Pe Epistola aceasta o
scrie Iuda celor ce acum crezuseră. Iar pricina este aceasta: fiindcă intraseră
în mijloc oarecarii, şi învăţau cum că păcatul este fără deosebire, şi se
lepădau de Hristos, nevoie avea să o scrie, şi să-i întărească pe fraţi. Şi
întâi îi îndeamnă pe dânşii să se nevoiască şi să îngăduiască în credinţa cea
predanisită lor. Apoi îi vădeşte pe unii ca aceştia ca pe nişte amăgitori. Şi
le porunceşte ca să nu aibă nici o împărtăşire cu unii ca aceştia, fiindcă nu
ajunge a fi numai chemaţi, dacă nu vom umbla şi după vrednicia chemării. Pentru
că şi pe norodul cel dintâi din Egipt scoţându-l Domnul, şi ne rămânând întru
credinţă l-au pierdut. Încă şi pe îngerii carii n-au păzit a lor rânduială, nu
i-a cruţat. Deci se cade să se depărteze de la unii ca aceştia. Pentru că
Mihail Arhanghelul nu a suferit hulirea diavolului. Deci învaţă că va fi
pieirea lor ca a sodomitenilor. Apoi îi sfătuieşte pentru năravuri. Şi
sfârşeşte epistola, rugându-le lor întemeiere în credinţă de la Domnul.
Epistolei Sfântului Apostol Iuda.
1.
Pentru luarea aminte cea
pentru credinţa cea întru Hristos, pentru scularea bărbaţilor celor
necredincioşi şi înverşunaţi.
2. Pentru munca lor ceea ce va să fie. După asemănarea păcătoşilor şi a
răilor celor de demult.
3. Văicărisire a lor pentru amăgire, şi reaua credinţă, şi înverşunarea, şi
hulirea, şi pentru făţărnicia cea amăgitoare, pentru darea de daruri spre
amăgire.
4.
Pentru întemeierea lor
întru credinţă, şi pentru milostivirea, şi cruţarea şi părtinirea către
aproapele pentru mântuire întru sfinţire.
5. Rugăciune pentru
dânşii spre sfinţire, şi spre îndrăzneală curată împreună cu slavoslovia lui
Dumnezeu.
A SFÂNTULUI TEOFILACT ARHIEPISOPUL BULGARIEI
TÂLCUIRE.
La epistola Sfântului Apostol Iuda.
1.
Iuda, slugă a lui Iisus
Hristos şi frate al lui Iacov, celor sfinţiţi întru Dumnezeu Tatăl,
Destul i-au fost
apostolului acestuia de faţă, spre strălucirea slavei, după ce s-a numit pe
sine rob al lui Hristos, şi de la Iacov să se fălească şi să se laude. Pentru
că pentru fapta bună numele lui Iacob fiind cântat înaintea tuturor, mai bine
primit spre învăţătura cea prin cuvânt face prin aceasta pe ascultători.
Fiindcă cel părtaş al aceleiaşi naşteri şi aceluiaşi sânge nu ar fi fost cu
putinţă să se arate străin de năravurile aceluia, cu care s-a împărtăşit prin
înrudire, şi mai ales sub Unul Stăpânul Hristos fiind, şi pe acelaşi jug
deopotrivă cu cel de un sânge se hotărăşte declară pe sine că îl trage.
Şi de Iisus Hristos
păziţi şi chemaţi.
2.
Milă vouă şi pace şi
dragoste să înmulţească.
Domnul zicând:
„Nimeni nu poate să vină către Mine, de nu-l va trage pe el tatăl” pe acest cuvânt îl arată
acest fericit bărbat acum a fi adevărat. Că zice
cum că cei iubiţi Tatălui, se păzesc de Iisus Hristos, Pentru aceea îi numeşte
şi chemaţi. Că nu de la sine- şi ci de la Tatăl au chemare şi atragere. Şi se
roagă ca mila şi pacea şi dragostea să se înmulţească întru ei. Mila pentru
căci pentru mila şi îndurările lui Dumnezeu ne-am luat să-i fim lui slujitori.
Iar pace, căci şi pe aceasta Dumnezeu şi Tatăl ne-a dăruit nouă, prin Iisus
Hristos Fiul său pe noi cei greşiţi împăcându-ne cu sine. Iar dragoste, că
pentru dragostea cea către noi Unul Născut Fiul lui s-au dat pentru noi la
moarte. Deci se roagă să se dăruiască cu prisosinţă lor acestea, grăind
asemenea cu fericitul David ce zice: „Tinde mila ta celor ce te cunosc pe tine”.Ca şi dintru aceste pilde mântuitoare şi asemănări îndemnându-ne şi noi, cu ne
făţarnic aşezământ către rudenia, celui ce ne-a chemat să vieţuim.
3.
Iubiţilor, toată nevoinţa
făcând a scrie vouă, de cea de obşte mântuirea voastră, nevoie am avut a vă
scrie vouă.
Pricina epistolei prin
aceasta o vesteşte, căci purtând grijă de mântuirea lor ca să nu se prindă de
pângăriţii eretici pentru prostimea, alcătuieşte cuvintele acestea de acum, ca
şi cum îndemnându-i pe dânşii şi arătaţi făcându-i celor ce nu-i ştiu, prin
arătarea vieţii lor celei înverşunate. Pentru aceştia a zis şi Petru, dar acum
aici Sf. Iacov mai pe larg. Şi îi numeşte pe eretici mai înainte scrişi,
fiindcă şi Petru şi Pavel au zis pentru ei, că în zilele cele mai de pe urmă
vor veni nişte amăgitori ca aceştia. Şi mai înainte de aceştia însuşi Hristos
zicând: Mulţi vor veni întru numele meu şi pe mulţi vor amăgi. Deci să nu
mergeţi în urma lor. Căci creştini numindu-se pe sine, vor amăgi pe mulţi cu
această numire. Şi zice pe ereticii cei ce se trăgeau de la Nicolae, şi de la
Valentin, şi de la Simon prea pângăriţii. Că aceştia lacomi fiind cu pântecele
şi desfrânaţi făţărnicea învăţătura, ca prin intrarea înăuntru cea în pace, să
afle lesnire să robească pe muieruştele cele împovărate cu păcate. Că
făţărnicind şi plăsmuind căci fac slujbe de
noapte, la pat şi la înverşunări se dădeau ei. Iar acest, mutându-se întru
înverşunare, în loc de, prefăcându-se schimonosindu-se din întreaga
înţelepciune întru înverşunare după ce s-au întâmplat lor de s-au şi lepădat de
Domnul nostru IPG Iisus Hristos. Căci cum nu se leapădă cei ce prin necurăţia
vieţii, pe dascălul întregii înţelepciuni, făcându-l ca şi cu oarecare glas
aspru străbătător ? Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul.
Rugându-vă să
staţi vitejeşte pentru credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor.
4.
Căci au intrat oarecarii
oameni, care mai înainte de demult au fost scrişi spre această osândă,
necredincioşi, cari schimbă darul Dumnezeului nostru întru înverşunare, şi pe
cel unul Stăpânul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos lepădându-se.
Îndeamnă să se
nevoiască cei ce l-au primit odată pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi acestuia
au crezut. Că primind pe cuvântul cel ce s-a făcut Om, dacă vom zice că altul
este cel ce s-a născut din Tatăl mai înainte de veci , şi altul cel născut din
maică, şi după osebit ipostas s-au născut. Cum nu ne lepădăm de Unul Domnul şi
Stăpânul? Căci Unul este Domnul Iisus după unirea iconomiei. Căci cel mai
înainte de veci, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru slava dumnezeirii
avându-l pe trup suit, pe carele trup din sfânta Fecioară dintru începutul
zămislirii l-au luat asupră-i, unul din acelaşi este Stăpânul tuturor.
5. Şi voiu să vă aduc
aminte, ştiind şi voi aceasta odată, că Domnul după ce a scos pe norod din
pământul Egiptului, mai pe urmă pe cei ce nu au crezut i-au pierdut.
6. Şi pe îngerii
carii nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat locaşul lor, spre judecata
zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub întuneric îi ţine.
7. Precum Sodoma şi Gomora, şi cetăţile cele dimprejurul lor,care întru acelaşi
chip curveau.
După ce a zis pentru
înverşunarea necuraţilor nicolaiteni, şi a valentinienilor, şi a marcioniţilor,
adaogă şi aceasta. Că Domnul pe norod din pământul Egiptului mântuindu-l etc.
Una arătând că el este Dumnezeu al celei vechi, şi al celei noi Mântuitor. Iar
nu precum aceşti pângăriţi, carii zic cum că altul este Dumnezeul legii vechi
(legea lui Moise n.tr.), şi muncitor şi crud şi altul este al celei noi blând
şi iubitor de oameni de sus privitor. Alta cum că nici cei de acum precum nici
cei din Egipt nu vor scăpa de munci. Deci pentru puterea cea covârşitoare, şi
pentru jurământul cel către părinţii lor Dumnezeu de sila Egiptenilor pe dânşii
izbăvindu-i, dar au rămas ne pedepsiţi, după ce au făcut nelegiuire, ci au
plătit vrednică osândă. Nu i-a folosit pe dânşii cu nimic blândeţea lui
Dumnezeu şi milostivirea cea către părinţii lor, nici lucrarea cea mai presus
de fire a minunilor cea prin aceasta, că după ce au trecut Marea Roşie ca pe
uscat, depărtându-se mai pe urmă de la credinţă au pierit. Iar pe cei ce au
dobândit vrednicia cinstei îngereşti, şi din trândăvie nu au îngăduit, întru
dregătoria lor, ci au lepădat cereasca petrecere cea dată lor pentru bunătatea,
i-au păstrat pentru pedeapsă de judecată la osânda zilei celei mari, că aceasta
înseamnă acum acest cuvânt: i-au păzit. Precum zice şi Domnul: „Cel gătit
diavolului şi îngerilor lui”. Şi încă şi sodomitenilor semnul focului celui
fără de sfârşit care va să-i primească este pus înaintea lor.
Şi umblau în urma altui
trup, sunt puse înainte întru pildă, a focului celui veşnic muncă luând.
Iar acest, au mers în urma
altui trup, şi au curvit, adică s-au abătut, o arată pe curvie. Iar altui trup,
o zice pe firea cea bărbătească, ca ceea ce nu ajută către împreunarea spre
naştere. Că trupul cel făcut către împreunare, este al părţii femeieşti, după
cuvântul cel zis de strămoşul, „os din oasele mele, şi trup din trupul meu .
Iar trupul părţii bărbăteşti de împreunare, altul îl zic că este. Însă şi la
femeie cel după lege, una unuia trup osebit al său
este. Iar cel înainte pus şi publicat, altul şi străin este, şi cu puţin de cel
bărbătesc întru pângăriciune este rămas mai jos.
8.
Asemenea şi aceştia
visându-se, trupul îşi spurcă, şi pe domnie o leapădă.
După ce au zis aceste
asemănări, pe care apucând mai înainte le- au arătat, au lăsat pe următoarea
acestora să o înţeleagă auzitorul. Şi care este aceasta? Ca să aducă pe urmă.
Deci dacă aşa i-au pedepsit nimic cucerindu-se de buna norocirea lor cea de mai
înainte apoi oare pe aceştia carii acum se înverşunează şi sunt neastâmpăraţi
îi va izbăvi, aceea adică căci Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru oameni,
şi a suferit pentru aceşti ocări, şi de patimi s-a ispitit? Nu va putea cineva
a zice aceasta. Că măcar deşi este iubitor de oameni, dar şi drept cu adevărat.
Şi pentru adevărata dreptate, pe cei ce au păcătuit nu i-a cruţat, iar pentru
iubirea de oameni, pe curvari, şi vameşi i-au băgat întru împărăţie. Aşa fiind
cuvântul cel următor, el l-a trecut şi nu l-a grăit. Şi pentru cele care mai
înainte le-am zis, ori urmând şi fericitului Petru care mai înainte au grăit:
„Că de vreme ce Dumnezeu pe îngerii carii au păcătuit nu i-au cruţat” etc. Şi
aşa pentru acestea.
Iar acest, trupul îşi
spurcă visându-se, vrednic este a ne minuna de cinstea cuvântului. Pentru că
prin acest, visându-se, urâciunea cea desăvârşit a faptei, o au acoperit. Pe
care noi puţin şi cât se cuvine o dezgolim şi o descoperim, cunoscând din
cartea cea alcătuită de fericitul Epifanie al Ciprului cele pentru aceştia, pe
care şi Panarion luându-o o au numit. Că zice acesta, cum că întinaţii aceştia
şi pângăriţii cu muieri urât amestecându-se, nu slobozea sămânţa în matcă ci
luându-o în mâini pe săvârşita urâciune, îndată la gura muierilor cu care se
amesteca o ducea, (sămânţa aceasta şi o înghiţea) şi aşa se duceau unii de la
alţii necuraţii, carii socoteau că au săvârşit oarece lucru. Pe aceasta urâtă
lucrare pentru că rămânea ne săvârşită, o numeşte
visare, fiindcă întru acest fel sunt şi visările. Deci pângărindu-şi prin
această întinată jertfă şi prinos trupul lor, încă, zice, că şi asupra
dumnezeieştii firi se îndrăcesc, pe domnia acesteia lepădându-o, şi pe stăpânia
ei cea peste toate. Încă mai pe larg pentru aceştia fericitul Irineu episcopul
Lugdunului au zis, întru mustrarea mincinoasei cunoştinţe care este scrisă în
cartea lui. Şi întru alt fel. Însă mărturiseşte asupra lor şi de înverşunare
zicând: că sunt şi cu viaţa necuraţi, şi cu cunoştinţa prea neastâmpăraţi. Iar
pe domnie o leapădă ei, adică pe lucrarea tainei lui Hristos. Că o leapădă în
locul tainelor celor îngereşti, pe ale sale înverşunări le săvârşesc.
Şi slavele hulesc.
Slave cele multe, vrednicii ale bărbaţilor celor străluciţi se cuvine a
le tâlcui, pe care şi cei iscusiţi la elini, 0soi (puneri) le numesc, hotărându-le pe dânsele prea slăvite
vrednicii, cum că nu sunt ale celor fiecum s-ar întâmpla, ci a celor vestiţi
pentru filosofie. Deci fiindcă şi Moise oamenilor celor de atunci, şi
dumnezeieştii Apostoli le-au adus în viaţă pe cele ce de la Dumnezeu erau
insuflaţi şi acestea se păreau paradoxologii (străine cuvântări) pentru
neobişnuinţa celor de atunci, slave adică vrednicii le numea pe acestea fără
stânjeneală. Încredinţare a acestui cuvânt este dumnezeiescul Pavel, care în
vremea aceea fiind dus în Areopag, şi vorbindu-le lor acolo pe cele
dumnezeieşti, li s-a părut lor căci întru bârfire se termină. Deci precum acele
cuvinte se numeau cu clevetire a fi deşarte, aşa şi slavele cele mai înainte
zise. Pentru aceea şi acum a alcătuit o zicere obişnuită şi cunoscută tuturor.
Slave a numit pe oamenii cei insuflaţi şi dăruiţi de Dumnezeu. Adică tâlcuire
iarăşi la aceeaşi. Slave zice pe Vechiul Testament şi Noul Testament,, după cum
zice şi Pavel. „Că dacă a fost cea trecătoare prin slavă, cu mult mai vârtos
cea netrecătoare va fi întru slavă”. Ori le numeşte slave şi pe dregătoriile
cele bisericeşti,pe care le huleau ei. După
cum putem a ne învăţa şi din a treia epistolă a Sf. Apostol Ioan cel iubit,
unde zice: Diotref cu cuvinte rele îi ocăra pe dânşii. Şi de vreme că de hulă a
pomenit nu numai pe dânşii singuri înţelepţindu-i, ci şi pe toţi oamenii, ca să
aibă curate limbile lor de un rău ca acesta. Şi nici asupra celor vrednici de
hulă să nu întrebuinţeze acest rău. Iar Mihail Arhanghelul, etc. Pentru ce zice
aceasta? Pentru că aceştia lesne şi nestăpâniţi huleau asupra fiecăruia. Şi nu
se cuvine aceasta fiindcă nici pe cei vrednici de hulire nu este drept a-i
huli, după cum este arătat de la Arhanghelul Mihail. Că judecându-se şi
pricindu-se cu diavolul pentru trupul lui Moise, şi putând să-l hulească pe
diavol pentru a lui obrăznicie n-a făcut-o, fără numai a folosit acest cuvânt: „Ceartă-te
pe tine Dumnezeu diavole”. Întru alt fel. Că dacă aşa Arhanghelul, apoi dacă ni
s-ar întâmpla pricire cu vreun om care este fratele nostru şi de un neam cu
noi, nu ni se cuvine a întrebuinţa hula împotriva lui. Iar judecata cea pentru
trupul lui Moise este aceasta. Se zice în cărţile apocrife (ne canonice) cum că
Arhanghelul Mihail să fi slujit la îngroparea lui Moise. Fiindcă acest lucru
nu-l primea diavolul, ci aducea prihănire asupra lui Moise pentru uciderea
egipteanului, ca şi cum Moise vinovat ar fi pentru acesta, şi nu s-ar ierta să
dobândească îngropare. Şi aceasta aduce de faţă şi grăieşte Apostolul,
învăţându-ne nu numai către hulire să nu fim lesnicioşi, ci şi prin aceasta cum
că asupra tuturor oamenilor este datoria a da seamă după ieşirea din trup a
vrut să le arate. Şi cum că Dumnezeu este acelaşi şi al Noului şi al Vechiului
Testament. Şi cum că după izbăvirea din această viaţă, diavolul cu ai săi răi
draci se împotrivesc sufletelor noastre, vrând să curme buna călătorie a
sufletelor. Şi cum diavolul se împotriveşte iar îngerii buni ajută sufletelor,
după cum a văzut fericitul Antonie, acestea atunci s-a slobozit să se lucreze.
Însă zice că atunci Mihail, pe diavol nu l-a gonit, dar nu l-a certat cu
stăpânire, ci l-au lăsat la judecata Domnului tuturor, şi cum că numai aceasta
a zis: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu diavole”.
9. Iar Mihail Arhanghelul,
când cu diavolul pricindu-se grăia pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să
aducă judecată de hulă, ci a zis: ceartă-te pe tine Domnul.
10. Iar aceştia câte nu ştiu hulesc, şi câte după fire, ca nişte dobitoace
necuvântătoare ştiu, întru acelea se strică.
11. Vai lor! Că în calea lui Cain au umblat şi întru înşelăciunea lui Valaam
prin mită s-au vărsat întru împotrivirea în cuvinte a lui Core au pierit.
Mihail aşa zice:
nici asupra bărbatului Moise nu a suferit hulirile diavolului, iar aceştia
pentru dogme care nu le ştiu alcătuiesc cuvinte hulitoare. Iar câte fără
socoteală prin pornirea cea firească ca nişte dobitoace necuvântătoare le ştiu,
pe acestea le vânează. Ca nişte cai îndrăciţi spre femei, vai lor, că au umblat
în calea lui Cain, prin uciderea de fraţi, căci şi ei învăţând unele ca acestea
pe fraţi, adică pe oamenii cei de un neam, îi ucid pe dânşii cu învăţăturile
lor cele rele. Sau şi sămânţa mâncându-o, pe cei ce ar fi putut să le fie fraţi
îi ucid, prin care i-ar fi adus la viaţă rodirea seminţei. Iar în calea lui
Valaam, căci pentru câştig şi ei lucrează ca acela pe acestea, iar cu
împotrivirea lui Core, căci şi aceştia ca acela au răpit vrednicia dăscălească
nevrednici fiind.
12.
Aceştia sunt întru
dragostele voastre, ca nişte pietre în mare acoperite de apă, împreună cu voi
mâncând,
Era obiceiul în
acea vreme să dea ospeţe în biserici, precum zice şi Pavel în cea către
Corinteni, pe care le şi numea dragoste. Întru acestea se adună, nu pentru
trebuinţa ceea ce se face întru acestea, ci să afle vreme cu prilej, ca să
amăgească sufletele cele ne întărite, după cum zice şi Petru întru epistola a
doua. Şi îi aseamănă pe dânşii stâncilor celor din mare, norilor fără de apă,
şi copacilor celor tomnatici, şi stelelor celor rătăcite, că acelea care sunt
întru acelea ce sunt după fire, acestea întru aceştia după voire. Că şi
stâncile cele din mare sunt pierzătoare corăbiilor lovite fără de nădejde de
dânsele celor ce înoată pe mare, precum şi ei întru cei ce împreună cu dânşii
cinează nenădăjduit rău odrăslesc. Drept aceea norii cei fără de apă de vânturi
fiind goniţi. Nu răcoresc cu ploaie locurile peste care
trec, ci negură le lucrează lor, asemenea şi aceştia, nu adapă cu cuvânt
mântuitor sufletele celor ce-i întâlnesc, ci îi întunecă cu tâlcuirile lor cele
pângărite, gonindu-se de relele meşteşugiri ale dracilor. Însă şi copacii cei
tomnatici de două ori sunt morţi, şi cu lepădarea rodului şi pierderea, şi cu
căderea frunzelor lipsiţi fiind de podoaba lor par a fi uscaţi, şi de
strălucirea rodului, şi de podoaba înflorită a frunzelor, pătimesc asemenea
lor. Că şi aceştia mor de două ori, că şi rodul lor lepădându-l şi pierzându-l
prin mâncarea de sămânţă, şi pe buna podoabă cea din înţeleapta petrecere
lipsindu-se. Pentru aceea se şi smulg din raiul Domnului Domnului adică din
biserică, şi afară se aruncă, focului celui veşnic păzindu-se. Căci care
înrădăcinare va avea acesta, care pentru urâciunea şi necurăţia vieţii pe toţi
i-a îngreţoşat? Şi sunt ei stele rătăcite, căci nu au stat întru tăria
credinţei noastre strălucind, pe Hristos soarele dreptăţii îl au prin dânşii
petrecând, şi vremea faptelor bune săvârşindu-o, şi vii făcând pe credincioşii
cei lucrători ai acestora? Ci căci părându-se că întru îngerul luminii se
formăluiesc, ca vicleanul drac cel ce este al lor mai înainte începător numai
împotriva dogmelor Domnului se poartă, cu care şi întunecă pe cei ce se apropie
de dânşii, şi le pricinuiesc lor întunericul cel veşnic. Încă şi valurile celor
sălbatice asemănaţi făcându-se, de asemănarea cea cu dânsele nu se leapădă.
Căci cu nebunie şi cu ne ţinere şi ei prin hulirile cele asupra lui Dumnezeu,
goniţi fiind de duhurile răutăţii, înspumează pe ale lor ruşinări, în spumă
săvârşind cu trufia hulirii, din nestatornica şi lesne vărsata urâciune şi ne
cuvioşie a vieţii lor. Că întru acest fel este şi spuma valurilor cu care s-au
asemănat.
Fără de frică pe sine
păscându-se; nori fără de apă, ce se poartă de vânturi; copaci tomnatici neroditori,
de două ori morţi şi dezrădăcinaţi;
13. Valuri sălbatece de mare,
spumegându-şi ruşinea lor; stele rătăcitoare, cărora negura întunericului în
veac se păzeşte.
Acest, fără de frică păscându-se pe sine, adică cu stânci de mare se
cuvine să se sintaxiească, ca să fie aşa înţelegerea: stânci de mare fără de
frică ospătându-se împreună, adică, când nici o frică nu vor aştepta oaspeţii
împreună (cu ei n.tr), fără de veste aducând pieirea sufletelor lor ca nişte
stânci. Ori cu acest, păscându-se, pe acest fără de frică pe sine-şi
sintaxindu-l. Întru acest fel vom afla noima. Fără de frică păscându-se pe sine, ne
temându-se de osânda aceea pentru că nu ştiu să se pască pe sine, căci zice
Domnul „Orb pe orb povăţuind, vor cădea amândoi în groapă” cu cei povăţuiţi de
dânşii cad.
14. Şi a proorocit de aceştia şi Enoh, cel al şaptelea de la Adam, zicând:
iată, va veni Domnul întru mii de sfinţii săi.
15.
Să facă judecată împotriva
tuturor, şi să mustre pe toţi necredincioşii de toate faptele păgânătăţiei lor
cu care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele lor cele aspre, care au
grăit împotriva lui păcătoşii cei necredincioşi.
16. Aceştia sunt cârtitori, grăitori de rău, cari umblă după poftele lor cu
păgânătate şi cu călcare de lege şi gurile lor grăiesc cele cu semeţie,
mirându-se de feţe pentru vre-o dobândă.
17.
Iar voi, iubiţilor
aduceţi-vă aminte de cuvintele care s-au zis mai înainte de apostolii Domnului
nostru Iisus Hristos;
18.
Că au zis vouă, că în
vremea de apoi vor fi batjocoritori, cari umblă după poftele lor cele necurate,
După ce a zis pe
cele tâlcuite de noi, aduce pe urmă cuvântul şi de Enoh. Carele au proorocit
pedeapsa cea gătită lor de la Dumnezeu în vremile cele mai de pe urmă adică ale
dreptei judecăţi a Domnului. Iar necredincios de păcătos se deosebeşte, fiindcă
necredinciosul împrejurul lui Dumnezeu are greşeală, iar păcătosul împrejurul
celor lucrate în viaţă, care este ne nemerirea ipostasului dreptăţii. După
aceasta lăsându-se de asemănarea celor necredincioşi, acum se apropie şi către însăşi
lucrul arătat asupra lor, cârtitori şi prihănitori numindu-i pe dânşii. Şi este
cârtitor adică,
care pe taină şi prin dos şi fără îndrăzneală bombăneşte, şi pe cel de care
nu-i place îl prihăneşte. Iar prihănitor, carele pe toate şi dea pururi este îndemânatic
a le lua în batjocură. Şi sunt aceştia cârtitori şi prihănitori cei pângăriţi.
Că nu au îndrăzneală la învăţătura lor pentru urâciunea şi ne cuvioşia vieţii
lor. Că nu este lucru fără de primejdie a publica păgânătatea lor cea cu
înverşunare şi cu hulire. Iar prihănitori sau mai bine zis batjocoritori,
precum pe cele ale altora, aşa şi pe cele ale adevărului le prihănesc, ca şi
cum să le întemeieze pe ale lor răutăţi şi înverşunări. Şi ceea ce a zis pentru
Valaam, căci şi aceştia ca acela cu plată s-au vărsat, acum zice mai arătat, că
se minunează de feţe pentru folosul, şi zice că se minunează adică, căci pe
coconiţie şi momeală o întrebuinţează ei, la cei mari şi cu vrednicii
(funcţii). Iar folos numeşte dobânda.
19.
Aceştia sunt care se osebesc
pe sine şi sunt trupeşti, neavând duh.
Iată şi altă
prihănire a acestor oameni pângăriţi. Că nu pier numai ei singuri, ci jefuiesc
şi pe fii bisericii, că aceasta înseamnă acest, se osebesc pe sine-şi, făcând,
adică, adică făcând cele ale credinţei afară de hotărârile bisericeşti ori şi
de însuşi locaşul cel bisericesc. Că arătându-le adunările lor că sunt peşteri
ale tâlharilor, îi îndepărtează de la biserică şi către sine îi apropie pe ei.
Şi fac aceasta, oameni sufleteşti fiind, adică, trăind după învăluirea lumii.
Că am zis acum că suflet de multe ori şi pe viaţa s-a obişnuit a o numi
dumnezeiasca Scriptură, precum la Iov: „toate câte are omul va da pentru
sufletul său” adică pentru viaţa sa. Încă şi Pavel zice: oameni
sufleteşti fiind, nu pot să primească pe ale Duhului lui Dumnezeu. Deci
sufleteşti fiind, şi sufletească învăţătură uneltesc. Pentru care s-a zis. Nu
este aceasta înţelepciune de la Tatăl luminilor pogorându-se, ci pământească
sufletească drăcească, Duh dumnezeiesc neavând grăind.
20.
Iar voi, iubiţilor, întru
sfântă credinţa voastră zidindu-vă şi întru Duhul Sfânt rugându-vă,
21. Pe voi singuri întru dragostea lui Dumnezeu vă păziţi, aşteptând mila
Domnului nostru Iisus Hristos spre viaţa cea veşnică.
22. Şi pe unii să-i miluiţi luându-le seama. (aici traducerea
diferă de cea din Biblia 1914 n.tr.)
23.
Iar pe alţii cu frică să-i
mântuiţi, din foc răpindu-i.
Cei sufleteşti,
zice aşa, după cum am tâlcuit şi arătat. Iar voi cu Duhul Sfânt şi pe sfânta
noastră credinţă zidindu-vă, adică înnoindu-vă pe sine-vă întru Duhul Sfânt,
adică, după învăţătura Sfântului Duh întru rugăciune făcându-se adunările
voastre, să vă păziţi pe sine întru dragostea lui Dumnezeu, adică,
străjuindu-vă întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă străjuiţi,
cu mila cea de la Domnul aşteptându-o care se va hărăzi vouă în ziua cea de pe
urmă a vieţii celei veşnice. Şi pe aceea dacă se despart de voi, că aceasta
înseamnă acest, luându-le seama, să-i mustraţi, adică, să arătaţi tuturor
păgânătatea lor. Şi dacă privesc către vindecare, să nu-i depărtaţi pe dânşii,
ci cu mila dragostei voastre să-i primiţi. Mântuindu-i din focul lor cel
îngrozit. Şi după ce îi veţi milui pe dânşii să-i primiţi, şi cu frică,
cercetându-i cu deadinsul ca nu cumva primirea acestora făcându-o cu lenevire
aflându-vă, pricină de vătămare să se facă vouă, carii acum întăriţi sunteţi
furându-vă pe voi întru a lor revărsare a păgânătăţiei. Că lesne râvnită şi
iubită este răutatea. Deci zice, fie primirea lor, ci cu frică să-i primiţi pe
dânşii, adică cu cercetare, şi cu mila cea către dânşii, împreună să urmeze şi
urâciunea, către lucrurile lor cele pângărite. Urând lucrurile lor şi
îngreţoşându-vă şi de haina cea întinată de pe trupul lor, ca şi cum prin
atingere s-ar pricinui şi lucrul lor cel greţos, ori cu munca ceea ce va să fie
faceţi-i ca pocăindu-se primindu-i pe dânşii, să se vadă vrednici de milă.
Urând şi haina cea întinată a trupului lor.
24. Iar celui ce poate să vă păzească pe voi fără de păcat şi nespurcaţi şi să vă
pună înaintea slavei sale fără prihană întru bucurie.
25. Unuia înţeleptului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru prin Iisus Hristos
Domnul nostru, slavă şi mărire, stăpânire şi putere, mai înainte de tot veacul
şi acum întru toţi vecii, Amin.
Viaţa cea întru multe păcate ale patimilor celor din trup este haină
tăvălită, şi întinată. Căci cu petrecerea cea din viaţă ca şi cu o oarecare
îmbrăcăminte, fiecare din oameni are fire să se arate, ori drept, ori nedrept.
Acea haină curată, arată viaţa cea îmbunătăţită, iar acela cu lucruri rele
arată prin lucruri haină întinată. Ori mai vârtos haină întinată este din trup,
după ştiinţă îşi închipuieşte sufletul aşezarea şi deprinderea prin pomenirea
mişcărilor celor rele şi a lucrurilor celor rele din trup. Pe care văzându-o
totdeauna, împrejurul său totdeauna o are ca pe o haină, ce se umple de
putoarea patimilor. Că precum prin Duhul se ţes faptele cele bune unele cu
altele după rânduială, se face haină de nestricăciune sufletului, cu care
îmbrăcându-se se face frumos şi slăvit. Aşa şi din patimile trupului, unele
împreună cu altele ţesându-se după asemănare, se face haină întinată şi
necurată, dintru sine arătându-l cunoscut pe suflet, întru alt chip şi icoană
afară de cel dumnezeiesc punându-l pe dânsul. Şi după ce a zis acestea, cu
rugăciune pecetluieşte epistola.
Sfârşitul.
Epistolei
Sfântului Apostol Iuda.
S-au tălmăcit tâlcuirea sfintelor epistole ale Sfântului Pavel,
a Sfântului Iacov, a Sfântului Petru
a Sfântului Ioan Teologul,
şi a
Sfântului Iuda.
Din limba elinească pe
limba românească.
În anul 1781.
