joi, 19 februarie 2015

Psalmul 34 - în tâlcuirea Sf.Părinți




PSALMUL 34


Psalm al lui David.


    Și psalmul acesta a fost scris de David atunci când era prigonit de Saul şi nu găsea loc pentru a sta în linişte (după Eusebie). Se potriveşte însă aceasta şi tuturor creştinilor care sunt prigoniţi de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi (după Marele Atanasie). Se cuvine însă ca blestemele care se găsesc în psalmi să le întrebuinţăm împotriva demonilor - vrăjmaşii noştri nevăzuţi, pentru că ei ridică şi pe oameni să ne vrăjmăşească. (...) Iar ocările care se află în psalmi să le întrebuinţăm asupra oamenilor care ne vrăjmăşesc, iar faptele cele bune şi isprăvile ce se află în psalmi nu trebuie să le zicem ca din partea noastră, ci din partea lui David, ca să ne îndemnăm şi pe noi a le urma după putinţă 50.


1. Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strâmbătate; dă război împotriva celor ce se oştesc asupra mea.
   „Întâi, zice, judecă, Doamne, şi judecă pe cei ce mă nedreptăţesc, adică pe Saul şi pe cei împreună cu el”, iar apoi zice: „dă război şi-i pedepseşte, fiindcă cu nedreptate se pornesc asupra mea”.

2. Apucă armă şi pavăză, şi Te scoală intr-ajutorul meu.
3. Varsă sabia, şi mă închide împotriva celor ce mă prigonesc 51;

   Fiindcă mai sus David a pomenit de oştire, pentru aceasta, aici, prin urmare, a adăugat şi felurile armelor ostăşeşti (după Teodorit), nu că Dumnezeu ar întrebuinţa arme, ci pentru ca să înfricoşeze pe cei răi, după omeneasca cuviinţă, prin enumerarea şi cu forma înfricoşătoare a întrarmării oştirii, că îndestulă este singură voia ori cuvântul lui Dumnezeu spre a pedepsi pe cei nedrepţi şi răi şi să mântuiască pe cei nedreptăţiţi şi buni, iar varsă a zis în loc de „scoate din teacă sabia”, ca, scoţându-se ea, să pară ca şi cum s-ar vărsa din teacă, pentru lucirea ce o are. Iar închide a zis în loc de „îngrădeşte drumul”, pentru ca vrăjmaşii să nu poată fugi de primejdia Ta 52.

zi sufletului meu: mântuirea ta sunt Eu.
   „Zi dar, Doamne, zice, numai sufletului meu: nu te teme, Eu sunt mântuirea ta .” 53

4. Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută sufletul meu;
   „Să se ruşineze adică, zice, cei ce mă caută pe mine, pentru ca să mă omoare, şi această ruşinare o vor pătimi, neputând a mă omorî, oprindu-se ei din pricina puterii Tale.”

întoarcă-se înapoi şi să se ruşineze cei ce-mi gândesc mie rele.

   „Fără ispravă, zice, întoarcă-se cei ce cugetă şi gândesc rele împotriva mea, şi ruşinează-se foarte.”

5. Să fie ca praful înainte feţei vântului,

   „Să fie, zice, vrăjmaşii mei ca praful cel subţire de vânt”, precum a zis aceasta şi în psalmul întâi: Nu sunt aşa necredincioşi, nu sunt aşa, ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului (Ps. 1:4). ” 54

şi îngerul Domnului necăjindu-i pe ei;
   Aici începe graiul fie [v. 5a], adică îngerul Domnului să fie pedepsindu-i şi necăjindu-i pe ei, că şi îngerii, sunt trimişi de multe ori de la Dumnezeu spre a pedepsi pe cei răi, precum a fost cel ce a pierdut pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, şi cel ce a ucis pe cei optzeci de mii de oşteni ai asirienilor (după Teodorit)55.

facă-se calea lor întuneric şi alunecare,

   Acesta este un mare şi puternic blestem, fiindcă îi blestemă David, ca, fugind ei pentru a scăpa, să li se facă calea lor întunecată, pentru a nu vedea să umble pe ea, şi lunecoasă, ca neîncetat să cadă.

şi îngerul Domnului prigonindu-i pe dânşii.
   „Nu numai, zice, ca vrăjmaşii mei să pătimească relele cele de mai sus, ci încă şi necăjitorul lor înger să-i prigonească din urmă”. Şi apoi, ce au să pătimească ticăloşii, (...) când nici cu ochii nu văd în întuneric, nici cu picioarele nu pot să umble, din pricina prăpăstuirii căi? Dar încă şi prigoniţi de un înger înfricoşător?

6. Că în zadar a ascuns mie stricăciunea cursei lor,
   Pe acest în zadar, Simmah îl zice „fără pricină”: „Toate acestea, zice, pătimească-le vrăjmaşii mei, pentru că, fără a simţi vreo pagubă sau vătămare de la mine, au ascuns curse omorâtoare pentru a mă ucide”. Iar stricăciune de cursă a zis fiindcă, de obicei, vânătorii cu iscusire ascund cursa în cale unde nu se vede, socotind ca fără de veste să le prindă pe bietele vietăţi ce vor trece pe acolo.

în deşert au ocărât sufletul meu.

   Sufletul meu, zice, adică „pe mine”. Că trebuie să luăm aminte că la mulţi psalmi ai lui David se află forma perifrastică: când zice sufletul meu, viaţa mea, faţa mea, acestea se înţeleg în loc de „eu”; iar când zice numele Tău (adică al lui Dumnezeu) şi slava Ta, acestea sunt în loc de „Tu” şi alte asemenea. „În deşert, zice, şi mincinos m-au ocărât vrăjmaşii mei, numindu-mă nemulţumitor şi vrăjmaş al împăratului Saul.”56

7. Să vină asupra lui cursa pe care nu o ştie,
   „Întâmplare neaşteptată, zice, să vină asupra lui ca o cursă, pentru că a ascuns împotriva mea pieire, şi pentru că mincinos m-a ocărât, fie Saul, fie oricare altul pe care Saul îl silea să prigonească pe David.”

şi prinzătoarea pe care o ascuns, să-l prindă pe el,
   „Mreaja vânării, zice, pe care o a întins pe ascuns ca să mă prindă, să-l prindă pe cel ce a întins-o, adică meşteşugirea pe care a întrebuinţat-o asupra mea, întoarcă-se asupra lui.”

şi în cursă să cadă într-însa.
   Ceea ce a zis mai sus, acelaşi înţeles îl zice şi aici. „Va cădea, zice, în cursa pe care a întins-o împotriva mea”57.

8. Iar sufletul meu se va bucura de Domnul, veseli-se-va de mântuirea Lui.

   „După ce vrăjmaşii mei, zice, vor fi astfel pedepsiţi (precum am zis mai sus), atunci mă voi bucura întru Domnul meu, Care după dreptate i-a pedepsit pe dânşii, şi deci că pe aceia i-a pedepsit, iar pe mine m-a mântuit.”

9. Toate oasele mele vor zice: Doamne, Domne, cine este asemenea Ţie? Cel ce izbăveşti pe sărac din mâna celor mai tari decât el, şi pe sărac şi pe sărman de la cei ce-l răpesc pe dânsul.

   Oase numeşte părţile cele mai din adâncul trupului, însă arată prin acestea mulţumirea cea către Dumnezeu din toată inima şi din adâncul sufletului. Ori oasele poţi să le înţelegi mai bine ca potrivite la suflet, precum am zis la Psalmul 33, la zicerea: Domnul păzeşte toate oasele lor 58. Sărman însă se numeşte David pe sine, ca un fugar şi ca un lipsit de cele de nevoie ale vieţii, şi ca unul lipsit de tot ajutorul omenesc, iar mai întâi i-a numit pe arhistrategii oştilor lui Saul, pentru că erau întovărăşiţi de bogăţie şi de mulţime de ostaşi. A zis însă de două ori sărman, adăugând şi sărac, pentru ca să arate covârşitoarea sa ticăloşire, împreună însă întrebuinţează şi această numire de smerire, pentru ca să îndemne pe Dumnezeu spre milă şi compătimire. Iar despre cei ce răpesc, a zis cu referire la socotinţa şi nădejdea acelora, căci ei nădăjduiau să răpească orice ar fi avut pe cale.

10. Ridicând asupra mea mărturii nedrepte, de cele ce nu ştiam m-au întrebat.
   „Saul, zice, şi cei împreună cu dânsul s-au ridicat cu mărturii nedrepte - mărturii, adică, pentru că mărturiseau împotriva mea, iar nedrepte, pentru că mărturiseau mincinos - care, luându-mâ în râs, mă întrebau de nu cumva vrăjmăşesc, complotând împotriva împărăţiei, pe care vrăjmăşire ei o mărturiseau asupra mea. Eu însă nicicum nu o cunoşteam, nefiind vinovat”. Aceasta însă o înţelegem că s-a făcut şi Stăpânului Hristos, Care a avut parte de mărturii mincinoase de la cei care îl întrebau şi mărturiseau asupra Lui cele ce nu ştia*, precum ne învaţă istoria Evangheliilor.

11. Răsplătit-au mie rele în loc de bune, şi nerodire* sufletului meu.
   „În locul facerilor de bine, zice, pe care eu le-am făcut lui Saul, acesta mi-a răsplătit cu rele, pentru că eu, care pe obştescul vrăjmaş Goliat, cel de alt neam, l-am omorât, şi eu, cel ce l-am îngrozit [alungat] de la Saul pe duhul cel rău, eu, acum, de însuşi cel folosit [îmbunătăţit] de mine sunt prigonit, a răsplătit însă şi [cu] nerodirea sufletului meu, Saul şi cei împreună cu dânsul, adică nerodire către fapta bună. Căci hotărând ei să mă omoare, au cugetat să mă oprească de la rodirea faptelor bune, ori răsplătit-au... nerodirea sufletului meu a zis în loc de „mie”, prin perifrază, adică: «viu fiind, să nu nasc fii»”59

12. Iar eu, când mă supărau aceia, am smerit cu post sufletul meu,

   Prin aceste cuvinte, psalmistul ne învaţă în ce chip trebuie să dezlegăm relele întâmplări care ne urmează, zicând: „În vreme ce eram clevetit de dânşii, am uscat şi cu asprime am chinuit sufletul meu, adică pe mine, cu sac din păr şi cu post, şi cu rugăciune către Dumnezeu, ca să mă izbăvească de bântuirea vrăjmaşilor mei”.

şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce.
   „Rugăciune mea, zice, cea făcută cu un chip ca acesta, va fi ascultată de Dumnezeu.” Că forma aceasta, adică întoarcerea rugăciunii în sân, uneori se ia pentru rugăciunea cea ascultată, precum aici, acum, fiindcă rugăciunea cea ascultată de Dumnezeu se întoarce cu fapta, facându-se lucrătoare în sânul celui ce se roagă ca un dar de mult preţ, ori ca să umple sânul lui de cererile pe care le-a cerut de la Domnul. Iar alteori, întoarcerea rugăciunii în sân se ia pentru rugăciunea cea neascultată de Dumnezeu, căci se întoarce fără ispravă şi nelucrătoare în sânul celui ce s-a rugat 60.

13. Ca unui de-aproape [vecin], ca unui frate al nostru 61, aşa bine am făcut spre plăcere;

   Vrând David să arate înfocata iubire ce avea către Saul, l-a numit apropiat şi frate, pentru că pe născătorii şi stăpânii noştri obişnuim a zice că-i cinstim, iar pe fraţii noştri zicem că-i iubim, când [se-ntâmplă să] nu avem fii: „Deci eu, zice, bine-plăceam lui Saul, fiindu-mi apropiat, şi-l iubeam ca pe un frate al meu”.

ca şi cum m-aş fi jelit şi m-aş fi mâhnit, aşa m-am smerit.

   „Eu, zice, ştiind pe Saul că mă pizmuia din pricina laudelor poporului, pentru aceasta mă smeream înaintea lui, şi de voie mă prefăceam cum că plâng şi mă mâhnesc şi mă întristez, pentru că smerenia celui pizmuit împuţinează pizma pizmuitorului, precum şi dimpotrivă, mândria celui pizmuit creşte pizma pizmuitorului.”

14. Şi asupra mea s-au veselit şi s-au adunat;

   „Iar eu, deşi mă smeream, zice, şi mă întristam cu un chip ca acesta, Saul şi cei împreună cu el se bucurau, socotind că fac acestea din neputinţa mea, şi pentru aceasta s-au adunat, pentru a se sfătui cum să mă vâneze.”

adunatu-s-au peste mine bătăi şi nu am ştiut.

   În loc de bătăi, Simmah a zis „bătăuşi”. Zice dar David: „S-au adunat ucigaşii asupra mea, fără a şti eu, şi mă vrăjmăşeau”. Iar despre aceasta, istoriceşte a arătat Cartea I a Împăraţilor (la cap. 19). Că Micol, femeia lui David şi fiica lui Saul, i-a arătat prigonirea vrăjmaşilor lui cea de acest fel, şi astfel, fugind David, şi-a mântuit viaţa 62.

15. Despărţitu-s-au şi nu s-au umilit;

   „S-au împrăştiat, zice, vrăjmaşii mei încoace şi-n colo, după ce m-au căutat în casa mea şi nu m-au aflat precum nădăjduiau, însă nu s-au umilit, adică nu s-au căit de răutatea lor.”63

ispititu-m-au, batjocoritu-m-au cu batjocură, scrâşnit-au asupra mea cu dinţii lor.

   „Prietenii lui Saul, zice, uneori mă cercau cum mă aflu, iar alteori mă luau în râs, defăimându-mă ca pe un netrebnic, acum însă, s-au năpustit asupra mea ca nişte fiare, scrâşnind cu dinţii.” Iar scrâşnirea dinţilor se face fie din prea multă frică, fie din mânie, împreună frecându-se dinţii cei de sus şi cei de jos. „Acum, zice, apropiindu-se aceştia cu mânie, încă mai scrâşnesc asupra mea cu dinţii, dorind să-mi mănânce cărnurile cu ei.”64

16. Doamne, când vei vedea?
   „Doamne, zice, Tu, acestea îndelung răbdându-le, se pare că nu le vezi, şi dar când le vei vedea, ca să izbândeşti?”

întoarce sufletul meu de fapta lor cea rea,

   „După ce, zice, Tu mă vei izbăvi de lucrarea cea rea a vrăjmaşilor mei, aşază-mă iarăşi întru netemerea pe care am avut-o mai-nainte.”65

de la lei, pe cel născut al meu.

   Scrâşnirea se atribuie leilor, căci aceasta a zis David mai sus că vrăjmaşii au scrâşnit asupra lui, pentru aceasta, acum, aici îi numeşte lei, ca pe unii ce au scrâşnit pentru cruzimea şi vrăjmăşia lor. Iar pe cel născut numeşte „pe sufletul meu”, adică pe sine, în loc de iubitul, ori şi singurul, precum a tâlcuit Simmah, precum am zis la tâlcuirea Psalmului 21, stih 22.

17. Mărturisi-mă-voi Ţie întru adunare multă;
   Şi în Psalmul 21, stih 24, a zis însuşi David: De la Tine este lauda mea în adunare mare, iar tâlcuirea acestuia caut-o acolo.

întru norod greu Te voi lăuda.

   În loc de greu, Simmah a zis „foarte mult”, iar aceasta este şi tâlcuirea zicerii de mai sus, adică a adunării mari.

18. Să nu se bucure de mine cei ce-mi vrăjmăşesc mie cu nedreptate, cei ce mă urăsc în zadar şi fac semn cu ochii.

   În zadar este în loc de „în deşert”: „Pe dânşii, zice, eu nicicum nu i-am nedreptăţit, nici n-am arătat vreo mişcare vrednică de ură către vrăjmaşii mei”. Iar ochi numeşte David pe linguşitorii care făceau cu ochii către Saul, în acest chip prihănind cele ce grăia ori făcea când era David de faţă 67.

19. Că mie adică cele de pace îmi grăiau, şi spre mânie vicleşuguri gândeau.
   „Aceşti linguşitori ai lui Saul, zice, vorbind cu mine despre pace, grăiau cuvinte paşnice, iar pentru mânia şi pomenirea de rău ce o păstrau în inimile lor asupra mea, cugetau gânduri viclene, cum că m-ar doborî pe furiş în vreo primejdie.”

20. Lărgit-au asupra mea gura lor,

   „Nu numai pe ascuns, zice, mă vrăjmăşeau linguşitorii lui Saul, ci mai pe urmă şi în arătare [făţiş] mă prihăneau în gura mare, fără vreo sfială, pentru că cel ce nu-l va pricepe pe vreunul şopteşte pe ascuns cu buzele strânse, iar nu în gura mare.”

zis-au: bine, bine! Văzut-au ochii noştri.
   Bine era o veche zicere - care aici este cu luare de râs - despre cel care dobândea un lucru pe care-l dorea şi cerea, însă binele acesta se repetă, ca să arate covârşitoarea îndulcire şi bucuria lucrului pe care-l doreau linguşitorii lui Saul. „Aceştia, zice, văzându-mă că fugeam prin munţi şi prin peşteri, ticăloşindu-mă, au slobozit această oraţie* de veselie, zicând: Bine, bine, care însemnează, cum s-ar zice: „Bine merge treaba, bine”. Iar văzut-au ochii noştri, după acelea trebuie citit osebit, adică: „Văzură ochii noştri ceea ce voiam”, că lipsesc acestea, adică „cele ce voiam”. Şi aceasta trebuie a se înţelege din afară, ori se poate citi şi unit cu „bravo, bine făcut”, adică „bine au văzut ochii noştri, precum doream”.

21. Văzut-ai, Doamne, să nu taci! Doamne, nu Te depărta de la mine!

   „Vezi, zice, o Doamne, cele ce pătimesc eu, şi să nu taci, adică nu le suferi [răbda], căci cei ce suferă obişnuiesc a tăcea, şi să nu Te depărtezi de mine, pentru că nimeni altul nu-mi este de ajutor.”68

22. Scoală-Te, Doamne, ia aminte spre judecata mea,

   Cuvintele acestea se zic către Dumnezeu după omeneasca cuviinţă, precum de multe ori am spus: „Scoală-te, zice, şi deşteaptă-Te, Doamne, şi fa izbândă, pentru că, îndelung răbdând şi neajutând, se vede că dormi”. Iar pe ia aminte l-am tâlcuit la Psalmul 5, stih 2, adică: „Să nu treci alăturea ca pe un lucru netrebnic judecata mea, Doamne”.

Dumnezeul meu şi Domnul meu, [ia aminte] spre îndreptare mea.
   Din afară trebuie a se înţelege şi aici ia aminte, iar îndreptarea a numit-o judecată. Zice însă Dumnezeul meu şi Domnul meu, şi câte alte cuvinte ca acestea sunt de aceeaşi numire, şi, unul peste altul, acestea, zic, sunt însuşirea unei cereri întinse şi din tot sufletul a unei dorinţe înfocate către Dumnezeu, şi încă unele ca acestea aduc şi oarecare mângâiere sufletului că: Mi-am adus aminte, zice, de Dumnezeu, şi m-am veselit (Ps. 76: 3).

23. Judecă-mă, Doamne, după dreptatea Ta 69,

   „Fă, Doamne, zice, judecata cea asupra vrăjmaşilor mei, pentru că eu, drept fiind, am fost nedreptăţit de dânşii.”

Dumnezeul meu, şi să nu se bucure de mine.
   De prisos este aici conjuncţia şi, ori lipseşte zicerea „aşa”*, pentru ca înţelesul să fie astfel: „Aşa, Doamne, Dumnezeul meu, să nu se bucure vrăjmaşii mei asupra mea”.

24. Să nu zică întru inimile lor: bine, bine este sufletului nostru;

   Şi aici lipseşte zicerea „s-au făcut”, şi trebuind a se subînţelege astfel: „Bine, bine s-a făcut sufletului nostru! Şi lucrul s-a plinit după pofta noastră!”

nici să zică: înghiţitu-l-am pe dânsul.

   „Măcar, zice, să nu zică vrăjmaşii mei că m-au înghiţit, cu gura săbiei adică, căci, de mă vor omorî, vor putea zice aceasta.”

25. Să se ruşineze şi să se înfrunte împreună cei ce se bucură de relele mele;
   Zicerea să se ruşineze şi să se înfrunte însemnează prin alăturare [paralelism] acelaşi lucru: „Se vor ruşina însă vrăjmaşii mei, de se vor întoarce deşerţi şi fără lucrare, neîmplinindu-se dorul cel asupra mea”, iar zicerea împreună este în loc de „toţi împreună, cei ce se bucură de relele mele, adică de nenorocirile mele”.

îmbracă-se cu ruşine şi înfruntare cei ce grăiesc mari asupra mea.

   „Îmbracă-se, zice, Doamne, cu ruşinea ca şi cu o haină, cei ce se fălesc împotriva mea, şi cu mândrie zic că au să-mi facă rău.”70

26. Să se bucure şi să se veselească cei ce voiesc dreptatea mea,
   Şi aici, aceste ziceri să se bucure şi să se veselească însemnează prin alăturare [paralelism] unul şi acelaşi lucru: „Veselească-se, zice, cei ce voiesc şi iubesc dreptatea mea, iar dreptatea mea este a nu fi vrăjmăşit în deşert, ci mai ales a fi păzit şi iubit de cei ce acum mă vrăjmăşesc, pentru că de nenumărate ori le-am făcut bine”71.

şi să zică pururea: slăvească-se Domnul, cei ce voiesc pacea robului Lui.

   „Să zică totdeauna, zice, cuvântul acesta cei ce-mi voiesc binele, după ce vor vedea că m-am făcut mai presus de cei ce mă vrăjmăşesc, şi sunt în pace; şi ce să zică? Slăvească-se Domnul, adică Domnul să fie crezut de toţi oamenii că este mare şi minunat 72.

27. Şi limba mea se va învăţa[*][†] dreptatea Ta,

   „De se vor face, zice, mie acestea câte voiesc, voi cugeta totdeauna dreptatea Ta, Doamne.” Dreptatea Domnului însă este dreapta judecată.

toată ziua lauda Ta.

   Şi aici, graiul se subînţelege astfel: va învăţa, adică „limba mea va cugeta”, ori „lucrul [fapta, lucrarea] său va avea totdeauna [vreme] să povestească laudele şi măririle Tale, Doamne”. Toată ziua însă zice în loc de „toată viaţa mea”, căci noaptea, dormind, nu ni se pare că suntem vii, că somnul este o moarte vremelnică.
    Acestea sunt cuvintele psalmului acestuia, şi acest fel de tâlcuire are.

   Se cuvine încă ca creştinii care citesc psalmul acesta (zice Teodorit) să nu ia prilej de aici spre a blestema şi ei pe vrăjmaşii lor, precum David, pentru că trebuie să socotească [aibă în vedere] că David îşi avea petrecerea în viaţa după legea veche, şi nu după cea a Evangheliei darului, pe care o au ei, că legea veche ierta [îngăduia] ca oamenii să urască pe vrăjmaşii ior, iar legea Evangheliei porunceşte, dimpotrivă, să-i iubim pe ei. Că Stăpânul Hristos aşa a zis: S-a zis celor dintru început: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău (Lev. 5. 27). Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, şi binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă (Mt. 5: 44). Şi încă după alt chip: prin cuvintele de mai sus, David nu blestemă [propriu-zis], ci, mai ales, cu formă de blestem prooroceşte relele ce aveau să urmeze vrăjmaşilor săi, dar, chiar dacă vom înţelege că-i blestemă, aceasta este rânduială a legii, şi nu evanghelică, precum am zis mai-nainte. Şi alt fel încă zice Solomon: Curăţă argintul de zgură, şi se va curăţa tot (Pilde 25: 4). Pentru aceasta şi David blestemă pe vrăjmaşii săi, însă nu cu amar şi pomenire de rău, nici ca şi cum i-ar urî, ci ca un voitor de bine sufletului lor, ca, fiind ei pedepsiţi aici, să scape de osânda cea viitoare, ori şi alţi răi să se îndrepteze şi să se căiască, văzându-i pe dânşii că sunt pedepsiţi de Domnul. Trebuie însă să ştim aceasta: cuvintele cele mai de frunte ale psalmului acesta se înţeleg la Stăpânul Hristos, şi se zic lui Dumnezeu-Tatăl ca din partea Lui pentru iudeii cei ce-L prigoneau pe El 73.



--------------------------------------------------------------------------------------------------


50 După dumnezeiescul Chiril însă, şi după Atanasie şi Isihie, psalmul acesta se potriveşte la faţa [persoanei] Stăpânului Hristos, fiindcă pomeneşte îndărătniciile şi patimile ce le-au arătat iudeii asupra Mântuitorului. Pentru care pricină însă se zic blestemele din acest psalm, vezi la sfârşitul psalmului. Iar Isihie adaugă zicând că nedreptăţitorii, adică iudeii, şi luptătorii demoni, pentru noi [...] vrăjmăşeau pe Hristos, pentru că voieşte a-i vrăjmăşi, adică a-i strica [a zădărnici pe cineva, dezarmându-l, facându-l deşert prin mijloace duhovniceşti; vezi Lc. 13:7; Rom. 7: 2; în context: a-i lipsi de puterea ce o aveau asupra oamenilor.].

51 După Sfântul Chiril, cuvântul acesta se zice din partea lui Hristos către cerescul Său Părinte, propunându-L oarecum ca Mijlocitor întru judecata nedreptăţitorilor Săi iudei.

52 Dumnezeiescul Chiril însă zice: „Arma şi pavăza şi sabia vărsată, adică golită, însemnează puterile cele pedepsitoare, care se trimit de la Dumnezeu asupra celor ce luptă pe sfinţi, sau şi pe însuşi Hristos, (...) iar cum că iudeii au fost strâmtoraţi, adică au fost înconjuraţi în cetatea Ierusalimului, iarăşi ne va învăţa pe noi cuvântul cel despre istoria aceasta, cum că nu a trimis sabie asupra lor, ci oarecum ca o apă de râu o a revărsat, fără osteneală vom vedea numărând primejdiile iudeilor, căci, după Crucea Mântuitorului, s-au făcut păşune a săbiei, că au fost topiţi [nimiciţi] de săbiile ce au ars şi cetăţile, şi satele”. Zice însă şi Eusebie: „Despre sabie grăieşte şi Iezechiel: Sabie, sabie,ascute-te şi mânie-te, ca să junghii junghieri (Iez. 21: 14-15). Le întrebuinţează însă pe acestea, bun fiind asupra răutăţii care este în oameni, că şi bătând mântuieşte, precum şi doctorul, tăind, tămăduieşte (La Nichita)”.

53 Zice însă dumnezeiescul Chiril: „Cu aceasta se potriveşte zisa aceea: Nu vei lăsa sufletul meu în iad (Ps. 16: 10), şi aceea: Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu (Lc. 23: 46). S-a început însă aceasta de la noi, şi de la noi a trecut întru Hristos: din vechime adică sufletele oamenilor, pentru prea multe pricini vinovate fiind, se coborau în iad, iar acum, fiindcă Hristos ne-a îndreptat pe noi prin credinţă, în mâinile lui Dumnezeu aleargă duhurile oamenilor” [Iudeii, dar şi cei vechi în general, având frica morţii, se temeau sau era erau siguri că vor ajunge în iad din pricina păcatelor. David îşi arată nădejdea că până la urmă, Dumnezeu nu va lăsa sufletul lui în iad; Hristos ca om si Dumnezeu împlineşte această nădejde pentru oameni încredinţându-Şi sufletul său uman cel plin de Dumnezeire lui Dumnezeu Tatăl (cf. versetului de mai sus de la Luca).], iar prin El, noi alergăm, cum se zice mai sus, spre mâinile lui Dumnezeu]. Iar Sfinţitul Augustin, în capitolul treizeci şi unu al al Solilocviilor sale, zice către Dumnezeu aceste frumoase cuvinte: „Pe Tine, întru Tine Te-am cunoscut, Te-am cunoscut însă nu precum însuţi întru Sine eşti [nu după fire, nu după felul în care Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine], ci precum Te afli [eşti prezent, locuieşti...] întru mine, dar de eşti [într-adevăr], spune-mi mie, ticălosului, o, îndurătorule, robului Tău, spune-mi după mulţimea îndurărilor Tale, ce eşti pentru mine? Zi sufletului meu: Mântuirea ta sunt Eu (Ps. 34: 3)!”

54 Iar Chiril zice: „Proorocia aceasta s-a plinit la iudei, despre care s-a scris: Îi voi risipi pe ei în toate vânturile (Iez. 12: 14), că nu au rămas în cetăţile şi satele lor, ci mai mult s-au împrăştiat, şi pierduţi şi străini şi pribegi s-au făcut, pretutindeni fiind lepădaţi, drept care au fost ca o ţărână purtată şi lesne aruncată de către toate vânturile” [Avem aici o metaforă ce exprimă cum nu se poate mai bine starea iudeului izgonit şi rătăcitor. Dar care este acum şi care va fi oare soarta lui în iconomia dumnezeiască? Răspunde Mântuitorul Hristos în cuvântarea Sa eshatologică (Mt. cap. 24 şi 25), răspuns parafrazat şi explicat de Apostolul Pavel Epistola către Romani (cap. 11: 25 ş.u.). Prin urmare, toate se aseamănă: „atunci”, unii dintre iudei au crezut în Hristos şi L-au urmat, iar alţii L-au ucis, după care aceştia au fost, în schimb, risipiţi şi ucişi; la „sfârşit”, unii iudei alături de creştini - în contextul propovăduirii Evangheliei la toate neamurile - se vor converti aşteptând pe Mesia, numai că alţii, adică cei pregătiţi să-L ucidă, vor fi ucişi de slava venirii lui Hristos, împreună cu templul din Ierusalim pe care ei îl vor construi din nou ca o reactualizare a ceea ce a fost distrus la 70 d.Hr. de unde îl vor aştepta pe Mesia, dar nu pe Mesia cel din Evanghelii, ci pe fiul pierzării (cf. II Tesal. 2: 4) în timp ce alţii se vor converti, intrând în Biserica cea veşnică, de unde Duhul va fi turnat, adică se va revărsa peste toţi aşa cum a fost turnat odinioară, la „începutul” Bisericii (cf. Fapte 2: 17), Duh care va umple totul de Hristos.]

55 Iar altul zice: „Nemaiîngăduindu-le lor a se aduna şi a se întoarce iarăşi, iar îngeml, stăruind, necăjindu-i şi muncindu-i (La Nichita)”.

56 Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Cuvântul acesta se zice din partea lui Hristos pentru farisei, şi cărturari, şi irodieni, şi, de obşte, pentru evrei”. Iar Isihie zice că acestea se zic pentru Iuda şi pentru Diavolul.

57 Asemenea şi acestea se zic pentru relele ce le-au luat evreii după ce au răstignit pe Stăpânul Hristos, şi pentru Iuda şi Diavolul, după Isihie, care zice că: „Iuda, în cursa ştreangului a căzut, iar poporul iudeilor, socotind să prindă în cursă, se prindeau [în schimb] ei înşişi, şi s-au prins de însăşi vânătoarea lui, aşijderea şi Diavolul, crucea Crucii gătind-o [prin iudei], prin Cruce a căzut din împărăţia sa (La Nichita)”.

58 Marele Vasile însă zice: „Dar şi Biserica poate zice aceasta despre taina învierii, zicând: «Acestea zice Domnul oaselor acestora: Iată Eu aduc la voi Duh de viaţă, şi voi da asupra voastră vine, şi voi ridica asupra voastră cărnuri şi veţi via, şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul» [este o parafrază la cunoscutul pasaj profetic din Iezechiel, care se citeşte de Paşti], Deci oasele acestea, dobândindu-şi viaţa, mulţumind Celui ce le-a înviat, vor zice: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie? Iar Chiril a înţeles prin oase pe Apostoli, care, în vremea patimilor Domnului împrăştiindu-se, după învierea Lui iarăşi s-au adunat”.

* Lui David, ca şi lui Hristos, i se imputau nelegiuiri de care nu avea cunoştinţă, de care  era străin, adică, cum se zice mai sus, nu le-a cunoştea, nu ştia de ele, căci nu le săvârşise.

* lipsă de copii, sterpiciune, nerodire; aici e folosit cu sensul de nerodire a sufletului care poate sau nu naşte fii, adică virtuţi.

59 Dumnezeiescul Chiril însă zice că: „Şi cuvântul acesta se zice din partea lui Hristos pentru iudei, care, în locul facerilor de bine pe care le-au luat de la Domnul, îl huleau şi-L ocărau, şi Crucii L-au dat; ei încă şi nerodire i-au pricinuit Domnului, oprind pe ceilalţi,ca nu cumva să se facă ucenici ai Lui, care se numesc fii duhovniceşti”. Iar Teodorit zice:„Acesta (Saul), vrăjmăşindu-mă, nu încetează, morţii şi uitării voind a mă da, că nerodire a numit uitarea (David, adică), fiindcă prin fii se păzeşte pomenirea”. Pentru aceasta şi Dumnezeul tuturor zice prin Isaia Proorocul că nu numai prin fii se păzeşte pomenirea, ci mai vârtos prin faptele cele bune, ca să nu zică famenul că: Iată, eu sunt un copac uscat! Pentru că aşa zice Dommd către fameni: Celor care păzesc zilele Mele de odihnă şi aleg ceea ce îmi este plăcut Mie şi stăruie în legământul Meu, le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor (Is. 56: 3-5).

60 Iar Marele Atanasie zice: „Cuvântul acesta se zice dinspre faţa Domnului, care a făcut rugăciune pentru răstignitorii Săi, (...) răutatea acelora nu a lăsat-o să se suie la Părintele şi să fie ascultată, ci o a tras, iar ea s-a întors nelucrătoare în sânul Domnului. Că de ar fi voit să se mântuiască (răstignitorii adică), şi să se prefacă din [lepede] necinstirile de Dumnezeu, de-a dreptul călătorind, rugăciunea Mântuitorului ar fost de faţă fără oprire şi împiedicare la auzurile Părintelui”.

61 În altele se zice „ca pe un frate al meu (îl iubeam adică)”. Însemnează însă aici şi pe vânzătorul Iuda, pe care ca pe un frate şi prieten îl iubea Domnul, şi pentru dânsul plângea şi se întrista, după Isihie, că lui şi punga i-a încredinţat-o, şi numai lui i-a dat voie a întinge împreună în blid, ca unui frate de-aproape (La Nichita).

62 Iar alţii zic că, bătând iudeii pe Domnul, nu ştiau de vreo pricină asupra Lui, ori că zice: „Şi eu nu Mă ştiam pe Mine cu vreun păcat, pentru care să vină bătăile asupra Mea”.

63 Şi acest cuvânt [tot] dinspre faţa Domnului se zice, pentru iudei, despre care scrie Evanghelistul Ioan, că era dezbinare între dânşii, unii zicând că este bun, iar alţii rău, şi acestea făcându-se, nu s-au umilit, nici n-au priceput asupra cui ziceau şi făceau acestea.

64 Dar şi iudeii ispiteau de multe ori pe Hristos, când au trimis la El pe irodieni, şi îl batjocoreau, râzând de El când era pe Cruce (după Sfântul Chiril). A zis însă şi Isihie: „Poate că şi dinţii să fi scrâşnit cu cruzime, mai-mai voind să mănânce pe Hristos, însă scrâşnire a dinţilor se numeşte şi răutatea cea în cuvinte (La Nichita)”.

65 Acest grai se zice şi dinspre faţa Domnului către cerescul Său Părinte, pe Care îl roagă să-I aşeze sufletul iarăşi în trup, adică să-L învieze.

67 Însă Marele Vasile zice: „Fac semn cit ochii s-a zis în loc de «împreună alcătuind vicleşuguri», şi pretutindeni însemnarea sau facerea cu ochii este ocărâtă, precum la Pilde s-a luat spre rău, că acesta (nebunul şi cel fărădelege adică) face ca ochiul, dă din picioare, face semne cu degetele (Pilde 6: 13). Şi iarăşi: Cel ce face cu ochii cu vicleşug adună oamenilor scârbe (Pilde 10: 10)”. Şi ajung nişte vinovăţii ca acestea la cei ce cu cugetare mândră se fudulesc asupra celor mai simpli, şi îi bântuiesc cu chinul şi cu ameninţarea sprâncenelor arătându-şi trufia. Însemnează că zicerea aceasta o pomeneşte Domnul în Evanghelia lui Ioan, zicând: Ci ca să se plinească cuvântul cel scris în legea lor: că M-au urât în zadar (In. 15: 25).

* salutare, adresare.

68 Toate cele de mai sus, zice, se grăiesc şi dinspre faţa Domnului asupra iudeilor (după Sfântul Chiril).

69 Într-unele se zice „după dreptatea Ta”, iar într-altele -, judecă mie, Doamne”. Iar altul zice: „Să se înghită însă cel ce odată a ajuns întru adânc şi nicicum să nu se mai ridice” [adică diavolul]; însă acestea sunt proorociri despre Moartea şi învierea lui Hristos (La Nichita)”.

* cu adevărat, aşa.

70 Dumnezeiescul Chiril însă zice: „Mari grăiesc asupra lui Hristos ereticii, zicând prea mari şi răzvrătite cuvinte, târând încă şi într-alt fel către prăpastia pierzării lor celei gătite; şi însemnează că şi zicerile cele de mai sus dinspre faţa Domnului se zic asupra iudeilor (după dumnezeiescul Chiril)”. Zice însă şi Teodorit: „Potrivită este ruşinea celor ce batjocoresc pe cei de-aproape, fiindcă trufaşilor şi celor ce grăiesc cu mândrie Proorocul le-a dorit aceasta”.

71 După Sfântul Chiril însă: „Nu [este vorba de] cei ce voiesc dreptatea cea întru lege, că aceea nu era neprihănită, ci cea prea desăvârşită întru Hristos, întru care aceştia vor avea bucurie dăruită de la Dumnezeu-Tatăl prin Hristos”.

72 Iar după Sfântul Chiril: „Cei ce cinstesc pacea cea către Hristos, care sunt, dacă nu cei din păgâni? Ca unii care amăgirea cea de departe de Hristos o au lepădat şi vrajba o au stricat, şi au făcut să lipsească din mijloc ceea ce-i depărta”.

[†] a învăţa, a cugeta, a pune în practică ceva.

73 Adaugă însă acelaşi Teodoră şi acestea, zicând: „Iar cum că David, după evangheliceasca punere de lege, nu răsplătea cu rău celor ce-l nedreptăţeau, ascultaţi-l pe el zicând: de am răsplătit celor ce-mi răsplătesc mie rele, să cad de la vrăjmaşii mei deşert, şi celelalte, şi nu a zis acestea şi nu le-a făcut, că asupra cuvintelor a adăugat şi isprava: că de două ori căzându-i în mâini vrăjmaşul său, nu numai că nu l-a omorât, ci şi pe cei ce voiau a-l omorî i-a oprit, iar când el [Saul] a căzut în război, cu amar îl tânguia, şi pe cel ce i-a vestit moartea, ca pe unul ce se veselea şi se fălea că l-a omorât pe împărat, l-a dat morţii”.