Avva Dorotei Învățături folositoare de suflet 2

 

CUVÂNTUL AL 6 -LEA

 PENTRU NEOSÂNDIREA APROAPELUI

         Fratilor, de am reciti cuvintele sfintilor batrâni adesea si le-am tine minte totdeauna, n-am fi bagat de seama de dânsele. Pentru ca de am fi cu luare aminte si la faptele cele mai mici si de ne-am feri de dânsele cu paza, netrecându-le deloc cu vederea, n-am cadea în cele mari si grele pacate. Pentru ca, va încredintez ca din aceste greseli mici si din nebagarea de seama cu care ne obisnuim a zice: ce este aceasta sau aceea, se face obisnuinta rea în suflet si începem a defaima si pe cele mari. Mare pacat este osândirea aproapelui! Nu uraste Dumnezeu altceva mai mult si nici nu este alt pacat mai rau decât osândirea, întru care rautate nu cade cineva decât numai din nebagarea de seama a celor mici, cum am zis mai sus. Ca, obisnuindu-te a primi cea mai mica meteahna asupra vecinului si a zice: ce este de voi auzi ce graieste acest frate? Sau ce este de voi zice si eu un cuvânt? Si ce este de voi iscodi ce merge sa faca acest frate, sau acel strain? Începe mintea sa-si lase pacatele sale si cerceteaza pe ale altora. Din aceasta se naste clevetirea, osânda, defaimarea si apoi, din parasirea lui Dumnezeu, însuti cazi în cele ce ai osândit pe altul. Iar necercetând cineva rautatile sale, nici plângându-si mortul sau, (precum au zis parintii), nici odinioara nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindca îsi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului sau. Si alt nimic nu atâta atâta mânia lui Dumnezeu, si nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca sa caza în parasire, decât grairea si osândirea aproapelui. Sa stiti si aceasta ca: alta este a cleveti, alta a osândi si alta a defaima.

         A cleveti este când cineva zice ca cutare a spus minciuni, sau s-a mâniat sau a curvit, sau altceva asemenea a facut. Acesta a grait rau împotriva aproapelui, adica a vestit pacatul aceluia cu patima. Iar a osândi este când cineva zice ca cutare este mincinos sau betiv, sau curvar. Unul ca acesta a osândit toata starea sufletului aceluia si a hotarât pentru toata viata lui ca într-acest chip este, încredintat ca este asa. Și greu lucru este! Ca alta este a zice ca s-a mâniat si alta ca este mânios si a hotarî, precum am zis, asupra întregii lui vieti. Iar osânda este cu atât mai grea decât tot pacatul, cu cât însusi Hristos zice: Fatarnice scoate mai întâi bârna din ochiul tau si atunci sa cauti sa scoti si gunoiul din ochiul fratelui tau. Luati seama ca pacatul vecinului l-a asemanat cu gunoiul, iar pacatul osânditorului l-a asemanat cu bârna, atât este de rea osânda ca întrece tot pacatul. Pentru aceea si fariseul acela, când se ruga si spunea faptele sale cele bune multumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevarul spunea. Nu pentru aceasta s-a osândit, ca avem datoria sa multumim lui Dumnezeu când ne învrednicim sa facem vreun bine, fiindca El ne ajuta. Ca, pentru ca multumea lui Dumnezeu si îsi spunea faptele sale si pentru ca a zis ca nu sunt ca ceilalti oameni, nu s-a osândit, ci numai pentru ca întorcându-se catre vames, a zis: nu sunt nici ca acest vames. Atunci s-a maniat Dumnezeu ca l-a osândit în fata si i-a hulit însasi starea sufletului aceluia si în scurt, i-a defaimat toata viata. Pentru aceea zice: Vamesul s-a pogorât mai îndreptat decât acela. Nu este dar, alt pacat mai greu, si nici mai rau, precum de multe ori am zis, decât a osândi si a defaima si a necinsti pe aproapele.

         Dar oare pentru ce nu ne osândim mai degraba pe noi însine si rautatile noastre care le stim bine si pentru care avem sa dam înfricosat raspuns la Dumnezeu? Pentru ce apucam mai înainte judecata lui Dumnezeu? Ce avem cu faptura mâinilor sale? Cum de nu ne înfricosam de ceea ce s-a întâmplat batrânului aceluia, care auzind de oarecare frate ca a cazut în curvie, numai pentru ca a zis: o, ce rautate a facut, nu stiti ce lucru groaznic spune la Pateric pentru dansul? Ca îngerul luând sufletul acelui frate ce pacatuise l-a dus la el, zicându-i: „Iata, a adormit acela pe care l-ai osândit, unde poruncesti sa fie dus sufletul sau: la împaratia cerului sau la iad?”. Oare este alta înfricosare mai mare ca aceasta? Cuvântul îngerului catre batrânul nu însemneaza altceva, decât numai aceasta: de vreme ce tu esti judecatorul pacatosilor si dreptilor, spune ce hotarasti pentru acest ticalos suflet? Îl miluiesti pe el, ori îl osândesti în munci? Deci întru atât s-a înspaimântat acest sfânt batrân, încât în tot restul vietii lui n-a încetat a lacrima si a suspina si cu mii de dureri a se ruga lui Dumnezeu sa i se ierte pacatul acela. si aceasta pocainta o facea dupa ce a cazut la picioarele îngerului si a luat iertare. Ati priceput dar din ceea ce a zis îngerul catre acel batrân cât de grea este rautatea osândirii? A fost iertat batrânul, dar sufletul lui nu s-a mai putut mângâia, nici n-au contenit lacrimile lui pâna a murit.

         Asa si noi, ce avem cu fratele nostru? Ce avem cu greutatea straina? Fratilor, avem de ce sa ne grijim. Fiecare sa ne cercetam pe noi însine si rautatile noastre. Numai lui Dumnezeu i se cuvine sa îndrepteze si sa judece pe pacatosi. El, care stie starea, puterea, petrecerea, darurile si firea fiecaruia. El stie a judeca pe fiecare dupa orânduirea starii sale. Ca într-un chip judeca gresalele arhiereului si într-altul pe ale boierului; întru-un fel pe ale staretului si în altul pe ale ucenicului; într-un chip pe ale bolnavului si în altul pe ale sanatosului. Cine poate sti judecatile lui Dumnezeu, fara numai El singur, care pe toti i-a zidit si stie toate.

         Sa va povestesc ceea ce îmi adusei aminte ca am auzit.

         O corabie a mers odata cu robi, într-un oras oarecare, unde se afla o fecioara foarte duhovniceasca si sfânta cu viata. Acesta, auzind de venirea robilor, mult s-a bucurat, caci dorea sa cumpere o copila mica, cu gândul sa o creasca cu multa buna chibzuire si sa o fereasca a nu se deprinde cu nici o rautate a lumii acesteia. Trimitând la corabier si întrebându-l de are niscaiva copile tinere, a aflat doua fetite precum dorea fecioara, si dând pretul cuvenit pentru una, a luat-o. De acolo, de unde era sfânta aceea, pogorându-se corabierul, l-a întâmpinat o femeie curva din oras, care vazând pe fetita cealalta cu dânsul, a dorit sa o cumpere. Si tocmindu-se cu el si dând pretul, a luat-o si  s-a dus. Acum vedeti taina lui Dumnezeu? Vedeti judecata? Acea sfânta fecioara a luat prunca si a crescut-o în frica lui Dumnezeu, învatând-o toate bunatatile, deprinzând-o toata osteneala calugariei si îndeletnicindu-se la savârsirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. A luat si curva pe ticaloasa aceea si a facut-o vas al spurcaciunii, ca ce altceva era sa o învete curva, decât pierderea sufletului ei? Ce putem zice de înfricosata judecata a lui Dumnezeu? Amândoua erau mici, amândoua au fost vândute si nu stiau unde merg. Însa una s-a aflat în mâinile lui Dumnezeu, iar cealalta a cazut în mâinile diavolului. Poate oare sa zica cineva ca, ce cere Dumnezeu de la una, cere si de la cealalta? Cum este cu putinta? Oare de vor cadea amândoua în pacatul curviei sau în alt pacat, putem zice ca amândoua vor fi judecate în acelasi chip? Nu! Macar, desi în acelasi fel ar fi caderea amândoura, negresit, nu în acelasi fel se vor judeca. Pentru ca cea dintâi a învatat ale judecatii, a auzit cele ale împaratiei lui Dumnezeu, ziua si noaptea a petrecut întru cuvântarea lui Dumnezeu, iar cealalta ticaloasa, nici nu a vazut, nici nu a auzit vreodata ce este bunatatea, ci dimpotriva, pururea toate rautatile, toate lucrurile diavolesti. Cum este cu putinta sa le judece pe amândoua în acelasi chip? Pentru aceea, am zis ca omul nu poate pricepe judecatile lui Dumnezeu. Singur El le stie pe toate si poate judeca gresalele fiecaruia precum El însusi stie.

         Adevarat, se întâmpla de greseste vreun frate din prostime, dar are si o fapta buna, cu care place lui Dumnezeu în toata viata sa, iar tu sezi si osândesti si-ti pierzi sufletul. Ca desi se întâmpla de greseste ceva ca un om, dar ce stii cât s-a nevoit si s-a silit luptându-se ca sa nu cada. Iar pentru ca nu i s-a întâmplat caderea din lenevire, ci din slabiciunea firii, sau din biruinta razboiului celui mare, pe care l-a suferit înainte de a se împila, sa stii ca greseala unuia ca acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu a vazut osteneala si scârba ce a avut pâna a cazut, si-i este mila de dansul si-l iarta. Asa, ca Dumnezeu îl iarta, iar tu îl osândesti si-ti pierzi sufletul. Dar oare stii tu câte lacrimi a varsat el înaintea lui Dumnezeu, pentru acea greseala? Tu îi stii pacatul, dar pocainta nu i-o stii. Si de multe ori, nu numai osândim ci si defaimam; ca alta este osândirea, precum am zis si alta defaimarea. Defaimarea este când nu numai osândesti pe altul, ci te si scârbesti de el, si-l urasti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decât osânda. Deci cei ce vor sa se mântuiasca, nici odata sa nu iscodeasca nici sa nu osândeasca gresalele fratilor si ale vecinilor lor, ci mai degraba din greseala altora sa se întelepteasca si, nedefaimând pe cel gresit, sa se foloseasca pe sine, ca acel care vazând pe fratele sau pacatuind, suspina zicând: „Vai mie ticalosul! Astazi greseste acesta, iar mâine cu adevarat eu”. Vezi întarire? Vezi fericire? Cum îndata a aflat mijloc sa fuga de osândirea fratelui sau? Ca zicând, caci cu adevarat si eu mâine voi cadea, si-a luat lui si frica si grija spre cele ce putea sa greseasca. Si asa a scapat de a osândi pe vecin! Si n-a statut acolo cu cuvântul ci si pe sine s-a socotit mult mai prost decât acela, caci a adaugat zicând: „Acesta cred ca se va pocai de pacatul sau, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a ma pocai”. Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai ca a putut a fugi de osânda vecinului, ci si pe sine s-a smerit desavârsit, socotindu-se mai neputincios decât acela. Noi, însa, ticalosii, cu defaimare osândim pe fratele nostru si-l socotim cu totul pierdut, si de orice vedem, sau auzim, sau gândim, ne scârbim. Dar nu ne oprim numai la stricaciunea noastra, ci întâlnim si pe alt frate si-l smintim, povestindu-i si lui, ca aceasta, sau aceea s-a întâmplat; îl stricam si pe acela, varsând si în inima lui otrava, netemându-ne de cel ce a zis: „Vai de cel ce adapa pe fratele sau cu apa tulbure!” Facem slujba dracilor si ca niste orbi, nu cunoastem ca, în ce chip vrajmasul de obste nu face niciodata bine, ci numai tulbura, se sminteste si se strica, asa si noi aflam ajutorul lui, spre pierzarea noastra si a vecinului: ca cel ce sminteste suflet este diavol si ajuta dracilor. Dupa cum, dimpotriva, cel ce foloseste este ajutor îngerilor.

         Din ce patimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fara numai pentru ca nu avem dragoste. Ca de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile gresale ale fratelui nostru, precum zice, ca dragostea acopera multime de pacate. Si iar: dragostea nu socoteste rautate, toate le sufera si celelalte. Daca am avea si noi dragoste, precum am zis, aceasta dragoste ar acoperi toate pacatele fratelui nostru. Au doara sunt orbi si nu vad pacatele oamenilor? Și cine uraste pacatul mai mult decât sfintii? Dar nu urasc pe pacatos, nici nu se scârbesc de el, ci se întristeaza si le este mila; îl mângâie si-l sfatuiesc, silindu-se în tot chipul sa-l vindece ca pe un madular stricat si fac toata mijlocirea ca sa-l mântuiasca, precum fac pescarii când arunca undita în mare, ca dupa ce simt ca s-a prins vreun peste mare si începe a se arunca si a sari, nu-l trag îndata în sila, ca sa nu se rupa ata si sa-l scape, ci lasa ata sloboda si merge unde voieste, pâna când pricep ca a ostenit si s-a domolit din zvârcolirea lui si atunci încep a-l trage putin cate putin. Asa si sfintii, cu îndelunga rabdare si cu dragoste trag pe frate spre îndreptare si nu-l gonesc nici nu se scârbesc de dansul, ci întocmai ca o mama, care oricât de urat i-ar fi copilul, nu se scârbeste de dânsul, ci-l împodobeste cu bucurie si se sileste cu tot felul de mijloace sa-l înfrumuseteze. Asa si cu sfintii, totdeauna acopera, ocrotesc si ajuta pacatosului si asteapta cu îndelunga rabdare întoarcerea lui, silindu-se ca si pe cel gresit sa-l îndrepteze si pe altii sa-i fereasca sa nu se sminteasca si ei însisi mai mult sa sporeasca si sa procopseasca spre dragostea lui Dumnezeu.

         Ce a facut sfântul Amona când au venit catre dansul fratii aceia tulburati si i-au zis: „Vino de vezi parinte, ca în chilia cutarui frate este o muiere?” O, câta milostivire a aratat, câta dragoste s-a aflat în sufletul acelui sfânt! Pentru ca dupa ce a simtit ca fratele ascunsese pe muiere sub un butoi, a mers si a sezut deasupra si apoi le-a zis: cercetati de gasiti pe muierea ce ati zis ca este în chilia acestui frate. Si dupa ce au cercetat si nu au gasit, le-a zis: Dumnezeu sa va ierte, si i-a înfruntat. Si povatuindu-i sa se fereasca de grairea de rau, i-a învatat mult sa nu creada îndata la ponosul vecinului lor. Apoi si pe acel frate l-a înteleptit si l-a îndreptat, nu numai prin faptul ca i-a acoperit greseala, ci la vreme potrivita, în taina l-a sfatuit sa paraseasca pacatul, si apucându-l de mâna, i-a zis: „Grijeste-te frate de sufletul tau!” si foarte s-a pocait fratele, umilindu-se mult de iubirea cea de oameni si de blândetea ce a aratat batrânul pentru dânsul. Deci sa câstigam si noi dragoste, sa aratam milostivire spre aproapele, ca sa scapam de clevetirea cea rea de a osândi sau defaima sau a scârbi pe cineva, ci mai vârtos sa ajutam unul altuia ca unor madulare ale noastre. Oare de ar avea cineva vreo rana la mâna sau la picior, sau la alta parte a trupului sau, s-ar scârbi de sine? Ar taia acea patimasa parte? Macar si de ar fi si de tot stricata. Sau mai vârtos s-ar sili sa o curateasca, sa o spele, sa puna alifie, sa o lege, sa o stropeasca cu sfânta aghiasma, înca va nazui si la rugaciunile sfintilor ca sa-i ajute, (dupa cum sfatuia si avva Zosima); în scurt, nu poate trece cu vederea, nici nu uraste madularul sau, nici nu se scârbeste de împuticiunea lui, ci face tot ce-i sta în putinta ca sa-l tamaduiasca. Asa trebuie sa ne întristam unul de altul si sa ne ajutam între noi, adica cei mai puternici pe cei mai slabi si sa ne silim în tot chipul sa folosim unul pe altul. Ca madulare suntem unul altuia, precum zice apostolul ca toti un trup suntem, iar când patimeste un madular si celelalte toate sunt în suferinta. Oare ce vi se par a fi obstile? Au nu sunt un trup si madulare unul altuia? Proiestorul si chivernisitorii sunt cap, cei ce privegheaza si se povatuiesc sunt ochi, cei ce folosesc cu cuvântul sunt gura, cei ce au ascultare si supunere sunt urechi, cei ce lucreaza si se nevoiesc la ascultari sunt mâini, iar cei ce alearga sunt picioare. De esti cap, chiverniseste; gura esti, graieste; de esti ochi, ia aminte; ureche de esti, asculta; mâna esti, lucreaza; picior esti, slujeste; fiecare madular ascultând de trupul sau, dupa starea si puterea sa.

         Pentru aceea, sârguiti-va, fratilor, sa va ajutati pururi unul pe altul si cu învatatura si cu cuvântul lui Dumnezeu, sau cu mângâierea luminând sufletul fratelui în vreme de scârba, sau cu ajutorul mâinilor la ascultari, fiecare precum am zis, dupa puterea lui nevoindu-se a se ajuta cu ceilalti. Caci cu cât se uneste cineva cu vecinul sau, cu atât se împreuna cu Dumnezeu. Iar ca sa pricepeti puterea cuvântului, sa va spun o pilda a parintilor. Faceti cu compasul un cerc pe pamânt, apoi socotiti ca cercul dimprejur este lumea, punctul de mijloc, adica centrul, fapta cea buna, iar razele cercului, drept vietile si petrecerile oamenilor. Deci, precum razele începând de la cerc si mergând spre centrul lui se apropie tot mai mult ca sa se uneasca în centru, tot asa si sfintii, cu cât sporeau în fapte bune, cu atât se uneau si se alcatuiau unii cu altii în dragoste si prin unire se apropiau de Dumnezeu. Si dimpotriva, cu cât se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atât se departeaza si de unire si de dragoste si de Dumnezeu. Precum vedem si la acele raze, ce plecând din centru se tot departeaza putin câte putin, si cu cât creste lungimea lor, si departarea dintre ele se face tot mai mare. Aceasta este pilda, iar adevarul l-a aratat mai descoperit Sf. Apostol Pavel, zicând ca fara de dragoste, toate sunt necurate. Deci cu cât cineva iubeste pe vecinul si pe fratele sau, cu atât se uneste cu Dumnezeu; si cu cat se departeaza unul de altul, cu atât se departeaza de Dumnezeu. Asa este firea dragostei. Drept aceea, cu cât suntem afara si departe de dragostea lui Dumnezeu cu atât suntem fiecare departati unul de altul; iar de vom iubi pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El prin dragostea Lui, cu atât ne apropiem si de dragostea vecinului.

         Domnul Dumnezeu sa ne învredniceasca ca nu numai sa ascultam cele de folosul nostru, ci sa le si facem, cu toate ca si, cu cât dorim a auzi cele de folos, cu atât si darul lui Dumnezeu ne ajuta a le savârsi. si iarasi, cu cât ne sârguim a face binele, cu atât si bunul Dumnezeu adauga luminarea Sa si ne învata voia Sa. Caruia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor!

Amin ! 

 

CUVANTUL AL 7 -LEA

TREBUIE SÃ NE DEFÃIMÃM PE NOI ÎNȘINE

         Sã cercetãm, fraților, din ce pricinã uneori, auzind un cuvânt prost de la altul îl trecem cu vederea fãrã a ne tulbura, ca și cum n-am fi auzit nimic, iar alteori nimic nu suferim și din orice am auzi ne tulburãm. Care sã fie pricina deosebirii acesteia, sau mai bine  sã zicem aceasta se face dintr-o singurã pricinã sau din mai multe? Fiindcã nouã ni se pare cã aceastã deosebire nu numai din una, ci din mai multe pricini se face.

         Uneori se întâmplã ca cineva sã se afle într-o stare de liniște, din rugãciune, sau din așezarea altor îndeletniciri. Atunci trece fãrã tulburare și suferã cuvântul cel aspru al fratelui sãu fãrã mâhnire. Sau dacã are dragoste și prietenie cãtre vecinul, primește și atunci graiul lui fãrã întristare și nu se mâhnește orice îi va zice. Iar altul, defãimând pe cel ce-i grãiește cuvânt de scârbã și nebãgându-l în seamã, nu ia aminte la cele ce îi zice și ca un netrebnic socotindu-l, orice i-ar zice sau i-ar face, le socotește ca pe niște bârfeli și nu se tulburã. Pentru care spre asemãnare, o sã vã spun o pildã ce mi s-a întâmplat a o vedea eu însumi, ca sã o pricepeți și sã vã feriți.

         Tot pe când eram în obște, era acolo între frați unul pe care niciodatã nu-l vedeam sã se tulbure, sau sã se întristeze, sau sã se scandalizeze, cu toate cã vedeam cã mulți frați îl ocãrãsc și-i zic cuvinte proaste. Tânãrul acela însã pe toate le suferea fãrã nici o tulburare. De aceea, pururi mã miram de rãbdarea lui cea mare și mult doream sã aflu cum a câștigat o astfel de faptã bunã. Odatã, chemându-l deosebi la o parte și fãcându-i metanie, l-am rugat sã-mi spunã cu ce cuget se împacã, când îl defaimã unii și alții și-l scârbesc și cum suferã cu atâta rãbdare. Iar el mi-a rãspuns cu mândrie, zicând: „Ți-nchipui cã stau sã ascult acele bârfeli și netrebnice cuvinte ce îmi zic? Eu, nici nu le socotesc graiuri de om, ci ca niște lãtrãturi de câini”. Acestea auzind, m-am îngrijorat și fãcându-i metanie m-am depãrtat, zicând în gândul meu: „și-a aflat calea acest frate”. și întãrindu-mã cu Sfânta Cruce, rugându-mã ca sã mã acopere Dumnezeu și pe mine și pe acela.

         Iatã dar, cã se întâmplã, precum am zis, și din defãimare sã nu se tulbure cineva. Aceasta însã, este pierzare desãvârșitã.

         A se scârbi cineva spre fratele care îl suparã, se întâmplã, uneori din negãtire spre rãbdare, sau cum am zis, din neliniștitã așezare, sau din mâhnirea ce se întâmplã sã o avem uneori; poate și din multe altele (pentru care v-am mai grãit), sã se pricinuiascã scârbã și tulburare. Dar cea mai mare pricinã a oricãrei tulburãri, de vom cerceta cu de-amãnuntul, nu este alta decât pentru cã nu ne defãimãm pe noi înșine. Din aceasta nu aflãm niciodatã odihna, din aceasta se pricinuiește toatã tulburarea și scârba. Nu-i de mirare dacã pãtimim noi aceasta; când auzim pe toți sfinții grãind cu un glas, cã nu este alt drum decât acesta, și vedem cã nimeni n-a putut sã-ți afle odihna pe altã cale, cum noi nedefãimându-ne și socotind cã mergem bine, nãdãjduim repaus? În adevãr zic, ca de ar face cineva mii de bunãtãți și nu va ține drumul acesta, niciodatã nu va scãpa de întristare, nici nu se va putea pãzi sã nu scârbeascã pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cei ce se defaimã pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel și liniștit, precum a zis avva Pimen: „Cel ce se defaimã pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubã, sau scârbã, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodatã nu se tulburã”. Oare este altceva mai fãrã de grijã decât aceasta? Poate va sa zicã cineva: „Cum voi putea sã mã defaim pe mine însumi, când mã mâhnește vreun frate, dacã cercetându-mã, aflu cã nu i-am dat nici o pricinã pentru aceasta”. Adevãrul vã zic, cã de se va ispiti cineva cu de-amãnuntul și cu fricã de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat și cã el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu chipul. Iar de i se va pãrea cã, cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie sã se socoteascã cum cã poate altã datã l-a întristat, în alte împrejurãri, sau poate cã a întristat pe alt frate și i se cãdea de atunci sã se scârbeascã, sau pentru vreun pãcat ce a fãcut și nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata pentru a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu fricã de Dumnezeu, totdeauna se gãsește vinovat. Chiar dacã uneori ni s-ar pãrea cã suntem liniștiți și cã de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat și așa ne socotim cã, cu dreptate ne tulburãm asupra aceluia zicând cã de n-ar fi venit cutare sã mã tulbure cu vorba, nu m-aș fi smintit. Și aceasta este mare înșelãciune diavoleascã; oare cel ce ne-a grãit cuvântul a sãdit patima în inima noastrã? Nu, nicidecum. Acela n-a fãcut altceva decât cã a dezgolit patima noastrã ce o avem în suflet și putem sã ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem sã ne îndreptãm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând liniștit. Dar pentru cã (precum de multe ori v-am grãit) nu ne defãimãm pe noi înșine la orice, ba adesea gãsim acest fel de îndreptãțiri, ne asemãnãm cu un vas, foarte curat pe dinafarã, iar înlãuntru plin de împuțiciune, din care, dând cineva cu o pietricicã și spãrgându-l, iese afarã toatã putoarea. Deci vã întreb: acea pietricicã a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej sã iasã afarã? Asemenea este și cel ce se îndreptãțește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui, m-a tulburat. Lui i se pare cã era liniștit, dar patima o avea în sufletul sãu și nu o simțea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricicã, care numai fãcându-i loc, putoarea a început a ieși din inimã, iar nu ea a pricinuit-o.

         Deci cel ce își voiește folosul și îndreptarea și sporirea spre cele mântuitoare, nu numai cã nu i se cade sã se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptã de întristare, ci mai vârtos se cuvine sã mulțumeascã și sã vadã în acel frate un fãcãtor de bine și un doctor al inimii lui, ca unul ce cu acel cuvânt ca, cu o doctorie, l-a fãcut sã-ți verse afarã veninul ce avea în inimã și cã poate de acum înainte sã nu se mai supere lesne de ispite și sã sporeascã înainte spre fapte bune fãrã poticnire. Ba se învrednicește a purta și sarcina altui frate (oricât de grea), întocmai ca un dobitoc, care multã greutate ridicã, de este sãnãtos și în putere și chiar de i se va întâmpla și poticnire, îndatã se întoarce și nu cade, sau de va cãdea, singur se scoalã. Iar cei necercați și neispitiți, nerãbdãtori și cârtitori sunt întocmai ca vitele cele slabe și bolnave și mișele, care, nu numai cã nu pot sã ducã o sarcinã cât de ușoarã, ci nici pe sine-și nu se pot purta; ba și fãrã de pricinã se poticnesc și neînpinse de nimenea cad, nemaiputându-se scula fãrã ajutorul altora. Sufletul nu slãbãnogește, nici se mârșevește din altceva, decât numai din pãcat. Și aflându-se în aceastã neputințã, cea mai micã întâmplare i se pare grea și de nesuferit. Iar când  este neîmpilat de pãcat și nebiruit de patimi, atunci și cele mai grele întâmplãri (care de multe ori ni se par nesuferite) le trece cu veselie și fãrã cârtire.

         Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem cã mare folos și neclãtitã odihnã ne pricinuiește defãimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind cã nimic nu se clintește fãrã pronia dumnezeiascã. Dar va zice cineva: cum pot sã nu mã scârbesc, când am trebuințã de ceva și cerând nu mi se dã? Cu adevãrat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice cã Ziditorul meu știe mai bine ce-mi este de folos și poate darul sã-mi fie drept împlinirea cererii mele. Evreii, patruzeci de ani au fost hrãniți cu manã, care un lucru fiind, se prefãcea totuși dupã pofta gustului fiecãruia, adicã oricine ce poftea, aceea i se prefãcea la gust. Așa și cineva, când va cere ou și nu i se dã, ci îi dã legume, sã zicã cugetului sãu: de mi-ar fi fost de folos, mi-ar fi trimis Dumnezeu cu adevãrat; și oare nu poate Dumnezeu ca și aceste ierburi sã le prefacã în gust de ou? Sã știți cã acest cuget bun și înfrânarea cea fãrã cârtire a poftei sale se socotește ca o mucenicie. Iar când cineva nu este vrednic sã-și pricinuiascã însuși odihnã, sau nu știe sã-și chiverniseascã folosul sãu, mãcar de i s-ar preface cerul și pãmântul, tot nu se va odihni; cãci cu toate cã Dumnezeu, ca un milostiv, poartã grijã de trebuința fiecãruia, însa uneori îi prisosește omului, alteori îi lipsește. când iconomisește Dumnezeu ce ne prisosește, ne aratã iubirea Lui cea mare de oameni și se cade sã-i mulțumim pentru prinosul darului; iar când nu ni se ajung nici cele trebuincioase, ne învațã rãbdare, fãcând mângâiere lipsei lucrului celui trebuincios, cu cuvântul cel negrãit al proniei sale. Pentru aceea, întru toate și pentru toate sã avem ochii noștri sus, și de pãtimim ori bine ori rãu, sã mulțumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplã și pururea sã ne defãimãm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, sã zicem ca pãrinții noștri, cã iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rãu, sã zicem cã pentru pãcatele noastre. Cã orice vom patimi, adevãrat este cã pentru pãcatele noastre pãtimim. Fiindcã sfinții, deși se ispiteau de vrãjmași, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca sã se proslãveascã numele Lui cel sfânt, prin strãlucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora, sau pentru ca sã li se adauge cununile și rãsplãtirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi ticãloșii, care în toate zilele pãcãtuim și urmãm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva, decât cã pe dreptate pãtimim, fiindcã am lãsat calea cea dreaptã ce ne-au arãtat-o pãrinții și umblãm pe drum strâmt și rãtãcit, defãimând pe vecin iar nu pe noi înșine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui sau la orice lucru, și însãrcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi, se trândãvește și nu pãzește mãcar o poruncã, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

         Sã luãm aminte fraților, ca sã nu ne înșelãm sã osândim pe alții, pentru cã foarte rea deprindere se face. Și de multe ori fiind întunecați cu totul și fãrã de nici o faptã bunã (mãcar cât de micã) ba și obișnuiți cu pãcate grozave și legați de patimi cumplite, pentru care s-ar cãdea ziua și noaptea sã plângem cu amar și sã ne tânguim cu toatã smerenia crezând întru inimile noastre cã nu este altul mai spurcat decât noi și mai întinat, ședem și iscodim vorbele și faptele și mișcãrile altora, cãrora nu suntem vrednici nici curelele încãlțãmintei sã le dezlegãm, dupã cum zice cuvântul. Și mãcar cã știm cã aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru cã nu fac cutare lucru așa și pentru cã nu sãvârșesc cutare facere de bine mai cu alt chip (dupã socoteala noastrã), ca sã fie desãvârșiți. Și zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie și altele dar este fãțarnic, ori iubitor de argint, ori înșelãtor. Și mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastrã. Pentru cã neavând noi nici o fapta bunã din cele care mãrturisim cã au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc, ca și cum noi am fi desãvârșiți. De voim sã ne folosim, fraților, pe noi sã ne osândim, pe noi sã ne defãimãm, și de orice, pe noi sã ne socotim vinovați și greșiți, iar nu pe fratele nostru.

         Odinioarã au venit la mine doi frați scârbiți unul asupra altuia. Cel mare zicea despre cel mai mic cã îi poruncesc câte ceva și se mâhnește și mã întristez și eu, aducându-mi aminte de cuvântul pãrinților: cã de ar avea credințã ar primi cuvântul cu bucurie.

         Iar cel mai mic zicea: iartã-mã pãrinte, cã nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncã și socotesc cã de aceea nu se încredințeazã inima mea, precum zic pãrinții. Luați aminte și vedeți cã amândoi s-au defãimat unul pe altul.

         Alți doi frați, gâlcevindu-se între ei, și-au pus apoi metanie unul altuia cerându-și iertãciune, dar nu s-au împãcat sufletele lor pentru cã unul zicea cã nu i-a fãcut metanie din toatã inima, de aceea nu s-a liniștit sufletul sãu, cã așa au zis pãrinții. Iar celãlalt zicea dimpotrivã: pentru ca n-a fost gãtit și alcãtuit mai înainte acela cu dragoste cãtre mine, înainte de a mã pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredințat iertãciunii lui. Vedeți fraților, înșelãciune, vedeți rãzvrãtire de socotințe omenești? Dumnezeu știe cât mã spãimântez când vad cã însãși sfaturile sfinților pãrinți le întoarcem dupã voia noastrã cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zicã unul: pentru cã eu nu am pus metanie fratelui cu plecãciune din inimã, pentru aceea nu a alcãtuit Dumnezeu adevãrata dragoste cãtre mine; iar celãlalt sã rãspundã: pentru ca eu n-am fost cu râvnã de dragoste cãtre fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniștit sufletul meu și fiecare sã se defaime pe sine ca sã se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte și au aruncat vinã unul asupra altuia. Precum și cei doi dintâi. De unde se cuvenea sã zicã unul: pentru cã eu spun fratelui cu poruncã, de aceea nu se smerește sã facã ceea ce îi zic; iar celãlalt sã zicã: mãcar cã fratele cu blândețe îmi poruncește, dar eu sunt nesupus și neascultãtor, neavând fricã de Dumnezeu și de aceea îl tulbur; - ei amândoi se fãceau buni, învinovãțind unul pe celalalt. Aceasta este dar, precum am zis, pricina cã nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Cã nu ne defãimam pe noi înșine și rãmânem smintiți și întru tulburare neîncetatã totdeauna, osândind pe fratele nostru cã nu este desãvârșit întru bunãtãți. Iar a noastrã nevrednicie, prostime și mișelie nu o socotim, ca sã ne dojenim și ca sã ne mustram pentru ce facem cele necuviincioase și netrebnice. Pentru aceea, bãtrânul acela, când l-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în cãlãtoria aceasta a mântuirii, a rãspuns: nimic alta, decât a se defãima cineva pe sine. Și l-a lãudat foarte, fiindcã adevãrat a grãit bãtrânul, cã aceasta este calea cea adevãratã a mântuirii. Tot așa a zis și avva Pimen: „Cu mare suspin au intrat în aceastã casã toate celelalte fapte bune, afarã de una”. Și fiind întrebat care este acea faptã, a rãspuns: defãimarea de sine! Iar sfântul Antonie a zis: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, adicã a pune asuprã-și greșeala sa înaintea lui Dumnezeu, și a rãbda pânã la sfârșitul vieții ispitele ce îi vor veni”. Așa aflãm în toate pãrțile: cã pãrinții ca sa pãzeascã aceasta, toate le lãsau în grija lui Dumnezeu, pânã și cele mai mici, și așa se odihneau. Precum bãtrânul acela care s-a îmbolnãvit și i-a pus un frate în bucate în loc de miere, ulei, care era foarte împotriva boalei ce avea și pricinuitor de primejdie, nu s-a tulburat și a mâncat fãrã cârtire, nepornindu-se nici mãcar cu cuvântul asupra acelui frate, ca sã-i zicã cã și-a bãtut joc de el. Ba și dupã ce a simțit acel frate ce a fãcut și a se tângui și a zice: te-am omorât pãrinte, și ai îngreuiat pãcatul asupra mea, cã ai tãcut, i-a rãspuns cu blândețe zicând: nu te întrista fiule, cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, ai fi pus miere. Acum sã-i zicã cineva bãtrânului: o, pãrinte, fratele a greșit și îndreptare este aceasta de zici cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, miere ar fi pus. Gândiți-vã, cã era de atâta boalã supãrat și de atâtea zile nemâncat și nu s-a supãrat asupra fratelui, ci a aruncat pricina la Dumnezeu și s-a odihnit. Și bine zicea bãtrânul, știind cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânce miere, s-ar fi prefãcut și acel ulei în miere. Iar noi, dimpotrivã, la tot lucrul învinuim pe aproapele nostru și-l defãimãm ca și cum ne-ar fi ocãrât. Și mãcar cuvânt prost de vom auzi, îndatã îl întoarcem zicând: de nu ar fi vrut sã se mâhneascã nu mi-ar fi zis acel cuvânt. Unde este proorocul David, care zicea pentru Simei: „Lãsați-l sã mã blesteme cã Domnul i-a poruncit lui”. Zice vreodatã unui om ucigãtor, Dumnezeu sã blesteme pe prooroc?  Pentru ce dar a zis: „Lãsați-l cã Domnul a poruncit?” Proorocul era înțelept și știa cã alt lucru nu revarsã Dumnezeu mai cu prisos în suflet decât ispitele și mai vârtos în vreme de scârbã și de nevoie, pentru aceea, zice: lãsați-l sã mã blesteme, cã Domnul i-a zis. Pentru ce? Pentru ca sã vadã Dumnezeu smerenia mea și sã-mi întoarcã bune în locul blestemului lui. Vedeți cu câtã înțelepciune a fãcut aceasta proorocul? De aceea se opunea celor ce voiau sã pedepseascã pe cel ce îl blestema, zicând: Ce aveți cu mine, voi fiii Saroiei? Lãsați-l sã mã blesteme cã Domnul i-a zis. Noi însã de vom auzi vreun cuvânt, îndatã ne asemãnãm câinilor, care când aruncã cineva în ei cu o piatrã, lasã pe cel ce a aruncat și aleargã la piatrã și o mușcã. Așa facem și noi: lãsam pe Dumnezeu, care cu voia Lui îngãduie sã vinã ispitele, pentru ca sã curãțeascã pãcatele noastre și alergãm cãtre vecin zicând: pentru ce mi-a grãit cutare vorbã, pentru ce mi-a fãcut cutare lucru? Și în loc sã ne foloseascã dintr-aceasta noi facem dimpotrivã și ne smintim pe noi înșine, nesocotind cã toate se fac cu pronia lui Dumnezeu pentru folosul nostru.

         Domnul Dumnezeu sã ne înțelepțeascã, prin rugãciunile sfinților, Cãruia i se cade slava, cinstea și închinãciunea,  

Amin !

CUVANTUL  AL 8 -LEA

PENTRU TINEREA DE MINTE A RAULUI

         Parintii au zis ca nu se cade nicidecum calugarilor a se mania, nici a intrista pe altul, adaugand ca cel ce a biruit mania, pe insusi diavolul a supus ; si iarasi ca cel stapanit de patima aceasta este cu totul strain de vietuirea calugareasca. Deci pentru noi, care nu numai ca ne pornim spre manie, ci si suntem stapaniti de dansa, ce ramane sa zicem ? Ca alta este a fi atatat de manie si indata a te potoli si alta este a tine in inima foc nestins de manie. Aceasta este robirea de manie si se numeste mnisikakia (tinerea de minte a raului) si de mult plans este un ticalos suflet, care este robit de o rea si neomeneasca patima ca aceasta. De care foarte sa ne ferim si dupa Dumnezeu, noi insine sa ne ajutam, fratilor, unul pe altul, ca sa scapam de veninul acestei pricinuitoare de moarte patimi. Pentru ca uneori, cand se intampla vreo tulburare sau sminteala, cineva face metanie fratelui sau, dar si dupa metanie ramane neimpacat, avand cugetul ranit spre acela. Nu se cade sa lasam sa se incuibeze aceasta rautate a inimii, ci fara zabava, sa o scoata din gandul nostru, ca aceasta este tinerea de manie, precum am zis. Si trebuie multa sarguire, mare pocainta, barbateasca lupta sa punem, pentru ca sa nu se inradacineze intru noi aceasta patima. De face cineva metanie, zi ca a facut-o ca sa implineasca porunca, si poate ca intr-acel minut i-a incetat iutimea, dar netamaduindu-se de tinerea de patima prin osteneala, ramane iarasi mahnit asupra acelui frate si nu se potoleste scarba, ba se mareste. Pentru ca, precum am zis mai sus, alta este tinerea de manie si alta mania, alta este cearta (sporovirea) si alta tulburarea. Sa va spun o pilda, ca sa pricepeti. Socotiti cuvantul unui frate ce va sa-l spuna altuia, ca un carbunas mic ce il baga cineva intr-un cuptor ca sa-l aprinda. Deci, precum acest carbunas de-l va lasa singur si nu va sufla, nici nu va spune surcele sau paie peste el, se stinge ; tot asa si acel cuvant al fratelui, de-l va suferi celalalt, socotind ca l-a grait ori din prostime, ori din nebagare de seama, iata ca a trecut si s-a potolit. Iar daca cel ce a auzit cuvantul va incepe a se framanta in gandul lui si a se tulbura zicand : pentru ce sa-mi zica mie aceasta ? sau pentru ce sa nu-i dau si eu cutare raspuns ? si cum ca el nu oricum ci intr-adins mi-a grait acest cuvant ca sa ma scarbeasca, iata ca a pus paie deasupra carbunelui. Intocmai ca atunci cand se aprinde focul : intai se face fum, adica tulburare si intunecare a mintii, iar din aceasta incep gandurile a se asmuti si a se lupta, din care se pricinuieste inimii indarjire, iar aceea incepe a atata pe om spre razbunare impotriva celui ce l-a scarbit. Aceasta indarjire indata naste salbaticiunea, care este impotriva blandetei omenesti, precum a zis avva Marcu : “Cel indarjit cu inima mestesugeste rautate in cugetele sale si nu i se va putea infrange inima decat prin smerenie, rugaciune si rabdare”, iar de va rabda cineva de la inceput, cuvantul cel mic al fratelui sau, stinge precum am zis, acel mic carbune, inainte de a incepe a fumega. Insa de va vrea si atatarea poate sa o potoleasca, pana este mica, prin tacere, prin rugaciune si prin cainta din inima. Iar de va ramane fumegand, invalvatandu-si si aprinzandu-si inima prin aducere aminte, galcevindu-se cu gandul : “De ce sa-mi zica aceasta?” sau “Ii voi zice si eu cutare”, din aceasta galcevire si lupta a cugetelor sale, inima e flacara si se aprinde focul maniei. Ca mania, precum zice marele Vasile, este infierbantare a sangelui celui dimprejurul inimii. Aceasta este iutimea fierii, oxinolia (grabnica maniere = irascibilitate). Si pe aceasta, de va vrea cineva, poate cu lesnire sa o stinga pana nu se va face urgie (manie grozava, ura). Iar de va ramanea tulburandu-se neincetat cu cugetul si zdruncinandu-se, se aseamana celui ce baga lemne in foc si aprinzand vapaie mare face jeratic si aceasta este urgia. Aceasta a spus avva Zosima ca inseamna cuvantul care zice : unde nu este adaugire maniei se potoleste razboiul. Ca de nu se va grabi cineva sa se defaime pe sine la inceputul tulburarii, cand adica a inceput a se atata si a fumega, plecandu-se inainte de a se aprinde mania, se potoleste. Iar neimpacandu-se si imboldindu-se neincetat cu cugetul, ca la adaugirea de lemne peste foc, face in sufletul sau jeratec de carbunii mari ai urgiei, care, chiar daca se sting, nu mai putrezesc ; ba si sangele de-si va varsa, nu poate scapa de dansa.

         Iata, v-am aratat deosebirea si ati inteles ce este tulburarea, ce este mania, ce este urgia si ce este mnisikakia, adica tinerea de minte a raului. Ca vedeti, pentru un cuvant, la cata rautate ajunge omul. Iar de se va smeri de la inceput si va pune vina asupra-si, de va rabda cuvantul fratelui si de nu se va partini, nici nu va raspunde pentru un cuvant, doua sau cinci, de nu se va rasplati rau pentru rau, lesne scapa de toate aceste rautati.

         Drept aceea, mereu va zic : siliti-va sa stapaniti patimile pana sunt mici, pana nu se inradacineaza, nici nu s-au intarit si au inceput sa va asupreasca, ca apoi multa sudoare veti suferi pana sa va izbaviti de dansele. Ca altceva este a scoate din radacina o ierbusoara, si altceva a dezradacina un copac. Mult ma mir cum de nu pricepem ceea ce cantam in toate zilele : ca ne blestemam pe noi insine si nu luam aminte intelesul cantarilor. Fiindca zicem : de am rasplatit celor ce mi-au facut rele, sa cad de la vrajmasii mei in desert. Ce va sa zica : sa cad ? Cata vreme cineva sta pe picioarele sale, se poate impotrivi vrajmasului sau, da razboi si este lovit, se lupta sa biruiasca chiar daca este biruit, pentru ca inca sta. Iar de se va intampla sa cada, nu se mai poate lupta cu vrajmasul. Deci noi ne blestemam singuri : nu numai sa cadem in fata vrajmasilor nostri, si sa cadem si deserti. Si ce va sa zica a cadea desert in fata vrajmasului ? A cadea, am zis, inseamna a nu mai avea putere sa stai impotriva, zicand pe pamant. Iar desert, inseamna a nu mai avea nici o putere ca sa te scoli macar de la pamant ; caci cel ce poate sa se scoale, poate iarasi sa se ajutoreze si sa vina iarasi la razboi, cu orice mijloc. Mai pe urma zicem : sa goneasca vrajmasul sufletul meu si sa-l prinda, adica sa-l apuce in mainile lui si sa-l supuna intru toate. Toate acestea ne blestemam a le patimi de vom rasplati rau pentru rau. Dar nu zicem numai acestea, ci inca adaugam : sa calce jos pe pamant viata noastra. Ce este viata noastra : faptele cele bune. Cerem sa fie calcata pe pamant, adica sa ne facem cu totul pamantesti, avand tot gandul nostru impilat pe pamant. Apoi zicem : slava mea in tarana sa locuiasca, adica mintea si stiinta ce se nasc in suflet din paza sfintelor porunci, sa le ingroape in pamant. Asadar, zicem sa faca slava noastra spre rusinarea noastra, adica sa o arunce in tarana si sa se faca pamanteasca viata si slava noastra, ca sa nu mai socoteasca nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupesti ; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu : “Nu va ramanea Duhul meu intru ei, fiindca sunt trupesti”.

         Acestea toate cantand, ne blestemam pe noi, de vom rasplati rau pentru rau. Dar cate rele nu rasplatim pentru rele si nu vrem sa stim, nici sa le bagam in seama ? Caci a rasplati rau pentru rau nu se face numai cu fapta, ci si cu cuvantul si cu chipul. Sa nu gandeasca cineva ca este indreptat, pentru ca n-a rasplatit rau cu rau cu fapta ; ca poate face rasplatire precum am zis si cu cuvantul, si cu chipul si cu privirea, suparand pe fratele sau. Ca si cu privirea si cu orice alta miscare poti tulbura pe fratele tau. Toate acestea sunt rasplatiri cu rau pentru rau. Dar chiar si cand se nevoieste cineva sa nu rasplateasca rau pentru rau, nici cu fapta, nici cu cuvantul, nici cu chipul, nici cu miscarea, dar de va avea scarba in inima sa asupra fratelui si se va mahni asupra lui, tot e vinovat ca si cum ar rasplati rau pentru rau. Luati aminte ca sunt multe stari si deosebiri ale acestui lucru : ca si de nu se scarbeste, nici nu se mahneste cineva asupra fratelui sau, insa auzind ca altcineva l-a scarbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocarat, se va bucura, si cu aceasta se afla in vina rasplatirii cu rau. Si iarasi : de este cineva care nici in inima nu este mahnit asupra fratelui, nici nu se bucura de necinstea lui, ba inca se si scarbeste, insa nu-i pare bine cand il va vedea sporind in vreo bunatate, slava sau odihna, ci se mahneste, si aceasta este patima, macar ca este mai usoara.

         La inceputul cuvantului am zis ca este cineva care face metania fratelui, dar pe urma ramane totusi scarbit asupra lui si zicem ca a tamaduit mania facand metanie, insa nu s-a nevoit a face tamaduire si tinerii de minte a raului ; altul, intamplandu-se sa fie scarbit de cineva, facand metanie se impaca cu acela si nici tinere de minte a raului nu are in inima sa, dar de se va intampla mai pe urma sa-i zica un cuvant atingator, iarasi isi aduce aminte de cel dintai si se tulbura. Unul ca acesta se aseamana cu omul care a avut rana si puind alifie s-a inchis, dar numai pe dinafara, iar inlauntru inca este slab locul, si oricand se va lovi la acel loc, fiind mai slab se raneste mai curand decat daca s-ar lovi in alta parte a trupului si indata incepe a curge sange. Asa patimeste si acesta : a avut rana, a pus alifie, adica metania, si deocamdata rana, adica mania s-a vindecat, insa nu s-a tamaduit de tot, ci inca mai are semn de vatamare, din care acea rana indata se intarata, cand se va intampla vreo cat de mica lovitura. De aceea, trebuie sa se nevoieasca omul cu tot dinadinsul si sa tamaduiasca desavarsit acea rana, incat sa creasca, ca mai inainte si par pe locul acela, sa nu mai ramana nici un semn, nici macar sa nu se cunoasca ca a fost rana in acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel, decat numai rugandu-se lui Dumezeu din toata inima pentru cel ce l-a intristat, zicand : Dumnezeule, ajuta fratelui meu si mie pentru rugaciunile lui. Sa nu inceteze rugandu-se pentru fratele sau pana cand nu i se va linisti desavarsit inima. Fiindca este un semn de milostivire si de dragoste, ba si de smerenie a cere ajutor pentru rugaciunile lui, si oriunde este milostivire, dragoste si smerenie, ce poate face mania, tinerea de minte a raului, sau alta patima ? Precum a zis avva Zosima : “De va intinde diavolul toate cursele rautatii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toti dracii lui, toate raman zadarnice si se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos”. Iar alt sfant zice : “Cel ce se roaga pentru vrajmasii lui, numai acela nu are tinerea de minte a raului”.

         Lucrati, dar si pricepeti cele ce auziti. Adevarul va zic : daca nu le veti face cu fapta, nu le puteti pricepe cu cuvantul. Cine poate sa invete vreun mestesug numai din cuvant ? Au nu intai se osteneste lucrand si stricand, silindu-se si de multe ori neizbutind, pana cand, putin cate putin, ostenindu-se si avand rabdare, invata acel mestesug. Pentru ca vazand Domnul, cugetul si osteneala lui ii ajuta. Dar noi, voind sa invatam mestesugul mestesugurilor, cum vom putea sa-l deprindem numai cu cuvantul, fara a ne sili cu fapta ?

         Deci, o, fratilor, sa fim cu grija si sa ne nevoim a lucra pana cand avem inca vreme. Iar Dumnezeu sa ne lumineze ca sa ne aducem aminte si sa pazim cele ce auzim, ca sa nu ne osandim in ziua judecatii Lui. Caruia ii este slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor,

Amin !

 

CUVANTUL AL 9 -LEA

 PENTRU MINCIUNA

         Fratilor, vreau sa va graiesc putine cuvinte despre minciuna, fiindca vad ca nu prea va sarguiti sa va paziti limba si din aceasta lesne alunecam spre multe rautati. Caci, precum de multe ori v-am zis, din obicei se face si lucru bun si fapta rea, de aceea trebuie sa fim cu multa purtare de grija sa nu ne furam de minciuna; fiindca tot cel ce graieste minciuna, se departeaza de la Dumnezeu. Minciuna, dupa cum zice Scriptura, este de la diavolul si el este tatal minciunii. Deci, daca pe diavol il numeste tatal minciunii, apoi adevarul este Dumnezeu, dupa cum insusi zice: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. Vedeti de cine ne despartim prin minciuna si cu cine ne impreunam?

         Asadar, de voim sa ne mantuim cu adevarat, trebuie sa iubim adevarul cu toata silinta, si cu toata puterea noastra, pazindu-ne de toata minciuna, ca sa nu ne despartim de adevar si de viata.

         De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvantul, iar altul minte cu toata viata lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are banuiala. Unul ca acesta vazand pe cineva vorbind cu vreun frate, banuieste si zice: despre mine vorbeste acela. Iar de va vedea ca a contenit a vorbi, iar banuieste ca din pricina lui, a tacut. De-i va zice cineva vreun cuvant, banuind ca din pricina lui, a tacut. De-i va zice cineva vreun cuvant, banuieste ca pentru ca sa-l intristeze i-a zis. In scurt, la tot lucrul are banuiala asupra vecinului, zicand ca pentru mine a facut aceasta, pentru mine a zis aceea, si pentru aceasta a facut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindca nici un adrvar nu gandeste, ci la toate are banuiala. Din aceasta se nasc iscodirile, grairea de rau, neascultarea, vrajba si osandirea. Unuia ca acesta de se va intampla vreodata sa i se adevereasca banuiala in vreun lucru, zice, ca si cum s-ar indrepta in cuvant: de aceea iscodesc orice, ca afland greseala pentru care sunt defaimat sa ma folosesc, parasindu-ma de ea. Deci intai aceasta incepere este de la diavolul caci de la minciuna a inceput: ca nestiind a banuit ceea ce nu stia. Cum ar putea pomul rau, sa faca roada buna? Iar de voieste cineva cu adevarat sa se indrepteze, cand ii zice fratele: nu face aceasta, sau de ce ai facut aceasta, sa nu se tulbure, ci sa-i faca metanie si sa-i multumeasca, si asa se va indrepta. Caci de va vedea Dumnezeu ca in acest chip este cugetul lui, nu-l va lasa niciodata sa se amageasca, ci va trimite pe cel ce poate sa-l indrepteze. Iar a zice ca pentru a ma indrepta cred banuielilor mele, aceasta este o indreptare a diavolului, care voieste sa-l insele.

         Intr-o vreme, cand eram inca in obste eram suparat de diavolul ca sa pricep starea omului din miscarea lui. Si ascultati ce mi s-a intamplat. Intr-una din zile, acolo unde stateam, trece o femeie cu un vas de apa. Nu stiu cum m-am inselat, ca am cautat in ochii ei si indata gandul imi banui ca este curva. Dar cum am gandit aceasta, m-am intristat foarte tare si am intrebat pe batranul avva Ioan zicandu-i: cand nevrand mi se va rapi vederea sa privesc la cineva si din miscarea aceluia imi va banui cugetul de starea lui, ce mi se cade sa fac? Si-mi raspunse batranul: oare nu sunt multi care au metehne si gresale si pe urma, cu mare truda si osteneala se indrepteaza? Apoi, cum poti afla starea omului? Ci fereste-te sa nu crezi niciodata gandurilor tale, ca insasi aceasta socoteala este gresita, pentru ca indreptarul cel stramb si pe cele drepte le strambeaza. Si asa, de atunci incoace, cand imi zice gandul despre soare ca este soare, sau despre intuneric ca este intuneric, nu credeam.

         Nu este fratilor, nimic mai greu ca banuielile. Atat sunt de vatamatoare, incat de se vor invechi in noi, incep a ne incredinta si a gandi adevarat ca vedem lucruri, care nici nu sunt, nici nu pot sa fie. Sa va spun pentru aceasta un lucru minunat, pe care l-am vazut eu insumi, tot pe cand eram in obste.

         Era acolo, un oarecare frate, care era suparat de aceasta patima si atat credea gandurilor sale, incat nu se indoia de nici o parere a sa ca nu este asa cum ii zicea gandul. Deci, cu vremea, crescand aceasta patima, la atata inselaciune l-a adus diavolul, incat, intr-una din zile intrand in gradina si iscodind si priveghind ca sa vada ceva, i s-a parut ca vede un frate furand smochine si mancand. Si era ziua aceea vineri, nefiind inca doua ceasuri de zi. Dupa ce s-a incredintat de parerea lui, caci, cu adevarat a vazut lucrul, s-a ascuns si iesind afara fara a zice nimanui nimic, a pandit la vremea Sfintei Liturghii, sa vada ce va face acel frate la pricestanie (ca unul ce furase smochine, dupa parerea lui si le mancase). Vazandu-l ca isi spala mainile ca sa se impartaseasca, a alergat si a spus egumenului zicand: iata cutare frate merge cu ceilalti frati sa se cuminece. Ci porunceste sa nu-l impartaseasca, pentru ca eu l-am vazut astazi de dimineata in gradina, furand smochine si mancand. Auzind egumenul acesta, s-a grabit si l-a chemat, pana nu se apropiase de preotul care pricestuia si luandu-l la o parte, i-a zis: spune-mi frate, ce este aceasta ce ai facut astazi?, iar acela, se mira si-l intreba: unde stapane? Iar egumenul i-a zis lui: cand ai intrat in gradina de dimineata. Fratele raspunse mirandu-se: nici gradina n-am vazut-o astazi, nici aici nu am fost, ci acum am sosit de afara, caci indata ce am iesit de la utrenie, m-a trimis economul la cutare ascultare. Si era locul ce se spunea foarte departat si de-abia sosise acel frate, atunci in vremea Liturghiei. Deci, chemand egumenul pe econom il intreb: unde ai trimis pe cutare frate astazi? Economul raspunse aceea ce zisese si fratele, ca la cutare sat l-a trimis. Egumenul zise: dar cum nu l-ai adus sa ia blagoslovenie? Atunci economul facu metanie, zicand iarta-ma stapane, ca te odihneai de osteneala deniei, pentru aceasta nu l-am adus sa ia blagoslovenie. Egumenul incredintandu-se, l-a slobozit de a mers si s-a impartasit. Apoi, chemand pe acel ce credea gandurilor sale, l-a canonisit si l-a oprit de la Sfanta Impartasanie. Dar nu i-a facut numai atat. Ci dupa ce au iesit de la Sfanta Liturghie, facand sobor, a spus intamplarea cu lacrimi si scotand pe acel frate inaintea tuturor, l-a infruntat si greu l-a mustrat, pentru trei lucruri: intai ca sa rusineze pe diavolul care ii semana acele banuieli; al doilea, ca sa i se ierte pacatul prin necinstea aceea si sa se invredniceasca a primi de aici inainte ajutor de la Dumnezeu; si a treia oara, ca sa invete si pe ceilalti frati, ca niciodata sa nu creada parerilor lor. Si mult invatandu-ne pentru aceasta si pe noi si pe fratele, zicea ca nu este alt pacat mai greu, decat banuiala, incredintandu-ne cu ce s-a intamplat. Si multe asemenea ne invatau parintii, ca sa ne ferim de stricaciunea banuielilor. Deci, sa ne sarguim fratilor, cu toata puterea noastra, ca sa nu credem banuielilor. Caci, cu adevarat alt pacat nu ne departeaze de Dumnezeu ca acesta, facandu-ne nebagatori de seama de pacatele noastre si cercetatori de cele straine, indeletnicindu-ne numai spre iscodirea celor ce nu ne sunt de folos, din care nici un bine nu ni se pricinuieste, ci mai vartos scarbe de multe feluri, si din aceasta se pierde frica de Dumnezeu. Deci, de se vor semana si la noi banuiri rele, din pricina rautatii noastre, indata sa le intoarcem spre bine si asa nu ne vom strica, ca aceste presupuneri nu lasa niciodata sufletul in pace.

         Iata aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvantul este asemenea de pilda, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: iarta-ma, ca m-am lenevit sa ma scol, ci zice ca a fost racit sau slabit de osteneala si alte feluri de minciuni adauga, ca sa nu faca o metanie si sa se smereasca sa ceara iertaciune. Si de-l va infrunta cineva la vreun lucru, se priceste si se galceveste, ca sa-si acopere rusinea. Tot asemenea, si cand va avea discutie si zicand: tu ai zis aceasta, tu ai facut aceasta, eu n-am zis nimic. Si cutare a facut sau a zis aceasta si aceasta, numai ca sa nu se smereasca. Iarasi, de va dori vreun lucru, nu vrea sa zica adevarul ca doresc cutare, ci pune pricina de indreptare zicand ca are cutare neputinta si-i trebuie acel lucru. Si spune atatea minciuni ca sa-si implineasca pofta. Ca precum tot pacatul, sau din pofta, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot asa si minciuna din aceste trei se face, adica: sau pentru ca sa nu se necinsteasca si sa se smereasca, sau pentru ca sa-si implineasca pofta, sau pentru ca sa castige ceva. Si nu se linisteste la un loc, ci neincetat inconjoara si totdeauna se gateste ce sa graiasca, numai sa-si implineasca scopul. Pe unul ca acesta, chiar si adevarul de ar spune, nu-l crede nimeni, ca si adevarul lui este cu banuiala. Se intampla insa uneori sa fie trebuincioasa si iconomia cuvantului, cand de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricina de si mai multa tulburare, scarba si primejdie. Precum a zis avva Amona avvei Agaton spre pilda: intre doi oameni s-a facut moarte inaintea ta si unul a intrat in chilie la tine. Si fiind el cautat de judecatori te intreaba zicand: la tine s-a facut uciderea? Deci, de nu vei iconomisi, il dai pe om spre moarte. La o nevoie mare ca aceasta, de va grai cineva minciuna este iertat. Numai si atunci sa nu fie fara de grija, ci sa se pocaiasca si sa planga inaintea lui Dumnezeu, si sa o socoteasca si pe aceasta ca pe o intamplare de ispita. Insa nici aceasta sa nu o faca adesea, ci, cum am zis, la o foarte mare nevoie. Ca precum leacul pentru nervi si pentru curatenie de-l va lua cineva adesea, il strica, iar de-l va intrebuinta rar, numai la vreme de trebuinta il foloseste, asa si tainuirea adevarului, in multi ani odata sa o faca cineva, cand se va vedea la mare nevoie, inca si atunci cu frica si cu cutremur, descoperind lui Dumnezeu si cugetul si nevoia si asa i se poate ierta, ca intr-alt chip se strica si cu aceasta. Iata, v-am spus cine este cel ce simte cu cugetul si cine cu cuvantul. Deci, sa spunem acum si despre cel ce minte cu vietuirea sa.

         Acela, minte cu vietuirea sa, care altul este pe dinlauntru si altul pe dinafara; adica, cel ce fiind lacom, se arata a fi postitor; sau fiind asupritor, graieste despre milostenie si lauda milosardia; sau fiind mandru, fericeste smerenia. Si nu face aceasta vrand sa laude fapta cea buna: ca de ar grai cu acest fel de scop ar marturisi cu smerenie mai inainte neputinta lui, zicand: vai mie ticalosului, ca sunt lipsit de toata bunatatea. Si numai dupa ce-si va marturisi neputinta lui sa laude fapta cea buna; si nici ferindu-se sa nu sminteasca pe cineva, pentru aceea o lauda. Ca nu se cuvine sa zica: eu sunt pacatos si ticalos, pentru ce dar, sa smintesc si alt suflet, sa am si aceasta greutate? Ca de ar face asa, macar ca pacatuieste ascuns, cel putin la aratare s-ar vedea ca face bine, pentru ca nu sminteste pe altii. Ca a se osandi pe sine este o fapta a smereniei, si ati fi mila de fratele tai ca sa nu-l smintesti, este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu lauda fapta cea buna cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca sa-si acopere rusinea. Fericeste numele faptei celei bune si graieste de dansa ca si cum si el ar fi asa, sau si de multe ori ca sa insele pe altul si sa-l strice. Ca nici o rautate sau eres, nici insusi diavolul nu poate sa amageasca pe cineva, de nu se va fatarnici ca are fapta buna. Precum zice Apostolul: ca si diavolul se preface inger luminat. Deci de se schimba stapanitorul, nu-i de mirare ca se vor preface si slugile lui. Asadar, mincinosul sau temandu-se de rusine ca sa nu se smereasca, sau, precum am zis, vrand sa insele pe cineva va sa-l strice, graieste de fapta cea buna si o lauda si se minuneaza de dansa, ca si cum si el ar fi asa si o stie. Acesta este cel ce minte cu vietuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arata in fata, si altul este in ascuns. Toata vietuirea lui este fatarnica si mincinoasa.

         Iata dar, v-am spus despre minciuna ce este de la cel viclean. V-am grait si de adevar, cum ca este insusi Dumnezeu.

         Deci sa fugim de minciuna, fratilor, ca sa scapam de alcatuirea vicleanului si sa ne nevoim a castiga adevarul, ca sa ne unim cu Dumnezeu care a zis: Eu sunt Adevarul.

         Dumnul Dumnezeu sa ne invredniceasca adevarului sau; Caruia i se cade slava, puterea, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor,

Amin!

 

 

CUVÂNTUL  AL 10 -LEA

PENTRU CA SÃ UMBLÃM PE CALEA LUI DUMNEZEU CU LUARE AMINTE

           Sã ne sarguim fratilor, pentru mantuirea noastra si sa fim cu luare aminte ca sa nu pierdem vremea in zadar, caci cu adevarat, mult vom cauta zilele acestea si nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna catre sine: Arsenie, nevoieste-te sa-ti castigi ceea ce ai cugetat cand ai iesit din lume! Iar noi, ne aflam in mare lenevire, si nici pentru ce am lasat lumea nu stim, nici ce lucru este ceea ce am hotarat sa savarsim. Pentru aceea, nu numai ca nu sporim, ci si pururea ne scarbim. Aceasta ni se pricinuieste ca nu suntem cu luare aminte si cu paza in inima noastra. Ca de am vrea cu tot dinadinsul sa ne nevoim putin, nu ne-am scarbi atat de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru ca desi are cineva osteneala la inceput, dar putin cate putin sporeste inainte si apoi cu odihna savarseste faptele cele bune, ca vazand Dumnezeu osteneala lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele. Caci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar si vointa aceasta este inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu si spre osardie si apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange si primeste duh, adica nevoieste-te si vei dobandi fapta cea buna. Eu cand invatam la scoala cea elineasca, la inceput foarte mult ma osteneam si cand mergeam sa iau invatatura, adica (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar daca nu am incetat silindu-ma, mi-a ajutat Dumnezeu, si atat m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa stiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii. Si cu toate ca aveam prieteni si eram iubit de dansii, dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa ma duc la vreo adunare a lor, ori pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara cand ne slobozea dascalul de la scoala, de mare nevoie ma scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a citaniei si apoi ma intorceam iarasi la chilia mea, indeletnicindu-ma cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu ma grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, si asa, orice gaseam pranzeam, însa cartea nu lipsea de langa mine, ci si mancand ma plecam si citeam pe dansa. Chiar si cand ma culcam dupa pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas si de ma fura putintel somnul, îndata saream iarasi la citire. Seara, dupa ce ma intorceam de la vecernie si aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Si atata eram cuprins de ravana invataturii, încat nimic altceva nu ma îndulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atata ravna si pofta ca sa se deprinda si sa se imbogateasca, cu atat mai vartos spre fapta buna. Si asa simteam un indemn si o mare indraznire din aceasta pilda. 

        Deci, si din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se leneveasca si sa glumeasca. Caci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste si cu altceva decat cu acel mestesug, asa si cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua si noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa sa se deprinda si sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa asa, nu numai ca nu sporesc, ci se si tulbura totdeauna si se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc si greseste. Pentru aceasta si acel sfant batran a zis: Umblati pe calea cea imparateasca si masurati si milurile (pluralul de la mila - unitate de masura de circa 1500m) ei. Deci atat lucrul cel peste masura (adica ipervoli) cat si cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adica elipsis), nu se socoteste fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura: "Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea imparateasca". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta a inimii se face, cand nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc numai cea de o masura, adica fapta cea buna". Ca si cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea si aceasta ratacire munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar intampla se nasc si acei viermi apoi mananca lemnul; si precum fierul din sinesi facand rugina, aceea il roade, si moliile strica hainele din care se fac; tot asa si sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea vreo fire sau stare si apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot asa si rautatea pe cei rai, pe care o vedem si la bolile trupesti. Cand cineva iese din randuiala si nu-si chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale si din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarasi piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este si rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc, adica: smerenia este in mijlocul mandriei si al fatarniciei; tot asa si cucernicia este in mijlocul rusinii si al obrazniciei, asa si celelalte fapte bune. Deci, cand se va invrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu si macar ca il vezi mancand, band, dormind si el ca si ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar cand nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la stanga, adica spre prinos, sau spre lipsa si i se pricinuieste boala, care - precum am zis, este rautatea. 

        Iara dar, aceasta este calea cea împarateasca, pe care au umblat toti sfintii, iara milurile (plural de la mila), sunt starile cele de multe feluri, pe care trebuie sa le numere cineva, adica unde se afla, la ce loc, a ajuns si la ce stare a venit. Caci noi ne asemanam, precum am zis, celor ce vor sa calatoreasca spre a merge la cetatea Ierusalimului. Si iesim toti dintr-un oras, unii merg numai cinci mile de loc si raman, altii zece si inceteaza, altii pana la jumatatea caii si ostenesc, iar altii abia ies din cetate si raman imprejurul ei tavalindu-se pe gunoaie. Unii dintre calatori insa se intampla de merg doua - trei mile de loc si apoi gresesc drumul si umbla ratacindu-se cinci mile pana sa se intoarca. Altii merg aproape de cetate si ramanand afara de porti nu apuca sa intre inauntru. Asa suntem si noi: toti ca dintr-o cetate am iesit din lume si am venit la manastire, avand toti un cuget, adica, sa castigam fapte bune. Însa unii am inceput putintel si am ramas, altii mai mult si am statut, altii pana la jumatatea caii si ne-am oprit, iar altii n-am facut nimic, ci numai ni s-a parut ca am iesti din lume, dar am ramas tot in patimile lumii si in putoarea ei. Iar desi facem putintel bine, iarasi il stricam, ba uneori stricam mai mult decat ceea ce am lucrat. Sau savarsind vreo fapta buna, ne mandrim fata de aproapele nostru si ramanem afara din cetate si nimic nu ne folosim, ca de am si ajuns pana la cetate, dar inlauntru nu intram. Si astfel nu implinim cugetul cu care ne-am calatorit cand am iesit din lume. Deci fiecare din noi sa se socoteasca unde este; daca a iesit din orasul sau si s-a departat, sau a ramas afara la poarta, iarasi intru putoare, daca a umblat putin sau mult; daca a ajuns la mijlocul drumului, sau daca umbla doua mile si se intoarce cinci; daca a ajuns pana la poarta cetatii sau daca a intrat in Ierusalim. Fiecare sa ia seama la starea sa unde se afla. În trei stari se poate afla omul: unul este cel ce nu inceteaza a pacatui, altul care paraseste pacatul si altul care il dezradacineaza. Cel ce lucreaza pacatul, este cel care se afla pacatuind; cel ce se opreste este cel ce nici nu il face neintrerupt, dar nici nu inceteaza cu totul; ci se lupta putin si iarasi se supune patimii. Iar cel ce drzradacineaza patima este cel ce se nevoieste impotriva patimii pana o biruieste si se izbaveste de ea. Însa aceste trei stari, au multa latime de cercetare. Spre pilda, spuneti-mi ce patima voiti sa cercetam. Voiti sa graim despre mandrie? sau despre curvie?  sau mai bine sa vorbim despre trufie, fiindca mai mult suntem biruiti de dansa? Cel ce afla intru aceasta patimea, nu poate suferi nici un cuvant al fratelui sau, ci de aude un cuvant se tulbura si-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar dupa ce inceteaza razboiul, sta socotind pentru ce sa-i zica acela ce i-a zis, se scarbeste asupra-i si, cuprins de pizma, ii pare rau ca nu i-a zis si mai multe decat cele ce i-a grait; gaseste cuvinte si mai amare ca sa-i raspunda si zice: fiindca nu i-am zis cutare vorba, pentru ce sa-mi zica el aceasta? Deci am sa-i zic si eu aceasta. Mereu se lupta cu acest fel de cuget, nepotolindu-si mania. Aceasta este o stare a rautatii din indelungat obicei întarita. Dumnezeu sa ne izbaveasca de acest fel de rautate: ca o stare ca aceasta este hotarata de munca iadului, fiindca pacatul ce se face cu neincetata lucrare, este osandit muncii celei vesnice. Unul ca acesta de va vrea sa se indrepteze, nu poate singur sa-si biruiasca patima sa, de nu va avea ajutorul sfintilor. Drept aceea se cade sa ne nevoim a dezradacina patimile, inainte de a le obisnui. 

        Este un altul, care, de asemenea, auzind un cuvant, se tulbura si zice si el cinci sau zece pentru unul, si se scarbeste asemenea celui dintai, ca nu i-a zis si altele mai rele si tine si manie, dar putine zile si apoi se intoarce; unul tine numai o zi manie si se impaca, iar un altul indata se tulbura, ocaraste, zice cate ii vine la gura, dar iarasi in graba se potoleste si se linisteste. Toti acestia, ca si cel dintai cata vreme sunt cuprinsi de aceste porniri, sunt in osanda de munca (asemenea celor ce se afla facand pacatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire intre ei. 

        Sa spunem si despre cei ce inceteaza patima. Unul aude un cuvant si se intristeaza intru sine si se scarbeste, nu pentru ca a fost necinstit, ci pentru ca n-a suferit. Altul, macar ca e biruit de greutatea patimii, insa nu lenevindu-se, ci silindu-se si ostenindu-se. Altul, nevrand sa raspunda cuvant, este rapit de obicei. Altul se nevoieste ca nici sa nu graiasca cuvant prost, dar se intristeaza pentru ca a fost necinstit, insa se defaima pe sine, pentru ce sa se mahneasca, si-i pare rau de aceasta. Iata acestia sunt dintre acei ce se sarguiesc sa inceteze patima, dar se afla inca in frica primejdiei, macar ca si intre dansii este deosebire (adica cel ce este biruit ostenindu-se iar nu lenevindu-se, cel ce este rapit de obicei si cel ce se osandeste pe sine ca n-a suferit ocara cu multumita); si mai mare deosebire au decat cei ce se afla intru lucrarea pacatului, caci toti acestia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc sa inceteze patima, fiindca nu voiesc sa faca rau, ci se intristeaza. Pentru care si zic Parintii: ca tot lucrul pe care nu-l voieste sufletul, nu tine multa vreme. Însa au datoria sa se cerceteze pe sine, daca nu cumva, desi nu rasplatesc pentru ceea ce au patimit, dar poate cu altceva se impotrivesc si de aceea se biruiesc si se ranesc. Sunt si unii care se sarguiesc sa inceteze vreo patima, insa pentru alta patima: ca cel ce tace si nu raspunde din trufie sau din placerea oamenilor, sau din alta patima oarecare: acestia vor sa tamaduiasca rautatea cu alta rautate. Pentru aceasta avva Pimen a zis ca niciodata viclesugul nu strica pe viclesug. Acestia se numara cu cei ce lucreaza pacatul si in zadar se inseala pe sinesi. 

        Acum sa graim si despre cei ce dezradacineaza patima. Este unul care se bucura daca va fi necinstit, insa ca sa aiba plata. Unul ca acesta este dintre cei ce dezradacineaza patima, dar nu cu cunostinta. Altul se bucura fiind batjocorit, insa pentru ca se socoteste vrednic a fi batjocorit si cum ca el este vinovat. Acesta dezradacineaza patima cu pricepere. Caci a fi necinstit si a te invinui pe sineti si a primi cele ce ti se intampla ca si cum ti s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: caci tot cel ce se roaga lui Dumnezeu sa-i dea smerenie, trebuie sa stie ca aceasta este ceea ce cere, adica sa-i vina vreo necinste. Si cand va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca si el insusi pe sine sa se defaimeze si sa se necinsteasca in gandul sau. Este si altul mai cu inalta intelepciune, care nu numai ca se bucura cand este batjocorit de cineva, si se socoteste vinovat, ci se intristeaza si-i pare rau pentru ce sa fie el pricina de tulburare celui ce l-a ocarat. Dumnezeu sa ne invredniceasca de aceasta stare. 

        Vedeti cata latime au aceste trei stari? Deci, fiecare dintre noi, precum am zis, sa vedem in ce stare suntem. Daca savarseste cineva cele ale patimii sale din voie, sau nu voieste sa faca rau, dar fiind biruit de obicei si rapindu-se il face si apoi indata se scarbeste si se intristeaza ca a gresit; sau daca se nevoieste sa inceteze patima, cu priceperea sau cu alta patima, precum am zis ca este atunci cand cineva tace din trufie, sau din placerea oamenilor, sau pentru vreun cuget omenesc, sau a inceput a dezradacina patima si o dezradacineaza cu pricepere. Fiecare sa stie unde se afla si la ce mila de loc a ajuns: ca nu numai in toate zilele se cuvine sa ne cercetam pe noi, ci si intr-un an sa facem cercare si intr-o saptamana sa ne ispitim si intr-o luna sa iscodim starea noastra si sa zicem: in saptamana cealalta nu eram ingreuiat de cutare patima, oare acum ma aflu? Si iar: anul trecut eram biruit de cutare patima, oare acum cum sunt? Si asa sa ne cercetam de am sporit ceva, sau tot in aceiasi stare ne aflam sau spre mai rau mergem. Dumnezeu sa ne invredniceasca ca daca nu vom dezradacina deodata de tot patima, macar sa ne oprim de la lucrarea pacatului si sa incetam patima. În adevar, greu lucru este a se afla cineva faptuind pacatul si nesilindu-se sa opreasca patima. Sa va spun cum se aseamana aceste trei stari, ca sa pricepeti. 

        Cel ce face pacatul se aseamana cu cel ce fiind sagetat de vrajmasi, el insusi cu mana sa impinge sageata in inima sa. Cel ce opreste patima se aseamana cu cel ce este sagetat de vrajmasi insa fiind imbracat cu camasa de fier, nu-l patrunde sageata. Iar cel ce dezradacineaza patima se aseamana cu cel ce prinde sagetile vrajmasului sau si le frange sau le arunca inapoi, in inima vrajmasului sau, precum zice psalmul: sabia lor sa intre in inima lor, iar arcurile lor sa se sfarame. 

        Deci, fratilor, si noi sa ne silim si de nu putem sa intoarcem sabia lor in inima lor, macar sa nu primim sagetile lor si sa le infigem noi insine in inima noastra; ci sa ne imbracam in camasa de fier a smereniei ca sa nu fim raniti de vrajmasul. 

        Domnul Dumnezeu cel bun sa ne acopere si sa ne dea pricepere si povatuire spre calea Sa. Caruia i se cade toata slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,

Amin!