Psalmul
lui David nesuprascris.
Și acest al doilea
psalm este în limba evreiască fără suprascriere, precum cel dintâi. Prooroceşte
însă despre vrăjmăşirea pe care au facut-o iudeii asupra Mântuitorului Hristos,
ca şi despre chemarea neamurilor şi pieirea iudeilor.
1. Pentru ce s-au
întărâtat neamurile, şi popoarele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă
împăraţii pământului, şi boierii s-au adunat împreună
Prevăzând David cu ochii prooroceşti ai minţii sale turbarea ce o vor arăta cei care L-au omorât pe Hristos, plânge şi-i jeleşte prin psalmul acesta, zicând: „Vai! Pentru ce aceştia atâta înnebunind asupra lui Hristos au făcut tulburare şi s-au mişcat până la atâta mândrie?”. Că acestea toate le arată zicerea: s-au întărâtat, precum zic cei ce au tălmăcit din limba evreiască în cea grecească[1]. Deci neamuri sunt ostaşii romani cei de pe lângă Pilat, iar popoare sunt evreii cei ce erau pe lângă Anna şi Caiafa, iar împăraţii - Irod, iar boierii sunt [reprezentaţi de] Pilat, ighemonul * Ierusalimului. Că aşa şi în Fapte, dumnezeieştii Ucenici şi Apostolii lui Hristos au tâlcuit zicerea aceasta a lui David, zicând: Care prin Duhul Sfânt şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte? Ridicatu-s-au împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui, căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel (Fapte 4: 25-27). Şi, la plural, a zis David împăraţi şi boieri, iar nu împărat şi boier, la singular, după obiceiul limbii evreieşti, care întrebuinţează adesea numărul plural în loc de cel singular. Însă înţelege aceasta şi în chip mai adânc, că pentru aceasta a zis David la plural împăraţi, pentru că împăratul cel gândit al păcatului, diavolul, unit fiind cu Irod, văzutul împărat, se porneau amândoi împotriva lui Hristos. Asemenea şi începătoriile şi stăpâniile demonilor, împotriva cărora este şi lupta noastră, după Apostolul, unite fiind cu boierul şi ighemonul Pilat, se întrarmau împotriva Mântuitorului. Dar, fiindcă Hristos este îndoit, adică alcătuit din două firi, din cea nevăzută a Dumnezeirii şi din cea văzută a omenirii, pentru aceasta şi războiul cel asupra Lui a fost îndoit, purtat de vrăjmaşi nevăzuţi şi văzuţi, iar cele deşarte şi zadarnice a zis că au cugetat, în loc de a zice că „în deşert s-au ostenit toţi iudeii cei de mai sus, unindu-se ca să scoată din mijloc şi să piardă pe Iisus, fiindcă El, ca Dumnezeu, S-a sculat din morţi, şi viază în veci”. Însă cuvântul acesta îi priveşte mai mult pe evrei, pentru că ei în zadar au citit Scriptura, fără să înţeleagă că aceasta proorocea pentru Hristos.
Diapsalma.
„Neamurile cele de mai sus, zice, s-au întărâtat şi au stătut de
faţă şi s-au adunat împreună, atât asupra Părintelui, cât şi asupra Fiului Său,
Iisus Hristos, pe Care însuşi Tatăl L-a uns împărat al tuturor neamurilor,
dându-le Lui drept moştenire, fiindcă războiul cel asupra Fiului trece şi
asupra Părintelui.” Aici numeşte pe Părintele Domn,
iar Uns pe Fiul Lui, precum s-a tălmăcit;
fiindcă Părintele a aşezat pe Hristos împărat peste neamuri, după cuvântul
iconomiei întrupării, iar dacă am citi şi „asupra Unsului lor”, precum se află
în multe preziceri, vom înţelege că Hristos este împărat şi Stăpânitor peste
toţi - şi peste iudei, şi peste neamuri, şi peste demoni. Pentru că Acestuia I
se va pleca tot genunchiul: al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor
dintru adânc, precum zice Pavel (cf. Filip. 2: 10). Adică toţi se vor închina
şi se vor pleca Lui.
În două feluri se pot înţelege cuvintele
acestea: fie că Duhul cel Sfânt porunceşte celor ce aveau să creadă să se
întoarcă dinspre slujitorii de idoli romani şi dinspre lipsiţii de minte evrei,
precum zice Teodorit: „Şi să rupă legăturile robiei romanilor, şi să lepede
jugul cel greu şi omorâtor al legii evreilor, iar în locul
acestora să alerge şi să primească legea cea uşoară şi pricinuitoare de viaţă a
lui Hristos”. Ori cuvintele acestea se zic din partea iudeilor ucigaşi ai
Mântuitorului, care, pe unele ca acestea, le ziceau prin cuvinte şi le făceau
cu lucrurile, socotind că zdrobesc legăturile robiei Părintelui şi a Fiului şi
că leapădă jugul supunerii către Dumnezeu, deşi, după fire, erau supuşi robiei
lui Dumnezeu, ca nişte făpturi ale Lui, după ceea ce s-a zis: că toate sunt slujitoare Ţie (Ps. 118: 91).
„Aceştia, zice, care sunt urâţi de iudei şi huliţi de romani,
adică Părintele Cel ce locuieşte în ceruri şi Fiul - Domnul tuturor după
Dumnezeire, aceştia mult îi vor lua în râs şi-i vor batjocori”, adică îi vor
urî cu covârşire pe iudei şi pe romani, că râsul şi batjocura sunt patimi
omeneşti, iar când o zice despre Dumnezeu, vrea să spună întoarcerea feţei Sale
şi ura Sa. Fiindcă îi vor mustra pe aceia ca pe nişte nebuni, deoarece s-au
apucat de lucruri mai presus de ei, socotind că vor omorî viaţa.* Romanii au
cinstit mai mult slujirea demonilor şi nu pe cea a adevăratului Dumnezeu, iar
iudeii au ales mai degrabă umbra decât adevărul.
Atuncea când? Adică când Domnul
îi mustra pe faţă pe iudei, după Teodorit, şi proorocea relele pe care le vor
pătimi, zicând şi alte multe cuvinte mustrătoare, iar mai ales acesta: Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici! (Mat. 23: 13) Şi: Nebunilor şi orbilor (23: 19). Şi iarăşi: De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de
la voi şi se va da neamului care va face roadele ei (Mat. 21:43).
Domnul era mânios pentru răutăţile iudeilor, şi pentru
aceasta, mai-nainte spunându-le lor primejdiile ce urmau să le pătimească,
tulburare şi nedumerire a pus în inimile lor, că mulţi dintre ei îl socoteau pe
El prooroc, iar alţii, tulburare socotesc a fi frica pe care au suferit-o, mai
târziu, iudeii de la înconjurarea şi risipirea ce au făcut-o romanii
Ierusalimului. Se înţelege însă zicerea aceasta şi pentru judecata viitoare,
precum zice Marele Atanasie, când are să-i osândească Domnul pe iudei şi să-i muncească,
zicându-le: Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul cel veşnic (Mat. 25: 41). Iar urgia şi mânia
uneori însemnează unul şi acelaşi lucru, iar alteori se deosebesc, că mânia
este ceea ce se stârneşte după pornirea urgiei. Iar Marele Vasile zice: „Este
foarte mare deosebire între mânie şi urgie: mânia este un proces de gândire
prin care se aduc aminte lucruri triste asupra celui ce merită, iar urgia este
chiar durerea şi pedeapsa care se dau de Dreptul Judecător pe măsura
nedreptăţii săvârşite”. La Dumnezeu, însă, e fără deosebire, zicându-se şi una
şi cealaltă, că nici o patimă nu este în fiinţa lui Dumnezeu, şi poate că
pedeapsa cea dureroasă se numeşte urgie, iar mustrarea care pricinuieşte în
cugetele noastre tulburare se numeşte mânie (La Nichita).
6. Iar Eu sunt pus împărat de Dânsul.
Cuvintele acestea
le aduce David ca de la faţa [din partea] lui Hristos, că astfel sunt
Proorocii, uneori vorbesc despre un lucru, iar alteori sar la altul, încât din
aceasta se arată că, precum organul* este lovit de altul, aşa şi Proorocii,
numai pe acelea le grăiesc, câte le răsună şi le insuflă Duhul Sfânt. Iar aici
David prooroceşte despre împărăţia lui Hristos, care, ca om, a luat-o de la
Tatăl, precum însuşi a zis: Mi s-a dat toată
stăpânirea în cer şi pe pământ (Mat. 28: 18).
Peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului.
Prin muntele
Ierusalimului, care se cheamă Sion, David a numit aici toată Iudeea, iar
înţelesul celor zise aici este acesta: „Eu, zice Hristos, am fost aşezat
împărat de Tatăl, ca să învăţ [pe alţii] evanghelicele porunci în muntele
Sionului, adică în Ierusalim”. Iar porunca Domnului, adică a Tatălui, a numit
Hristos poruncile Sale, pentru ca să arate astfel că voia Tatălui şi a Sa este
una şi aceeaşi, precum şi zicea: Cuvintele pe care
vi le spun, nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, face
lucrările Lui (In. 14: 10), şi iarăşi: Deci
cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc (In. 12:
50).
7. Domnul a zis către
Mine: Fiul Meu eşti Tu.
Aceasta a zis David pentru naşterea cea mai înainte de veacuri a
Fiului după Dumnezeire, precum zice dumnezeiescul Chiril.
Eu astăzi Te-am născut.
Aceasta o zice
David pentru iconomia întrupării Fiului, precum au tâlcuit Chiril, Origen,
Grigorie al Nyssei şi Teodorit, iar zicând astăzi
a zis în loc de „ziua
cea din timp şi de faţă, ce se supune numărului”; iar Te-am născut, în loc de „Te-am zidit”, ceea ce nu
înseamnă naşterea ce se face din zidire. Căci este numit Dumnezeu Tatăl ca
Făcător şi Plăsmuitor al zidirilor, după zicerea: „Tu eşti Părintele (adică
Plăsmuitorul) nostru”.
Fiindcă Hristos era, după trup, rudă a iudeilor, a
venit la ai Săi ca să-i înveţe, iar iudeii L-au lepădat, pentru aceasta cu
dreptate Domnul se întoarce către neamuri, îndemnat fiind de Tatăl a le cere,
ca să Şi le ia spre moştenire, că dator era să ia moştenire, fiindcă şi cu
omenitatea s-a făcut Fiu al lui Dumnezeu[2].
„O, Fiul Meu, zice, voi da Ţie stăpânirea moştenirii
Tale atât de mare, încât să ajungă până la marginile pământului, de vreme ce în
tot pământul şi la marginile lumii s-a întins cuvântul Evangheliei.” Însă Tatăl
îndeamnă pe Fiul să ceară, de vreme ce poftea şi bine voia prefacerea cea de a
doua oară a oamenilor, iar Fiul cere aceasta, fiindcă pentru noi S-a făcut om
şi a stătut Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Deci, să se ruşineze iudeii,
fiindcă la nimeni altul nu pot să se potrivească aceste cuvinte ale lui David,
căci care altul a câştigat atâta stăpânire afară de Hristos?
Cuvântul acesta îl zice profetul David ca din partea sa, ca şi cum ar
zice că: „Iudeii nu vor primi cuvintele Tale, Doamne, pentru aceasta Tu îi vei
pedepsi cu toiag de fier, adică cu stăpânirea
şi împărăţia romanilor, pentru că iudeii, lepădându-se de împărăţia lui
Hristos, au mărturisit că au împărat pe Cezarul Romei,
punând peste capul lor stăpânirea Cezarului, de care apoi au fost nimiciţi şi
împrăştiaţi. Iar de fier a numit stăpânirea
romanilor, după Hrisostom şi Teodorit, fiindcă şi Daniel a văzut de fier în vedeniile sale, adică când a văzut
chipul Acela, ale Cărui picioare din jos de genunchi erau de fier (Dan. 2: 33,
4043).
Acest cuvânt îl zice David pentru lesnicioasa
pieire a întregului popor iudeu ce urma să pătimească de la romani, după
Hrisostom şi Grigore Teologul. Iar alţii, precum Chiril şi Grigorie al Nyssei,
zic că prin aceste cuvinte, David se referă la stăpânirea neamurilor, [anume]
că le va paşte Hristos cu toiagul crucii şi cu stăpânirea Sa cea atotputernică,
aşa precum olarul, când vede vasele sale cele ce le-a făcut din lut că sunt
netrebnice, mai înainte de a le pune în cuptor, le strică şi le preface, aşa
zice aici: „Tu, Doamne, zice, vei zdrobi cugetările neamurilor cu Evanghelia Ta
şi, după ce îi vei preface în scăldătoarea Sfântului Botez, îi vei întări cu
focul Sfântului Duh”, precum zice Teodorit.
Prin acum înţelege aici „pentru aceasta”, adică zice:
„Pentru aceasta, voi, împăraţii romanilor şi ai altor neamuri, şi voi,
judecătorii, care vă aflaţi peste tot pământul, judecând pe oamenii cei
pământeşti, fiindcă aţi înţeles ce fel de mari primejdii a suferit neamul
evreiesc, care a defăimat pe Hristos, şi că Hristos v-a luat pe voi ca neamuri
spre moştenirea Sa, fiţi înţelepţi şi lepădaţi de la voi pe necunoştinţa cea de
mai-nainte şi rătăcirea voastră şi primiţi folosul vostru, atât din pilda
evreilor, cât şi din dumnezeieştile Scripturi”. Zicând însă David împăraţi şi judecători,
a cuprins împreună şi popoarele cele supuse lor.
„Voi,
neamurile, zice, socotind că Hristos este şi Dumnezeu izbăvitor şi înfricoşător
şi că voi v-aţi făcut agonisită şi moştenire Lui, îndreptaţi bine moravurile şi
viaţa voastră şi slujiţi cu frică Stăpânului Hristos”, pentru că, după Grigorie
Teologul, unde este frica lui Dumnezeu, acolo se află şi paza poruncilor Lui.
Iar Hrisostom zice: „Toată porunca plinind-o, cu frică şi cu sfială să lucrăm
aceasta, şi cu inimă zdrobită şi cu minte smerită să aducem rugăciunile
noastre, fiindcă plinirea faptei bune, zice, obişnuieşte a face bucurie celui
ce se iscuseşte în fapta bună, căci aceasta cu frică şi cu sfială se cuvine a o
face, ca nu, amestecându-se cu necredinţa, de osteneli să ne păgubim şi pe
Dumnezeu să-L mâniem.
„Slujind, zice, voi, neamurilor, lui
Hristos, bucuraţi-vă Lui, pentru că este Înainte-văzătorul şi Mântuitorul
vostru, căci şi Pavel zice: Bucuraţi-vă pururea
întru Domnul (Filip. 4: 4). Însă această bucurie a voastră să fie
amestecată cu cutremur şi să nu fie despărţită, fără sfială şi fără evlavie,
pentru că va cădea în defăimare, căci se cuvine a vă bucura pentru nădejdea
mântuirii voastre, iar a vă cutremura, pentru păcatele voastre, fiindcă
Dumnezeu este Judecător nepărtinitor şi ştie toate şi va pedepsi pe cei ce
păcătuiesc[3].
Acest cuvânt este mult mai puternic
decât învăţaţi-vă, care s-a zis mai sus, şi
însemnează aceasta: „O, neamurilor, să nu aveţi învăţătura nedeplină şi numai
de faţadă, ci, precum cei ce prind oarece cu palmele în pumni şi îl ţin cu
încredinţare şi nu îl lasă, aşa şi voi prindeţi cu încredinţare învăţătura şi
cunoştinţa Evangheliei, şi nu o lăsaţi din mâinile voastre”.
Cale dreaptă numeşte aici David vieţuirea şi rânduiala drepţilor,
fiindcă în limba evreiască cuvântul cale însemnă multe lucruri: despre vieţuire se zice că este cale, pentru că oamenii umblă într-însa; alţii zic şi
aceasta: fiindcă David a zis mai sus înţelegeţi, adică cunoaşteţi, pentru aceasta mai jos zice: Luaţi învăţătură, căci nu ajunge spre mântuire şi desăvârşire doar
cunoştinţa goală a lui Dumnezeu, ci trebuie, după Teodorit, şi învăţătura,
adică fapta bună cea prin lucrări, ca să nu se mânie Domnul asupra celor care
se lenevesc la lucrarea poruncilor, silindu-se doar cu credinţă deşartă şi
cunoştinţa de Dumnezeu, că de se va mânia Domnul şi Se va depărta şi vor cădea
în ispite cei ce au credinţa şi cunoştinţa de Dumnezeu goală, adică fără
lucrări, vor pierde calea dreptăţii, fiindcă nu au ajuns prin lucrări a se
forma pe ei cu dreptatea şi cu fapta bună, astfel încât să le aibă încredinţate
şi nestrămutate.
Când se va aprinde
degrab mânia Lui.
Prin aceste cuvinte, David arată Ziua
Judecăţii, iar degrab însemnă iuţimea şi
puternicia, deoarece acum, deşi se mânie Dumnezeu asupra păcătoşilor, se mânie
însă mai rar şi mai puţin decât se cuvine, pentru ca să le dea vreme şi loc de
a se pocăi, iar atunci, în Ziua Judecăţii, se va mânia asupra lor degrab şi înfricoşător.
Fericiţi toţi cei
ce nădăjduiesc spre Dânsul.
„Fericiţi, zice, sunt toţi cei ce au
defăimat cele pământeşti şi au toată nădejdea lor spre Dumnezeu.” Zice şi
Teodorit că: „Deşi în viaţa aceasta au fericire cei ce se iscusesc întru fapta
bună, însă, mai cu adevărat, în ziua aceea vor primi fericirea, întru care zi,
cei ce au vieţuit cu răutate vor atrage asupra lor dumnezeiasca urgie”. Mai
zicem şi aceea că cei ce unesc acest al doilea psalm cu cel dintâi, zicând că
ar fi unul, se sprijină pe aceea că David, precum a început psalmul cel dintâi
de la fericire, zicând: Fericit bărbatul,
aşa şi aici, în fericire l-a sfârşit.
[1] Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuieşte - pornind de la etimologia greacă a lui „s-au turbat” (întărâtat) - că, asemenea forăitului unit cu un duh puternic ce iese din nările cailor zburdalnici şi nesupuşi acelora care caută să-i îmblânzească, la fel evreii au forăit zburdând şi nevrând să se supună lui Hristos.
* Guvernatorul.
*
Atât Viaţa ca Persoană - Hristos, cât şi viaţa ca har al Duhului - Dătătorul de
viaţă, Care ne aduce Viaţa - pe Hristos - în suflete.
* Instrument
muzical.
[2]
Iar Grigorie Teologul zice: „Cu adevărat noi, neamurile, suntem moştenirea lui
Hristos, pe care, ca Dumnezeu, a facut-o şi, ca om, a moştenit-o, căci cele ce
le are cineva nu le cere, ci însă ca unui om I S-a zis aceasta: Cere,
deoarece S-a pus moştenitor al tuturor ca om, pentru ca apoi să mântuiască, ca
pe o moştenire a Sa, pe cei de pe pământ, ce erau răpiţi de Satana şi de
puterile potrivnice; că zicându-se că cere de la Tatăl Său ca să ia, nu o face
întru trebuinţă de slavă sau de altceva, că nu pentru aceasta a fost pus Fiul
(fiindcă El este Cuvântul lui Dumnezeu). Iar de este ocară Celui Unuia Născut a
cere, cerând El pentru iconomie, ascultă şi pe Dumnezeu că cere de la oameni: Şi acum, Israele,
zice, ce cere Domnul
de la tine, fără numai a te teme de El?
Iar Eusebie adaugă: „Şi pentru ce spun iudeii că s-a zis către David aceasta: Fiul meu eşti Tu
şi voi da Ţie
neamurilel Căci, când a stăpânit împărăţia lui David marginile
pământului? Ori, când s-a mutat de la evrei la neamuri?”
[3]
Zice însă şi dumnezeiescul Hrisostom: „Cum este cu putinţă a se bucura cineva
întru Dumnezeu cu frică!”. Şi răspunde,
aducând spre pildă pe Serafimi care, deşi totdeauna se află în bucurie pentru
că văd frumuseţea cea neînţeleasă a Ziditorului lor, cu toate acestea, amestecă
bucuria lor cu frică şi cu evlavie, şi nu numai faţa şi-o acoperă cu aripile
lor, ci şi picioarele, pentru ca să arate cu acest chip evlavia ce o au către
Făcătorul lor. Iar Teodorit, zicând despre cutremur,
îl numeşte umilinţă, ca nu cumva bucuria de Dumnezeu să cadă în bucuria
lumească.
