vineri, 26 iunie 2015

Tâlcuire la Epistola Sf.Apostol Iuda - A Sf.Teofilact al Bulgariei




Pe Epistola aceasta o scrie Iuda celor ce acum crezuseră. Iar pricina este aceasta: fiindcă intraseră în mijloc oarecarii, şi învăţau cum că păcatul este fără deosebire, şi se lepădau de Hristos, nevoie avea să o scrie, şi să-i întărească pe fraţi. Şi întâi îi îndeamnă pe dânşii să se nevoiască şi să îngăduiască în credinţa cea predanisită lor. Apoi îi vădeşte pe unii ca aceştia ca pe nişte amăgitori. Şi le porunceşte ca să nu aibă nici o împărtăşire cu unii ca aceştia, fiindcă nu ajunge a fi numai chemaţi, dacă nu vom umbla şi după vrednicia chemării. Pentru că şi pe norodul cel dintâi din Egipt scoţându-l Domnul, şi ne rămânând întru credinţă l-au pierdut. Încă şi pe îngerii carii n-au păzit a lor rânduială, nu i-a cruţat. Deci se cade să se depărteze de la unii ca aceştia. Pentru că Mihail Arhanghelul nu a suferit hulirea diavolului. Deci învaţă că va fi pieirea lor ca a sodomitenilor. Apoi îi sfătuieşte pentru năravuri. Şi sfârşeşte epistola, rugându-le lor întemeiere în credinţă de la Domnul.


Epistolei Sfântului Apostol Iuda.

1.    Pentru luarea aminte cea pentru credinţa cea întru Hristos, pentru scularea bărbaţilor celor necredincioşi şi înverşunaţi.
2.  Pentru munca lor ceea ce va să fie. După asemănarea păcătoşilor şi a răilor celor de demult.
    3.  Văicărisire a lor pentru amăgire, şi reaua credinţă, şi înverşunarea, şi hulirea, şi pentru făţărnicia cea amăgitoare, pentru darea de daruri spre amăgire.
4.    Pentru întemeierea lor întru credinţă, şi pentru milostivirea, şi cruţarea şi părtinirea către aproapele pentru mântuire întru sfinţire.
5.   Rugăciune pentru dânşii spre sfinţire, şi spre îndrăzneală curată împreună cu slavoslovia lui Dumnezeu.

A SFÂNTULUI TEOFILACT ARHIEPISOPUL BULGARIEI
TÂLCUIRE.
La epistola Sfântului Apostol Iuda.

1.     Iuda, slugă a lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor sfinţiţi întru Dumnezeu Tatăl,
Destul i-au fost apostolului acestuia de faţă, spre strălucirea slavei, după ce s-a numit pe sine rob al lui Hristos, şi de la Iacov să se fălească şi să se laude. Pentru că pentru fapta bună numele lui Iacob fiind cântat înaintea tuturor, mai bine primit spre învăţătura cea prin cuvânt face prin aceasta pe ascultători. Fiindcă cel părtaş al aceleiaşi naşteri şi aceluiaşi sânge nu ar fi fost cu putinţă să se arate străin de năravurile aceluia, cu care s-a împărtăşit prin înrudire, şi mai ales sub Unul Stăpânul Hristos fiind, şi pe acelaşi jug deopotrivă cu cel de un sânge se hotărăşte declară pe sine că îl trage.
Şi de Iisus Hristos păziţi şi chemaţi.
2.      Milă vouă şi pace şi dragoste să înmulţească.
    Domnul zicând: „Nimeni nu poate să vină către Mine, de nu-l va trage pe el tatăl” pe acest cuvânt îl arată acest fericit bărbat acum a fi adevărat. Că zice cum că cei iubiţi Tatălui, se păzesc de Iisus Hristos, Pentru aceea îi numeşte şi chemaţi. Că nu de la sine- şi ci de la Tatăl au chemare şi atragere. Şi se roagă ca mila şi pacea şi dragostea să se înmulţească întru ei. Mila pentru căci pentru mila şi îndurările lui Dumnezeu ne-am luat să-i fim lui slujitori. Iar pace, căci şi pe aceasta Dumnezeu şi Tatăl ne-a dăruit nouă, prin Iisus Hristos Fiul său pe noi cei greşiţi împăcându-ne cu sine. Iar dragoste, că pentru dragostea cea către noi Unul Născut Fiul lui s-au dat pentru noi la moarte. Deci se roagă să se dăruiască cu prisosinţă lor acestea, grăind asemenea cu fericitul David ce zice: „Tinde mila ta celor ce te cunosc pe tine”.Ca şi dintru aceste pilde mântuitoare şi asemănări îndemnându-ne şi noi, cu ne făţarnic aşezământ către rudenia, celui ce ne-a chemat să vieţuim.
3.   Iubiţilor, toată nevoinţa făcând a scrie vouă, de cea de obşte mântuirea voastră, nevoie am avut a vă scrie vouă.
     Pricina epistolei prin aceasta o vesteşte, căci purtând grijă de mântuirea lor ca să nu se prindă de pângăriţii eretici pentru prostimea, alcătuieşte cuvintele acestea de acum, ca şi cum îndemnându-i pe dânşii şi arătaţi făcându-i celor ce nu-i ştiu, prin arătarea vieţii lor celei înverşunate. Pentru aceştia a zis şi Petru, dar acum aici Sf. Iacov mai pe larg. Şi îi numeşte pe eretici mai înainte scrişi, fiindcă şi Petru şi Pavel au zis pentru ei, că în zilele cele mai de pe urmă vor veni nişte amăgitori ca aceştia. Şi mai înainte de aceştia însuşi Hristos zicând: Mulţi vor veni întru numele meu şi pe mulţi vor amăgi. Deci să nu mergeţi în urma lor. Căci creştini numindu-se pe sine, vor amăgi pe mulţi cu această numire. Şi zice pe ereticii cei ce se trăgeau de la Nicolae, şi de la Valentin, şi de la Simon prea pângăriţii. Că aceştia lacomi fiind cu pântecele şi desfrânaţi făţărnicea învăţătura, ca prin intrarea înăuntru cea în pace, să afle lesnire să robească pe muieruştele cele împovărate cu păcate. Că făţărnicind şi plăsmuind căci fac slujbe de noapte, la pat şi la înverşunări se dădeau ei. Iar acest, mutându-se întru înverşunare, în loc de, prefăcându-se schimonosindu-se din întreaga înţelepciune întru înverşunare după ce s-au întâmplat lor de s-au şi lepădat de Domnul nostru IPG Iisus Hristos. Căci cum nu se leapădă cei ce prin necurăţia vieţii, pe dascălul întregii înţelepciuni, făcându-l ca şi cu oarecare glas aspru străbătător ? Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul.
Rugându-vă să staţi vitejeşte pentru credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor.
4.                Căci au intrat oarecarii oameni, care mai înainte de demult au fost scrişi spre această osândă, necredincioşi, cari schimbă darul Dumnezeului nostru întru înverşunare, şi pe cel unul Stăpânul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos lepădându-se.
Îndeamnă să se nevoiască cei ce l-au primit odată pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi acestuia au crezut. Că primind pe cuvântul cel ce s-a făcut Om, dacă vom zice că altul este cel ce s-a născut din Tatăl mai înainte de veci , şi altul cel născut din maică, şi după osebit ipostas s-au născut. Cum nu ne lepădăm de Unul Domnul şi Stăpânul? Căci Unul este Domnul Iisus după unirea iconomiei. Căci cel mai înainte de veci, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru slava dumnezeirii avându-l pe trup suit, pe carele trup din sfânta Fecioară dintru începutul zămislirii l-au luat asupră-i, unul din acelaşi este Stăpânul tuturor.
5.    Şi voiu să vă aduc aminte, ştiind şi voi aceasta odată, că Domnul după ce a scos pe norod din pământul Egiptului, mai pe urmă pe cei ce nu au crezut i-au pierdut.
6.    Şi pe îngerii carii nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat locaşul lor, spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub întuneric îi ţine.
    7.        Precum Sodoma şi Gomora, şi cetăţile cele dimprejurul lor,care întru acelaşi chip curveau.

După ce a zis pentru înverşunarea necuraţilor nicolaiteni, şi a valentinienilor, şi a marcioniţilor, adaogă şi aceasta. Că Domnul pe norod din pământul Egiptului mântuindu-l etc. Una arătând că el este Dumnezeu al celei vechi, şi al celei noi Mântuitor. Iar nu precum aceşti pângăriţi, carii zic cum că altul este Dumnezeul legii vechi (legea lui Moise n.tr.), şi muncitor şi crud şi altul este al celei noi blând şi iubitor de oameni de sus privitor. Alta cum că nici cei de acum precum nici cei din Egipt nu vor scăpa de munci. Deci pentru puterea cea covârşitoare, şi pentru jurământul cel către părinţii lor Dumnezeu de sila Egiptenilor pe dânşii izbăvindu-i, dar au rămas ne pedepsiţi, după ce au făcut nelegiuire, ci au plătit vrednică osândă. Nu i-a folosit pe dânşii cu nimic blândeţea lui Dumnezeu şi milostivirea cea către părinţii lor, nici lucrarea cea mai presus de fire a minunilor cea prin aceasta, că după ce au trecut Marea Roşie ca pe uscat, depărtându-se mai pe urmă de la credinţă au pierit. Iar pe cei ce au dobândit vrednicia cinstei îngereşti, şi din trândăvie nu au îngăduit, întru dregătoria lor, ci au lepădat cereasca petrecere cea dată lor pentru bunătatea, i-au păstrat pentru pedeapsă de judecată la osânda zilei celei mari, că aceasta înseamnă acum acest cuvânt: i-au păzit. Precum zice şi Domnul: „Cel gătit diavolului şi îngerilor lui”. Şi încă şi sodomitenilor semnul focului celui fără de sfârşit care va să-i primească este pus înaintea lor.
Şi umblau în urma altui trup, sunt puse înainte întru pildă, a focului celui veşnic muncă luând.
Iar acest, au mers în urma altui trup, şi au curvit, adică s-au abătut, o arată pe curvie. Iar altui trup, o zice pe firea cea bărbătească, ca ceea ce nu ajută către împreunarea spre naştere. Că trupul cel făcut către împreunare, este al părţii femeieşti, după cuvântul cel zis de strămoşul, „os din oasele mele, şi trup din trupul meu . Iar trupul părţii bărbăteşti de împreunare, altul îl zic că este. Însă şi la femeie cel după lege, una unuia trup osebit al său este. Iar cel înainte pus şi publicat, altul şi străin este, şi cu puţin de cel bărbătesc întru pângăriciune este rămas mai jos.
8.     Asemenea şi aceştia visându-se, trupul îşi spurcă, şi pe domnie o leapădă.
După ce au zis aceste asemănări, pe care apucând mai înainte le- au arătat, au lăsat pe următoarea acestora să o înţeleagă auzitorul. Şi care este aceasta? Ca să aducă pe urmă. Deci dacă aşa i-au pedepsit nimic cucerindu-se de buna norocirea lor cea de mai înainte apoi oare pe aceştia carii acum se înverşunează şi sunt neastâmpăraţi îi va izbăvi, aceea adică căci Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru oameni, şi a suferit pentru aceşti ocări, şi de patimi s-a ispitit? Nu va putea cineva a zice aceasta. Că măcar deşi este iubitor de oameni, dar şi drept cu adevărat. Şi pentru adevărata dreptate, pe cei ce au păcătuit nu i-a cruţat, iar pentru iubirea de oameni, pe curvari, şi vameşi i-au băgat întru împărăţie. Aşa fiind cuvântul cel următor, el l-a trecut şi nu l-a grăit. Şi pentru cele care mai înainte le-am zis, ori urmând şi fericitului Petru care mai înainte au grăit: „Că de vreme ce Dumnezeu pe îngerii carii au păcătuit nu i-au cruţat” etc. Şi aşa pentru acestea.
     Iar acest, trupul îşi spurcă visându-se, vrednic este a ne minuna de cinstea cuvântului. Pentru că prin acest, visându-se, urâciunea cea desăvârşit a faptei, o au acoperit. Pe care noi puţin şi cât se cuvine o dezgolim şi o descoperim, cunoscând din cartea cea alcătuită de fericitul Epifanie al Ciprului cele pentru aceştia, pe care şi Panarion luându-o o au numit. Că zice acesta, cum că întinaţii aceştia şi pângăriţii cu muieri urât amestecându-se, nu slobozea sămânţa în matcă ci luându-o în mâini pe săvârşita urâciune, îndată la gura muierilor cu care se amesteca o ducea, (sămânţa aceasta şi o înghiţea) şi aşa se duceau unii de la alţii necuraţii, carii socoteau că au săvârşit oarece lucru. Pe aceasta urâtă lucrare pentru că rămânea ne săvârşită, o numeşte visare, fiindcă întru acest fel sunt şi visările. Deci pângărindu-şi prin această întinată jertfă şi prinos trupul lor, încă, zice, că şi asupra dumnezeieştii firi se îndrăcesc, pe domnia acesteia lepădându-o, şi pe stăpânia ei cea peste toate. Încă mai pe larg pentru aceştia fericitul Irineu episcopul Lugdunului au zis, întru mustrarea mincinoasei cunoştinţe care este scrisă în cartea lui. Şi întru alt fel. Însă mărturiseşte asupra lor şi de înverşunare zicând: că sunt şi cu viaţa necuraţi, şi cu cunoştinţa prea neastâmpăraţi. Iar pe domnie o leapădă ei, adică pe lucrarea tainei lui Hristos. Că o leapădă în locul tainelor celor îngereşti, pe ale sale înverşunări le săvârşesc.
     Şi slavele hulesc.
    Slave cele multe, vrednicii ale bărbaţilor celor străluciţi se cuvine a le tâlcui, pe care şi cei iscusiţi la elini, 0soi (puneri) le numesc, hotărându-le pe dânsele prea slăvite vrednicii, cum că nu sunt ale celor fiecum s-ar întâmpla, ci a celor vestiţi pentru filosofie. Deci fiindcă şi Moise oamenilor celor de atunci, şi dumnezeieştii Apostoli le-au adus în viaţă pe cele ce de la Dumnezeu erau insuflaţi şi acestea se păreau paradoxologii (străine cuvântări) pentru neobişnuinţa celor de atunci, slave adică vrednicii le numea pe acestea fără stânjeneală. Încredinţare a acestui cuvânt este dumnezeiescul Pavel, care în vremea aceea fiind dus în Areopag, şi vorbindu-le lor acolo pe cele dumnezeieşti, li s-a părut lor căci întru bârfire se termină. Deci precum acele cuvinte se numeau cu clevetire a fi deşarte, aşa şi slavele cele mai înainte zise. Pentru aceea şi acum a alcătuit o zicere obişnuită şi cunoscută tuturor. Slave a numit pe oamenii cei insuflaţi şi dăruiţi de Dumnezeu. Adică tâlcuire iarăşi la aceeaşi. Slave zice pe Vechiul Testament şi Noul Testament,, după cum zice şi Pavel. „Că dacă a fost cea trecătoare prin slavă, cu mult mai vârtos cea netrecătoare va fi întru slavă”. Ori le numeşte slave şi pe dregătoriile cele bisericeşti,pe care le huleau ei. După cum putem a ne învăţa şi din a treia epistolă a Sf. Apostol Ioan cel iubit, unde zice: Diotref cu cuvinte rele îi ocăra pe dânşii. Şi de vreme că de hulă a pomenit nu numai pe dânşii singuri înţelepţindu-i, ci şi pe toţi oamenii, ca să aibă curate limbile lor de un rău ca acesta. Şi nici asupra celor vrednici de hulă să nu întrebuinţeze acest rău. Iar Mihail Arhanghelul, etc. Pentru ce zice aceasta? Pentru că aceştia lesne şi nestăpâniţi huleau asupra fiecăruia. Şi nu se cuvine aceasta fiindcă nici pe cei vrednici de hulire nu este drept a-i huli, după cum este arătat de la Arhanghelul Mihail. Că judecându-se şi pricindu-se cu diavolul pentru trupul lui Moise, şi putând să-l hulească pe diavol pentru a lui obrăznicie n-a făcut-o, fără numai a folosit acest cuvânt: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu diavole”. Întru alt fel. Că dacă aşa Arhanghelul, apoi dacă ni s-ar întâmpla pricire cu vreun om care este fratele nostru şi de un neam cu noi, nu ni se cuvine a întrebuinţa hula împotriva lui. Iar judecata cea pentru trupul lui Moise este aceasta. Se zice în cărţile apocrife (ne canonice) cum că Arhanghelul Mihail să fi slujit la îngroparea lui Moise. Fiindcă acest lucru nu-l primea diavolul, ci aducea prihănire asupra lui Moise pentru uciderea egipteanului, ca şi cum Moise vinovat ar fi pentru acesta, şi nu s-ar ierta să dobândească îngropare. Şi aceasta aduce de faţă şi grăieşte Apostolul, învăţându-ne nu numai către hulire să nu fim lesnicioşi, ci şi prin aceasta cum că asupra tuturor oamenilor este datoria a da seamă după ieşirea din trup a vrut să le arate. Şi cum că Dumnezeu este acelaşi şi al Noului şi al Vechiului Testament. Şi cum că după izbăvirea din această viaţă, diavolul cu ai săi răi draci se împotrivesc sufletelor noastre, vrând să curme buna călătorie a sufletelor. Şi cum diavolul se împotriveşte iar îngerii buni ajută sufletelor, după cum a văzut fericitul Antonie, acestea atunci s-a slobozit să se lucreze. Însă zice că atunci Mihail, pe diavol nu l-a gonit, dar nu l-a certat cu stăpânire, ci l-au lăsat la judecata Domnului tuturor, şi cum că numai aceasta a zis: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu diavole”.
  9.    Iar Mihail Arhanghelul, când cu diavolul pricindu-se grăia pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: ceartă-te pe tine Domnul.
10.   Iar aceştia câte nu ştiu hulesc, şi câte după fire, ca nişte dobitoace necuvântătoare ştiu, întru acelea se strică.
11.     Vai lor! Că în calea lui Cain au umblat şi întru înşelăciunea lui Valaam prin mită s-au vărsat întru împotrivirea în cuvinte a lui Core au pierit.
Mihail aşa zice: nici asupra bărbatului Moise nu a suferit hulirile diavolului, iar aceştia pentru dogme care nu le ştiu alcătuiesc cuvinte hulitoare. Iar câte fără socoteală prin pornirea cea firească ca nişte dobitoace necuvântătoare le ştiu, pe acestea le vânează. Ca nişte cai îndrăciţi spre femei, vai lor, că au umblat în calea lui Cain, prin uciderea de fraţi, căci şi ei învăţând unele ca acestea pe fraţi, adică pe oamenii cei de un neam, îi ucid pe dânşii cu învăţăturile lor cele rele. Sau şi sămânţa mâncându-o, pe cei ce ar fi putut să le fie fraţi îi ucid, prin care i-ar fi adus la viaţă rodirea seminţei. Iar în calea lui Valaam, căci pentru câştig şi ei lucrează ca acela pe acestea, iar cu împotrivirea lui Core, căci şi aceştia ca acela au răpit vrednicia dăscălească nevrednici fiind.
12.  Aceştia sunt întru dragostele voastre, ca nişte pietre în mare acoperite de apă, împreună cu voi mâncând,
    Era obiceiul în acea vreme să dea ospeţe în biserici, precum zice şi Pavel în cea către Corinteni, pe care le şi numea dragoste. Întru acestea se adună, nu pentru trebuinţa ceea ce se face întru acestea, ci să afle vreme cu prilej, ca să amăgească sufletele cele ne întărite, după cum zice şi Petru întru epistola a doua. Şi îi aseamănă pe dânşii stâncilor celor din mare, norilor fără de apă, şi copacilor celor tomnatici, şi stelelor celor rătăcite, că acelea care sunt întru acelea ce sunt după fire, acestea întru aceştia după voire. Că şi stâncile cele din mare sunt pierzătoare corăbiilor lovite fără de nădejde de dânsele celor ce înoată pe mare, precum şi ei întru cei ce împreună cu dânşii cinează nenădăjduit rău odrăslesc. Drept aceea norii cei fără de apă de vânturi fiind goniţi. Nu răcoresc cu ploaie locurile peste care trec, ci negură le lucrează lor, asemenea şi aceştia, nu adapă cu cuvânt mântuitor sufletele celor ce-i întâlnesc, ci îi întunecă cu tâlcuirile lor cele pângărite, gonindu-se de relele meşteşugiri ale dracilor. Însă şi copacii cei tomnatici de două ori sunt morţi, şi cu lepădarea rodului şi pierderea, şi cu căderea frunzelor lipsiţi fiind de podoaba lor par a fi uscaţi, şi de strălucirea rodului, şi de podoaba înflorită a frunzelor, pătimesc asemenea lor. Că şi aceştia mor de două ori, că şi rodul lor lepădându-l şi pierzându-l prin mâncarea de sămânţă, şi pe buna podoabă cea din înţeleapta petrecere lipsindu-se. Pentru aceea se şi smulg din raiul Domnului Domnului adică din biserică, şi afară se aruncă, focului celui veşnic păzindu-se. Căci care înrădăcinare va avea acesta, care pentru urâciunea şi necurăţia vieţii pe toţi i-a îngreţoşat? Şi sunt ei stele rătăcite, căci nu au stat întru tăria credinţei noastre strălucind, pe Hristos soarele dreptăţii îl au prin dânşii petrecând, şi vremea faptelor bune săvârşindu-o, şi vii făcând pe credincioşii cei lucrători ai acestora? Ci căci părându-se că întru îngerul luminii se formăluiesc, ca vicleanul drac cel ce este al lor mai înainte începător numai împotriva dogmelor Domnului se poartă, cu care şi întunecă pe cei ce se apropie de dânşii, şi le pricinuiesc lor întunericul cel veşnic. Încă şi valurile celor sălbatice asemănaţi făcându-se, de asemănarea cea cu dânsele nu se leapădă. Căci cu nebunie şi cu ne ţinere şi ei prin hulirile cele asupra lui Dumnezeu, goniţi fiind de duhurile răutăţii, înspumează pe ale lor ruşinări, în spumă săvârşind cu trufia hulirii, din nestatornica şi lesne vărsata urâciune şi ne cuvioşie a vieţii lor. Că întru acest fel este şi spuma valurilor cu care s-au asemănat.
Fără de frică pe sine păscându-se; nori fără de apă, ce se poartă de vânturi; copaci tomnatici neroditori, de două ori morţi şi dezrădăcinaţi;
13.  Valuri sălbatece de mare, spumegându-şi ruşinea lor; stele rătăcitoare, cărora negura întunericului în veac se păzeşte.
Acest, fără de frică păscându-se pe sine, adică cu stânci de mare se cuvine să se sintaxiească, ca să fie aşa înţelegerea: stânci de mare fără de frică ospătându-se împreună, adică, când nici o frică nu vor aştepta oaspeţii împreună (cu ei n.tr), fără de veste aducând pieirea sufletelor lor ca nişte stânci. Ori cu acest, păscându-se, pe acest fără de frică pe sine-şi sintaxindu-l. Întru acest fel vom afla noima. Fără de frică păscându-se pe sine, ne temându-se de osânda aceea pentru că nu ştiu să se pască pe sine, căci zice Domnul „Orb pe orb povăţuind, vor cădea amândoi în groapă” cu cei povăţuiţi de dânşii cad.
14.   Şi a proorocit de aceştia şi Enoh, cel al şaptelea de la Adam, zicând: iată, va veni Domnul întru mii de sfinţii săi.
15.  Să facă judecată împotriva tuturor, şi să mustre pe toţi necredincioşii de toate faptele păgânătăţiei lor cu care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele lor cele aspre, care au grăit împotriva lui păcătoşii cei necredincioşi.
16.   Aceştia sunt cârtitori, grăitori de rău, cari umblă după poftele lor cu păgânătate şi cu călcare de lege şi gurile lor grăiesc cele cu semeţie, mirându-se de feţe pentru vre-o dobândă.
17.  Iar voi, iubiţilor aduceţi-vă aminte de cuvintele care s-au zis mai înainte de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos;
18.  Că au zis vouă, că în vremea de apoi vor fi batjocoritori, cari umblă după poftele lor cele necurate,
    După ce a zis pe cele tâlcuite de noi, aduce pe urmă cuvântul şi de Enoh. Carele au proorocit pedeapsa cea gătită lor de la Dumnezeu în vremile cele mai de pe urmă adică ale dreptei judecăţi a Domnului. Iar necredincios de păcătos se deosebeşte, fiindcă necredinciosul împrejurul lui Dumnezeu are greşeală, iar păcătosul împrejurul celor lucrate în viaţă, care este ne nemerirea ipostasului dreptăţii. După aceasta lăsându-se de asemănarea celor necredincioşi, acum se apropie şi către însăşi lucrul arătat asupra lor, cârtitori şi prihănitori numindu-i pe dânşii. Şi este cârtitor adică, care pe taină şi prin dos şi fără îndrăzneală bombăneşte, şi pe cel de care nu-i place îl prihăneşte. Iar prihănitor, carele pe toate şi dea pururi este îndemânatic a le lua în batjocură. Şi sunt aceştia cârtitori şi prihănitori cei pângăriţi. Că nu au îndrăzneală la învăţătura lor pentru urâciunea şi ne cuvioşia vieţii lor. Că nu este lucru fără de primejdie a publica păgânătatea lor cea cu înverşunare şi cu hulire. Iar prihănitori sau mai bine zis batjocoritori, precum pe cele ale altora, aşa şi pe cele ale adevărului le prihănesc, ca şi cum să le întemeieze pe ale lor răutăţi şi înverşunări. Şi ceea ce a zis pentru Valaam, căci şi aceştia ca acela cu plată s-au vărsat, acum zice mai arătat, că se minunează de feţe pentru folosul, şi zice că se minunează adică, căci pe coconiţie şi momeală o întrebuinţează ei, la cei mari şi cu vrednicii (funcţii). Iar folos numeşte dobânda.
19.  Aceştia sunt care se osebesc pe sine şi sunt trupeşti, neavând duh.
Iată şi altă prihănire a acestor oameni pângăriţi. Că nu pier numai ei singuri, ci jefuiesc şi pe fii bisericii, că aceasta înseamnă acest, se osebesc pe sine-şi, făcând, adică, adică făcând cele ale credinţei afară de hotărârile bisericeşti ori şi de însuşi locaşul cel bisericesc. Că arătându-le adunările lor că sunt peşteri ale tâlharilor, îi îndepărtează de la biserică şi către sine îi apropie pe ei. Şi fac aceasta, oameni sufleteşti fiind, adică, trăind după învăluirea lumii. Că am zis acum că suflet de multe ori şi pe viaţa s-a obişnuit a o numi dumnezeiasca Scriptură, precum la Iov: „toate câte are omul va da pentru sufletul său” adică pentru viaţa sa. Încă şi Pavel zice: oameni sufleteşti fiind, nu pot să primească pe ale Duhului lui Dumnezeu. Deci sufleteşti fiind, şi sufletească învăţătură uneltesc. Pentru care s-a zis. Nu este aceasta înţelepciune de la Tatăl luminilor pogorându-se, ci pământească sufletească drăcească, Duh dumnezeiesc neavând grăind.
    20.    Iar voi, iubiţilor, întru sfântă credinţa voastră zidindu-vă şi întru Duhul Sfânt rugându-vă,
    21.    Pe voi singuri întru dragostea lui Dumnezeu vă păziţi, aşteptând mila Domnului nostru Iisus Hristos spre viaţa cea veşnică.
22.   Şi pe unii să-i miluiţi luându-le seama. (aici traducerea diferă de cea din Biblia 1914 n.tr.)
23.    Iar pe alţii cu frică să-i mântuiţi, din foc răpindu-i.
Cei sufleteşti, zice aşa, după cum am tâlcuit şi arătat. Iar voi cu Duhul Sfânt şi pe sfânta noastră credinţă zidindu-vă, adică înnoindu-vă pe sine-vă întru Duhul Sfânt, adică, după învăţătura Sfântului Duh întru rugăciune făcându-se adunările voastre, să vă păziţi pe sine întru dragostea lui Dumnezeu, adică, străjuindu-vă întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă străjuiţi, cu mila cea de la Domnul aşteptându-o care se va hărăzi vouă în ziua cea de pe urmă a vieţii celei veşnice. Şi pe aceea dacă se despart de voi, că aceasta înseamnă acest, luându-le seama, să-i mustraţi, adică, să arătaţi tuturor păgânătatea lor. Şi dacă privesc către vindecare, să nu-i depărtaţi pe dânşii, ci cu mila dragostei voastre să-i primiţi. Mântuindu-i din focul lor cel îngrozit. Şi după ce îi veţi milui pe dânşii să-i primiţi, şi cu frică, cercetându-i cu deadinsul ca nu cumva primirea acestora făcându-o cu lenevire aflându-vă, pricină de vătămare să se facă vouă, carii acum întăriţi sunteţi furându-vă pe voi întru a lor revărsare a păgânătăţiei. Că lesne râvnită şi iubită este răutatea. Deci zice, fie primirea lor, ci cu frică să-i primiţi pe dânşii, adică cu cercetare, şi cu mila cea către dânşii, împreună să urmeze şi urâciunea, către lucrurile lor cele pângărite. Urând lucrurile lor şi îngreţoşându-vă şi de haina cea întinată de pe trupul lor, ca şi cum prin atingere s-ar pricinui şi lucrul lor cel greţos, ori cu munca ceea ce va să fie faceţi-i ca pocăindu-se primindu-i pe dânşii, să se vadă vrednici de milă. Urând şi haina cea întinată a trupului lor.
    24.     Iar     celui ce poate păzească pe voi fără de păcat şi nespurcaţi şi să vă pună înaintea slavei sale fără prihană întru bucurie.
25.  Unuia înţeleptului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru prin Iisus Hristos Domnul nostru, slavă şi mărire, stăpânire şi putere, mai înainte de tot veacul şi acum întru toţi vecii, Amin.
Viaţa cea întru multe păcate ale patimilor celor din trup este haină tăvălită, şi întinată. Căci cu petrecerea cea din viaţă ca şi cu o oarecare îmbrăcăminte, fiecare din oameni are fire să se arate, ori drept, ori nedrept. Acea haină curată, arată viaţa cea îmbunătăţită, iar acela cu lucruri rele arată prin lucruri haină întinată. Ori mai vârtos haină întinată este din trup, după ştiinţă îşi închipuieşte sufletul aşezarea şi deprinderea prin pomenirea mişcărilor celor rele şi a lucrurilor celor rele din trup. Pe care văzându-o totdeauna, împrejurul său totdeauna o are ca pe o haină, ce se umple de putoarea patimilor. Că precum prin Duhul se ţes faptele cele bune unele cu altele după rânduială, se face haină de nestricăciune sufletului, cu care îmbrăcându-se se face frumos şi slăvit. Aşa şi din patimile trupului, unele împreună cu altele ţesându-se după asemănare, se face haină întinată şi necurată, dintru sine arătându-l cunoscut pe suflet, întru alt chip şi icoană afară de cel dumnezeiesc punându-l pe dânsul. Şi după ce a zis acestea, cu rugăciune pecetluieşte epistola.
Sfârşitul.
Epistolei Sfântului Apostol Iuda.
S-au tălmăcit tâlcuirea sfintelor epistole ale Sfântului Pavel
a Sfântului Iacov, a Sfântului Petru 
 a Sfântului Ioan Teologul, 
şi a Sfântului Iuda
Din limba elinească pe
 limba românească.
       În anul 1781.