duminică, 1 februarie 2015

Psalmul 28 - în tâlcuirea Sf.Părinți



PSALMUL 28


Psalm a lui David. La scoaterea cortului.

   După istorie, psalmul acesta este adică o poruncă pentru preoţi şi leviţi, la ieşirea cortului, adică pentru scoaterea lui din biserică, care poruncă rânduieşte ce urmează să facă preoţii în ziua cea următoare, adică cum că se cuvine să aducă fii de berbeci, adică miei tineri de la oi, că se cuvine să aducă slavă lui Dumnezeu cu laude şi cu psalmi, cum că se cuvine să aducă şi cinste, şi bună rânduială, şi [toate] cu evlavie, şi că acestea trebuie aduse în curtea bisericii. Iar anagogic şi alegoric, psalmul acesta trebuie înţeles pentru ieşirea sufletului din trup (precum zic Atanasie cel Mare şi Vasile cel Mare), pe care Apostolul îl numeşte cort, fiindcă trupul este umbrire şi locuinţă a sufletului. Deci porunceşte psalmul acesta ce se cuvine să facem şi cum trebuie să ne gătim pentru ieşirea noastră din trup, adică pentru moarte, şi pentru retragerea din lumea aceasta, de vreme ce numai lucrurile cele bune care le va face cineva în viaţa aceasta, acelea se fac ajutătoare şi merinde ale sufletului în cealaltă viaţă 61.

1. Aduceţi Domnului fiii lui Dumnezeu; aduceţi Domnului pe fiii berbecilor.

   Fii ai lui Dumnezeu (după Marele Vasile) sunt Apostolii, că şi Domnul i-a numit aşa, Tată al lor numind pe Dumnezeu: Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru (In. 20: 17). Iar fii ai berbecilor sunt creştinii cei ce din păgâni au crezut, ai căror părinţi erau ca nişte vite necuvântătoare din pricina rătăcirii idolatriei (după Teodorit). Deci David îndeamnă pe Apostoli ca să aducă neamurile lui Dumnezeu, zicând: „O, fii ai lui Dumnezeu, aduceţi Domnului, aduceţi-I fii de berbeci”; însă pentru emfază* a zis de două ori aduceţi. Ori se înţelege şi altfel: fii ai lui Dumnezeu sunt aceia care au fost înfiaţi de Hristos prin a doua naştere a Sfântului Botez, şi care s-au arătat desăvârşiţi după fapta bună, iar fii ai evreilor sunt creştinii care au fost născuţi de Apostoli prin propovăduirea evanghelică, care sunt încă nedesăvârşiţi, că, de vei vrea, prin berbeci poţi să înţelegi şi pe Apostoli, ca pe nişte povăţuitori ai turmei lui Hristos; deci, cum ar zice David: „Voi, cei mai desăvârşiţi, povăţuiţi la buna-cinstire şi la fapta bună pe cei mai nedesăvârşiţi, fiindcă acest lucru este bine-primit şi bineplăcut lui Dumnezeu, că însuşi Domnul a zis lui Petru: De Mă iubeşti, Petre, paşte oile Mele (In. 21: 17).

2. Aduceţi Domnului slavă şi cinste;
   „Slavă, zice, aduceţi lui Dumnezeu, prin mărturisirea gurii, iar cinste, prin frica şi paza poruncilor lui Dumnezeu”, pentru că, dacă cineva necinsteşte pe Dumnezeu prin călcarea legii, precum a zis Apostolul, este vederat*, în schimb, cel ce păzeşte poruncile lui Dumnezeu, acela cinsteşte pe Dumnezeu, Care a dat poruncile 62.

aduceţi Domnului slavă numelui Lui;
   „Aduceţi, zice, slavă numelui Lui, cu fapte de laudă şi plăcute lui Dumnezeu”, pentru că, pentru cei ce păcătuiesc, Dumnezeu a zis: Pentru voi se huleşte numele Meu între neamuri (Is. 52: 5). Căci atunci când cel de alt neam şi necredinciosul vede petrecerea creştinilor că este bună, laudă şi slăvesc pe Hristos, ca Unul Care este învăţător al faptei bune, iar de este rea, prihănesc şi hulesc mai mult pe Hristos, ca pe un învăţător al răutăţii[*] [†]. Deci, pentru aceasta zice: Aduceţi Domnului slavă numelui Lui, adică, folosind perifrază, însuşi Lui.

închinaţi-vă în curtea cea sfântă a Lui.

   Mai-nainte de venirea lui Hristos, la evrei, curtea sfântă era în Ierusalim, adică sinagoga (după Marele Vasile), iar după venirea lui Hristos şi după moartea cea de pe Cruce pe care I-au pricinuit-o iudeii, curtea lor s-a pustiit, Biserica şi credinţa creştinilor facându-se apoi curte (cetate) sfântă a lui Hristos, întru care David îndeamnă pe creştini să se închine Domnului, oprindu-se de la adunările schismatice ascunse, şi alegând pe singură credinţa cea dată de Hristos. Însă cineva poate să înţeleagă prin curte şi pe cea cerească, de aceea, cei ce sunt sădiţi aici, jos, în curtea Domnului, adică în Biserica credincioşilor, vor înflori acolo sus, în cereştile curţi ale lui Dumnezeu 63.


3. Glasul Domnului peste ape,
   După Marele Vasile, aceasta este proorocie pentru glasul ce l-a glăsuit Părintele din ceruri la Râul Iordanului, când S-a botezat Hristos, zicând: Acesta este Fiul meu Cel iubit întru Care am binevoit (Mt. 3: 17) 64.

Dumnezeul slavei a tunat;

   „Părintele, zice, a strigat glasul acela la Iordan, pe care ei îl numesc tunet, pentru că s-a adus din cer, de unde vin şi tunetele, pentru tăria şi răsunetul lui.” Iar Dumnezeu al slavei este numit în loc de „slăvit”, precum se numeşte şi Dumnezeu al adevărului, Adevăratul*, şi Dumnezeu al izbândirilor, Izbânditorul, şi Dumnezeu al puterilor, Puternicul, şi Dumnezeu al milei, Milostivul, şi altele asemenea. Aceasta este însuşire a Scripturii Vechi, anume a întrebuinţa genitive posesive în loc de cuvinte adăugate*.

Domnul peste ape multe.
   „Domnul, zice, S-a arătat la apele Iordanului şi, prin acelea, S-a arătat la toate apele, sfinţindu-le prin sfinţirea apelor Iordanului.”65

4. Glasul Domnului, întru tărie;
   „Glasul Domnului, zice, se face* în omul acela care se face tare asupra patimilor, îl împuterniceşte şi îl sfătuieşte ce să facă.”66

glasul Domnului, întru mare cuviinţă.
   „Glasul Domnului, zice, se face în bărbatul cel de mare cuviinţă*, adică întru cel ce defaimă cele pământeşti şi cugetă cele cereşti.” Drept aceea, prin tăria ce s-a zis mai sus este arătat cel ce se îndeletniceşte în virtuţile practice. Iar prin mare-cuviinţa ce se zice aici este arătat cel ce se îndeletniceşte în virtutea vederii duhovniceşti (adică cea care priveşte [sau lucrează] cu mintea)67.

5. Glasul Domnului, cel ce sfărâmă cedrii;
   Copacul cedrului uneori se ia de bine*, pentru neputrezire şi pentru că pururea este verde şi bine-mirositor, după graiul care zice: Dreptul ca finicul va înflori, şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi (Ps. 91: 12), iar alteori se ia de rău, din pricina nerodirii şi neînduplecării lui, după graiul acela: Văzut-am pe cel necredincios, fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului (Ps. 36: 37). David numeşte aici cedrii pe demoni, pentru înălţarea şi mândria lor, căci mândria e cea care i-a prăpăstuit pe ei din ceruri. „Glasul Domnului, zice, se face...” Când? Când va sfărâma şi va tulbura pe demoni, că trebuie să se pună virgulă la Domnului, ca să se subînţeleagă astfel graiul ce se face, adică: „Glasul Domnului se face”, apoi să se poată citi aceasta - „sfărâmând cedrii”. Dar chiar cântătorul de psalmi a întrebuinţat mai jos această formă 68.

şi va sfărâma Domnul cedrii Libanului.

   Muntele Domnului este un munte înalt al Palestinei, situat între Iudeea şi Fenicia, loc în care cresc mulţi cedri, care din vechime au fost afierosiţi capiştilor idolilor; pentru aceasta, aici, David, cedri ai Libanului numeşte capiştile idolilor, cele ce se aflau în ei, arătând pe cele cuprinse [capiştile] prin cei ce cuprind [cedrii]. Însă numeşte capiştile idolilor cedri, pentru că ele se aseamănă cu cedrii, atât în virtutea vârfurilor înalte, cât şi pentru desimea şi nerodirea lor. Deci David prooroceşte stricarea şi sfărâmarea acestui munte. Şi, pentru aceasta, ca prin ghicitură, arată şi sfărâmarea capiştilor idoleşti care se aflau într-însul.

6. Şi-i va zdrumica pe dânşii ca pe viţelul Libanului,

   „Precum a zdrumicat Dumnezeu prin Moise, zice, şi a împrăştiat viţelul din Horeb, cel făurit de către evrei, tot întru acest chip va zdrobi şi cedrii Libanului şi capiştile cele dintr-însul (precum zic Sfinţii Vasile şi Chiril).” Trebuie însă să punem virgulă la viţel, şi apoi să citim deosebi Libanul, pentru ca să se înţeleagă că Dumnezeu va zdrobi cedrii, adică tot Libanul, şi nu doar o parte.

şi cel iubit ca fiul inorogilor.

   Aici, cuvântul este pentru Hristos, că Hristos este iubit, ca Unul-Născut: căci Tatăl aşa L-a numit, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit (Mt. 3: 17); iar Fiu al inorogilor L-a numit pentru că este nebiruit şi nu poate fi supus de nimeni, şi pentru libertatea Sa. Căci inorogul este o vietate de acest fel, liberă şi nebiruită, precum arată cartea lui Iov: Au doară va voi inorogul să slujească ţie, sau să se culce în ieslea ta? (Iov. 39: 9), adică [răspunsul fiind]. „Nicidecum!”. Vezi însă, o cititorule, că atunci când Fiul Se aduce pe Sine jertfă Tatălui Său pentru păcatele noastre, El se numeşte miel şi oaie, precum aceasta: Iată Mielul lui Dumnezeu (In. 1: 36), şi aceasta: Ca o oaie spre junghiere S-a adus (Is. 53: 7). Iar când trebuie să izbândească sau să doboare tirania Diavolului, atunci Se numeşte Fiu al inorogilor. Se poate încă numi Hristos Fiu al inorogilor şi pentru că - şi după Dumnezeire, şi după omenitate - într-un singur fel S-a născut: căci ca Dumnezeu, din Dumnezeu-Tatăl S-a născut, fără de maică, iar ca om, din maică S-a născut, fără de tată şi, deşi cedrii Libanului s-au sfărâmat şi s-au zdrobit, Hristos iarăşi este nebiruit şi va fi, fiindcă porţile iadului nu vor birui Biserica Sa 69.

7. Glasul Domnului, cel ce taie para focului.
   Aici lipseşte graiul „se face”, adică „glasul Domnului se face”. Prooroceşte însă David prin cuvântul acesta mai întâi despre cuptorul cel aprins în Babilon pentru cei trei tineri, a cărui pară, tăindu-se prin dumnezeiescul înger, a primit duh răcoritor, prin care au cântat. Aşişderea încă şi pentru cuptoarele cele arzătoare care au primit pe mulţi din mucenicii lui Hristos. Se poate încă a se zice aceasta, după Marele Vasile, şi pentru hotărârea pe care o va da Hristos în ziua judecăţii, că, atunci, focul pregătit spre pedeapsă diavolului şi îngerilor lui se taie la glasul Domnului; şi iată şi pricina: în foc sunt două puteri: una care arde şi una care luminează; puterea usturătoare şi pedepsitoare [cea care arde] a focului rămâne celor păcătoşi, iar puterea luminoasă a focului, prin strălucirea lui, este sortită celor drepţi. Glasul Domnului, deci, taie para focului şi o împarte în aşa fel încât focul pedepsei să fie neluminos, iar lumina odihnei să rămână nearzătoare 70.

8. Glasul Domnului, cel ce clatină pustiul;

   Şi aici lipseşte „se face”, adică „glasul Domnului se face clătinând pustiul”, iar pustiu numeşte David neamurile, pentru pustiirea cunoştinţei de Dumnezeu, şi pentru secarea dumnezeieştii învăţături, şi pentru nerodirea faptelor bune. Acest pustiu însă l-a întărit Hristos cu venirea Sa, clătinându-l mai întâi şi trăgându-l la Sine, şi cu plugul credinţei arzându-l.

şi va clăti Domnul pustiul Caddeşului.

   „Va clătina, zice, Domnul, nu tot pustiul, ci pe cel al Caddeşului, adică pe cel afierosit Lui şi vrednic de El.” Că Caddeş se tâlcuieşte Sfânt 71.

9. Glasul Domnului, cel ce desăvârşeşte cerbii,

   Cerbi numeşte David aici pe Ucenicii lui Hristos: că aşa cum cerbul defaimă vătămarea şerpilor otrăvitori 72, şi îi vânează cu nările sale - că îi trage din burtă cu puterea răsuflării sale - şi cu gura îi omoară, tot aşa, cu un chip ca acesta (după Marele Vasile), şi fiecare ucenic al lui Hristos a luat stăpânirea [puterea] de a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (cf. Lc. 1: 19). „Deci acest glas, zice, al lui Hristos a gătit şi a întărit pe ucenicii Săi în calea propovăduirii evanghelice şi a faptei bune, adică glasul cel de mai sus care a zis: Iată dau vouă stăpânire... şi celelalte. Drept aceea, ucenicii lui Hristos vânau şerpii cei gândiţi prin mirosul răsuflării lor şi-i omorau cu puterea cuvântului pe care îl grăiau cu gura lor.

şi va descoperi dumbrăvile [desişurile],
   Dumbrăvi numeşte David sufletele păgânilor cele materiale şi neroditoare, în care erau încuibate ca nişte fiare feluritele şi sălbaticele patimi: „Şi pe aceste suflete, zice, le va deschide şi le va curăţa glasul şi cuvântul Domnului, scoţând dintr-însele desimea întunericului lor”, fiindcă cuvântul Domnului este mai ascuţit, după cuvântul lui Pavel, decât toată sabia cea cu două ascuţişuri (Evr. 4: 12), ca prin curăţirea stejărişului să fie arătate fiarele care se încuibează într-însul,şi lesne să fie prinse de către cerbi, adică de către Ucenicii Domnului 73.

şi în Biserica Lui oricine spune slavă.
   „Fiecare, zice, din cei care au crezut în Hristos va da slavă în Biserica lui Dumnezeu, în cea care se află în fiecare loc, şi nu doar evreii, şi nici doar în biserica din Ierusalim.” Iar slavă spune fiecare credincios, adică cântă Domnului laude, mulţumindu-I, ca Izbăvitorului şi Mântuitorului său. O astfel de laudă o spune încă şi atunci când vremea o cere 74.

10. Domnul va locui potopul;

   Prin potop să înţelegi aici neamurile care s-au potopit de puhoiul patimilor. „Deci Hristos va locui în ţările acestor neamuri, adică în bisericile Sale. Ori prin potop să înţelegi dumnezeiescul Botez (după Marele Vasile), care potopeşte, adică îneacă păcatele: căci în acest Botez va locui Hristos prin Bisericile Sale.

şi va şedea Domnul împărat în veac.

   Împărat al credincioşilor curăţit prin Botez este Hristos, precum însuşi a zis: Mi S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ (Mt. 28: 18). Va şedea însă este zis în loc de „va rămâne totdeauna împărat”, că a şedea însemnează tărie şi nestrămutare 75.

11. Domnul tărie poporului Său va da;

   „Hristos, zice, va da poporului creştinilor, care este vrăjmăşit de tirani, de demoni şi de patimi, Acesta, zice, îi va da putere, pentru ca pe toţi să-i biruiască.”

Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace.
   „Când poporul lui Hristos este vrăjmăşit, zice, de către vrăjmaşi, atunci îl va împuternici Hristos pentru a-i birui (după Teodorit), iar când se află în vreme de pace, îl va binecuvânta, adică îl va învrednici darului Său prin Duhul Său Cel Sfânt”. Ori a zis va binecuvânta, în sensul de „îl va lăuda”, fiindcă el mulţumeşte lui Hristos, ca Unul ce-i este Mântuitor.

--------------------------------------------------------------------------



61 Iar Teodorit zice că: „Psalmul acesta se potriveşte după istoria împăratului Iezechia, căci acesta porunceşte poporului să aducă lui Dumnezeu laude, slavoslovii şi jertfe (fiindcă biserica era neumblată celor mulţi, şi numai preoţilor li se îngăduia să intre în ea). Se potriveşte însă aceasta şi lui Hristos, împăratului nostru, al tuturor, că, stricând rătăcirea idolilor, a luminat lumea cu razele cunoştinţei de Dumnezeu”. Zice iarăşi acelaşi Teodorit că suprascrierea psalmului acesta nu a aflat-o în Hexalpa lui Origen, ci în oarecare copie-manuscris []. Iar ce a fost această Exalpă, vezi în Precuvântare, cap. XII.

* Cu emfaza,subliniere prin exagerare pentru o mai bună înțelegere a mesajului transmis auditoriului.

* Arătat, vădit, recunoscut ca atare.

62 Iar Marele Vasile: „Slavă aduce cineva Domnului prin fapte bune, după ceea ce s-a zis; Ca să vadă faptele voastre bune, şi să preaslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5: 16). Şi cinste iarăşi, cel ce după pildă [exemplul propriu] cinsteşte pe Dumnezeu din dreptele sale osteneli, încă şi tot cel ce teologhiseşte cu pricepere aduce slavă şi cinste lui Dumnezeu, dar şi cel ce poate rodi prin cuvinte [explica] chipul prin care s-au zidit toate şi cum se ţin împreună, şi în ce chip, după vieţuirea de aici, se vor aduce toate [cuvintele] sub judecată, dar şi cel ce-şi duce viaţa potrivit cu o contemplare ca aceasta”. Zice însă şi Marele Atanasie: „Lucrarea cea de aici este [constituie] merinde pentru viitor, iar cel ce aduce aici slavă şi cinste Domnului prin faptele lui bune, acesta îşi găteşte luişi slavă şi cinste la dreapta răsplătire a Judecătorului”.

[†] Un îndemn în plus pentru cei ce-şi închipuie că fac apologetică ortodoxă arătând Biserica creştinilor şi pe Hristos în lumina vieţii unor sfinţi şi a unor învăţături luate mai mult din cărţi, şi mai puţin pe temeiul faptelor lor bune (virtuţilor). Prin urmare, se arată o dată în plus că necredinţa actuală şi dintotdeauna se datorează şi slăbirii vieţii creştine şi a ereziilor, după cum a zis undeva şi Tertulian, într-o frază mult citată.

63 Pentru aceasta, Marele Vasile zice: „Deci nu în afara acestei curţi se cuvenea să se închine lui Dumnezeu, ci, înăuntrul ei fiind, ca, nu afară din curte fiind, nici atraşi de cei dinafară, să fie smulşi de la rugăciune prin grijile deşarte, iar cel ce-şi face pântecele dumnezeu, ori [se umple de] slavă [deşartă], ori preţuieşte argintul, sau altceva pe care-1 cinsteşte mai mult decât toate, nici nu se [numeşte că se] închină Domnului, nici nu este [se poate spune că se află cu adevărat] în sfânta curte, chiar de i s-ar părea a fi vrednic de sfinţitele adunări”.

64 Iarăşi Marele Vasile zice: „În noi, glasul este văzduhul [aerul] lovit, iar glasul Domnului arată puterea cea stăpânitoare spre înfăţişarea lucrului neştiut, fără de lovirea văzduhului, încât închipuirea aceasta are potrivire cu ceea ce de multe ori se face în vise: că, nelovindu-se văzduhul, luăm oarecare pomenire de oarecari graiuri şi vorbe, pe care glasuri [sunete], nu le primim în vis cu auzul, ci sunt prinse cu inima. Tot astfel trebuie să socotim şi glasul lui Dumnezeu care se face prin prooroci”.

* Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul întreit al creştinilor. El este adevăratul Dumnezeu, aşa cum se spune aici. Cum Se poate ca Dumnezeu - cum afirmă unii creştini de astăzi, sau adepţi ai unor religii - să Se arate sau să definească în diferite ipostaze? Ca Allah, Buddha etc. El trebuie să fie o persoană concretă ca şi noi (cu diferenţele cunoscute: atotputernicie etc.); noi suntem după chipul Lui, adică persoane unice şi irepetabile, numai PATIMILE ne pot face să ne luăm diferite înfăţişări. în mod inconştient, cei care afirmă că este doar un singur Dumnezeu pentru toate religiile aduc blasfemie statului de Persoană unică a lui Dumnezeu, arătându-L pe Dumnezeu ca având mai multe feţe, ca fiind în cele din urmă duplicitar, căci, după cum se ştie, în diferitele religii Dumnezeu este fie o persoană [care, în general, e privită ca retrasă în cer şi ca având doar o relaţie exterioară cu cei de pe pământ], fie o forţă oarecare sau o stihie ce se manifestă prin lucruri [cultele ce folosesc magia etc.], departe de lume sau confundată cu ea.

* Traducere literală, cuvânt adăugat (atribuit) persoanei, definitoriu pentru ea. Astăzi formulăm ceva mai abstract, zicând epitet.

65 Origen însă zice: „Glasul Domnului, [este] adică simplu peste ape, dar şi însuşi Domnul peste ape multe, şi precum tunetul este mai mare decât glasul, tot aşa şi glasul lui Dumnezeu este mai mare [puternic] decât toate cuvintele (La Nichita)”.

* A se produce, a avea loc, a ajunge etc. în contextul de faţă am putea parafraza spunând: „Glasul Domnului are efect, dă roade... ” ,variantă care exprimă, cred eu, ceva mai mult sensul pe care voieşte a-l exprima psalmistul, deşi poate termenii aleşi nu-s cei mai potriviţi.

66 Zice însă Marele Vasile: „Precum în roată se face glasul (cf. Ps. 76: 16), tot aşa şi întru tărie se adevereşte glasul Domnului: că cel ce poate toate întru Hristos, cel ce se împuterniceşte, acela aude poruncile Domnului şi le face. Glasul Domnului, dar nu se face în suflet neputincios şi slăbănogit, ci întru cel ce cu putere şi cu tărie lucrează binele”.

* De mare cuviinţă, mare-încuviinţat. Termenul se găseşte în Noul Testament doar la 2 Pt. 1: 17, iar în Vechiul Testament la Deut. 33: 26 şi 2 Macab. 8: 15.

67 Iar Marele Vasile zice: „Mare-cuviinţa este o virtute ce face lucruri mari după cuviinţă, deci cel ce după mare-cuviinţă se sileşte spre facerile de bine cele pentru lucrarea faptelor celor mari aude că este de de mare cuviinţă”.

* Este înţeles pozitiv, în sens bun.

68 Iar Marele Vasile înţelege prin cedrii zdrobiţi şi pe cei ce se întemeiază pe lucrările cele stricăcioase ale lumii, din pricina trufiei şi a înălţării preamândre a minţii, care mai sunt numiţi şi cedrii ai Diavolului pentru că se ridică pe o înălţare străină”. [Străină adevăratei înălţări pe care o dă Dumnezeu prin smerenie.]

69 După Marele Atanasie însă: „Iubitul danţ al Apostolilor este [ca] un fiu al inorogilor, iar inorogii sunt Sfinţii Prooroci şi Patriarhii, ai căror fii sunt Apostolii, pentru că îşi au cornul şi tăria numai la Dumnezeu”. Iar Teodorit zice că, după istoria cea din vremea lui Iezechia, asirienii adică se vor fi sfărâmat ca cedrii, iar poporul cel iubit al iudeilor care, puternic fiind, va fi nebiruit ca un inorog”.

70 Zice însă şi Teodorit că: „Că ceata Sfinţilor Apostoli, în chip de foc primind darul Preasfântului Duh, cu adevărat se luminau şi nu se ardeau. Încă şi întru viaţa cea viitoare, îndoita lucrare a focului împărţindu-se, va lumina cu adevărat pe nevoitorii faptelor bune, iar pe iubitorii răutăţii îi va arde, pentru aceasta se numeşte foc, iar întuneric se cheamă munca celor fărădelege, fiindcă acolo lucrarea cea luminătoare nu se arată. Aceasta încă s-a întâmplat şi la rug, că, despărţind puterea cea arzătoare a focului, Dumnezeu a arătat lui Moise doar pe cea [puterea] luminătoare, şi [deci] aceasta este ceea ce vrea să zică prin Glasul Domnului, cel ce taie para focului”.

71 În Sfânta Scriptură există multe locuri în care găsim Caddeş cu un singur „d” (cf. Fac. 14: 7, Num. 13, 27; Deut. 32: 51, I Macab. 11: 63 şi altele). Iar Caddeş cu doi „d” însemnează sfinţenie. [De reamrcat faptul că în ediţia Septuagintei de astăzi (ediţia Rahlfs) Cadeș nu este redat decât cu un singur „d”, în toate locurile; în varianta folosită de Eftimie Zigabenul avem redat cu doi „d”, oricum ar fi, varianta lui Zigabenul rămâne în picioare, ca unul care păstreză o tradiţie mai sănătoasă decât cea a criticii modeme. Pentru aceasta, tâlcuirea duhovnicească a Caddeşului rămâne în picioare].

72 Cerbul nu numai că este mai presus de vătămarea celor târâtoare, ci, după Marele Vasile, este curăţitor de această vătămare, precum zic cei ce ştiu unele ca acestea, otrava viperei fiindu-i chiar ceva curăţitor.

73 Teodorit însă zice: ,Dumbrăvi a numit templele idolilor, fiind cu totul neroditoare, căci astfel sunt stejărişurile sau codrii pe care, obişnuindu-se a-i tăia lucrătorii de pământ cei mai buni, golind şi curăţind pământul cuprins şi ţinut între dânsele, pe care [pământuri] sădesc pomi roditori şi aruncă şi seminţele de mâncare. Aceasta au făcut şi plugarii lumii, că, smulgând din rădăcină templele idolilor, au zidit în acel loc dumnezeieştile biserici, de aceea, şi în biserica Lui, oricine spune slavă.

74 Adaugă însă şi Marele Vasile: „Să audă şi să se ruşineze cei ce necugetat îşi bat gura vorbind în zadar în biserica lui Dumnezeu, şi intră într-însa fără folos, şi măcar de ar fi doar fără folos, şi nu spre vătămare. Cel ce a ajuns a fi în biserica lui Dumnezeu nu spune deşertăciuni, nici graiuri pline de ruşine, ci în biserica Lui oricine spune slavă, că acolo stau sfinţii îngeri, scriind graiurile, este de faţă Domnul, cercetând aşezările [dispoziţiile] celor ce intră, rugăciunea fiecăruia se arată lui Dumnezeu. Unul cere cele cereşti din aşezarea sufletului, altul după ştiinţa lui, altul, cu făţărnicie, cu marginea buzelor grăieşte, iar cu inima lui este departe de Dumnezeu. Zidirea toată, atât cea care tace, cât şi cea care grăieşte, şi cea mai presus de lume, şi cea care este peste tot pământul slăvesc pe Cel ce le-a zidit. Dar ticăloşii oamenii, lăsându-şi casele şi împreună alergând la biserică, ca adică să se folosească pe ei cu ceva, nu îşi supun auzul cuvintelor lui Dumnezeu, nu se uită la firea lor, nu se întristează când sunt cuprinşi de păcate, nu se căiesc când îşi amintesc de păcatele lor, nu se cutremură de judecată, ci, zâmbind, şi de mâini unul pe altul apucându-se, casa de rugăciune o fac loc de multă vorbă, neascultând de psalmul care mărturiseşte şi zice că în biserica lui Dumnezeu fiecare zice slavă, iar tu nu numai că nu zici, ci şi altuia faci împiedicare, întorcându-l către tine, iar prin zgomotul tău, covârşind învăţătura Duhului Sfânt”.

75 Iar Marele Vasile zice: „În sufletul cel strălucit prin curăţenia Botezului, înscăunându-Se Dumnezeu, Şi-l face scaun Luişi”.