duminică, 1 martie 2015

Psalmul 40 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 40

Psalm al lui David. Întru sfârşit. 
 


   Psalmul acesta se suprascrie întru sfârşit pentru că cuprinde proorocia care priveşte la sfârşitul vremurilor 53, că prooroceşte pentru apostazia şi vânzarea lui Iuda. Iar pentru psalmul de faţă* este iubirea de săraci, iar tăinuit, acesta se dă lui Hristos, care a sărăcit pentru a noastră mântuire, precum însuşi a arătat aceasta în Evanghelia lui Ioan, că a zis acolo către Apostoli: Nu zic despre voi toţi; căci Eu ştiu pe cei pe care i-am ales. Ci ca să se plinească Scriptura: Cel ce mănâncă pâinea cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea (In. 23: 18). Iar altă Scriptură nu se mai află să mărturisească aceasta, fără numai psalmul acesta, care zice: ...cel ce mănâncă pâinile Mele a mărit asupra Mea vicleşug (stih 9).

1. Fericit este cel ce se uită spre [ce pricepe pe][*][†] sărac şi sărman;

   Cel ce pricepe vrea să zică „cel ce cugetă cele de cuviinţă”, pentru că pricepere este a cugeta cineva bine tot lucrul, iar sărac şi sărman obişnuieşte David a numi cu nedeosebire pe tot omul cel lipsit de toate, iar cei vechi numesc prin sărman pe cei ce îşi scot hrana de toate zilele cu lucrul mâinilor lor 54. Deci „fericit este unul ca acesta ce cugetă cele de cuviinţă pentru cei săraci şi sărmani, miluindu-i şi ajutându-i, pentru că acesta îşi face pe Dumnezeu datornic, Care zice prin Solomon: Cel ce miluieşte pe sărac îndatorează pe Dumnezeu (Pilde 19: 17). Şi cu însăşi gura Sa zice în Evanghelie: Întrucât aţi făcut unuia dintru aceşti fraţi prea mici ai Mei, Mie aţi făcut (Mt. 25: 40). Astfel, cu adevărat, zicerea aceasta este pentru săraci, cei simpli, iar mai adânc se înţelege aceasta şi pentru Hristos (după dumnezeiescul Chiril, Teodorit şi Eusebie), adică cum că „fericit este acela ce bine-cugetă [zicând] că Hristos este Dumnezeu, Care, umblând pe pământ cu sărăcie, nu avea unde-Şi pleca capul spre a Se odihni, însă o va pricepe şi o va înţelege din cuvintele şi faptele pe care Hristos le face şi învaţă”55.

în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul.

   Prin aceste cuvinte, David învaţă care este câştigul celui ce caută la [care-i cercetează pe] săraci. Iar care este ziua cea rea am spus mai-nainte în Psalmul 36, tâlcuind zicerea: Nu se vor ruşina în vremea cea rea (stih 19). Căci, fie că zici vreme rea, fie zi rea, este acelaşi lucru 56.

2. Domnul să-l păzească pe el, şi să-l vieze pe el, şi să-l fericească pe pământ, şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui.

   Prin cuvintele acestea, David se roagă pentru iubitorul de săraci ca să aibă parte de bunătăţi, adică să-l păzească Domnul de tot răul, să-i lungească viaţa lui întru mulţi ani şi să-l arate fericit şi râvnitor, nu numai pe pământul acesta simţit, ci şi întru cel gândit al împărăţiei cerurilor, pentru aceasta şi Solomon a zis: Cel ce miluieşte pe săraci este fericit (Pilde 14: 21). Şi se mai roagă pentru omul cel milostiv, să nu-l dea Dumnezeu în mâinile vrăjmaşilor lui, atât a celor văzuţi, cât şi a celor nevăzuţi, ci să-l izbăvească de dânşii.

3. Domnul va ajuta lui pe patul durerii lui; tot aşternutul lui l-ai întors întru boala lui.
   Aşternut numeşte David culcarea bolnavului milostiv pe pat, iar l-ai întors zice în loc de „l-ai schimbat”, adică din bolnav l-ai făcut sănătos, iar tot a zis în loc de „pe deplin şi desăvârşit l-ai însănătoşit”, iar l-ai întors a zis în loc de „vei întoarce”, ori socotind, sau mai vârtos proorocind, a zis ca un lucru trecut şi făcut acela ce urma să se facă, după însuşirea* proorocilor, care pe cele viitoare le văd ca trecute 57.

4. Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul Meu, că am greşit Ţie.

   Cuvintele acestea, şi cele următoare se zic dinspre faţa lui Hristos către Dumnezeu-Părintele (după Teodorit), şi se roagă Hristos ca om pentru ca să arate că fiecare om are trebuinţă de mila lui Dumnezeu. Dar cum zice că a greşit, de vreme ce, după Isaia: Păcat nu a făcut, nici nu s-a aflat vicleşug în gura Lui (Is. 53: 9). Răspundem că, de vreme ce Fiul lui Dumnezeu pentru noi s-a făcut om, pentru aceasta patimile şi glasurile oamenilor celor asemenea Lui le însuşeşte Luişi*(după dumnezeiescul Chirii şi Teodorit), iar acele cuvinte pe care păcătoasa fire a oamenilor este datoare a le zice, acestea, mai-nainte de dânsa şi pentru dânsa, le zice Hristos, fiindcă însuşi S-a împărtăşit din aceeaşi fire, deşi fără de păcat. Şi precum în legea cea veche, jertfa şi arderea de tot care se făcea pentru iertarea păcatelor primea asupră-şi păcatul omului ce o aducea, şi împreună cu păcatul se ardea şi ea*58, cu un astfel de chip şi Hristos, jertfindu-Se pentru păcatele oamenilor, le-a primit asupra Sa, şi ca şi cum ar fi păcătuit El însuşi, aşa se ruga şi murea pentru covârşirea iubirii de oameni şi a bunătăţii Sale 59.

5. Vrăjmaşii mei au zis rele mie:

  Adică: „Iudeii, vrăjmaşii mei, zice (după Chiril, Teodorit şi Atanasie), de zavistia lor îndemnându-se, au grăit asupra Mea cuvinte rele”. Iar rele a zis în loc de viclene şi făcătoare de rău. Care însă au fost cuvintele acestea, arată în continuare.

când va muri şi va pieri numele Lui?

   „Greu ne este, zic ei, acesta, chiar a-l vedea, deci când va muri? Sau când va pieri numele lui ca să nu se mai audă?” Cu aceste cuvinte arată cât dor aveau iudeii cu un ceas înainte să piară numele lui Iisus, fiindcă-L vedeau că era plin de dumnezeiască putere, şi că vindeca toate bolile cele învechite, şi toate neputinţele, adică bolile cele de puţină vreme, şi, pentru aceasta, socoteau că prin moarte I se va stinge desăvârşit numele.

6. Şi intra să vadă,

   „Iuda vânzătorul, zice, fiindu-Mi prieten şi ucenic, cu slobozenie intra în casa şi în locul unde Eu Mă aflam, însă intra cu scop viclean, pentru ca să vadă de este vreme îndemânatică [propice] ca să Mă vândă (precum zice dumnezeiescul Chiril), căci a zis evanghelistul că: De atunci căuta un prilej potrivit ca să-L vândă lor (Mt. 26: 17).”

în deşert grăia inima lui,
   „Inima vânzătorului Iuda, zice, în deşert şi întru sine cugeta despre vânzare când intra ca să vadă de este vreme cu prilej ca să Mă vândă, adică în zadar se silea a Mă face să nu aflu, cu făţărnicie numindu-Mă Rabi şi învăţătorule, pentru că Eu ştiam, cunoscător de inimi fiind, câte el se sfătuia şi dorea asupra Mea.”

adunat-a fărădelege luişi.

   „Nici un bine, zice, n-a cugetat ticălosul Iuda, acestea cugetându-le asupra mea, decât şi-a adunat luişi nelegiuire, fiindcă a vrăjmăşit pe învăţătorul şi Mântuitorul său.”

Ieşea afară şi grăia împreună.
   Aceasta şi Evanghelistul Ioan arătat o zice, că: Luând pâinea Iuda, îndată a ieşit (In. 13: 30). Iar zicerea împreună însemnează în loc de „Iuda grăia împreună cu vrăjmaşii mei iudei, că grăia cu dânşii despre vânzare, şi se tocmea cu arhiereii şi cu cărturarii, zicând: Ce voiţi să-i daţi, şi eu îl voi da în mâinile voastre (Mt. 26: 15)”. Că toate acestea arătat le istorisesc dumnezeieştii evanghelişti că s-au făcut.

7. Asupra Mea şopteau toţi vrăjmaşii Mei, asupra Mea gândeau rele Mie.
   Arhiereii şi Cărturarii, vrăjmaşii Mei, zice, şi bătrânii evreilor şopteau rele unul către altul, pe ascuns, cele ale vrăjmăşirii şi ale morţii mele, fiindcă se temeau de poporul cel de obşte şi nu îndrăzneau a grăi arătat împotriva mea, şi nu numai că pe ascuns şopteau, ci şi gândeau asupra Mea cugetări aducătoare de moarte, că: Toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare (Mt. 27: 1)

8. Cuvânt călcător de lege au pus asupra Mea:

   Zicerea au pus se înţelege în loc de „au răspuns”, că, întrebaţi fiind iudeii de Pilat: Dar ce-I voi face lui Iisus, care Se cheamă Hristos? Răspuns-au toţi: Să se răstignească (Mt. 27: 22). Şi călcător de lege este cuvântul acesta al iudeilor şi răspunsul, căci mare călcare de lege era a da morţii pe un om nevinovat şi fără de păcat, că legea zice: Nu omorî om nevinovat şi drept (Ieş. 33: 7). Precum pentru aceasta de multe ori şi Pilat i-a înfruntat, zicându-le: Eu nu aflu întru El vinovăţie (In. 19: 6). Şi iarăşi: Nevinovat sunt de sângele dreptului Acestuia, voi veţi vedea (Mt. 27: 24). Ori zicerea au pus se înţelege în loc de „au pregătit” (după Teodorit), că ziceau către Pilat, minţind cum că: Tulbură poporul, şi opreşte a se da dajdie Cezarului (Lc. 23: 2). Şi cuvântul acesta este călcător de lege, fiindcă călcare de lege este a mărturisi cineva cu minciună asupra altuia, că zice: Să nu mărturiseşti mincinos asupra aproapelui tău (Ieş. 20: 16).

au doară Cel ce doarme nu va adăuga a se[*] scula?

   Aceasta o zice Hristos în chip întrebător, ca un Dumnezeu mai-nainte cunoscător: Au doară, zice, cel ce doarme nu va adăuga a se scula?Ba da, se va scula, fiindcă evreii obişnuiesc a lua pe adăuga în loc de „voieşte a se scula cel ce doarme? 60”. „Deci (Hristos zice), după ce voi dormi, adică după ce voi muri cu trupul, Mă voi scula cât de degrabă, de vreme ce moartea Mea se aseamănă cu somnul, că precum omul, cu de la sine stăpânire şi cu voia sa doarme, aşa şi Eu, cu de Sinemi stăpânire şi cu voia Mea mor.”

9. Pentru că omul păcii Mele, spre care am nădăjduit, cel ce mănâncă pâinile Mele, a mărit asupra Mea vicleşug.
   Zicerea pentru că se află aici de prisos, iar înţelesul zicerii acesteia este următoarea: „Că omul Meu s-a făcut împotrivitor al Meu”. Iar om al păcii limba evreiască numeşte pe cel paşnic. Zice dar Domnul că: „Paşnicul Meu, adică prietenul Meu Iuda, întru care am nădăjduit ca într-un om al Meu, şi pe care Eu îl hrăneam împreună cu ceilalţi Ucenici, acesta, zic, a mărit, adică a întrebuinţat asupra Mea mare vicleşug şi pizmuire, şi a mărit această mare viclenire Iuda prin tocmeala pe care a pomit-o împreună cu Arhiereii şi cu Cărturarii”.

10. Iar Tu, Doamne, miluieşte-Mă, şi Mă scoală, şi voi răsplăti lor.
   Zicerea miluieşte-Mă şi mă scoală adică sunt cuvinte de omenească cuviinţă (după dumnezeiescul Chiril), pe care Stăpânul Hristos, ca un om, nu se tăgăduia [sfia] a le zice către Părintele Cel ceresc, ca unele ce erau ale firii omeneşti, precum de multe ori, prin altele ca acestea, S-a rugat cu omenească cuviinţă. Iar zicerea voi răsplăti este cuvânt de dumnezeiască cuviinţă, fiindcă a răsplătit Hristos evreilor prin cuvenita pedeapsă, dându-i pe ei în robia romanilor, deoarece nici după învierea Lui n-au crezut, ci îi prigoneau pe ucenicii Lui 61.

11. Întru aceasta am cunoscut că M-ai voit; că nu se va bucura vrăjmaşul meu de Mine.

   Zicerea M-ai voit se înţelege în loc de „M-ai iubit” (după Sfântul Chiril), fiindcă ceea ce iubeşte cineva, aceea şi voieşte: „Prin aceasta, zice, am cunoscut că M-ai iubit, Părintele Meu, dacă nu se va bucura vrăjmaşul meu de Mine, adică dacă Mă voi scula, şi numele Meu se va propovădui în toată lumea, care lucru este mare mâhniciune pentru vrăjmaşul Meu”. Iar prin vrăjmaş să înţelegi pe Diavolul şi pe Iuda 62.

12. Şi pe Mine pentru nerăutate M-ai sprijinit şi M-ai întărit înaintea Ta în veac.

   Şi cuvintele acestea se zic din partea omenităţii lui Hristos, iar nerăutate numeşte curăţenia şi nepăcătuirea Sa [lipsa Lui de păcat]: Că fărădelege, zice, nu a făcut (Is. 53: 9). „Nu numai, zice, că Mi-ai ajutat, ca un om ce sunt, ci şi M-ai întărit lângă Tine, punându-mă adică să şed de-a dreapta Ta”, că zice: Şezi de-a dreapta Mea, până cei voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps. 109: 1).

13. Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, din veac şi până în veac: fie, fie*.
   După ce David a proorocit cele mai sus zise despre Hristos, şi s-a mirat de negrăita Lui iubire de oameni şi pogorâre, acum, aici, aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, zicând că se cuvine a se lăuda şi a se slavoslovi Dumnezeu, Domnul lui Israel, adică al creştinilor, precum a zis mai-nainte la Psalmul 21: Să se teamă de Dânsul toată seminţia lui Israel. Se cuvine însă a se slavoslovi din veacul de acum până în cel viitor 63. Apoi se roagă să grăbească înomenirea Stăpânului Hristos, zicând: fie, fie. Iar repetarea zicerii fie arată întindere* de rugăciune 64.


-----------------------------------------------------------------------------------------


53 Pentru aceasta şi Isihie a zis: „Proorocul a suprascris psalmul întru sfârşit, fiindcă vorbeşte de cele către sfârşitul iconomiei lui Hristos, pe Care David îl numeşte, dar nu numai însuşi David, ci şi Proorocul Osea L-a numit, zicând: După Acesta se vor întoarce fiii lui Israel şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor, şi pe David, împăratul lor (Os. 3: 5), măcar că David, cu mulţi ani mai-nainte de Osea, a trecut din viaţa aceasta, dar aici Îl zice pe Noul David (La Nichita)”.

* Iar cazul de faţă se referă la...

* a înţelege pe cineva în legătură cu ceva ce-i este propriu; Mitropolitul Venimin redă prin „pricepe”.

54 Vezi însă şi subînsemnarea zicerii Iar eu sărman şi sărac sunt, din Psalmul ce a trecut [39], şi a zicerii: Sărman şi în dureri sunt eu, din Psalmul 68, stih 33.

55 Iar Hrisostom zice: „Fericit este cel ce pricepe pe sărac, adică cel ce înţelege ce este săracul, cel ce cunoaşte necazul lui, că cel ce cunoaşte necazul lui [în sensul de «îl trăieşte ca al său, nu teoretic»] negreşit îl va milui». Zice însă şi Grigorie Teologul: „Să rănim dar fericirea, pricepând, să ne înduplecăm: când vei vedea vreun sărac, să nu treci pe alături, ci îndată gândeşte, de ai fi tu acela, ce n-ai fi voit a-ţi face toţi? Gândeşte că asemenea ţie este slobod, şi de aceeaşi nobilitate [cinste] cu tine se împărtăşeşte, înţelege că pentru aceasta, bogat fiind Hristos, a sărăcit, pentru ca şi noi pe fraţii Lui săraci să-i miluim, înţelege şi ce este câştigul iubirii de săraci”. Zice însă şi Eusebie: „Ştiut să fie că sărac nici în cea [Scriptura] evreiască nu se află, nici de ceilalţi tâlcuitori se zice [este pomenit], însă nu simplu fericeşte pe cel ce împărtăşeşte pe cei sărmani, iar [ci mai ales] pe cel ce cu înţelegere şi cu dreaptă judecată face aceasta, precum sunt [pe] unii de aceeaşi credinţă cu noi, şi care sunt lipsiţi de cele de nevoie; şi sunt, iarăşi, alţii necredincioşi, şi în tot chipul săraci. Deci dacă vei pricepe să desluşeşti de care să-ţi fie milă mai întâi (adică de cei de o credinţă cu tine) şi de care, după al doilea cuvânt (adică de cei de altă credinţă), vei fi fericit, iar de vei trece cu vederea pe fiii dreptei slăviri, flămânzind ei şi goi fiind, şi vei da milostenie păgânilor şi celor ce vieţuiesc cu răutate şi cu spurcăciune, nicidecum nu te vei afla că pricepi pe cel sărman şi sărac şi, pentru aceasta, nu te vei învrednici a te numi fericit (La Nichita)”. Pentm aceasta şi un înţelept a zis: „Când faci bine, cunoaşte cui faci”. [Nu cred că Eusebie îndeamnă la trecerea cu totul cu vederea a săracilor celor de altă credinţă, ci mai degrabă îndeamnă la o relaţie mai strânsă cu cei de-o credinţă cu noi, despre care ştim că vor folosi cu chibzuinţă ajutorul nostru. Cei de altă credinţă îl pot folosi şi în scopuri nebinecuvânate. Oricum, dacă Dumnezeu face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi, nu trebuie ca noi, în schimb, să facem altminteri. Ar fi interesant de ştiut ce-ar fi spus Eusebie despre cei de altă credinţă care fac milostenie - cu sfintele moaşte de pildă, cu finanţări etc. - cu cei din dreapta credinţă. Oare au vreun scop binecuvântat de Dumnezeu sau vor să infecteze cu reaua credinţă? Cum poate pomul rău să facă roade bune pe care să le dăruiască apoi altora? Un posibil răspuns ar fi: prin meşteşugiri necinstite şi perfidie, pe care istoria şi judecata lui Dumnezeu le va vădi în final în adevărata lor lumină.]

56 Drept aceea şi Hrisostom a zis că: „Săracul, acum de Tine miluindu-se, va sta de faţă lângă Tine în ziua judecăţii, care pentru păcătoşi se face rea, şi te va scoate din muncă, că Domnul îţi este dator cu iubirea de oameni, ca Unul ce însuşi de la tine s-a îndatorat cu milostenia”. Dar zice şi prin Solomon: Cel ce miluieşte pe sărac, îndatorează pe Dumnezeu (Pilde 19: 17). Şi cu însuşi limba Sa: Întrucât aţi făcut unuia din aceşti prea mici, Mie aţi făcut (Mt. 25: 45)”. Zice însă şi dumnezeiescul Chiril: „Dar însă şi cel ce poate pricepe sărăcia Domnului, şi se sârguieşte după putere a lăuda pe cel ce o a primit, se va izbăvi în ziua cea rea, că aşa se numeşte năpădirea ispitelor şi prigonirile vrăjmaşilor, pentru durere şi osteneală, nu că doar ziua este prin fire rea, să nu fie!” Şi Teodorit zice: „Iar ziua cea rea, Simmah o a zis «de răutate», şi mi se pare că înţelege prin aceasta ziua cea rea a judecăţii, înfricoşătoare fiind şi făcătoare de rău călcătorilor de lege. Şi însemnează curata cunoştinţă a acelei sărăcii, că îl va izbăvi pe el de relele zilei celei înfricoşătoare”.

* modul de exprimare specific, limbajul. Vezi şi afirmaţia următoare. Acest mod de exprimare şi de trăire al proorocilor este exact modul realist-eshatologic de a percepe şi a fi în relaţie cu lucrurile, evenimentele şi persoanele. La polul opus avem o [altă] lume ruptă de Dumnezeu, care are la bază măsurătorile, cuantificarea, socotelile, prejudecăţile etc. Cel ce se împărtăşeşte de veşnicia lui Dumnezeu devine el însuşi veşnic, se înveşniceşte încă de aici de pe pământ, zice undeva Sfântul Maxim Mărturisitorul, drept care devine contemporan cu toate timpurile sau, mai degrabă, timpul se anulează în mod negrăit, toate fiind trăite ca o plenitudine de viaţă, nemaifiind nimeni ispitit să încerce a măsura cât a trecut de atunci şi până acum, decât dintr-o iconomie oarecare. Aceasta nu înseamnă o rupere totală de lume, căci cei îmbunătăţiţi astfel se „pogoară” adeseori la ceilalţi pentru a-i face şi pe ei părtaşi urcuşului lor duhovnicesc.

57 Zice însă Sfântul Chiril: „Aceasta sunt răsplătirile credinţei celei întru Hristos: păzirea cea de la Domnul, împărtăşirea de viaţa veşnică, fericirea în pământul pătimirilor, şi scăparea de vrăjmaşii cei gândiţi. Acesta sunt răsplătiri şi pentru iubirea de săraci, că nu numai cele viitoare dă Domnul iubitorului de săraci, şi viaţa cea adevărată, dar şi aici îl arată fericit”. Zice însă şi Isihie: „S-a aflat şi până acum adevărul prooroceştii făgăduinţe, că mulţi, bolind şi cumplite dureri având, apoi deşertând bogăţiile lor către cei sărmani, îndată s-au prefăcut spre mai bine. Că dacă asupra zilei judecăţii celei viitoare se dispreţuieşte mila, ce mirare este dacă şi aici îndestulata milă întoarce aşteptata moarte şi preface bolnavul, dându-i sănătate? Este însă şi boală a sufletului, care se ia la omul [e legată de omul] dinlăuntru, după care sufletul, avându-şi mâinile întinse - adică de se află în puterile cele lucrătoare - şi genunchii slăbănogiţi, nu poate din această pricină să umble pe calea ce duce la viaţă, că de vreme ce sufletul, oarecum biruit fiind de boala trândăvirii, pentru aceasta este tras către moartea păcatului [moartea duhovnicească şi trupească pe care o aduce acesta], [în schimb] milostenia cea către săraci îl vindecă şi îl preface. Şi pentru aceasta, îndată a adăugat: Eu am zis: Doamne miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că am greşit ţie (Ps. 40: 4) (La Nichita)”. Pentru aceasta a zis Sirah: Milostenia spală păcatul (Sirah 3: 29). Şi Tobit: Milostenia izbăveşte din moarte (Tobit 12: 9).

* Se identifică cu ele, devin ca ale Lui, dar nu păcatele oamenilor, ci consecinţele acestora ce s-au sedimentat în firea umană - afectele, slăbiciunile.

* Jertfa omului căzut în păcat, a evreului, dar şi a păgânului venea într-o perioadă mult după momentul păcatului primordial, mai puţin din adâncul fiinţei sale, cât în virtutea unor legi lăsate de Dumnezeu, fie prin viu grai sau scrise - pentru evrei, fie prin legea firii - la păgâni. Refuzul, sau mai degrabă cvasi-incapacitatea omului de a se aduce jertfa pe sine, „ardere de tot” lui Dumnezeu, a făcut necesară oferirea de jertfe substitutive (animale, cereale etc.), fie aduse de bună voie (precum cea a lui Abel şi a altora de după el, dar şi cele ale păgânilor), fie rânduite de Dumnezeu - atât ca o confirmare a celor de bunăvoie, cât şi ca o îmbunătăţire şi dezvoltare a lor. Omul păcatului se încununa de slava celor materiale, spre care s-a îndreptat prin neascultarea poruncii primordiale. Pentru această „bunăstare”, el aducea fie mulţumire prin prinoase, fie prin jertfe. Ele au fost menite de Dumnezeu pentru limitarea slavei deşarte şi egoismului omenesc pe care bogăţiile acestea le aduceau cu ele, prin oferirea lor lui Dumnezeu la templu sau altora. Formalismul în care au căzut aceste rânduieli e stârnit „mânia” şi îngrijorarea lui Dumnezeu, manifestată cu deosebire prin proorocii Săi. Egoismul uman nu a mai putut fi limitat nici prin aceste jertfe. Proorocii dădeau glas lui Dumnezeu, Care îşi arăta nemulţumirea faţă de aceste jertfe şi de cei ce le aduc - zădărnicia părea că cuprinde totul. Totul părea pierdut. Dar egoismul uman coincidea şi cu o suferinţă a omului, care din slava celor materiale se „încununa” tot mai mult cu necazuri şi suferinţe. Dar omul a simţit şi insuficienţa jertfelor pentru vindecarea egoismului şi „potolirea” „mâniei” lui Dumnezeu, respectiv scăparea de necazuri. Se cuvenea o altfel de jertfa. Jertfă şi prinos n-ai [mai] voit, zice psalmistul, iar Eu am zis: Iată vin. Mila lui Dumnezeu s-a manifestat acum prin venirea Fiului Său, a jertfei desăvârşite, „arderea de tot”.

58 Pentru aceasta, şi omul care aducea jertfa sau arderea de tot trebuia să-şi pună mâna pe capul vitei ce se jertfea sau se ardea de tot, pentru ca să arate prin punerea mâinilor sale pe capul ei că vita ce se jertfeşte ia asupra sa păcatele celui ce o aduce: De va fi jertfa lui ardere de tot din vite mari, să fie parte bărbătească, fără meteahnă, şi s-o aducă la uşa cortului adunării, ca să fie bine-plăcută înaintea Domnului. Apoi să-şi pună mâna pe capul vitei (Lev. 1: 3-4).

59 Iar Nichita zice că stihul acesta se zice şi dinspre faţa lui David, fiindcă şi el era unul dintre cei ce pricep pe sărman şi pe sărac, şi se roagă pentru păcatul său, şi dinspre faţa fiecăruia care se sârguieşte şi căruia i se potriveşte mai vârtos psalmul acesta decât stăpânescului om (după Atanasie). Că nu precum oarecari au socotit că numai pentru sine a zis cele zise, că nu a zis cu articol Fericit este cel ce pricepe pe sărac şi pe sărman, că aceasta, fără de articol zicându-se, însemnează pe cineva oarecare şi particular (La Nichita).

[*] „Oare nu se va mai...” ar fi o parafrază.

60 Pentru aceasta, Sfântul Chiril zice: „Cum socotiţi că cu moarte veţi îmbrăca viaţa? «Că Mie moartea îmi este somn, şi moartea nu-mi este spre a omorî viaţa, ci se face spre a învia, că dacă a treia zi Mă scol, cum nu-mi este moartea somn?»”. Şi Teodorit zice: „Aceasta se potriveşte zicerii evanghelice: Stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voi ridica pe ea (In. 2: 19)”. Şi iarăşi: Iată, ne suim la Ierusalim, şi Fiul Omului Se va da în mâinile păcătoşilor, şi Îl vor omorî pe El, şi a treia zi Se va scula (Lc. 18: 33). Pentru aceasta dară, potrivit a numit moartea somn”.

61 Iar Sfântul Chiril zice: „Zicerea şi voi răsplăti lor, adică vrăjmaşilor Mei, este cunoştinţă a Dumnezeirii celui ce se pare că se roagă, că nu a zis vei răsplăti lor, ci ca însuşi Cel ce urma a fi Judecător al tuturor, căci, după ceea ce este şi se înţelege, Dumnezeu a zis voi răsplăti. Că însuşi zice că: Tatăl pe nimeni nu judecă, ci toată judecata o a dat Fiului, ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl (In. 5: 22). Şi pentru că este şi Dumnezeu, şi Înviere, şi Viaţă, şi pe Sine S-a sculat, a arătat iudeilor zicând: Stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voi ridica (In. 2: 19)”. Iar Isihie zice: „Nu pentru că a pătimit moarte de la dânşii zice aceasta, poftind a le răsplăti lor cu pedeapsă, că însuşi în vremea răstignirii zice: Părinte, lasă-le lor păcatul, ci pentru că vedea dreapta judecată cea nepărtinitoare în faţa Părintelui că hotărăşte asupra vărsătorilor de sânge, pentru aceasta, ca Cel împreună lucrător cu Dumnezeu şi Părintele, a zis şi voi răsplăti lor, ca lucrarea să o arate una Amândurora [adică pentru Tatăl şi Fiul] (La Nichita)”.

62 Iar Sfinţitul Teognost [Despre Teognost avem informaţii şi scrieri în Filocalia, Vol. IV] zice: „«Întru aceasta am cunoscut că M-ai voit, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de Mine, până în sfârşit tiranizându-Mă şi împilându-Mă prin patimi, dar mai-nainte de sfârşit să Mă răpeşti din mâna lui şi să Mă învredniceşti a trăi duhovniceşte după bună- plăcerea Ta, prin bun sfârşit să Mă pui înaintea judecăţii Tale mântuit (în Filocalie)”.

* să vină, să se facă, să aibă loc, să fie...

63 Că a zis dumnezeiescul Chiril: „Deodată, din lumea aceasta se începe binecuvântarea lui Dumnezeu şi se desăvârşeşte în cea viitoare, când cea [binecuvântarea, cunoaşterea etc.] din parte se va strica”. Iar Teodorit zice: „Potrivit a adăugat laudă după patimi, învăţând că nu numai om a fost Cel ce proorocea, ci şi Dumnezeu mai-nainte de veacuri, nepierdută şi nesfârşită avându-Şi fiinţa”.

* Stăruinţă, accentuare.

64 Însemnează că zicerea fie, fie este în loc de „amin, amin”, precum a zis şi Achilla, care se obişnuieşte a se zice întotdeauna la rugăciuni şi la cuvinte după zicerea „în veacul veacului” ori „în vecii vecilor”. Sfârşit însă al cărţii întâi din cărţile cele dintâi ale psalmilor este aici, după Grigorie al Nyssei şi după Eusebie, şi precum întâiul psalm al cărţii întâia se începe de la fericire, zicând: Fericit bărbatul care n-a umblat în calea necredincioşilor..., aşa şi acest de pe urmă psalm al acestei cărţi dintâi, de la fericire se începe: Fericit cel ce pricepe pe sărman şi pe sărac. Iar în întâiul psalm se fericea cel ce se depărta de la rău, iar în acest de pe urmă este fericit cel ce cunoaşte Binele, Care este Fiul Cel Unul-Născut, Care, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, că pe Cel ce L-a numit la începutul psalmului acestuia sărman şi sărac după omenitate, pe Acesta, aici, la sfârşit, îl numeşte Domn şi Dumnezeu binecuvântat (după Teodorit), precum însuşi Grigorie al Nyssei zice.