Când fugea de la faţa lui Abesalom, fiul său, în pustie.
Cei ce citesc Cartea a II-a a Împăraţilor vor afla de acolo cum
s-a sculat Abesalom, fiul lui David, asupra părintelui său, căutând să-i ia
împărăţia şi să-l omoare. Dar psalmul acesta se potriveşte şi fiecărui creştin
care este luptat de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, adică de oameni şi de
diavoli.
1. Doamne, cât s-au
înmulţit cei ce mă necăjesc.
Proorocul
David foarte s-a mâhnit cu inima văzând pe prietenii şi supuşii săi că se
ridicau asupra lui cu atât de mare vrăjmăşire şi cu multă ură, împrietenindu-se
cu Abesalom, fiul lui, care [şi el] s-a sculat asupră-i căutând să-l omoare, ca
să se facă pe sine împărat. Pentru aceasta, către însuşi Dumnezeu îşi înalţă
sufletul Proorocul împărat şi întreabă: „Din ce pricină s-au făcut vrăjmaşi ai
lui toţi câţi erau împrejurul batjocoritorului de tată şi răzvrătitului Abesalom,
necăjindu-l?”. Şi încă întreabă: „Din ce pricină s-au înmulţit aceşti vrăjmaşi
ai lui, cărora, în fiecare zi, li se adaugă şi mulţi alţii?”[1] . Se înţelege,
însă, cuvântul acesta şi pentru vrăjmaşii cei gândiţi, demonii, care se adaugă
în toate zilele, pentru ca să dea război fiecărui creştin, precum zice Grigorie
al Nyssei.
Acest cuvânt tălmăceşte şi arată mai deplin ceea ce a zis
mai înainte, [anume] că s-au înmulţit[2].
„Mulţi dintre
vrăjmaşii mei, chemându-se unii pe alţii, zic despre sufletul meu, adică despre
mine. [Căci prin suflet se numeşte toată persoana, din parte înţelegându-se
întregul]”. Dar ce zic aceştia? „Omul acesta, fiindcă mult este prigonit şi
vrăjmăşit, pentru aceasta a pierdut ajutorul lui Dumnezeu, pentru păcatele
lui.” Se mai înţelege şi aşa: „Că mulţi, văzând întâmplările mele, zic că
Dumnezeu m-a părăsit”. Iar întru Dumnezeul lui
spune în loc de „în Dumnezeul întru Care nădăjduia”[3].
„Acei vrăjmaşi ai mei să zică asupra mea orice voiesc, că
Tu, Doamne, ajuţi celor ce sunt în ispite, dacă sunt vrednici de ajutorul Tău.”
„Alţii, zice, cu alte laude se fălesc spre slava lor: cu
obârşia, cu sporirea în lucrurile lor*, ori cu bogăţia, ori cu alt
asemenea bine vremelnic; dar eu numai întru Tine nădăjduiesc şi mă laud, căci
Tu mă slăveşti facându-Te ajutorul meu şi înălţând capul meu peste capetele
vrăjmaşilor mei, adică facându-mă biruitor al lor şi prin aceasta înalţi capul
meu, care mai înainte era plecat în jos, din pricina întâmplărilor şi a
necazurilor mele.”
4.
Cu glasul meu către
Domnul am strigat, şi m-a
auzit din muntele cel sfânt al Său.
„Am strigat, zice, către Dumnezeu, ori gânditor cu inima, ori şi
simţitor cu gura, şi îndată m-a auzit; aşa cum zice şi în altă parte David: Aproape este Domnul
de toţi cei ce-L cheamă (Ps. 144: 19),
iar munte
sfânt a numit Sionul cel ce este în
Ierusalim, fiindcă iudeii credeau că Dumnezeu în acest munte locuia, şi din
acesta vorbea cu cei vrednici; prin munte sfânt se
mai înţelege cerul, pe care îl numim şi locaş al lui Dumnezeu, precum Domnul a
zis: Să
nu te juri nici pe cer, că este scaun al lui Dumnezeu (Mt. 5: 34).
„Eu, zice, am căzut pe aşternutul meu, fiindcă m-am
îngreuiat de necazuri, care [necazuri] îngreuiază pricinuind somn şi, de aceea,
am rămas nelucrător.”
„Destulă
vreme, zice, am fost stăpânit de această somnoroasă greutate a necazurilor.”
Simţind David
ca un Prooroc că Dumnezeu vrea să-i ajute, zice: „M-am trezit cu cugetarea
sufletului meu, cea căzută din pricina necazurilor”. Iar Grigorie al Nyssei
zice: „Această zicere i se potriveşte celui ce se pocăieşte pentru păcate: „am
dormit somnul păcatului, dar îndată m-am trezit, Dumnezeu apucându-mă de mână”.
Aceasta o spune şi dumnezeiescul Chiril. Iar alţii zic că acestea le
prooroceşte David pentru învierea sa, adică atunci când, după ce va muri, va
adormi şi va dormi pentru multă vreme, căci va rămâne trupul lui mort şi
nelucrător în pământ, iar apoi, după mulţi ani, se va scula, ori atunci când
Hristos Se va pogorî în iad şi va scula pe cei din iad: Că multe trupuri, zice, ale Sfinţilor celor adormiţi s-au sculat (Mt. 22:
52), ori la sfârşitul veacului, când va învia pe toţi cei morţi.
6. Nu
mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară.
„Nu
mă voi teme, zice, de zeci de mii de popoare, având, Doamne, sprijinul şi
ajutorul Tău.” Iar împresurători numeşte David, istoric [literal], pe Abesalom
şi pe ajutătorii lui, care îl vrăjmăşeau; iar anagogic*, pe demoni, căci aşa
se înţelege războiul circular* al demonilor, după
Sfântul Maxim, că ne vrăjmăşesc şi ne dau război pe faţă, iar alteori ne dau nădejdi de sporire în bine şi de bunătăţi
deşarte, iar din
spate, cu aducerea aminte a păcatelor
din trecut, prin care voiesc să ne spurce sufletele, mai ales a celor trupeşti;
iar de-a
dreapta, ne războiesc pe ascuns,
ajutându-ne să facem fapte bune peste măsura cuvenită, socotind să ne arunce în
slava deşartă; iar de-a stânga, ne
războiesc atunci când ne silesc să facem vreun păcat învederat şi mărturisit*.
Prin scoală vrea să spună: „Pomeşte-Te asupra
vrăjmaşilor mei, Doamne, Tu, Cel care pari că dormi, după îndelunga răbdare ce
arăţi”. Ori prooroceşte învierea din morţi a Domnului, chemându-L să Se scoale,
ca prin înviere să mântuiască neamul omenesc, pe care îl înţelege aruncat jos
de la faţa Sa?
Mai înainte văzând David cu ochii săi
cei prooroceşti pieirea cea desăvârşită a vrăjmaşilor săi celor gândiţi şi
simţiţi, mulţumeşte aici lui Dumnezeu, mărturisindu-l harul.
Dinţi numeşte Proorocul, în chip metaforic, puterea acelor fiare
care au toată tăria în dinţi, precum sunt câinii şi porcii cei sălbatici, şi
altele asemenea lor. Iar păcătoşi numeşte pe
toţi vrăjmaşii săi, deoarece păcătuiau vrăjmăşindu-l în deşert, păcătuind doar
din pricina răutăţii lor, fără a avea vreo dreptate. Aceasta se potriveşte şi
la vrăjmaşii lui Hristos, ai căror dinţi, adică putere, a zdrobit-o Dumnezeu-Tatăl.
Şi acest
cuvânt este de mulţumire, arătând astfel că numai Domnul l-a mântuit şi nu
altcineva.
„Binecuvântarea Ta, Doamne, zice, a venit peste poporul
Tău”, adică înţelegându-1 fie pe poporul Său cel prigonit împreună cu Sine, fie
pe cel ce se află în împărăţia Sa. Încă prin popor
se mai înţelege poporul creştinilor, poporul lui Dumnezeu; iar prin binecuvântare trebuie să înţelegem, după Teodorit,
pacea şi facerea de bine a lui Dumnezeu pe care El a dăruit-o lui David, căci
aceasta s-a făcut pricină de binecuvântare. Căci văzând tot poporul facerea de
bine ce i s-a dăruit lui David, au slăvit pe Dumnezeu, prin urmare, dobândind
şi ei - din facerea de bine cea către împăratul lor - mare odihnă şi ajutor.
[1] După cum este scris: Iar Abesalom şi toţi bărbaţii lui Israel au intrat în Ierusalim şi Ahitofel cu el(II împ. 16: 15). Dar acest psalm se potriveşte şi pentru Hristos, căci şi pe El îl necăjeau iudeii, zicând: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L, de unde şi Hristos putea zice ca om către Tatăl, din pricina răstignitorilor Săi: ,.Doamne, cât s-au înmulţit cei ce Mă necăjesc\ Fără a avea cu ce să Mă prihănească. Că Eu şi pe Iuda îl iubeam ca şi pe ceilalţi ucenici ai Mei, iar iudeilor le-am făcut nenumărate binefaceri” (la Şirul lui Nichita). [Nicetas Heracleensis sau Nichita, episcop de Heracleea, cca 1070-1100. Despre el nu avem prea multe informaţii. Despre el, în româneşte, avem doar lucrarea Texte româneşti în arhive străine de Radu Constantinescu, Bucureşti, 1974, unde sunt traduse unele comentarii la Sfântul Grigorie din Nazians. A lăsat Catene la Scriptură (este numit Scriptor Catenarum). Catenele (oeipd = şir, lanţ; în latină = catena) reprezintă un şir de texte adunate din Sfinţii Părinţi. Zigabenul citează foarte des din ele, numindu-le în diferite feluri. Referindu-se la aceeaşi lucrare, Mitropolitul Veniamin traduce prin „Siraua” lui Nichita, „Şirul” lui Nichita, fie „Tipărită Seira”, fie „La Nichita” etc. Din raţiuni stilistice, am preferat să redau numai prin „La Nichita”.]
[2] Iar altul zice că: „Scularea asupra este când cei ce erau mai înainte
în rânduiala de supuşi ridică război asupra Domnului lor, cum s-a ridicat cu
adevărat asupra lui David seminţia lui Iuda şi toţi care s-au lipit de
Abesalom, iar asupra lui Hristos s-au sculat Iuda, Ana, Caiafa şi ceilalţi”.
[3] Un alt tâlcuitor
zice că demonii, mai-nainte de [de a face noi] păcat adică, pe Dumnezeu ni-L
arată iubitor de oameni, ca să ne plece să păcătuim, iar după păcat pun în noi
gânduri de deznădejde, zicând că Dumnezeu este drept şi nu Se amăgeşte, ca să
ne deznădăjduim de mântuire şi să rămânem în păcat (La Nichita).
* Mitropolitul Veniamin redă prin „buna
norocire”. Termenul se referă la succes, bunăstare, prosperitate. David îl
foloseşte fie cu referire la reaua sporire a celor răi, fie la buna sporire a
celor buni. Expresia „buna norocire” apare de multe ori în tâlcuire. Pentru a
evita ideea unora de noroc şi pentru a clarifica mai bine sensul tennenului, am
redat prin „buna sporire” - expresie foarte folosită în literatura ascetică.
* Părinţii
numesc tâlcuire anagogică sau anagogie descoperirea unui înţeles mai înalt al
unui text, o tâlcuire mai înaltă a lui, mistică. Acest fel de înţelegere nu
îngrădeşte textul biblic la un singur sens, ci îl transcende, fără a-1
minimaliza pe cel de bază - istoric sau literal. După cum zice undeva Zigabenul,
un text se poate înţelege chiar şi ca având fie un sens negativ, fie unul
pozitiv. În special sensurile anagogice ale textelor biblice nu se deduc prin
simple exerciţii literare, ci numai prin comuniune tainică cu Sensul sau
Raţiunea lor - Cuvântul lui Dumnezeu - Hristos, Care, după afirmaţia părintelui
Stăniloae, Se tălmăceşte pe Sine prin Scriptură în comuniune cu credincioşii
Săi, descoperind alte şi alte sensuri sau aspecte ale Scripturii şi persoanei
Sale. Creştinii nu se mântuiesc prin cărţile Bibliei ca atare - aşa cum pretind
„religiile cărţii” -, ci, trăind în cultul şi viaţa Bisericii, în comuniune cu
Hristos, Care S-a făcut cunoscut pe Sine prin viu grai Apostolilor şi
celorlalţi de după ei; tot astfel, cu deosebire, tot prin viu grai trebuie făcut
cunoscut şi de cei trimişi de El - Apostoli, preoţi etc. Scripturile fiind, în
acest caz, un element auxiliar în misiunea creştină, şi abia după aceea o carte
prin care Se străvede Dumnezeu în celelalte aspecte ale Sale.
*Adică
din toate părţile, încercuire în vederea atacului.
*Cu conştiinţa că facem efectiv rău şi nu altceva.
