duminică, 15 februarie 2015

Psalmul 32 - în tâlcuirea Sf.Părinți



Catisma a cincea


PSALMUL 32


Psalm al lui David. Nescris deasupra la evrei.


   Psalmul acesta nu este suprascris la evrei. Se vede însă că s-a scris în pricina împăratului Iezechia, pentru ca să îndemne pe cei vrednici să laude pe Domnul, Care, nevăzut, prin înger, a omorât pe asirieni. Însă psalmul acesta se potriveşte şi fiecărui creştin care s-ar izbăvi de gândiţii asirieni demoni[1].

1. Bucuraţi-vă, drepţilor, întru Domnul;
   Ce este bucuria, am zis în tâlcuirea Psalmului 9: 2, adică cum că este covârşirea şi creşterea de veselie. Iar drepţi numeşte aici David pe cei cu fapte bune, cărora le porunceşte să se bucure întru singur Hristos biruitorul şi ajutătorul celor ce nădăjduiesc spre Dânsul, şi nu în vreun alt lucru, pentru că nici putere,nici oaste, nici bogăţie, nici cetatea cea cu zid nu poate folosi pe om, fără numai dumnezeiescul ajutor [2] .

celor drepţi li se cuvine laudă.

   Zicând David mai sus bucuraţi-vă, împreună a arătat şi pe lăudaţi*, pentru că cel ce se bucură de vreun lucru, acela de bucurie laudă acel lucru, dar de vreme ce numai celor îmbunătăţiţi [virtuoşi] le-a zis să se bucure şi să laude, pentru aceasta zice acum şi pricina, pentru că celor ce au viaţă dreaptă li se cuvine şi dreapta laudă a lui Dumnezeu, deoarece, după Sirah: Nu este bună lauda în gura păcătosului (Înţ. lui Iisus Sirah 15:9) şi: îndreptări a văzut faţa Lui (Ps. 10: 7). Iar Diavolul, fiind şarpe încolăcit, şi umblând strâmb, pentru aceasta se bucură şi se odihneşte în oamenii cei răzvrătiţi şi strâmbi cu socoteala [la minte],

2. Mărturisiţi-vă Domnului în alăută[*][†], în psaltire cu zece strune cântaţi Lui.
   La iudeii cei vechi era lege să laude pe Dumnezeu cu alăută, cu psaltire şi celelalte organe muzicale, precum am spus în Precuvântare, la capitolul 6, învăţând şi ce deosebire este între psaltire şi celelalte organe. Acestea însă trebuie să le înţelegem şi anagogic, prin alăută să înţelegem trupul, fiindcă de jos, din pământ s-a făcut, că zice Marele Vasile şi Didim că, la alăută şi la liră*, sunetul răsună în partea de jos, după arcuşul care este lovit. „Deci mărturisiţi-vă, zice, adică mulţumiţi lui Dumnezeu întâi cu alăuta, adică cu trupul, voi toţi, câţi v-aţi izbăvit cu preaslăvire de asirianul cel de gând, adică de Diavolul, într-acest chip de pildă: postiţi, plângeţi, culcaţi-vă pe jos (adică nu în aşternuturi moi), cântaţi cu gura, şi prin alte lucrări ale virtuţii practice a trupului, acestea toate aduceţi-le lui Dumnezeu ca daruri mulţumitoare”. Aşişderea şi prin psaltire să înţelegi mintea, că precum la psaltirea muzicală şi simţită i se pun zece strune, iar pricina glasurilor [sunetelor] o avea în partea de sus, precum am zis în Precuvântare, cu un chip ca acesta şi minţii i s-au dat zece porunci de înţeles, însă aceste porunci s-au glăsuit de sus, de la Dumnezeu, pe care mintea, păzindu-le, prin con-glăsuirea* lor cântă lui Dumnezeu gândită cântare. „Deci după ce, zice, voi, drepţii, veţi mulţumi lui Dumnezeu cu alăuta trupului prin virtutea practică, cântaţi lui cu psaltirea, adică cu mintea prin vedere duhovnicească.[3]

3. Cântaţi Lui cântare nouă,

   După istorie adică, David îndeamnă pe evrei să cânte cântări noi pentru minunea cea nouă ce s-a făcut atunci la Iezechia. Iar după alegorie, trebuie să înţelegem cântările creştinilor, câte le alcătuiesc drept-slăvitorii şi le cântă Domnului în biserică, că toate acestea sunt cântare nouă [nemaiauzită], socotindu-se pe lângă cântările legii vechi[4].


bine cântaţi Lui întru strigare.
   Strigarea este un glas unit* al unei oşti întregi, care pricinuieşte îndrăzneală ostaşilor împotriva vrăjmaşilor. Cu strigarea dar îndeamnă David pe drepţi să cuteze: „Cântaţi, zice, cu glas strigător, adică cutezător şi biruitor, fiindcă vrăjmaşii care vă înfricoşau mai-nainte au căzut şi s-au biruit”. Iar bine se înţelege în loc de „fără de răspândire* şi din tot sufletul”[5].

4. Că drept este cuvântul Domnului, şi toate lucrurile Lui întru credinţă.
   Zicerea aceasta are următorul înţeles: „Cuvântul Domnului, zice, pe care l-a vestit lui Iezechia prin Proorocul Isaia cum că are să se dezlege înconjurarea Ierusalimului, este drept şi adevărat[6]. Dar şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu asupra asirienilor sunt adevărate, ceea ce încredinţează [confirmă] cuvântul de mai sus. Dar toate lucrurile lui Dumnezeu sunt întru credinţă (după Marele Vasile), că pornesc adică pe cel ce le vede să vină la credinţă şi la cinstirea Făcătorului a toate, căci este drept. (Pentru ca să lăsăm deoparte toate celelalte, zicem:) boldul cel prea subţire, pe care îl are albina, fiind făcut ca un jgheab, ca prin acela să-şi verse veninul său atunci când înţeapă pe cineva, acesta, zic, învaţă pe om că nu a fost înţepat [îndemnat] de la sine, ci cu putere şi cu meşteşug dumnezeiesc s-a făcut deschisă subţirimea lui cea atât de multă. Se înţelege însă, după Sfântul Chiril, şi în alt fel: „Cuvântul Domnului, cel al Testamentului cel Nou, este drept, neavând ceva strâmb şi cu anevoie de dezlegat, precum sunt cuvintele Vechiului Testament. Pe lângă acestea însă, şi lucrurile câte a făcut Domnul când petrecea pe pământ ca om, şi acelea încredinţează şi arată cuvântul unit* cu lucrările lui, şi sunt şi acestea credincioase [vrednice de crezut], ca nişte adevărate şi neîmpotrivite*. Ori şi însuşi Fiul, Care este Cuvântul lui Dumnezeu, şi însuşi El este adevărat, ca o Cale nerătăcită şi adevărată, că zice: Eu sunt Calea şi Adevărul (In. 14. 6). Şi încă câte alte lucruri, (...) adică semnele şi minunile ce le-a făcut, pentru credinţa celor ce vedeau le-a făcut, ca să creadă întru El.

5. Iubeşte Domnul milostenia şi judecata;

   Vezi, o cititorule, că Domnul, mai-nainte decât judecata, iubeşte milostenia, pentru aceasta şi aşteaptă pocăinţa păcătoşilor, şi nu-i munceşte, care lucru este însuşire a milosteniei, iar de rămân ei neîndreptaţi şi nevindecaţi, atunci îi pedepseşte şi-i munceşte, care lucru este însuşire a judecăţii. Ori se înţelege că Dumnezeu amestecă cu mila orice judecată şi osândă, căci pe singură nepropiata judecată a lui Dumnezeu nimeni nu o poate suferi: Că de vei căuta, zice, Doamne, la fărădelegi, cine va putea suferi, Doamne? (Ps. 129: 3). Ori iubeşte Domnul milostenia la cei ce s-au pocăit şi s-au îndreptat, iar judecata şi munca, la cei nepocăiţi şi neîndreptaţi. Ori iubeşte milostenia în viaţa aceasta: Că nu am venit să judec lumea (In. 3: 17), căci judecata se face la urmă. Un astfel de înţeles are şi zicerea: Mila şi judecata Ta, voi cânta Ţie, Doamne (Ps. 100: 1), „adică îţi voi face Ţie, Doamne, cântare şi laudă”. Deci, precum am zis, prin milostenie şi judecată vrea să zică că: „Venind Tu, vei judeca cu milă”, că mila şi judecata sunt amestecate, la fel şi judecata cu mila, ca nici mila singură să pricinuiască lenevire şi trândăvire, nici judecata singură să pricinuiască deznădăjduire şi pieire[7]. Iar zicerea aceasta se ia la pricina* lui Iezechia, căci Dumnezeu, miluind Ierusalimul, atunci când el era înconjurat de oşti, a osândit pe asirienii cei ce-1 înconjuraseră[8].

de mila Domnului este plin pământul.

   „Plin, zice, este pământul de mila Domnului, pentru că Dumnezeu îi miluieşte pe toţi oamenii, chiar şi pe atei, pe cei ce-L hulesc, că de nu ar milui, nu i-ar lăsa să vieze, însă pe cei ce-L cred şi-L mărturisesc, îi miluieşte mai mult, iar pe necredincioşi mai puţin.”[9] Ori prin mila lui Dumnezeu să înţelegi propovăduirea Evangheliei, care este plină de milă, fiindcă a fost dăruită de singură milostivirea lui Dumnezeu, Cel ce ne-a făcut, Care Se află pretutindeni, şi este închinat în tot pământul prin învăţătura Apostolilor. Şi, prin urmare, porneşte David spre lauda lui Dumnezeu, povestind minunile Lui şi zicând:

6. Cu cuvântul Domnului, cerurile s-au întărit, şi cu duhul gurii Lui,toată puterea lor.
   După îndemnare şi alăturare*, David zice acelaşi lucru şi cu cuvântul [v. 6a], şi cu duhul [v. 6b], pentru că la amândouă: şi la întărirea cerurilor, şi la puterea lor, cuvânt a zis Dumnezeu şi s-au făcut, că cuvântul este duh al gurii care loveşte aerul cu osebite închipuiri [formulări, articulări], şi acela este cuvânt, aşijderea încă şi întărirea şi puterea, acelaşi lucru îl vădeşte, şi acestea sunt ceea ce cu anevoie este de stricat, şi puterea cerurilor. Iar după o înţelegere mai înaltă, David teologhiseşte aici despre Sfânta Treime, Domn adică numeşte pe Tatăl, iar Cuvânt pe Fiul, iar Duh pe Sfântul Duh, iar al gurii a zis pentru că Sfântul Duh este unime şi aceeaşi fiinţă cu Tatăl Cel ce-L pune înainte, şi nu este zidit din afară, iar putere a cerurilor sunt cereştile puteri ale îngerilor, care s-au zidit (după Teodorit) cu deosebire: Fiul adică cerurile, iar Duhul Sfânt îngerii, şi Fiul adică pe toate le-a zidit: Că toate, zice, printr-Însul s-au zidit (In. 1: 3). Iar Duhul Cel Sfânt a sfinţit pe îngeri o dată cu zidirea lor, pentru aceasta, şi îngerii cu anevoie sunt porniţi la răutate[10], fiindcă dintru început s-au ascuţit cu sfinţenia Duhului Sfânt ca printr-o vopsea oarecare (după Marele Vasile). Se poate însă prin ceruri să se înţeleagă şi Apostolii, fiindcă cugetă cele cereşti, şi erau mai presus de pământ şi de lucrurile pământeşti, că aceştia, cu cuvântul învăţăturii Mântuitorului, s-au făcut tari în credinţă, şi întru necazuri, şi întru ispite. Iar Şi cu Duhul gurii Lui s-a făcut toată puterea lor se înţelege împreună cu: A suflat, zice, şi a zis lor: Luaţi Duh Sfânt (In. 20: 22), iar puterea Apostolilor au fost minunile cele ce se făceau printr-înşii.

7. Adunând ca un foale[*] apele mării,

   Aici lipseşte „în”, pentru ca înţelesul să fie de acest fel: „Adunând ca în foale, adică adunând apele în văile pământului ca într-un foale”. Ori zicerea ca un foale este în loc de „ca pe un foale”, după asemănarea foalelui, fiindcă apele mării se umflă ca un foale de bătaia vânturilor, însă, când vântul încetează, se strâng însă iarăşi şi se smeresc ca foalele. Ori prin foale numeşte umezeala care se cuprinde în foale, de la cel ce cuprinde la ceea este cuprins, adică Dumnezeu adună apele mării înlăuntru, în văile pământului, precum se adună umezeala înlăuntru în foale; şi precum umezeala este legată de foale şi nu se varsă afară, tot aşa şi Dumnezeu, cu porunca ce ţine legate apele mării în locurile lor, nu le lasă să se verse şi să înece pământul. Unii însă, precum Didim, zic că cuvântul lui Dumnezeu este aici pentru aburii care ies din mare, care, puţin câte puţin ridicându-se şi înălţându-se în atmosfera văzduhului, se îndeasă şi se îngroaşă ca foalele, şi aşa se alcătuiesc norii, din care se face ploaia.

punând în vistierii adâncurile.

   Adânc se zice adâncului mării, pe care nimeni nu-l poate astupa şi închide, iar vistierii ale adâncurilor sunt sânurile pământului, întru care se suie izvoarele şi ies râurile[11]. Ori vistierii este locul ce se află deasupra tăriei cerului, asupra căruia Dumnezeu a pus la începutul zidirii jumătate din ape. Vistierii se numesc şi adâncul, şi locul tăriei: 1. pentru apa cea multă ce o cuprind; 2. pentru că sunt ascunse; şi 3. pentru că, după trebuinţă, uneori de deschid, iar alteori de închid, că acestea sunt şi însuşirile vistieriei. Eu însă şi zicerea aceasta o potrivesc la Sfinţiţii Apostoli, pentru că şi Apostolii s-au făcut vistierii şi păzitori ai adâncurilor, adică ai tainelor credinţei celei prea-adânci şi ascunse.

8. Să se teamă de Domnul tot pământul,

   David numeşte de multe ori pe oameni pământ, precum şi acum, fie pentru că s-au plăsmuit din pământ, fie pentru că locuiesc pe pământ. Deci după ce Prooroc-împăratul a arătat mai sus puterea Ziditorului, a lucrării cea mare a zidirilor, acum, aici, îndeamnă pe oamenii cei de pe pământ să se teamă de şi să cinstească pe Ziditorul Acesta, ca pe Cel ce singur este Dumnezeu, fie numeşte pământ pe cei ce cugetă cele pământeşti (după Marele Vasile), căci pământ, cu o astfel de însemnare, se găseşte în multe părţi din Scriptură. Deci acestor oameni, de cele pământeşti cugetători, le porunceşte să se teamă de Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui [12].

şi de Dânsul să se cutremure toţi cei ce locuiesc în lume;
   „De frica însuşi Domnului şi Ziditorului tuturor, să se cutremure şi să se minuneze toţi oamenii, fiindcă Dumnezeu este mare şi înfricoşător.”[13] Iar Marele Vasile a înţeles zicerea aşa: de Dânsul să se cutremure l-a înţeles în loc de „precum El voieşte”, iar pe să se cutremure, în loc de „să se mişte”, adică mişcările - şi cele sufleteşti, şi cele trupeşti ale tuturor oamenilor - să fie, după Dumnezeu, mai unite în frica de El. Eu însă înţeleg zicerea aceasta şi la Hristos, fiindcă de cuvintele şi de lucrurile lui Hristos s-au cutremurat toţi oamenii, unii adică s-au mutat la adevărata credinţă şi cunoştinţa de Dumnezeu, iar alţii s-au cutremurat la auzul Evangheliei Lui.

9. Că El a zis, şi s-au făcut;

   Prin aceste cuvinte, David arată pricina temerii de Dumnezeu cea binecuvântată pe care a zis-o mai sus: „Că se cuvine, zice, toţi să vă temeţi de Dumnezeu, pentru că El este Făcătorul tuturor făpturilor, că a zis numai: facă-se aceasta, şi îndată s-a făcut: Să se facă lumină, şi s-a făcut lumină (Fac. 1: 3)”.

El a poruncit, şi s-au zidit.
   Ambele ziceri de mai sus arată unul şi acelaşi lucru, prin alăturare [paralelism], că a zis adică şi că a poruncit, şi că s-au făcut, şi s-au zidit. Ori că a poruncit este lămuritor şi tâlcuitor pentru a zis: de vreme ce n-a zis cuvânt simplu, ci a poruncit, ori zicerea a zis, şi s-au făcut trebuie să o potrivim curat la facerea şi plăsmuirea oamenilor (după Marele Vasile), iar pe a poruncit, şi s-au zidit, la cea de-a doua facere şi a doua naştere a oamenilor prin propovăduirea Evangheliei, că Domnul a poruncit Apostolilor, zicând: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28: 19). De unde şi toţi creştinii, zidire nouă se numesc (cf. II Cor. 5: 17).

10. Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile boierilor*.

   Cu deosebire trebuie să înţelegem şi graiurile acestea în trei feluri, adică: pentru asirienii ce înconjuraseră cu oşti Ierusalimul; pentru evreii care răstigniseră pe Domnul; şi pentru tiranii ce tiranizaseră pe Apostoli şi pe Mucenici. Pe asirieni îi numeşte neamuri, pentru că ei, din osebite neamuri adunându-se, s-au pornit în vremea lui Iezechia cu un sfat asupra Ierusalimului. Iar popoare îi numeşte pe evrei, deoarece unii dintre ei făceau socoteli asupra [se sfătuiau în privinţa] asirienilor, pentru nevoia înconjurării cetăţii lor. Iar boieri numeşte pe voievozii oştilor asiriene. Cum însă se înţelege zicerea aceasta la răstignitorii Domnului, vei cunoaşte dacă vei citi tâlcuirea ce am făcut la psalmul al doilea, unde vei afla deosebirea dintre neamuri, popoare şi boierii iudeilor. Se înţelege însă aceasta şi la tirani, şi neamuri sunt seminţiile cele osebite, care prin osebite locuri se porneau asupra creştinilor, iar prin popoare se înţeleg iarăşi evreii, care prigoneau pe creştini împreună cu tiranii, iar boierii sunt împăraţii şi ighemonii cei de pe alături, care-i munceau pe creştini.

11. Iar sfatul Domnului rămâne în veac,

   Sfatul Domnului este propovăduirea Evangheliei (adică voia Domnului), fiindcă Domnul voia prin aceasta a se mântui toţi cei ce cred, iar propovăduirea aceasta rămâne nebiruită până la sfârşitul veacului acesta [14].

gândurile inimii Lui în neam şi în neam.
    Precum a zis mai sus cântătorul de psalmi, sfaturi şi gânduri ale oamenilor, tot aşa zice şi acum: sfat şi gânduri ale lui Dumnezeu. Şi sfat adică (voie) este socotinţa ce se arată bună, iar gând este pomenirea cea simplă a lucrului, iar în neam şi în neam obişnuiesc cei vechi a zice vremii celei îndelungate, care prin moştenire se întinde la toată seminţia. Iar inimă a lui Dumnezeu s-a numit după omeneasca cuviinţă „voia lui Dumnezeu”, iar înţelesul zicerii este astfel: ceea ce voieşte Dumnezeu, aceea rămâne totdeauna, şi nu numai aceasta, ci şi ceea ce va gândi. Pentru aceasta a zis Grigorie Teologul: „Şi gândirea (în Dumnezeu) era lucru”. Însă cineva ar putea zice şi altfel (după Marele Vasile), anume că gânduri ale lui Dumnezeu sunt Noul şi Vechiul Testament, iar neam şi neam este al evreilor şi al creştinilor, că la evrei rămâne Vechiul Testament, iar Noul Testament rămâne la creştini. Însă zicerile acestea se pot înţelege simplu şi pentru văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi care ne vrăjmăşesc pe noi, cum că Domnul risipeşte sfaturile lor şi că ceea ce voieşte se face spre mântuirea noastră[15] .

12. Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeu al lui,

   „Fericit, zice, este neamul acela care este stăpânit şi iconomisit de însuşi Dumnezeu, un neam ca acesta însă (după dumnezeiescul Chiril) este numai neamul creştinilor, căruia Mântuitorul i-a făgăduit, zicând: Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Mt. 28: 20).”

poporul pe care l-a ales spre moştenire Luişi.

   Noi, creştinii (după Marele Vasile), suntem neam., adică pentru că ne-am adunat din felurite neamuri şi am crezut întru Hristos. Iar popor suntem pentru că, în locul poporului evreilor cel lepădat, noi am intrat în rânduiala aceluia şi ne-am făcut popor al lui Dumnezeu, iar Mântuitorul ne-a ales spre moştenire Luişi, după cum este scris: Voi da Ţie neamurile moştenirea Ta (Ps. 2: 8). Iar neam fericit suntem pentru dobândirea celor pentru noi gătite, de vom păzi poruncile lui Hristos  [16].

13. Din cer a privit Domnul,

   Cam aceeaşi zicere se află şi în Psalmul 13, stih 2, adică: Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor. Drept care vezi acolo tâlcuirea acestuia.

văzut-a pe toţi fii oamenilor.
   Deoarece toţi oamenii locuiesc sub cer, iar Domnul a căutat din cer pe pământ, apoi îi vede pe toti, şi nici un om nu se poate ascunde şi nici nu poate scăpa de ochiul lui Dumnezeu, Cel a toate văzător[17] .

14. Din lăcaşul Său cel gata,
   „Cerul, zice, este lăcaşul lui Dumnezeu gata şi îndemânatic* spre a privi de acolo cu lesnire toate cele ce sunt sub cer.”

privit-a spre toţi cei ce locuiesc pe pământ.
   De două ori a zis David a privit spre pământ, ca prin repetare să pună în frică pe cititori, ca, în toate lucrurile ce le fac, să nu se ascundă de Dumnezeu.

15. Cel ce a zidit deosebi inimile lor,
   „Dumnezeu, zice, nu numai că priveşte oamenii şi lucrările lor, ci ceea ce este mai înfricoşător, e aceea că El priveşte şi cercetează şi inimile oamenilor” (după Teodorit). Căci dacă Dumnezeu a zidit inimile, negreşit El ştie şi mişcările inimilor lor, pentru aceasta dar trebuie a ne teme, nu numai pentru că nu putem să ne ascundem de Dumnezeu când facem cele rele, ci şi când le cugetăm, iar deosebi a zis în loc de „ne-a zidit inimile noastre deosebi, ferite de răutate şi de amestecarea cu patimile, şi osebite de ale celorlalte vietăţi, ca pe nişte [făpturi] raţionale (după Marele Vasile)”.

Cel ce cunoaşte toate lucrările lor.
   Şi aceasta este mare pricină pentru a se teme cineva şi a se minuna de Dumnezeu, „pentru că El, zice, nu are trebuinţă de ochi, de urechi şi de celelalte simţuri pentru a cunoaşte faptele cu ele, ori cuvintele, ori gândurile oamenilor: ba, ci simplu pricepe şi înţelege toate”[18].

16. Nu se mântuieşte împăratul prin putere multă, şi uriaşul nu se va mântui întru mulţimea vârtuţii lui.

   „Nu se mântuieşte, zice, şi nu se păzeşte împăratul pentru puterea lui cea multă, adică mulţime de ostaşi, de cai, de arme şi de bogăţie, nici uriaşul, adică cel prea tare cu trupul, care nu se poate păzi nevătămat în virtutea bărbăţiei lui.” Căci şi împăratul şi uriaşul cel prea tare şi oricare altul se păzesc prin har, mântuindu-se cu puterea lui Dumnezeu, iar nu cu puterea sa.

17. Mincinos este calul spre mântuire,

   „Neadevărat, zice, este calul şi armăsarul spre a mântui pe călăreţul său, că de multe ori însuşi îl trânteşte.” [19]

şi întru mulţimea puterii sale nu se va mântui.
   Calul, adică, armăsarul cel puternic nu se păzeşte în război cu puterea sa, pentru că şi Senahedrin, împăratul asirienilor, multe oşti şi bogăţie şi cai având, nu s-a folosit cu nimic de la ele, pentru că răul [de el] rău s-a stricat şi s-a pierdut, atât pe sine, cât şi toate oştile sale. Pentru aceasta a zis şi Solomon: Calul se găteşte în ziua războiului, însă biruinţa vine de la Domnul (Pilde 21: 31)[20].

18. Iată, ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, şi spre cei ce nădăjduiesc întru mila Lui.
   Aceasta a zis-o cântătorul de psalmi şi pentru alţii, adică către cei ce se tem de Dumnezeu şi nădăjduiesc întru mila Lui. Mai întâi însă şi mai cu osebire, o a zis pentru Iezechia şi pentru prietenii lui, care şi ei erau temători de Dumnezeu şi nădăjduiau întru Domnul.

19. Ca să izbăvească din moarte sufletele lor,
   Aici David pune pricina şi scopul pentru care Dumnezeu caută spre cei ce se tem de El, adică ca să-i izbăvească pe ei din moartea care-i aştepta din zi în zi să o pătimească de la asirieni, precum mai-nainte am zis la tâlcuirea Psalmului 29, unde zice: Seara se va sălăşlui plângerea (v. 5).

şi să hrănească sufletele lor în foamete.
   „Pentru acest scop, zice, a căutat Domnul spre Iezechia şi spre ai lui, pentru ca să-i hrănească în foametea ce o pătimeau din pricina înconjurării asirienilor, precum istoriseşte Cartea a IV-a a Împăraţilor.”

20. Iar sufletul nostru aşteaptă[*][†] pe Domnul,

   Aici David ne îndeamnă şi ne cheamă pe noi, că în vremea ispitelor trebuie să stăruim întru Domnul, aşteptând dumnezeiescul Lui ajutor, fiindcă pentru iubirea Lui suntem urâţi de către cei necredincioşi şi de altă credinţă. Apoi spune şi pricina aşteptării.

că ajutorul şi sprijinitorul nostru este.

   „Pentru aceasta, zice, trebuie să stăruim întru Domnul, şi să răbdăm ispitele cu pricina pentru Domnul, pentru că din multe suntem încredinţaţi că nu până în sfârşit ne va lăsa fără ajutor, ci ne apără şi ne ajută.”

21. Că întru Dânsul se va veseli inima noastră,
   „Nu numai, zice, că trebuie să aşteptăm pe Domnul pentru că ne ajută, ci şi pentru că inima noastră se va veseli printr-Insul, atunci când, după necaz, vom birui necazurile şi ispitele.” [†] [21]

şi întru numele cel sfânt al Lui am nădăjduit.

   Întru numele Lui am nădăjduit se înţelege aici prin perifrază, în loc de „întru Dânsul”, ori că „am nădăjduit întru chemarea numelui Lui”, pentru că şi singură glăsuirea* dumnezeiescului nume poate să biruiască pe vrăjmaşi. Această zicere însă se poate înţelege şi pentru creştinii care nădăjduiesc să biruiască pe văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, deoarece se numesc cu mântuitorul nume al lui Hristos, că de la numele lui Hristos ne numim creştini, pentru că multe minuni a săvârşit şi săvârşeşte acest sfânt şi înfricoşător nume al lui Hristos chiar şi numai prin numirea lui prin gură cu credinţă, căci: Întru numele lui Hristos, a zis Petru către slăbănog, scoală-te şi umblă (Fapte 3: 6). Şi alţi nenumăraţi, nenumărate minuni ca acestea, prin El au făcut.

22. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine.

   „Precum, zice, noi am nădăjduit întru Tine, Doamne, aşa să se facă şi mila Ta asupra noastră, şi fiindcă noi cu fierbinţeală şi mult am nădăjduit întru Tine, apoi urmează ca şi mila Ta multă să se facă asupra noastră.” [22]


---------------------------------------------------------------------------------




[1] Dumnezeiescul Chiril însă zice: „Psalmul acesta se zice din partea lui David, însă se aduce spre slava şi cinstea lui Hristos, care S-a numit pe sine David, pentru naşterea cea trupească, că a răsărit din sângele lui Iesei şi al lui David”. Sfântul Grigorie al Nyssei încă zice că: „Psalmul acesta se aduce la Hristos, pentru aceasta este şi nesuprascris la evrei, că evreii, câte din suprascrieri au înţeles că cuprind oarecare taină a iconomiei [întrupării etc.], acelea nu le-au primit, pentru care le-au şi însemnat de-o parte, adăugând cu amănunţime cuvântul cel deasupra lor, [arătându-se astfel, chipurile] că la evrei sunt nesuprascrişi. Psalmi de acest fel sunt doisprezece la număr: 32, 42, 70, 73, 90, 92, 93, 94, 95, 96, şi iarăşi al optulea şi, în sfârşit, al 103-lea. Vezi însă şi la Precuvântare, la capitolul 5. [Presupun că este de vorba de vorba de masora - însemnări marginale. Ele au fost lărgite şi puse cap la cap şi au dat Talmudul, care a devenit mai important decît Tanakh].

[2] Iar Sfântul Grigorie al Nyssei zice: „Psalmul porunceşte a ne bucura de Cel ce din ceruri a venit aici pe pământ, zicând: Bucuraţi-vă, drepţilor, întru Domnul, pentru că de toate poartă de grijă, şi pe toate le-a făcut a fi dintru ceea nu era, şi pe toate împreună le ţine întru fiinţare”. Iar Marele Vasile zice: „Bucuraţi-vă, drepţilor, întru Domnul, nu când vă veseliţi în casă, nu când sunteţi bine cu trupul, nu când holdele vă sunt pline de tot felul de roade, ci bucuraţi-vă că-L aveţi pe Domnul, o frumuseţe ca aceasta, o bunătate ca aceasta, o înţelepciune ca aceasta. (...) Dacă în inima ta a intrat vreodată vreo lumină căzând de năprasnă, încât să te aduni şi să te îndrepţi spre Dumnezeu, şi de a strălucit împrejurul sufletului tău, încât să iubeşti pe Dumnezeu şi să defaimi lumea şi toate cele trupeşti, din acea puţină şi scurtă închipuire [imagine, chip; trăire], să cunoşti toată aşezarea drepţilor. Iar întru Domnul a zis, pentru că Domnul este ca un loc încăpător al drepţilor, întru care, cel ce a ajuns a fi, numaidecât trebuie a se veseli şi a se bucura căci îl primeşte întru Sine, precum şi cel ce păcătuieşte dă loc diavolului”.

[†] alăută, chitară; un fel de liră de formă triunghiulară, cu şapte corzi.

* liră, lat. lyra, instrument muzical grecesc asemănător chitarei [alăutei], despre care în mitologie se spune că a fost inventat de Hermes, care are şapte corzi. Termenul nu se regăseşte în Sfânta Scriptură.

* simfonia...

[3] Pentru aceea a zis Marele Vasile că: „Trebuie mai întâi a isprăvi lucrările cele cu trupul, încât să fie potrivite Dumnezeiescului Cuvânt, şi aşa să ne suim la vederea duhovnicească a înţelesurilor. (...) Că de vreme ce am păcătuit cu trupul, (...) cu trupul să ne şi mărturisim, întrebuinţându-l pe dânsul ca organ către dezlegarea păcatului. Ai ocărât? Binecuvântează! Te-ai lăcomit şi ai luat averile cuiva? Dă-le înapoi! Te-ai îmbătat? Posteşte! Te-ai mândrit? Smereşte-te! Ai fost zavistnic? Mângâie! Ai ucis? Mărturiseşte! Dar şi celelalte, potrivite mărturisirii, muceniceşte-te deci pentru toate, prin aceasta chinuindu-ţi trupul”.

[4] Iarăşi dumnezeiescul Vasile zice: „Cel ce se întinde la cele mai dinainte, pururea luişi mai nou facându-se, unul ca acesta cântă lui Dumnezeu cântare mai nouă”.

* omofon, la unison cu, în acelaşi glas cu.
* Fără împrăştierea minţii.

[5] Strigarea însă, după Marele Vasile, este un glas conglăsuit [], fără de articulaţii, în unire cu cei întrarmaţi în război, deci se cântă în unire şi într-un singur glas [lit. în simfonie şi în împreună-răsuflare] şi prin unirea cea prin iubire. Zice însă şi Teodorit: „Cele zise se potrivesc şi la noi, înţelegându-se duhovniceşte, putând şi noi să ne arătăm organ bine-răsunător şi cu totul potrivit, prin toate lăudându-L pe Dumnezeu, adică prin toate simţirile cele simţite şi gândite”.

[6] Iar Marele Vasile zice: „Pentru aceasta, mai întâi pe cei drepţi i-a chemat către laudă, fiindcă astfel este şi Cuvântul Domnului, Cel ce urma a Se slăvi, Cel ce dintru început era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul, drept dar este Tatăl, drept este Fiul, drept şi Sfântul Duh”. Zice însă şi dumnezeiescul Chiril: „Cuvântul Domnului, adică învăţătură evanghelică, este dreaptă şi, pe scurt, cuprinzătoare [care cu uşurinţă poate fi cuprinsă cu ochii şi cu mintea; sau, mai degrabă, cu ochii minţii] şi în stare a îndrepta spre tot felul de faptă bună”.

* lit. în armonie, în acord cu.
* care nu se contrazic.

[7] Pentru aceasta a zis Marele Vasile: „Voieşte judecătorul a te milui, şi din îndurările Sale a te împărtăşi; de te va afla însă smerit după păcat, şi mult plângând pentru faptele tale cele rele, şi cele întru ascuns făcute cu neruşinare, mărturisindu-le şi rugându-te fraţilor să aibă durere pentru tine spre a te vindeca, şi cu totul facându-te vrednic de milă, atunci îţi va da ţie îmbelşugata Sa milostenie, iar de te va afla având inimă nepocăită, cugetare mândră, necredinţă în veacul viitor, netemere de judecată, atunci iubeşte [foloseşte] asupra ta judecata”.

* presupoziţie; temelie; chestiune, subiect; cauză, pricină; principiu; în gen. plan, scop.

[8] Zice însă Teodorit: „Precum iconomiceşte Se foloseşte de milă, şi spre cei nedrepţi Se îndură, aşa şi noi trebuie să le dăm nedrepţilor judecata; iar celor nedreptăţiţi, mila, că şi Stăpânul Cel iubitor de oameni S-a folosit de milă în judecata cea asupra asirienilor, iar de noi fiindu-I milă, iubirii Lui de oamenii ne-a învrednicit”.

[9] Pentru aceasta iarăşi a zis dumnezeiescul Vasile: „Aici s-a despărţit mila de judecată [s-a făcut o diferenţă între ele], că de singură mila Domnului este plin tot pământul, pentru că nu se poate omul afla curat de stricăciune, măcar de ar trece şi o zi de la naşterea lui (după Iov), ori, pe pământ aflându-ne, de milă avem trebuinţă, că cei ce vor fi în cer, de a se ferici sunt vrednici, nu de a se milui”.

* Lit.: paralelism. E vorba de un paralelism sintetic.

[10] Iar dumnezeiescul Ioan Damaschinul zice: „Îngerii au fost porniţi [înclinaţi] cu anevoie către răutate, dar nu neporniţi, acum însă, sunt nemişcaţi (cap. 51 a Cărţii I despre Credinţă [Dogmatica]), adică, după iconomia întrupării, s-au făcut nemişcaţi [către rău; de remarcat că acest pasaj din Dogmatică a fost trecut cu vederea de traducătorul ei în româneşte, aşa cum nu o dată a făcut şi cu alte texte.]”. Şi Grigorie Teologul încă aceasta împreună mărturiseşte, mântuire numind nechimbarea îngerilor care s-a făcut după înomenirea Domnului, zicând: „Astăzi, mântuirea lumii s-a făcut, atât pentru cea văzută, cât şi pentru cea nevăzută (Cuvânt la Paşti)”, după cum tâlcuieşte înţeleptul Nichita, scoliastul lui. Însăşi aceasta o mărturiseşte împreună şi Marele Grigorie al Tesalonicului [Palama] în Cuvântul la Naşterea lui Hristos, şi Iosif Vrienie, în al doilea Tom al său. Zice însă Teodorit: „Nu dă [atribuie] însă lui Dumnezeu-Cuvântul, adică pe a cerurilor zidire, iar Preasfântului Duh pe a puterilor [cereşti] facere, ci, şi pe acestea, şi pe acelea, Dumnezeu-Cuvântul şi Sfântul Duh zice că le-a făcut. Iar puterile cerurilor unii le numesc luminătorii de pe cer, iar alţii au zis că sunt nevăzutele puteri, iar mie mi se pare mai adevărată cea de-a doua că, arătându-L ca Dumnezeu pe Ziditorul a toate, nu ar fi pomenit de singură zidirea cea văzută”.

[*] Burduf.

[11]Iar Marele Vasile, anagogic tâlcuind zicerea, zice: „Nu cumva dar cuvintele cele despre dumnezeiasca judecată, negrăite şi cu anevoie de priceput fiind de înţelegerile omeneşti, se numesc adâncuri? Întru singura cunoştinţa lui Dumnezeu fiind învistierite, după care [cunoştinţă] toate le iconomiseşte? Căci judecăţile cele despre fiecare, adânc s-au numit, adică: Judecăţile tale, adânc mult (Ps. 35: 6). Că de vei vrea să afli, de ce viaţa păcătosului se prelungeşte, iar zilele dreptului se scurtează? Pentru ce adică nedreptul se îmbelşughează, iar dreptul se sărăceşte? Pentru ce copilul a fost înrăit mai-nainte de se plini ca bărbat? De unde sunt războaiele? Pentru ce sunt înecări de corăbii? Cutremurele? Fulgerele? Ploile cele multe? Pentru ce o tânără, fiind vândută hrănitorului de curve, de silă este în păcat, iar cealaltă, având parte de o stăpână bună, povăţuitoare, a petrecut împreună cu fecioria? Pentru ce acesteia i s-a făcut bine, iar aceea s-a osândit? (...) Luând aminte la toate acestea, adu-ţi aminte că adânc sunt judecăţile lui Dumnezeu şi, pentru că sunt închise în dumnezeieştile vistierii, nu sunt lesne de priceput pentru oricine”. Iar Isihie, adâncuri numeşte mulţimile apelor, pe care Ziditorul a toate le-a rânduit în ascunse locuri sub pământ (La Nichita)”.

[12] Iar dumnezeiescul Augustin, această zicere tâlcuind-o, zice: „Nimeni să nu se teamă de nimic, decât de Dumnezeu. Fiara se sălbăticeşte? De Dumnezeu, teme-te! Omul te urăşte? De Dumnezeu teme-te! Diavolul te luptă? De Dumnezeu, teme-te! Că toată zidirea sub stăpânirea Lui este, de Care ne porunceşte a ne teme”. Pentru aceasta şi Solomon a zis: Afară de El, nu te teme de nimeni (Pilde 7:1) (La Nichita)”.

[13] Pentru aceasta şi Simmah, în loc de să se cutremure, a zis „să aibă evlavie”, iar Achilla, „să se strângă şi să se sfiască”, trimiţând evlavia lumii viitoare (precum tâlcuieşte Teodorit), căci atunci când David a făcut cuvintele acestea, oamenii nu aveau evlavia şi sfiala aceasta, ci după înomenirea, Pătimirea şi învierea Stăpânului Hristos.

* în Biblia de la 1914 se omite afirmaţia redată în schimb în Biblia Sinodală: leapădă gândurile popoarelor. Am inserat-o după cuviinţă.

[14] Purtătorul de Dumnezeu Maxim zice: „Sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl ar fi negrăita deşertare a Unuia-Născut pentru îndumnezeirea firii noastre, după care (sfat) este circumscris sfârşitul tuturor veacurilor”. A zis însă şi Marele Vasile: „Nu vezi şi dogmele neamurilor, această filosofie zadarnică? Cât de subţiri şi de prisos sunt filosofii lor în descoperirea învăţăturilor prin teorii logice, în învăţăturile etice şi în celelalte dogme de iniţiere [ale religiilor de „mistere”]? Cum s-au risipit toate, şi cum s-au netrebnicit, şi că acum singur adevărul Evangheliei stăpâneşte [a avea stăpânire cu drepturi civile, a fi parte integrantă în societate] în lume? Că multe sfaturi sunt în inimile oamenilor, dar sfatul Domnului a biruit”.

[15] Iar Teodorit zice: „Cele zise au îndoită tâlcuire, căci nu a risipit numai sfaturile asirienilor, ci şi ale lui Senahedrin, şi ale lui Rabşache, arătând puterea şi adevărul sfatului Său, ci a risipit şi ridicările asupra Apostolilor ale neamurilor celor din toată lumea, şi stăpânirea puterii Sale tuturor arătată o a făcut, că aceasta a însemnat-o proorocescul cuvânt, zicând: Gândurile inimii Sale din neam în neam”.

[16] Pentru aceasta, dumnezeiescul Vasile a zis: „De vreme ce mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi, fericeşte nu pe cel chemat, ci pe cel ales. Care este însă pricina fericirii? Este aşteptata moştenire a veşnicelor bunătăţi”.

[17] Marele Vasile însă zice: „Pe cei ce rămân în dregătoria lor, şi care fac cele cuvenite firii omeneşti, Domnul îi priveşte de sus, iar pe cei ce au ajuns a fi în măsura cea mai de pe urmă a răutăţii, îi cercetează altfel. (...) Că S-a coborât, zice, să vadă cetatea şi turnul...(Fac. 11: 5). Deci ia aminte la înaltul Privitor! Ia aminte la Cel ce de sus îşi pleacă ochii spre lucrările omeneşti, oriunde ai umbla, oriunde ai lucra, fie în întuneric, fie ziua, că cercetător ai asupra pe ochiul lui Dumnezeu”. Zice însă şi dumnezeiescul Chiril: „Ia aminte la orice trebuie să faci, zice, la privirea cea din ceruri, că nu numai peste Israel (priveşte), ci peste toţi fiii oamenilor care locuiesc în lume, că aceştia - adică mulţimea neamurilor, ceea ce este în tot pământul - s-au făcut moştenire spre mântuire prin Hristos, Mântuitorul tuturor (La Nichita)”.

* gata de a face [ce se cuvine].

[18] Marele Vasile însă zice: „Faptele, zicem, şi cugetările, şi gândurile, şi, peste tot, toată mişcarea omului (le ştie Dumnezeu)”. Iar dumnezeiescul Chiril încheie [deduce] din aceasta următoarele. „Dumnezeu dar, întru adevăr era Fiul, Cel ce ştie inimile noastre, ca Cel ce le-a făcut pe ele îndeosebi, şi toate lucrările celor de pe pământ, nemărturisindu-le cineva, adică nespunându-le, ci ca văzător al gândurilor, şi privitor în inimi, şi cunoscător de cele ascunse, căci cu El este lumina, precum s-a scris (cf. Dan. 2: 22). Iar mai cu seamă El însuşi este lumina. Şi Iov zice: Cel ce ştie gândurile oamenilor... (Iov 7: 19; La Nichita). Iar Eusebie zice: „S-a zis deosebi în loc de «cu deosebire şi cu neasemănare [diferite] faţă de celelalte vietăţi», că fiecare om îşi are gândul său ca o vistierie închisă, încât nici unul nu poate să priceapă cugetările celuilalt (La Nichita)”.

[19] Iar Marele Vasile zice: „Calul a fost lepădat din întrebuinţarea sfinţilor, şi nici Israel, în zilele cele bune, când era în războaie, pare că nu s-a folosit, de călărime, şi nici vreunul din sfinţi n-a socotit că este potrivit să folosească caii. Pentru aceasta, şi legea cea dată prin Moise privitoare la împăraţi zice: Să nu-ţi înmulţeşti caii (Deut. 17: 16)”. Zice însă şi Teodorit: „Prin acestea ne-am învăţat că nu se cuvine să ne bizuim nici pe volnicia trupului, nici în bărbăţia sufletului, nici în iuţimea cailor, nici în mulţimea supuşilor, că de acestea toate Senahedrin, fiind îmbelşugat, nu s-a folosit cu nimic din ele, primind desăvârşită pierdere”. [Iată adevărata filosofîe creştină a vieţii. De-a lungul istoriei s-a văzut limpede că cei ce au vrut să izbânbdească prin ei înşişi, sau să-şi contruiască un loc „sigur” şi „fericit” etc., au eşuat, că n-au avut mână tare şi braţ înalt de la Dumnezeu, ci bietele mijloace pământeşti ale „progresului”(unele dintre primele „succese” dobândite prin mijloace neconvenţionale - lucruri de mâini omeneşti - le avem pomenite în psalmi), fie ele însufleţite sau neînsufleţite, care, pe măsură ce „îmbunătăţesc” viaţa trupescă, o păgubesc pe cea sufletească, a duhului omului, ce se cere mai mult după Duhul lui Dumnezeu, şi mai puţin către duhul acestei lumi. Dezamăgirile n-au fost şi nu sunt din păcate decât pentru puţini un îndemn la ajutorul lui Dumnezeu. Dacă realitatea care ne înconjoară, cu care suntem în contact zilnic, nu pare să ne fie de învăţătură de minte, atunci cine?]

[20] Şi Isihie zice: „În deşert ne silim prin tăria sufletului, că în zadar punem împrejurul nostru puterea cea de la rudenii, prieteni şi bogăţie, că nimeni nu poate mântui pe altul fără numai prin ajutorul cel de sus. Şi ia de pildă pe Goliat, şi pe Faraon, că cel dintâi, uriaş şi tare fiind, de David, de un copil simplu, a fost biruit, iar cel de-al doilea, cu mulţime de oşti gonind pe Israel, marea o a avut ca mormânt (La Nichita)”.

[†*] a îndura, a răbda, a aştepta.

[21] Marele Vasile însă zice: „Zicând cântătorul de psalmi că sufletul nostru aşteaptă pe Domnul [v. 20], zice astfel ca să arate că nu cu sila, nici înghesuit (constrâns) - arătând prin aceasta şi răbdarea necazurilor ci cu toată bucuria primeşte relele ce i se fac pentru numele Domnului: „Nu numai că răbdăm, zice, ci şi [simţim că] inima noastră se va veseli întru Dânsul”.

[†*] Lit.: ecfonisul.

[22]Pentru aceasta a zis şi Marele Vasile: „Vezi dar cu câtă pricepere s-a rugat, a sa aşezare o a făcut măsură a dării îndurărilor lui Dumnezeu. Atâta zice: «Fie mila Ta asupra noastră, pe câtă nădejde am ajuns şi noi a arunca spre Tine»”. Zice însă şi Teodorit: „Cuvântul este prea mare şi îndrăzneţ, mai ales pentru cei ca noi, că cine a nădăjduit aşa de mult, încât să zică cu îndrăzneală: «După nădejdea mea să măsori mila Ta»? Aceasta însă şi în Sfintele Evanghelii o a învăţat Stăpânul, zicând: Cu măsura cu care măsuraţi, cu aceea vi se va măsura (Mt. 7: 2).