiau să-l coboare din scaunul împărăţiei, ci încă şi cei ce-l prigoneau când fugea. -o aluzie alegorica la antihrist prin exemplul lui David.
16. Arată faţa Ta către robul tău;

   Acest arată de aici se înţelege în loc de „întoarce-o şi ajută-mi”. Căci: „Neajutorându-mi Tu, zice, Doamne, se pare că îţi întorci faţa dinspre mine, pentru ca să nu vezi grozăvia păcatelor mele”. Iar faţă numeşte cercetarea şi apropierea lui Dumnezeu.

mântuieşte-mă cu mila Ta;

   „Mântuieşte-mă, zice, Doamne, nu pentru mine, ci pentru mila Ta, că singur ai zis în Cartea Ieşirii că eşti milostiv (cap. 22: 27).” 99

Doamne, să nu mă ruşinez că Te-am chemat pe Tine.

   Zicerea aceasta se potriveşte cu cea cuprinsă în Psalmul 24, adică cu: Să nu mă ruşinezi, că am nădăjduit spre Tine. „Fiindcă pe Tine, zice, Te-am chemat ajutor al meu, pentru aceasta să nu mă ruşinezi, ci să dobândesc doritul Tău ajutor.”

17. Să se ruşineze necredincioşii, şi să se coboare în iad.
   Necredincios (adică necinstitor de Dumnezeu) numeşte pe întâiul sfetnic al lui, Ahitofel, fiindcă nu cinstea legile lui Dumnezeu, cele ce le-a rânduit împotriva fiilor celor apostaţi şi ucigători de părinţi, ce ridica pe Abesalom fiul asupra lui David, părintele său 100. Unii însă zic că zicerea a fost de blestem şi cu putere de proorocire, fiindcă proorocea ceea ce urma să pătimească Ahitofel, căci el s-a ruşinat atunci când Abesalom a dat întâietate sfatului lui Huşi, lăsând de-o parte sfatul lui Ahitofel, pentru aceasta, nesuferind ruşinea, s-a dus singur şi s-a spânzurat.

   Însă pentru multe pricini se roagă David să se pornească mânia lui Dumnezeu asupra celor răi care-l vrăjmăşeau (precum zice Asterie). Întâi, pentru ca să se facă ei mai buni de pe urma pedepsei şi să se îndrepteze, că scris este: Curăţă argintul de zgură şi turnătorul va face din el un vas ales (Pilde 25: 4). Al doilea, pentru ca cei răi, pedepsindu-se aici vremelnic, să se izbăvească acolo de munca cea veşnică. Al treilea, ca, văzând şi ceilalţi răi cum sunt pedepsiţi cei asemenea lor, să se înţelepţească, precum este scris: Cel făcător de rele, văzând cum este pedepsit cel rău, se pedepseşte şi el (Pilde 22: 3). Al patrulea, ca, prin chinuirea celor răi, să se curăţească de răutate viaţa oamenilor ca de o ciumă. Al cincilea, pentru ca să nu se scoale şi alţii asupra sa, temându-se de bătaia pe care au primit-o cei ce mai-nainte s-au sculat asupră-i. În sfârşit, al şaselea, pentru ca să nu zică unii că nu va fi mântuire pentru David întru Dumnezeul său, precum însuşi a zis: Mulţi zic sufletului meu: nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui (Ps. 3: 2).

18. Mute să se facă buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege, cu mândrie şi cu defăimare.

    Buze viclene numeşte buzele lui Ahitofel, fiindcă a ascuns vechiul vicleşug pe care-l avea asupra lui David, nearătându-l până atunci. Şi s-au făcut mute, din pricină că s-a spânzurat chiar el la puţină vreme după aceea. Iar drept se numeşte David pe sine, deoarece nu a nedreptăţit nici pe Abesalom, nici pe Ahitofel, nici pe vreun alt oarecare prieten şi casnic ai lor. Iar fărădelege numeşte sfatul cel urzit împotriva sa, pe care Ahitofel l-a dat lui Abesalom, căci acel sfat nelegiuit era, pentru că îndemna pe fiu să-şi omoare tatăl, însă cu mândrie, pentru că Ahitofel s-a falit, zicând că poate umbla singur toată noaptea şi că-l poate prinde şi omorî pe David în oaste; iar cu defăimare, pentru că Ahitofel a ocărât şi defăimat pe David, după cum este scris: Şi a zis Ahitofel către Abesalom: Îmi voi alege douăsprezece mii de bărbaţi, şi mă voi scula şi voi goni în urma lui David noaptea, şi voi năvăli asupra lui, iar el, ostenit şi slăbănogii de mâini fiind, îl voi putea înspăimânta, şi tot poporul va fugi de la el, şi voi lovi pe împăratul, singur aflându-l, şi voi întoarce tot poporul către Tine, în acelaşi chip în care se întoarce mireasa către mirele său, [fără] numai că tu cauţi sufletul unui singur om, şi tot poporul va avea pace (II împăraţi, 17: 1 ş.u.).

19. Cât este de mare mulţimea bunătăţii Taie, Doamne, pe care ai ascuns-o celor ce se tem de Tine!
   Filosofează încă David, când despre îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, când şi pentru ajutorul şi izbândirea Sa. Şi zice: „Mare foarte este bunătatea Ta, Doamne, pe care multă vreme o ascunzi şi nu o arăţi robilor Tăi. Vrând a iscusi răbdarea lor cu mutarea vremii [întârzierea] şi cu îndelungă răbdarea Ta”.

Pe care ai făcut-o celor ce nădăjduiesc spre Tine, înaintea fiilor oamenilor.

   „Ai împlinit, zice, şi ai desăvârşit bunătatea Ta, Doamne, şi arătată o ai făcut celor ce nădăjduiesc spre Tine101. Fiindcă ai voit să o arăţi înaintea multora, având un scop deosebit ca ei să înţeleagă că aperi şi ajuţi pe robii Tăi.” Iar fiilor oamenilor a zis în loc de „înaintea oamenilor”, precum am zis şi în Psalmul 4, stih 2.

20. Ascunde-vei pe dânşii întru ascunsul feţei Tale,
   Prin aceste cuvinte, David povesteşte ajutorul cel de multe feluri al lui Dumnezeu, prin care scapă pe cei ce se tem de El de toată primejdia şi împresurarea. „Când, zice, cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne, sunt căutaţi şi vânaţi de către vrăjmaşii lor, atunci Tu îi ascunzi în locul Tău cel ascuns.” Că astfel se înţelege zicerea întru ascunsul feţei Tale.

de tulburarea oamenilor.
21. Acoperi-vei pe dânşii în cort


   „În vreme de tulburare, zice, când se întărâtă şi se ridică asupra robilor Tăi vrăjmaşii lor, atunci Tu, Doamne, îi acoperi înăuntru, în cortul acoperământului Tău, ca întru o umbrire ascunsă102.”

de grăirea împotrivă a limbilor.

   Aceasta se subînţelege aici astfel: „Îi vei acoperi, adică, în vremea grăirii împotrivă a poporului, pe robii Tăi, Doamne”, că nesupunerea celor de sub stăpânire se numeşte grăire împotrivă.

22. Bine este cuvântat Domnul, că a minunat mila Sa în cetatea îngrădirii.
    Îngrădirea este zidul cel de piatră, iar cetatea îngrădirii este cea înconjurată cu zid. „Deci zice David, lauda este Dumnezeu, pentru că a făcut ca de mila Sa să se minuneze toţi, milă pe care a vărsat-o asupra mea, iar eu prin ajutorul Lui m-am făcut ca o cetate înconjurată cu zid şi, pentru aceasta, fiind în acest fel, voi rămâne nesupărat şi neprins de către vrăjmaşi prin paza Lui.”103

23. Iar eu am zis întru uimirea mea; lepădat sunt de către faţa ochilor Tăi.

   David îşi arată aici uimirea pentru abaterea din calea dumnezeieştilor porunci. „Când am păcătuit eu, zice, făcând preacurvie şi ucidere, căindu-mă am zis [întru uimirea mea] că de acum înainte sunt aruncat departe de arătarea purtării de grijă şi a cercetării Tale celei de mai-nainte, Doamne, dinspre mine.”104

24. Pentru aceasta ai auzit glasul rugăciunii mele, când am strigat către Tine.
   „Pentru pocăinţa, zice, şi zdrobirea inimii mele, ai ascultat pe robul Tău, Doamne, când am strigat către Tine, chemând mila Ta, că m-am încredinţat cum că m-ai ascultat, şi pentru aceasta îmi vei dărui ajutorul Tău.”

23. Iubiţi pe Domnul, toţi cuvioşii Lui,

   Din simţirea cea gândită ce a luat David pentru ajutorul lui Dumnezeu, îndeamnă pe cuvioşi, adică pe cei îmbunătăţiţi*, care iubesc pe Domnul şi nu aşa oricum, ci din toată inima.

că adevărurile caută Domnul
   „Dumnezeu, zice, caută adevărurile, adică adevăratele iubiri cele către El.”105

şi răsplăteşte celor ce se mândresc cu prisosinţă.
   Aceasta o zice David pentru Ahitofel, despre care am vorbit mai-nainte. Vezi însă că Dumnezeu, celor ce simplu se mândresc cu prisosinţă şi cu covârşire, acestora, nu după multă vreme, le răsplăteşte cu pedeapsă.

26. Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi spre Domnul.

   „Să nu vă temeţi, zice, toţi cei care nădăjduiţi spre Domnul, ci cutezaţi şi îmbărbătaţi-vă, pentru că nu va trece cu vederea Domnul, ci va ajuta, că toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul nu se vor ruşina”, precum mai-nainte însuşi David zicea pentru sine: Să nu mă ruşinezi, că am nădăjduit spre Tine (Ps. 24: 21).



---------------------------------------------------------------------------------------------------


90 De unde a zis oarecine că: „Uimirea [] însemnează păcatul [indică prezenta lui], pentru care păcat, sufletul iese din minţile cele bune [], ca unul care nu nădăjduieşte îndreptare [lit. ridicare (din păcat)]”. Iar Sfântul Grigorie al Nyssei zice: „Psalmul se suprascrie pentru uimire (căci uimirea este ca o ieşire din simţiri [trup]), sfătuind a ieşi din acelea cu a căror împreunare este vătămătoare, iar întru sfârşit zice pentru că la sfârşitul psalmului zice cele ce se cuvin a fi făcute, şi trimite într-acolo pe ascultător, fie pentru că prooroceşte arătat despre moartea Domnului, uimire facându-se la toată zidirea (adică înspăimântare), când Şi-a dat duhul în mâinile Părintelui, săvârşind taina iconomiei, fie pentru nădejdile pe care David şi le întindea spre viitor”.

* obicei; viaţă [creştină]

91 Iar Sfântul Chiril zice: „Fericit este cel ce s-a depărtat pe sine de toată nădejdea lumii acesteia, avându-şi nădejdea îndreptată numai spre Dumnezeu. Căci aşa cum este blestemat omul care-şi pune nădejdea în om (cf. Ier. 17: 5), tot astfel este binecuvântat cel ce se întăreşte în [nădejdea spre] Domnul, că nădejdea cea întru Dumnezeu nu primeşte îndoială, şi nici Domnul nu-Şi dă tot ajutorul celui ce uneori nădăjduieşte şi în alţii, şi în slavă omenească, şi în puterea cea lumească, iar alteori întru dânsul, luându-se ca nădejde proprie”. Zice însă şi Teodorit: „Cu multă ruşine m-a îmbrăcat, zice, păcatul, însă mă rog ca nu până în sfârşit să urmeze aceasta asupra mea, pentru nădejdea ce o am spre Tine”, însemnează că zicerea aceasta a lui David o a zis oarecând un păcătos, pocăindu-se, că, îmbolnăvindu-se el şi ajungând în primejdie de moarte, a luat în mâinile sale crucea lui Hristos şi, întorcându-şi inima către Dumnezeu şi Tatăl, îl ruga să-l ierte, pentru preacuratele patimi ale Fiului Său, şi să nu-l dea muncilor pentru păcatele lui, şi cu atât de multă zdrobire şi lacrimi L-a rugat, încât s-a învrednicit a lua glas din cer prin care i s-a adeverit mântuirea atunci când, rezemându-şi capul său pe cruce, şi-a dat sufletul zicând cuvintele acestea: Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinez în veac. Această istorie este pomenită de Sfântul Ambrozie (la tâlcuirea zicerii Miluieşte-mă...).

92 Iar Filon (poate iudeul), zicerea aceasta tâlcuind-o, zice: „Nume de putere dăruitoare este adică Dumnezeu, iar de putere împărătească este Domnul, care lucru socotresc eu că şi Proorocul, socotind a se ruga cu o rugăciune preaminunată, ca Domnul să Se facă lui Domn şi Dumnezeu, căci voia să nu mai aibă evlavie la El [lit. să nu-L mai evlavicească] ca la un Stăpânitor, ci cu iubirea să-L cinstească ca de-bine-facător [], pentru aceasta, cere ca să Se prefacă din Stăpân în de-bine-facător, adică de la frica cea pentru munci abătându-se, şi voind a trage nădejdea împărtăşirii bunătăţilor”. Iar zicerea fii însemnează o aplecare către un „ce”, precum acum a apărătorului [aplecare] către cel apărat de el, că aceasta este însuşire a Scripturii a zice în loc de „apără-mă” fii mie Dumnezeu apărător.

93 Zice însă şi dumnezeiescul Chiril: „Foarte bine a zis însă că mă vei povăţui şi mă vei hrăni, căci în alt fel nu se isprăveşte fapta bună, fără numai prin două lucruri: prin cunoştinţă şi prin îmbelşugarea duhovnicească; însă el se smereşte, cerând să dobândească nu pentru sine, ci pentru dumnezeiescul nume. Şi, cu adevărat, David nu s-a ruşinat de cererea sa, pentru că l-a hrănit Dumnezeu, împreună şi pe poporul său care era cu el când flămânzea, că scris este că David a venit la Mahanaim, la Şobi, la Machir şi la Barzilai Galaaditeanul, care i-au dat hrană de tot felul pentru popor (cf. II Împăraţi 17: 27), văzând ei că poporul este flămând şi însetat şi slăbănogit în pustie”.

94 Aceasta zicere o a glăsuit Domnul pe Cruce, când şi-a dat Preasfântul Său suflet. Iar mâini numeşte purtarea de grijă (după Teodorit). Iar Origen zice că: „Duhul Scripturii uneori cheamă gândul [cugetarea] - precum atunci când zice că Fecioara se sârguieşte să fie sfinţită şi cu trupul, şi cu duhul; iar alteori sufletul - precum a zis Iacov: Precum trupul, fără de duh, mort este (Iac. 2: 26); iar alteori, precum conştiinţa cea împreunată cu sufletul, după ceea ce zice: Nimeni nu le ştie pe cele ale omului fără numai duhul omului, cel ce este într-însul (I Cor. 2: 11). Primind dar aceasta ce ne stă înainte, după aceste trei chipuri se va înţelege (La Nichita)”.

95 Iar altul zice: „Dinspre aceia Ţi-ai întors faţa, urându-i, ca pe unii ce aleargă după deşertăciuni prin împrăştierile [nicmicnicie, deşertăciune] vieţii acesteia, pe care [deşertăciuni] cei ce le caută, în deşert şi în zadar se ostenesc, că, urâtă fiind deşertăciunea, face urâţi pe cei ce o păzesc (La Nichita)”. Ori prin deşertăciune numeşte bogăţia şi buna-sporire, de care ne ţinem strâns ca de nişte lucruri adevărate (La Nichita).

* Ticăloşia trupului poate indica greutăţile, necazurile, bolile, diferitele strâmtorări în care el a ajuns din pricina altora care l-au urgisit, sau din pricina propriilor păcate, sau, în sfârşit, din pricina unor nevoinţe aspre sau privaţiuni pe care creştinul şi le impune întru dobândirea harului. Despre ce fel de ticăloşie e vorba aici, ne spune David în continuare prin condeiul lui Zigabenul.

96 Că (după Teodorit), o dată a scăpat David din mâinile lui Saul, fiind închis în peşteră împreună cu el, iar altă dată din mâinile gateenilor, prefacându-se că este nebun, precum se istoriseşte în Cartea I a împăraţilor.

* pântece. E interesant faptul că în Biblia 1914 găsim altfel: inima mea.

* a înviora, a împrospăta, a face pe cineva să-şi revină în sine.

* nobil, bun, autentic, de spiţă înaltă [în cazul nostru: de la Dumnezeu].

97 Acestea pot fi zise şi din partea Mântuitorului, că în vremea patimilor, după alt tâlcuitor, când iudeii, vrăjmaşii lui, îl ocărau, Ucenicii şi cunoscuţii Lui fugea de frica lor, Petru verhovnicul s-a lepădat de El, iar celălalt [Iuda] l-a vândut. Iar Sfântul Chiril zice că: „«Pentru aceasta se temeau cunoscuţii mei, ca nu cumva să pier şi să mor dintr-o covârşitoare pocăinţă şi din prea multe ticăloşii [de la iudei], şi cei ce mă priveau au fugit afară, deznădăjduindu-se cum că nu voi mai fi viu, căci M-am făcut ca un mort, poate ziceau şi că am înnebunit şi, pentru aceasta, nu mai iubesc viaţa». Iar toate aceste cuvinte şi ticăloşii ale lui David se cade să fie pildă celor ce cu adevărat vor a se pocăi, şi astfel dobândind iertarea păcatelor (La Nichita)”.

98 Iar dumnezeiescul Chiril însă zice: „Sorţii cei de la Dumnezeu despre care spune dumnezeiescul David sunt bunătăţile făgăduite celor cinstitori de Dumnezeu [evlavioşi] întru nădejdi, pe care le va da lor la vremi [potrivite]”. Iar după Marele Atanasie, sorţii vieţii fiecăruia sunt în mâinile lui Dumnezeu, că fiecăruia i-a sortit măsura [proprie] în viaţă, şi a pus şi hotar, pe care numai El însuşi îl ştie, şi nimeni nu-l va putea dezlega, măcar de l-ar vrăjmăşi (La Nichita)”. Iar alţii, arătând zicerea mai descoperit [limpede], aşa zic: „Stăpânirile cele ce se dau celor mai mari se numesc şi învăţători ai sorţii, căci aceştia sunt în mâinile lui Dumnezeu, pentru că ei aşază şi strămută împăraţi: «Nimeni dar nu mă va strămuta din stăpânire, că din stăpânirea Ta reiese acest lucru» (La Nichita)”. Iar Teodorit zice: „Ceilalţi tâlcuitori au zis în loc de în mâinile Tale sorţii mei «Tu le sorteşti fiecăruia după cum vrei - şi de mâhniciune, şi de veselie - şi le prefaci pe acestea iarăşi precum socoteşti». Căci vremi sau sorţi numeşte prefacerile lucrurilor, bogăţia şi sărăcia, robia şi stăpânia, pacea şi războiul, şi celelalte asemenea acestora”.

99 Altul însă zice: „Precum soarele, răsărind, se dezleagă întunericul, iar apunând el, noaptea acoperă totul, întru care ies din culcuşurile lor fiarele sălbatice cele afundate [în desiş], şi oamenii cei făcători de rău, tot astfel şi când se întoarce cineva dinspre Dumnezeu, vrăjmaşii sufletului se ridică asupră-i; iar strălucind lumina Dumnezeirii peste dânsul, pe care Scriptura o numeşte faţă, se întorc de la el toţi cei ce fac cele vrednice de întuneric, pe care lumină şi David se roagă să o dobândească, nu pentru faptele sale, ci pentru dumnezeiasca milă (La Nichita)”. Iar Teodorit zice: „Arătarea [epifania] Ta facându-se îndată, cele posomorâte se vor dezlega”.

101 Altul însă zice: „Deci ascunzi bunătatea Ta, adică o păzeşti pentru cei ce se tem de Tine, fiindcă spre aceasta o ai şi făcut, spre a o da celor ce nădăjduiesc spre Tine, şi o vei da cu adevărat înaintea multora, ca toţi să o vadă, dându-se celor vrednici în vremea răsplătirii”. Iar Grigorie al Nyssei: „Mulţimea bunătăţii lui Dumnezeu are ascuns un folos, dar acum nu este încă descoperit, că aşteaptă veacurile de pe urmă, ca întru acelea să se descopere”. Iar Grigorie Teologul, zicând că: „Nu am putea suferi bunătatea lui Dumnezeu cea ascunsă aleşilor săi” a însemnat că ascunderea a înţeles-o în sens de întârziere, precum şi în altă parte zicând că Hristos de unii este cinstit, iar de alţii necinstit, a adăugat şi întârzierea, pentru unii adică bunătatea, iar pentru alţii munca. Drept aceea, bine este a zice că prin cuvinte negrăite, de iconomie ale bunătăţii Sale, Dumnezeu, o parte o învistiereşte şi o ascunde, ca să o dea la vreme bine-cuviincioasă, iar o parte oarecare, o lucrează şi o arată spre a îmbărbăta pe nevoitori”. Cam tot aşa a zis şi Teodorit: „Pe a celor ce se tem de Tine, zice, Stăpâne, răsplăţile şi darurile cele pentru nevoinţă le ascunzi şi, mai ales, multe, mari şi minunate fiind, îi laşi însă să se lupte cu sudori şi cu necazuri, dar, uneori, descoperi darurile îmbărbătând pe nevoitori, că aceasta a adăugat David zicând: pe care ai făcut-o celor ce nădăjduiesc întru Tine”. Iar Origen zice: „Ascunsul feţei [se trece la v. 20] lui Dumnezeu este cel ce acum nu este lăsat spre cunoştinţă, însă va arăta atunci când îl vom vedea precum este. Pavel însă a despărţit ascunderea de cunoştinţa de Dumnezeu, adică puterea cea ziditoare care este arătată oamenilor, şi cea prevăzătoare, că şi Mântuitorul are ascunse toate cele ale Dumnezeirii, şi arătate cele ale iconoiniei. S-a putea zice însă că şi lucrurile cele vederate ale Proniei lui Dumnezeu sunt [reprezintă] faţa Lui, prin care lucruri înţelegem pe Dumnezeu, iar ascunsul Lui sunt cuvintele cele negrăite după care se fac cele făcute, şi pe care le vom cunoaşte la sfârşitul lucrurilor (La Nichita)”.

102 Iar Teodorit zice că: „Destul este faţa Ta, adică singură arătarea - a-i scoate pe dânşii din toată tulburarea oamenilor şi, în mijloc fiind luaţi, îi acoperi ca într-un cort şi îi faci nevăzuţi, aşa cum David, părând că este luat de Saul, de multe ori a scăpat, tot astfel şi Elisei, înconjurându-1 pe el sirienii (a scăpat), punând ceaţă asupra lor; încă şi altele ca acestea se pot afla în dumnezeiasca Scriptură”.

103 Iar dumnezeiescul Chiril: „Prin cetate de îngrădire a înţeles Biserica, pe cea nedoborâtă de Satana, iar mila nu se dă în afara cetăţii, adică în afara Bisericii, ci celor ce sunt într-însa”.

104 Zice însă Teodorit: „Cu potrivire a numit păcatul uimire [] căci, călătorind pe calea dreptăţii şi ieşind dintr-aceea şi abătându-se, s-a poticnit deci şi au căzut între tâlharii cei mâncători de came crudă, iar aceasta arată virtutea lui David, că nu era obişnuit la păcat, ci a pătimit alunecarea ieşind doar puţin din acel scop [plan, hotărâre, ţel; principiu de lucru; alegere] al său.

* virtuos. În literatura ascetică s-a încetăţenit termenul de îmbunătăţit [deşi sunt şi alţi termeni], adică om care a dobândit fapte bune sau care face lucrează virtuţile. Vezi şi nota de la Psalmul 1.

l05 Chiril însă zice: „Dar care adevăr caută Domnul? Dreptatea cea din dogme, fiind prea arătat că aceasta este viaţa cea fără prihană”. Iar Origen zice: „Unul fiind adevărul: Cel ce zice: Eu sunt adevărul, multe se alcătuiesc întru cei ce se împărtăşesc dintr-Acela. Fiecare suflet are un singur adevăr, [ce provine] din acela prefigurat din adevărul Cel Unul născut. Deci fiindcă pe toate adevărurile acestea le caută Domnul, vrând a cinsti pe cei ce le au, pentru aceasta, cuvioşii Lui îl caută pe El, cheltuind, nu fără a lua şi plată, din adevărul pe care îl au (La Nichita)”.