Catisma a şasea
Psalm al lui David. Întru pomenire pentru sâmbătă*.
Psalmul acesta este asemenea cu cel de-al şaselea, pentru că acelaşi început îl are şi acela, şi asemenea cu acela, şi acesta plânge relele întâmplări ce i-au urmat lui David după păcat, şi pentru că şi acesta, ca şi acela, roagă pe Dumnezeu ca să izbăvească pe David din relele întâmplări, şi să dobândească răsuflare*. Urmează deci ca psalmul acesta să se fi scris atunci când David era prigonit de Abesalom. Iar întru pomenire s-a suprascris, adică a păcatelor lui David şi a întâmplărilor şi pătimirilor celor rele ce au urmat pentru păcatele sale 1.
1. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi*;
Cuvintele acestea le-am tâlcuit la Psalmul 6, şi vezi despre acestea acolo, iar mânia şi urgia lui Dumnezeu nu se cuvine să le înţelegem ca patimi, ci cum că sunt cele mai tari hotărâri ale lui Dumnezeu care se cuvin păcătoşilor 2.
2. Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine,
Săgeţile lui Dumnezeu se înţelege că sunt (după Marele Vasile) cuvintele cele mustrătoare, prin care Proorocul Natan a săgetat asupra lui David, zicând lui: Deci nu se va depărta sabia de deasupra casei tale în veac, pentru că tu M-ai nesocotit pe Mine şi ai luat pe femeia lui Urie Heteul, ca să-ţi fie nevastă (II Împăraţi 12: 10). Ori prin săgeţi să înţelegi legile lui Dumnezeu, cele rânduite asupra preacurvarului şi ucigaşului David, pe care le simţea în inimă ca nişte săgeţi, şi îl împungeau, şi dureri pricinuiau sufletului lui. Ori prin săgeţi să înţelegi durerile şi scârbele ce au urmat lui David din relele întâmplări şi din ispite, care ca nişte săgeţi îi pătrundeau inima şi o întristau, căci, cu adevărat, bolduri şi săgeţi ale lui Dumnezeu i-au fost întristările acestea, fiindcă după depărtarea lui Dumnezeu i s-au întâmplat lui David [acestea][3]. Iar în loc de s-au înfipt, Simmah a zis „au căzut asupra lui”.
şi ai întărit peste mine mâna Ta;
Zicerea ai întărit se înţelege în loc de „ai coborât mila Ta, Doamne, asupra mea, adică puterea Ta cea stăpânitoare, bătându-mă adeseori”[4]. Ori zice că „atât de grea ai coborât mâna Ta asupra mea, încât nu pot suferi, greu bătându-mă* ”5.
Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale.
Zicerea de la faţa mâniei Tale, şi cea de la faţa păcatelor mele, şi cea de la faţa nebuniei mele, toate s-au zis în psalmul acesta în chip perifrastic: în loc de „pentru" urgia Ta, şi pentru păcatele mele, şi pentru nebunia mea. „Nu este dar, zice, vindecare în trupul meu, adică slobozenie de relele pătimiri pe care eu însumi mi le-am pricinuit pentru urgia Ta, adică pentru îngrozirea şi înspăimântarea Ta, căci mi s-au făcut prin Proorocul Natan, ori pentru îngrozirea cea prin legile Tale.” Despre o rea pătimire ca aceasta, acelaşi David zice şi într- alţi psalmi: Şi smeream cu post sufletul meu (Ps. 34: 12). Şi: Carnea mea s-a istovit de lipsa untdelemnului (Ps. 108: 24). Şi: Osul meu s-a lipit de carnea mea (Ps. 101: 6). Şi: ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu (Ps. 68: 4). Şi altele asemenea.
3. Nu este pace în oasele mele de către faţa păcatelor mele.
„Nu este, zice, bună stare şi întărire oaselor, ori în cele ale trupului meu, ori în cele ale sufletului meu (adică întru puterile sufletului şi întru cugetările cele ce ţin sufletul), pentru că ele se clatină şi tremură pentru păcatele mele.”[6]
4. Că fărădelegile mele au covârşit capul meu,
„Fărădelegile mele, zice, atâta au crescut şi s-au înălţat, încât au trecut peste capul meu.” Însă prin cuvintele acestea, David arată măsura păcatelor sale, precum şi într-altă parte, vrând să arate mulţimea păcatelor sale, a zis: Că s-au înmulţit mai mult decât perii capului meu (Ps. 39: 17).
ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine.
„Nelegiuirile mele, zice, sunt grele, pentru că nu pot purta pomenirea lor, ori pentru că mă fac a mă pleca şi a privi la pământ, de ca şi cum aş purta o sarcină mare.” Că cei ce se întristează şi sunt posomorâţi se uită jos, la pământ, ca şi cei ce sunt împovăraţi cu vreo sarcină grea 7.
5. Împuţit-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele.
„Rănile sufletului meu, zice, care mi s-au pricinuit mie de înfocatele săgeţi ale diavolului, au putrezit şi s-au împuţit, şi nu simplu au putrezit deasupra, ci desăvârşit şi întru adânc au putrezit și s-au împuțit.”Însă, prin acestea, David arată ghicitoreşte[*][†] vătămarea şi stricarea sufletului său, încât nu putea a-i suferi putoarea: „Iar aceasta, zice, mi s-a făcut pentru nebunia şi necunoştinţa mea, pentru că de nu mi-aş fi pierdut mintea, nu m-aş fi rănit atâta”. Vezi însă, o cititorule , cum îşi creşte şi îşi măreşte* păcatele sale dumnezeiescul David, cu fierbinţeală mărturisindu-se, că întâi a zis că sunt mari, al doilea a zis că sunt grele, iar al treilea că sunt putrede şi împuţite. Iar semn al adevăratei pocăinţe este a simţi cineva putoarea păcatului său, pentru că atunci poate şi a-l urî şi a se îngreţoşa de dânsul desăvârşit 8.
6. Ticăloşitu-m-am[*][†] şi m-am gârbovit până în sfârşit,
„M-am ticăloşit, zice, şi desăvârşit m-am gârbovit, de-aici obosind din mărimea, greutatea şi de nesuferita putoare a păcatelor mele.” Ori şi într-alt fel se-nţelege: „Că eu, îndeletnicindu-mă întru a vindeca rănile mele cele atât de împuţite, m-am ticăloşit, şi cu totul slăbind, desăvârşit m-am gârbovit”.
toată ziua mâhnindu-mă umblam.
„Totdeauna, zice, umblam mâhnit, adică jos la pământ căutând, măcar că deşi mă aflam în curţile împărăteşti, fiindcă mă îmboldeam de către conştiinţă, iar aceasta nu-mi îngăduia a mă bucura şi a-mi veseli sufletul.”
7. Că şalele mele s-au umplut de ocări,
Dacă pătimaşa poftă a trupului este ocară şi minciună, apoi aceasta nu este îndulcire adevărată, ci umbră de îndulcire. Pentru aceasta zicea Apostolul: Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul (Ef. 6: 14). Adică „încingeţi mijlocul şi rărunchii voştri cu adevărata îndulcire, care se naşte din întreaga înţelepciune şi din dreptate”. Iar în locul şalelor, Simmah a zis vintricelul [pântecele], dar amândouă acestea arată partea poftitoare, fiindcă împrejur, la şale, se află rărunchii, întru care sunt poftele cele pentru împreunări trupeşti. Zice dar David că: „Pofta mea s-a umplut de batjocurile dracului, pentru că s-a jucat într-însa, zădărându-mă spre necuviincioasele şi nelegiuitele mişcări ale trupeştii necurăţii”9.
şi nu este vindecare în trupul meu.
„Fiindcă eu, zice, m-am batjocorit de Diavolul, pentru aceasta nu este vindecare trupului meu, pentru că şi eu îl pedepsesc şi îl ticăloşesc, precum am zis, şi fac izbândire asupra lui, împotriva iubirii de îndulcire pe care o a dobândit.”
8. Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte,
„Rău am pătimit, zice, flămânzind şi însetând, şi la pământ culcându-mă, şi alte pătimiri ca acestea suferind, aşijderea şi m-am smerit, adică trupul meu l-am pedepsit foarte.”
răcnit-am din suspinarea inimii mele.
„Din sălbăticia, zice, suspinării inimii mele, care dinăuntru se străpungea şi amar durea, mă arătam că urlu şi răcnesc ca un leu.” Iar Achila, la răcneam, a zis „urlam”. Că păcătosul şi necinstitorul de Dumnezeu, când ajunge în adâncul răutăţilor, defaimă, după pilduitor (Pilde 18: 3), iar dreptul şi de cele mai mici păcate se teme, şi cu covârşire se îngrijeşte 10.
9. Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea; şi suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns.
„După păcat, zice, toată dorirea mea înaintea Ta este, Doamne, fiindcă Tu ştii că eu totdeauna doresc mântuirea mea, şi a fi slobod de durerile mele, şi suspinul meu nu se ascunde de Tine, pentru că îl auzi, ca şi cum ar fi glas articulat* care iese din adâncul inimii mele.”11
10. Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a vârtutea mea,
„Inima mea, zice, s-a tulburat de mustrarea conştiinţei şi a pocăinţei mele, iar vârtutea mea m-a părăsit, pentru că m-am ticăloşit cu tot felul de pătimire, precum am zis mai sus.”
şi lumina ochilor mei, şi aceasta nu este cu mine.
„De multa petrecere aspră, zice, şi de amarele lacrimi, pe care în toate zilele le vărs, s-a împuţinat lumina ochilor mei, iar curat foarte nu văd.” Iar neteda* alcătuire a zicerii este aceasta: „Şi lumina ochilor mei, aceasta nu este cu mine, căci s-a împuţinat şi a pierit”. Iar şi este o con-legătură* de prisos; ori prin lumina ochilor sufletului său numeşte David pe Duhul Cel Sfânt, după Marele Vasile, Care a fugit în parte de la el pentru păcatul lui. Acest stih, şi cel următor, unii l-au înţeles cum că se zice prooroceşte din partea lui Hristos pentru Ucenicii Săi, care, deşi Îi erau prieteni preaiubiţi ca lumina ochilor, în vremea patimilor însă, lăsându-L, au fugit, precum zice Evanghelistul Matei: Atunci toţi ucenicii, lăsându-L, au fugit (Mt. 26: 56)12.
11. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au stat împotrivă .
Pe sfetnicul său, Ahitofel, şi pe mulţi alţii ca acesta, prieteni ai săi, ghicitoreşte îi arată aici David, după Teodorit: „Prietenii mei, zice, şi casnicii mei au venit cu împotrivire asupra mea”, că aceasta însemnează zicerea s-au apropiat şi au stat împotrivă, deoarece Dumnezeu a slobozit a mi se face aceasta pentru păcatele mele, că din păcatele mele s-a ridicat asupra mea marea aceasta a relelor întâmplări.
12. Şi cei de-aproape ai mei departe au stat,
Prin de aproape trebuie să înţelegem pe prietenii şi casnicii lui David cei de mai sus, că aceştia, după vrăjmăşia cea către David, aproape erau de el, fiindcă-l prigoneau, iar după prietenie şi iubire, departe erau de el, pentru că s-au despărţit de prieteşugul cu el. Ori prin de aproape se pot înţelege şi alţi oarecari prieteni ai lui David, care au fugit de frica lui Abesalom şi nu se întâlneau* cu David 13.
şi se sileau cei ce căutau sufletul meu.
„Aici, zice, cei ce căutau sufletul meu, adică pe mine, mă silniceau şi rău îmi făceau prin tot felul de meşteşugiri”, ori „cei ce căutau sufletul meu, adică pentru ca să-l scoată şi să mă omoare...”, precum zice şi în Psalmul 39: ...cei ce caută sufletul meu ca să-l ia.
13. Şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni,
„Aici, zice, cei ce căutau şi voiau căderea mea au grăit împotriva mea hule, prihănindu-mă şi clevetindu-mă.” Iar pe acestea le-a numit deşertăciuni, ca pe nişte mincinoase şi grăite fără pricină binecuvântată”.
şi vicleşuguri toată ziua cugetau;
„Vrăjmaşii, zice, cei de mai sus, în toate zilele cugetau vrăjmăşii împotriva mea, cum şi în ce chip să mă prindă în cursă.”
iar eu ca un surd nu auzeam,
„Eu, zice, după adevăr şi după lucru, auzeam adică, dar după arătare nu auzeam [nu luam aminte], pentru că tăceam şi nu mă tulburam de câte ziceau asupra mea vrăjmaşii mei”, că [şi deci] urmează de aici că, şi pe mulţi alţii să fi auzit David că-l ocărau, el tăcea şi, mai ales şi mai cu deosebire, că, auzind pe Semein ocărându-l arătat şi blestemându-l, tăcea, ca şi cum nu l-ar fi auzit, precum istoriseşte Cartea a II-a a Împăraţilor în capitolul 16.
şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa.
Aici lipseşte zicerea „eram”: „Eu, zice, eram ca un om mut, că, de vreme ce nu auzeam, urma de aici şi a nu grăi pentru acele prihănitoare cuvinte pe care le auzeam de la vrăjmaşii mei”.
14. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude, şi nu are în gura lui mustrări.
Această zicere desluşeşte mai limpede cele două ziceri de mai sus. Iar mustrări numeşte apărările* prin care cineva poate grăi împotrivă şi mustra pe cel ce-l prihăneşte 14.
15. Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit,
Zice aici David pricina pentru care s-a făcut surd şi n-a deschis gura sa împotriva prihănitorilor săi, adică pentru că a nădăjduit ca Domnul să facă izbândă asupra vrăjmaşilor săi, că scris este: A Mea este izbânda, şi Eu voi răsplăti, zice Domnul (Ier. 50: 15; Evr. 10: 30*)l5.
Tu vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu.
„Pentru aceasta, zice, m-am făcut surd şi mut, pentru ca Tu, Doamne, să auzi hulele de acest fel [ce vin] asupra mea, şi vei răsplăti celor ce mă hulesc cu pedeapsă cuvenită. Ori pentru că Tu îi vei auzi pe aceia ce pătimesc şi sunt prihăniţi, măcar deşi ei tac şi nu grăiesc.”
16. Că am zis ca nu cândva să se bucure de mine vrăjmaşii mei;
„Eu, zice, rugându-mă, am zis întru sine acestea: «O, de nu s-ar bucura vrăjmaşii mei asupra mea».”16
şi când s-au clătinat picioarele mele, asupra mea mari au grăit.
„Când s-a rătăcit, zice, viaţa mea şi a ieşit afară din calea poruncilor Tale, Doamne, atunci îndată vrăjmaşii mei au luat îndrăzneală neomenească şi au grăit cuvinte mari, falindu-se ca să mă omoare.”
17. Că eu spre bătăi gata sunt,
„Fiindcă eu, zice, am păcătuit, pentru aceasta m-am golit de ajutorul lui Dumnezeu, şi m-am făcut îndemânatic [gata] şi lesnicios* spre a mă bate cei ce voiesc.” Ori pe că să-l înţelegi ca fiind de prisos, zicându-se numai spre povestire*, iar urmarea să o înţelegi astfel: „Eu, Doamne, zice, sunt gata de a lua pedeapsa Ta, pe care totdeauna o aştept să-mi vină pentru păcatele mele”17.
şi durerea mea înaintea mea este pururea.
„Pomenirea păcatului meu, zice, care totdeauna pricinuieşte durere în sufletul meu, aceasta pururea este înaintea ochilor mei şi mă împunge, pentru aceasta nu am putut să o uit, căci nu sunt nesimţitor.”
18. Că fărădelegea mea eu voi vesti, şi mă voi îngriji pentru păcatul meu.
„Că eu, zice, mă voi mărturisi, şi înaintea norodului voi spune păcatul meu, însumi facându-mă iarăşi al meu, şi mă voi îngrji pentru vindecarea păcatului meu.” Cu neosebire* însă a numit greşealele sale fărădelege şi păcat.
19. Iar vrăjmaşii mei trăiesc, şi s-au întărit mai mult decât mine, şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc fără dreptate.
„Vrăjmaşii mei, zice, adică ostaşii lui Abesalom, sunt vii, adică acum sunt în puterile lor, fiindcă eu am slăbit” (după Sfântul Chiril şi Teodorit). Iar aceasta că s-au întărit este tălmăcire a zicerii trăiesc, or trăiesc se înţelege în loc de „sunt sănătoşi”, iar că s-au întărit se înţelege în loc de „s-au împuternicit”, adică „s-au adăugat şi s-au făcut mulţime multă, însă cu nedreptatea mă urăsc, pentru că nu au vreo pricină binecuvântată pentru ura lor cea asupra mea” 18.
20. Cei ce-mi răsplătesc mie rele pentru bune mă cleveteau, căci urmam bunătatea.
Acest cuvânt îl zice David pentru Abesalom, fiul său, deoarece nemulţumitorul acesta, răsplătind bunătăţii şi părinteştii lui iubiri cu zavistie şi cu vrăjmăşie, îl clevetea către poporul ce venea să se judece, [zicând] cum că tatăl său este nedrept şi călcător de legi, de unde cu chipul acesta îl trăgea de la prieteşugul său, precum istoriseşte Cartea a II-a a Împăraţilor, că zicea către fiecare din cei ce se judecau: Iată pricina ta este bună şi dreaptă, dar la rege n-are cine să te asculte. Şi mai zicea Abesalom: O, de m-ar pune pe mine judecător în ţara aceasta, ar veni la mine oricine ar avea pricini şi judecăţi şi eu l-aş judeca drept (II Împăraţi 15: 3-4), iar Abesalom trăgea inima oamenilor lui Israel către sine. „Mă clevetea, zice, Abesalom, pentru că eu căutam şi primeam bunătatea, şi nu voiam a face rău acestui atât de nemulţumitor, pentru aceasta, din bunătatea mea, el şi-a mărit răutatea sa, şi s-a făcut mai rău.” Ori bunătate numeşte aici David dreptatea, pe care Abesalom o prihănea, în timp ce David o preacinstea, şi nu iubea nedreptatea, ca Abesalom.
21. Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine.
„M-am lipsit, zice, Doamne, de tot îndestulatul ajutor, şi numai pe Tine Te am ajutor şi păzitor; pentru aceasta, să nu mă laşi neajutorat.”
22. Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele.
„O, Stăpânitorule, zice, al vieţii şi al mântuirii mele, sârguieşte a-mi ajuta.”
Aceasta este cu adevărat tâlcuirea psalmului acestuia, care după istorie se potriveşte lui David, însă psalmul acesta se potriveşte la toţi (credincioşii) cei ce se află în păcate, ai căror prieteni şi de aproape [vecini] putem să-i numim pe îngerii cei buni, care cu adevărat se bucură de faptele noastre bune şi ne păzesc, iar când ne văd că păcătuim, vin în preajma noastră şi stau mâhniţi. Deci, mai întâi sunt aproape de noi, apoi se depărtează, iar după ce se depărtează îngerii buni, demonii cei răi ne silesc să facem mai mari păcate, şi grăiesc într-ascuns în urechile inimii noastre cuvinte, adică gânduri deşarte şi rele, şi fac vicleşuguri asupra noastră, însă creştinii ce au minte deşteaptă şi privighetoare îşi astupă urechile sufletului şi nici un răspuns nu dau la relele îndemnări ale dracilor, ci tac gânditor, nelăsând să grăiască cuvântul cel înlăuntrul inimii sădit, ci cheamă numai pe Dumnezeu spre ajutor şi spre îngrozirea dracilor şi, din pricina păcătoşilor care iau aminte, aleg buna pocăinţă, pentru aceasta [păcătoşii] mai rău îi bântuiesc cu multe ispite din afară şi dinlăuntru, şi încă îi clevetesc către toţi oamenii cum că sunt păcătoşi.
----------------------------------------------------------------------------------
* Psalmul se află şi în rânduiala Utreniei.
* În varianta Psaltirii greceşti folosită de Zigabenul nu se găseşte adăugată sintagma ...pentru sâmbătă, ea se află însă în alte variante, din care a preluat şi Biblia de la 1914, respectiv ediţia critică modernă a Septuagintei a lui A. Rahlfs. Vezi şi nota Sfântului Nicodim Aghioritul de mai jos.
* odihnă, uşurare.
1 Întru altele [alte copii-manuscrise] însă, la suprascrierea psalmului acestuia se adaugă întru pomenire despre Sabat, pe care nu ştiu cum de nu o are dumnezeiescul Eftimie tâlcuitorul, iar în Şirul [Catenele] lui Nichita aceasta - întru pomenire despre Sabat - se tâlcuieşte astfel: „Deci stă dar înaintea [în puterea] celor ce lăcrimează pentru păcate a aduce lui Dumnezeu mărturisirea care le stă înainte, ca şi jertfa cea din sabat, care era îndoită, aducând întru pomenire la Dumnezeu pe cei ce o aduceau. Ori zicerea întru pomenire se socoteşte ca o oarecare scurtă învăţătură despre mântuirea noastră, că, de vreme ce neascultarea dumnezeieştii porunci s-a făcut oamenilor cale spre pieire - căci nu am pieri de am păzi întru pomenire porunca -, pentru aceasta, ca un leac [] pentru patima uitării, cuvântul pune înaintea noastră cuvântul despre pomenirea poruncii. Ori şi se potriveşte adăugirea zicerii întru pomenire, pentru că ne trimite pe noi spre aducere aminte a scrierii de dinaintea Psalmului 6. Iar în Şirul psalmilor se află astfel: Spre pomenirea Sabatului, adică că psalmul acesta cuprinde pomenirea întâmplărilor lui David, şi prin aceasta roagă să dobândească Sabatismul [o variantă ar fi „sâmbetirea”; vezi şi Evr. 4: 9], adică odihna de după relele întâmplări.
* Din nou, verbul ...
[2] Iar Marele Vasile zice: „Mulţi, obosind de osteneala lucrării, folosul din neînvăţătură nu-l aşteaptă, ci, îngreuindu-se din asprimea silinţei, au rămas în bolile neînvăţăturii, pentru aceasta, vrednice de minune sunt glasurile drepţilor, a celor ce zic: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri. Că nu de pedeapsă se apără, ci de urgie”. A zis însă şi Hrisostom: „Nu de mustrare se apără, ci de mânie... Nu fuge de la a fi pedepsit, însă se roagă ca pedeapsa să o ia fără de urgie”. Şi Teodoră încă: „Aceasta a facut-o şi la începutul psalmului al şaselea, rugându-se ca să fie pedepsit spre vindecare şi nu spre judecată, nu cu mai iuţi, ci cu mai blânde lucrări a se vindeca”.
[3] Iar Marele Vasile spune şi pricina pentru care Dumnezeu a îngăduit a se întâmpla lui David: „Că de vreme ce, întărindu-se darul lui Dumnezeu, mari a cugetat oarecând pentru sine, încât s-a obrăznicit şi a zis: Iar eu am zis întru îmbelşugarea mea\ Nu mă voi clătina (Ps. 29: 7), pentru aceasta dar, după cuviinţă, s-a dat ispititorului”.
[4] Pentru aceasta şi dumnezeiescul Chiril a zis că: „S-a întărit asupra lui mâna, zice, adică ceea ce-l împungea, şi aceasta adeseori şi neîncetat, că una după alta se întâmplă din cele ce obişnuiesc a scârbi pe cei ce se pedepsesc de Dumnezeu, ori pe cei ce se ispitesc, precum şi lui Iov i s-a întâmplat, că unele după altele deseori i se vesteau, măcar deşi neclătinat era”.
* Cu greu putând suferi bătaia [apăsarea, presiunea] mâniei Lui.
[5] Pentru aceasta, acelaşi Chiril a zis că: „Cel ce întăreşte mâna sa asupra cuiva pune asupra lui o greutate cu anevoie de purtat”. Iar Teodorit zice: „Aceasta - că ai întărit mâna Ta peste mine - o a pus din [folosind] metafora celor ce schingiuiesc [chinuiesc] şi multe bătăi aduc asupra cuiva”.
* în sensul de „din pricina...”
[6] Iar altul zice: „Faţa păcatelor este imaginaţia [] şi pomenirea cea despre dânsele, după ceea ce zice: Şi păcatul meu înaintea mea este pururea (adică pomenirea păcatului meu). Iar în loc de către faţa păcatelor mele, Simmah a zis „pentru păcatele mele (La Nichita)”.
7 Iar Origen zice: „Acestea nu sunt cu putinţă a fi zise de cei ce nu simt păcatele lor, că unii se fălesc şi se bucură pentru păcatele lor de ca şi cum le-ar purta cu dulceaţă [plăcere], că fireşte răutatea în jos atârnătoare fiind, singur cele ce se pocăieşte simte greutatea ei, pentru aceasta, Dumnezeu, celor împovăraţi şi obosiţi, le porunceşte a veni către El prin pocăinţă (La Nichita)”.
[†]* Vezi şi mai-nainte, acolo unde am mai explicat termenul. Alţi exegeţi, confirmând cele spuse de noi mai-nainte, întăresc prin a spune că a cunoaşte prin ghicitură ceva exprimat astfel înseamnă a desluşi un cuvânt al revelaţiei exprimat mai obscur, neclar, mai enigmatic, indirect, printr-o imagine indirectă, ca unul care exprimă o bogăţie revelaţională mai mare, îndemnând la o cunoaştere mai profundă a învăţăturii şi, implicit, a lui Dumnezeu, sau în primul rând al Lui. Această aparentă obscuritate e lăsată de Dumnezeu pentru slăbiciunea cititorilor, pentru ca ei să încerce prin nevoinţă - duhovnicească şi intelectuală - să afle adevărul proorocirilor sau a altor texte; aceasta nu face decât să ne întărească înţelegerea şi discernământul în cunoaşterea Scripturilor şi a lui Dumnezeu. O explicare, sau o aşa-zisă tâlcuire a textelor prin care se încearcă ca acestea să pară cât mai uşor de înţeles şi accesibilă, care alungă caracterul mistic şi de nepătruns al textelor, aranjându-le în nişte scheme rigide, nu face decât să umbrească harul ce se află în acele texte. Bogăţia semantică a termenilor, neîngrădirea lor prin sensuri stricte date de lexicoane sau de alte instrumente sau autori este o expresie a bogăţiei şi caracterului negrăit şi infinit al modurilor de manifestare a lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că dacă Dumnezeu, care a insuflat Sfintele Scripturi,este infinit, atunci şi înţelesurile acesteia sunt infinite. Rătăcirea în Scripturi a ereticilor şi a altor cititori din afara Bisericii sau din ea denotă depărtare de infinitatea harului lui Dumnezeu exprimat (şi) prin înţelesurile infinite ale Scripturii, de aici cearta pe cuvinte, învăţături, dogme etc. Aducerea în faţă a literei Scripturii sau Tradiţiei fără împărtăşirea de Duhul Cel infinit în manifestări şi sensuri înseamnă transformarea noastră în chimvale bine-răsunătoare. E ca şi cum am avea o casă plină cu aur, şi n-am avea cu ce trăi, cu ce ne hrăni, neavând de unde cumpăra. Hrana cea duhovnicească se câştigă mai ales cu trudă, şi mai puţin prin lectură. Lectura naşte mai mult litere şi cuvinte, iar nevoinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu prin rugăciune naşte roadele virtuţii spre hrana proprie şi a altora.
* Cum le descoperă şi le arată în toată grozăvia lor.
8 Pentru aceasta zice dumnezeiescul Vasile: „Pe noi ne învaţă cuvântul să nu ascundem relele noastre: nici ca pe oarecare negreală şi putrejune în adâncul sufletului să ţinem păcatele, pârjolindu-ne conştiinţa, că precum la cei ce pătimesc de lingoare arzătoare [febră tifoidă], înlăuntru şi întru adânc încăpând aprinderea, mai mare face boala, iar ieşind la arătare, arată nădejde de slăbiciunea ei, tot aşa s-ar face şi la suflet, şi aceasta este, zic, ceea ce zice că să nu te ruşinezi a mărturisi păcatele tale (Sirah 4: 26). Şi: Spune tu mai întâi păcatele tale ca să te îndreptezi (Is. 43: 26)”. Iar Hrisostom tâlcuieşte astfel: „Tot păcatul este urâcios şi puturos şi din nebunie avându-şi începutul, că de nu ar cădea sufletul în nebunie, nu ar suferi păcatul, că omul cel îmbunătăţit şi care are frică de Dumnezeu este mai înţelept decât toţi, pentru aceasta şi oarecine zice: Începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Pilde 1: 7)”. A zis însă Marele Vasile: „Nebunie este fapta cea neînţeleaptă, care din neînţelepciune se face, că tot păcatul din neînţelepciune se face, iar înţelepciunea, faptă bună fiind, toate cele câte se lucrează după [prin] ea se arată vrednice de laudă şi de fapta bună, dar cele ce se fac după înţelepciune sunt şi pricinuitoare de sănătate sufletului”. Iar Grigorie al Nyssei zice: „...Şi simplu abaterea cea întru tot lucrul [ce tinde] spre răutate face vinovat omul, bube şi arsuri facându-i prin rănile păcatului”. Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Ar putea zice cineva că rămăşiţe ale rănilor şi ale tăieturilor sunt bubele [cicatricele] care rămân în trup, dacă s-ar întâmpla a fi lovit de ceva. Însă de nu s-ar vindeca şi acestea, nu mică durere pricinuiesc, căci se lăţesc şi uneori se prefac în buboaie [ulceraţii, abcese, apostime], şi se întorc iarăşi la cele dintâi. Una ca aceasta se vede că se întâmplă şi în sufletele oamenilor, căci păcatul loveşte cu adevărat, şi se sădeşte într-însele răul ca nişte răni care ajung oarecum spre ispravă [la cronicizare]; dar de ar înceta a lucra cineva păcatul - adică îndulcirea necuviincioasei şi urâtei îndulciri, până când este întru sine puterea poftei, întărindu-se şi biruind, deşi se pot opri cumva prin cugetările cele spre mai bine - bubele loviturilor le arde, iar de se întâmplă şi a zăbovi ele, s-ar preface toate în buboaie dacă îndulcirea cea întru rău s-ar aduce întru împlinire”.
[†]* a îndura tristeţea şi putoarea păcatelor până la simţirea neputinţei, precarităţii firii omeneşti. Ticăloşirea aceasta şi-o pricinuieşte numai singur omul, pe care Dumnezeu îl mai ajută printr-o părăsire iconomică, ca să-şi dea seama de neputinţa firii sale omeneşti, în general, şi a păcatelor, în special.
9 Iar Marele Vasile zice: „Şalele mele s-au umplut de ocări, adică vintricelul meu de necinste, că prin aceasta a însemnat David felul ruşinatei fapte, fiindcă la vintricel sunt aşezate seminţele cele ce se întind spre facerea de fii, că trupul foarte slăbeşte când se revarsă, şi nu se înfrânează înţelepţindu-se [nu alege mai degrabă înfrânarea]. Drept aceea, cel ce curveşte păcătuieşte în trupul său (I Cor. 6: 18)”.
10 Iar Chiril zice: „Conştiinţa, pedepsind inima, o face slobodă suspinării, că cel cu totul plin de greşale, şi care este pârât de [propria] conştiinţă, pricepând însă că a greşit lui Dumnezeu, nu este dator a se lenevi, că multă întristare îşi aduce, numaidecât înfricoşându-i-se mintea şi inima cu rea pătimire, ca de o amară durere, încât pare că urlă din adânc, slobozindu-se suspinurile, şi din părţile cele mai de jos ale inimii slobozind glas greu şi negrăit: «Dar nu ca să mă fac arătat la cei mulţi, mă mărturisesc cu buzele, dar am închis ochii în însăşi inima-mi, Ţie numai, Celui ce vezi cele întru ascuns, arătându-Ţi suspinurile mele întru sinemi urlând»”.
* Mitropolitul Veniamin: „cuvântăresc”, în sensul de coerent, cu sens, raţional, iar nu o interjecţie, un urlet.
11 Zice însă Chiril al Alexandriei: „Foarte mare este şi aceasta: a avea cineva, zic, dorirea şi pofta sa toată înaintea lui Dumnezeu, însă a fi astfel, încât să fie vrednică şi de cercetarea cea de la Dânsul, căci îndulcirile cele către fapta răutăţii care doboară mintea omului sunt lepădate de la ochii preabunului Dumnezeu. (...) Iar toată pofta şi dorirea care cheamă către fapta bună se priveşte de către Dânsul”. Iar despre suspin, zice acelaşi: „Obişnuiesc cei ce întind cereri şi rugăciuni a frământa dintru adânc suspinurile, aceasta Dumnezeu dând-o oamenilor spre uşurarea şi contenirea care-i îngreuiază”. A zis însă şi Marele Vasile că: „Atunci (zice David) când m-am făcut doritor de rele, nu era înaintea Ta dorirea mea, iar acum, zice, când toate le fac smerindu-mă şi pocăindu-mă, şi pe Tine, Dumnezeu şi Mântuitor şi Doctor dorind a Te dobândi, înaintea Ta este toată dorirea mea”. Şi Teodorit: „De vreme ce odată rău am întrebuinţat dorirea mea, de acum pururea o voi afierosi poruncilor Tale”.
* aranjare organizată, sistematică; sintaxă. A se observa că în această „sintaxă”, în comparaţie cu versetul original, lipseşte „şi”.
* o conjuncţie coordonatoare, cum am spune noi.
12 A zis însă dumnezeiescul Chiril: „Până când mintea stă neprinsă de îndulcirile cele întru răutate, este înseninată şi lină şi multă netulburare are, şi, pe lângă aceasta, îi străluceşte ei curată lumina dreptăţii celei de la Dumnezeu, pacea lui Dumnezeu păzindu-i inima şi gândurile, iar când numaidecât inima se face şi luătoare de mită [primeşte oarecari satisfacţii cu preţul renunţării la gândul cel bun al lui Dumnezeu], îndulcirea cea necuviincioasă se şi revarsă peste ea, umplând-o Satana de tulburări, şi cugetări rele naşte într-însa, încă şi o tulbură, şi îndată o face plină de gânditul întuneric, şi o amestecă numaidecât cu război şi cu gâlceavă”. A zis însă şi dumnezeiescul Vasile că: „Celor ce isprăvesc fapta bună, duhul cu adevărat este osârdnic, iar trupul neputincios, iar la cei ce se biruiesc, trupul se înalţă deasupra duhului şi biruieşte, iar sufletul slăbeşte şi boleşte:«Atunci dar, zice, când păcătuiam, puterea mea cea gânditoare s-a clătinat, tulburându-se şi întunecându-se de cel ce lucra păcatul (adică de diavolul)»”. Iar Teodorit zice: „Două lucruri însemnează prin acesta, şi covârşirea poftei, pentru care nici lumina nu i se pare a fi lumină, şi golirea de dumnezeiasca purtare de grijă, pe care cu cuviinţă o a numit lumină a ochilor”.
[†] Nu reuşeau să se întâlnească.
13 Iar Marele Vasile, tâlcuind care erau prietenii şi vecinii, şi cei mai de aproape ai lui David, zice: „Dar care erau fără numai cei ce se bucurau de bunătăţile lui cele de mai-nainte? Îngerii, adică cei buni, şi slujitorii lui Dumnezeu care obişnuiesc a se bucura împreună de mântuirea oamenilor, de vreme ce pentru un păcătos ce se pocăieşte, bucurie se face în ceruri.. .(Lc. 15: 10). Şi aceştia dar, toţi prieteni ai lui David, în vremea păcatului s-au depărtat, întorcându-şi feţele, însă nu cu totul îl părăseau ,ci, de departe stând, luau aminte la el...: «Care, departe de mine fiind, zice, alţi oarecari care lucrau întru mine păcatul (dracii, adică), venind aproape de mine, se sileau şi îşi băteau joc de sufletul meu»”. Iar Grigorie al Nyssei zice: „De aici ne învăţăm că nu toţi sunt numiţi de Scriptură fraţi şi aproape, ci cineva poate fi frate străin sau prieten vrăjmaş, şi de aproape stând împotrivă, pe aceştia îi înţelegem că sunt gândurile ce împreună cu noi s-au înţeles [pus de acord], a căror viaţă este moartea noastră, iar moartea lor a noastră viaţă o lucrează [omorârea gândurilor, aducerea lor ca „ardere de tot” lui Dumnezeu pe altarul inimii, pricinuieşte venirea vieţii, lucrarea şi împlinirea ei].
* apologiile.
14 Zice însă şi Teodorit: „Aceasta şi istoria ne învaţă mai arătat, că Abesalom, hotărârile părintelui său prihănindu-le, şi către sine trăgând pe cei biruiţi dintre cei ce se judecă, Fericitul David răbda îndelung, şi pe când Semein îl ocăra şi-l împroşca cu pietre, şi cu limba şi cu mâna lovindu-l, el primea ocările tăcând”.
* Referinţa din Ieremia nu s-a putut identifica cu nici un chip. Deut. 32: 35 e mai aproape.
15 Pentru aceasta a zis Chiril al Alexandriei: „«Am tăcut, zice David răbdând, ca să nu fac mai amari asupra mea pe cei ce mă urăsc». Că trebuie în ispite mai mult a suferi, dar nu cu un astfel de chip [prin aţâţarea celor ce-l prigonesc] a se purta împotriva celor ce prigonesc. Iar cum că s-a părut a fi surd în vremea ispitelor, şi a se asemăna celor mulţi, nu este faptă de dobitocească nesimţire, ci mai cu seamă arată aici rod de lăudată îngăduire [răbdare]: «Am tăcut, zice, pentru că am nădejdile mântuirii mele numai spre Tine, şi pe Tine Te-am numit izbăvitor mai presus de toate»”. A zis însăşi Hrisostom: „Văzut-ai covârşire de filosofie? Cum acesta s-a făcut biruitor prin căile cele împotrivă? Aceia unelteau vicleşuguri, acesta şi urechile îşi astupa, ca nici să audă, şi, cu tăcerea, nebunia acelora o potolea”. Şi Teodorit: „«Această îngăduire [răbdare], zice David, mă aflam întrebuinţând-o, întru Tine avându-mi nădejdea, şi Ţie dându-Ţi judecata mea”.
16 Iar dumnezeiescul Chiril aceasta aşa o tâlcuieşte: „«Eu, zice David, spre Tine nădăjduind, faţă de celelalte mă făceam a fi surd, însă numai aceea ceream: ca să nu mă fac a fi sub mâna vrăjmaşilor mei, nici să stea cineva din vrăjmaşi asupra mea»”.
* Vulnerabil. Lipsa ajutorului lui Dumnezeu ne face automat pradă multor ispite şi necazuri.
* Din raţiuni narative.
17 Iar Marele Vasile zice: „Zicând David la început nu cu mânia Ta să mă mustri, acum cu dulceaţă zice că primeşte pedeapsa cea întorcătoare [care întoarce pe om de la păcat]. Drept aceea, de urgie şi de mânie se fereşte, iar de a fi bătut zice că este gata, că ştia că, pe care-l iubeşte, Domnul îl pedepseşte, şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte”.
* Fără a face diferenţă.
18 Iar Sfântul Chiril zice şi pricina urâciunii oamenilor: „Că de s-ar întâmpla cuiva a fi urât de Dumnezeu şi a se afla lepădat de la ochii celui ce ştie a da toată neprimejduirea şi purtarea de grijă, acesta va fi urât de prietenii cei vechi, măcar nimic de-ar fi care să rupă prieteşugul şi să-l strice. Aceasta vrea să zică prin aceea că urăsc fără dreptate, adică în zadar”.
