luni, 8 iunie 2015

Avva Dorotei Învățături folositoare de suflet 1




CUVÂNTUL 1


PENTRU SUPUNERE (ASCULTARE)

   Din început, dupa ce a zidit Dumnezeu pe om si l-a împodobit cu tot felul de fapte bune, l-a pus în Rai, precum zice dumnezeiasca Scriptura, dar i-a dat si porunca sa nu manânce din pomul ce era în mijlocul Raiului. Si asa se afla acolo, întru rugaciune si contemplatie, întru toata slava si cinstea, iar simtirile îi erau întregi dupa fire, precum s-a zidit. Pentru ca dupa chipul Sau a facut Dumnezeu pe om, adica nemuritor si singur stapânitor, împodobit cu toate faptele bune.

   Când însa a calcat porunca si a mâncat din rodul pomului din care i se poruncise sa nu manânce, atunci a fost izgonit din Rai si a cazut din starea cea din fire în cea afara de fire, adica în pacat, în iubire de slava si iubire de poftele lumii acesteia si în celelalte patimi, stapânindu-se de dânsele si robindu-se lor prin calcarea poruncii. Astfel s-a înmultit rautatea peste masura, a împartit moartea, nimeni nu mai cunostea pe Dumnezeu, ci pretutindeni era revarsata necredinta. Numai câtiva, foarte putini (precum au zis parintii nostri) povatuindu-se de legea cea fireasca, au cunoscut pe Dumnezeu, caci vrajmasul îsi întinsese toata rautatea, deoarece împaratea pacatul. Atunci a început închinarea la idoli, s-au înmultit Dumnezeii, farmecele, uciderile si toata rautatea diavolului.

   Dar preabunului Dumnezeu i s-a facut mila de zidirea Sa si a dat legea cea scrisa prin Moisi, care oprea de la pacate si îndemna spre fapte bune, aratând ce trebuie si ce nu trebuie facut. A dat porunci, între care în cea dintâi zice: Domnul Dumnezeul tau unul este, ca sa osebeasca mai întâi mintea lor de multimea dumnezeilor. Si iar zice: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau si din tot sufletul tau, vestind pretutindeni ca unul este Domnul si un altul nu mai exista. Caci zicând: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, a aratat ca un singur Dumnezeu este. De asemenea, se spune în cele zece porunci: Domnului Dumnezeului tau sa te închini si numai Lui sa-i slujesti, de el sa te lipesti, întru numele lui sa te juri. Adica sa nu ai alti dumnezei, nici sa te închini la vreo asemanare din cele ce sunt sub cer, sau jos pe pamânt. Prea bunul Dumnezeu a dat lege spre ajutor, spre întoarcerea si îndreptarea rautatii, dar nu s-a îndreptat; a trimis prooroci, dar nici acestia nu au putut face nimic, caci precum zice Isaia, rautatea se întarise, nu mai era loc nici pentru alifie, nici pentru untdelemn, nici pentru legatura, caci nu era rautatea numai la o parte, numai într-un loc, ci cuprinsese tot trupul, tot sufletul si stapânea toate puterile lui, nefiind unde pune alifie si celelalte. Adica, toate erau supuse pacatului, toate stapânite de el. Iar Ieremia zice: doftorit-am Babilonul si nu s-a vindecat: adica am aratat numele Tau, am spus poruncile Tale, am povestit facerile de bine si mai înainte i-am vestit de venirea vrajmasilor, dar nu s-au îndreptat, nu s-au pocait nici nu s-au înfricosat si nici nu s-au întors de la rautatea lor. Iar în alt loc: nu au primit învatatura si sfatul. Iar proorocul David zice: De toata mâncarea s-a scârbit sufletul lor si s-au apropiat pâna la portile mortii.

   Atunci Preabunul Dumnezeu a trimis pe unul nascut Fiul Sau: ca numai la Dumnezeu ramasese tamaduirea acestei boli. Aceasta o cunoscuse si proorocii, caci graia David: Cel ce sezi pe Heruvimi, arata-te, ridica stapânirea Ta si vina sa ne mântuiesti pe noi. si iarasi: Doamne, pleaca cerurile si te pogoara, si altele asemenea.

   Deci, a venit Domnul nostru si s-a facut om pentru noi, ca sa vindece (precum zice marele Grigorie) asemanarea cu asemanare, cu sufletul suflet, cu trupul trup, întru toate facându-se om, afara de pacat. A luat pârga firii noastre si s-a facut din nou Adam, dupa chipul cu care zidise Dumnezeu pe Adam dintru început: a înnoit starea noastra cea dupa fire, a prefacut simtirile noastre la întregimea cea dintâi. Facându-se om, a ridicat pe omul cel cazut si a slobozit pe cel ce se facuse rob pacatului, pentru ca omul era asa de robit de diavolul, încât si cei ce nu voiau sa pacatuiasca erau siliti fara voie spre pacat, precum graieste apostolul ca din partea noastra: nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc.

   Dumnezeu, facându-se om pentru noi, a slobozit pe om din tirania diavolului , a sfarâmat toata stapânirea lui, i-a nimicit toata puterea, izbavindu-ne din tirania lui. Din robi ne-a facut slobozi. Numai de nu vom pacatui iarasi cu voia noastra, ca ne-a dat putere sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, curatindu-ne de tot pacatul cu sfântul Botez.

   Stiind însa Dumnezeu neputinta noastra, si mai înainte cunoscând ca si dupa Botez din nou vom gresi (precum zice Scriptura ca pornit este cugetul omului spre cele rele din tineretea lui) a înmultit bunatatea Sa, dându-se sfinte porunci curatitoare ca sa ne putem iarasi îndrepta de vom vrea, prin pazirea poruncilor. si nu numai de pacate sa ne tamaduim, ci si de patimi; pentru ca altele sunt patimile si altele pacatele. Patimile sunt acestea: mânia, trufia, iubirea de pofte, vrajmasia, pofta, rautatea si altele asemenea, iar pacatele sunt lucrarea acestor patimi, savârsirea lor cu fapta, împlinirea cu trupul a celor ce îndeamna patimile. Fiindca poate cineva sa aiba patimi si sa nu le savârseasca, adica sa nu faptuiasca. Ni s-a dat porunci, precum am zis, sa ne fereasca nu numai de pacatuire, ci sa ne izbavim si de patimi. Caci zice: legea a poruncit sa nu curvesti, iar Eu zic nici sa nu poftesti; legea a zis sa nu ucizi, Eu zic nici sa nu te mânii; ca de vei avea pofta sa curvesti, macar desi n-ai curvit astazi, pofta nu înceteaza a te îmboldi înlauntru pâna nu te va arunca la fapta. De ce te mânii asupra fratelui, din mânie cazi si în clevetire si în zavistie si asa putin cate putin mergând, ajungi si la ucidere. De asemenea, legea zice sa se scoata ochi pentru ochi si dinte pentru dinte si celelalte, pentru ca scopul legii era sa ne învete nu face ceea ce nu am fi voit sa patimim noi însine; ne oprea sa nu facem rautate ca sa nu patim si noi la fel. Dar Hristos ne sfatuieste nu numai sa primim palme cu rabdare, ci si cealalta fata a obrazului sa o întoarcem cu smerenie. Sfintii stiind acestea, în tot chipul se nevoiau ca sa se uneasca cu Dumnezeu, care, dupa Sfântul Botez, nu numai ca au taiat lucrarea pacatului, ci s-au silit de au biruit si patimile si au ajuns desavârsiti întru nepatimire, precum era sfântul Antonie, sfântul Pahomie si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti, care, având râvna sa se curateasca (precum zice apostolul) de toata întinaciunea trupeasca, se sileau cu paza poruncilor sa-si curateasca sufletul si sa-si destepte mintea ca sa vina la fiinta cea dintâi; ca porunca Domnului este stralucitoare, adica foarte luminoasa si lumineaza ochii mintii.

   Pricepând acesti sfinti parinti ca, aflându-se în lume, nu pot cu lesnire sa faca fapta cea buna, au socotit sa vietuiasca viata straina, cu o petrecere deosebita, adica vietuirea cea calugareasca. Au început a fugi din lume si a locui în pustietati, cu posturi si cu privegheri, culcându-se jos pe pamânt si alte patimiri rele suferind, s-au lepadat si de patria lor si de toate rudeniile lor, de bani, de averi, de mosii si de alte bogatii, pazind nu numai poruncile, ci si trupurile lor aducându-le ca niste prinoase lui Dumnezeu, rastignindu-le cu patimirea cea rea. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: Mie mi s-a rastignit lumea, si adauga: si eu lumii. Atunci se rastigneste omul lumii, când se nevoieste sa biruiasca si sa omoare toate patimile si sa se lepede de pofta si dulceata lor. Asa se învredniceste sa zica cu apostolul: mie lumea s-a rastignit si eu lumii.

   În ce chip parintii s-au silit si s-au nevoit rastignindu-se lumii, asa se pare ca am vrea sa urmam si noi, pentru ca am lasat lumea si am venit la mânastire. Dar ce folos, fiindca nu voim sa ne rastignim lumii, ci înca avem poftele ei, înca iubim slava ei. Precum ne-am lepadat de lume si de toate lucrurile ei, trebuie sa ne lepadam si de poftele lucrurilor ei. Trebuie sa pricepem ce este aceasta lepadare, pentru ce am venit la mânastire, ce este chipul ce am luat, sa ne întarim într-însul si sa ne sârguim ca si parintii nostrii.

   Chipul pe care îl purtam e tocmit din haina sluta, adica fara mâneci, din brâu de piele, polistavrion si culion. Toate acestea sunt închipuiri si avem datoria sa stim ce însemneaza simbolul nostru.
Pentru ce purtam colovion fara mâneci, adica mantie? Pentru ca mânecile închipuiesc mâinile, iar acestea însemneaza fapta. Deci, când gândim sa savârsim vreun pacat cu mâinile adica sa furam, sa batem, sau alt pacat sa facem, sa cugetam la chipul nostru si sa întelegem ca nu avem mâini, adica nu avem mâini pentru a face ceva din cele ale omului celui vechi si sa ne înfrânam. Mantia noastra are si un semn mohorât. Dupa cum toti ostasii împaratului au la haina lor un semn mohorât, adica din haina împarateasca, ca sa se cunoasca din aceasta ca sunt ostasi ai împaratului, tot asa si noi sa purtam semn mohorât la mantie, aratând ca suntem ostasi ai lui Hristos si avem datoria sa suferim toate patimile, pe care le-a suferit El pentru noi. Caci, când a patimit Stapânul nostru, a purtat haina cea mohorâta mai întâi ca un împarat, ca este împaratul împaratilor si domnul domnilor, apoi ca un semn de batjocura. Având si noi semnul cel mohorât fagaduim, precum am zis, sa suferim patimile Lui. Precum ostasul nu-si lasa tabara lui ca sa se faca plugar sau negustor, fiindca îsi pierde starea sa, precum zice apostolul: Nimeni ostas fiind se amesteca în lucrurile lumii, ca sa placa celui mai mare; asa si noi, nu avem nici o grija de lumea aceasta, ci numai lui Dumnezeu sa slujim, pentru ca lesne sa putem împlini fagaduinta noastra si sa nu cadem iarasi în grijile lumesti.

   Avem si brâu, dar oare pentru ce îl purtam? Mai întâi ca sa fim gata de slujba, pentru ca tot cel ce voieste sa slujeasca întâi se încinge si asa îsi începe slujirea sa, precum zice Domnul: sa fie mijloacele voastre încinse. Brâul este de curea, ca sa omoram poftele noastre, caci si cureaua se face din trup mort; se încinge la mijlocul nostru, acolo unde sunt rinichii, în care loc, se zice, se afla pofta inimii. Despre aceasta zice apostolul: omorâti madularele voastre cele de pe pamânt: curvia, preacurvia si celelalte.

   Purtam polistavrion, care se aseaza crucis pe umerii nostri, adica purtam chipul crucii pe umerii nostri, precum zice Domnul: Ia-ti crucea ta si vino dupa mine. Dar ce altceva este crucea decât numai omorârea cea desavârsita a patimilor, ce se dobândeste prin credinta lui Hristos? Aceasta credinta, precum iarasi spun sfintii batrâni, izgoneste toate împotrivirile, iar lucrarea noastra o savârseste fara împiedicare, aducându-ne spre cea desavârsita omorâre despre toate lucrurile lumii. De ai lasat rudenii, sa te nevoiesti a taia si pofta de la ele; tot asa si pofta de bani, de mosii si de toate lucrurile de care te-ai lepadat trebuie a o taia, precum am mai zis. Aceasta este lepadarea cea desavârsita.

   Avem culion, semnul smereniei, pentru ca numai copiii cei mici poarta culion, iar nu si oamenii în vârsta. Noi pentru aceea îl purtam, ca sa fim prunci cu rautatea, precum zice apostolul: Nu fiti copii cu mintea, ci cu rautatea. Pentru ca pruncul cel mic nu are rautate, ci de se necinsteste nu se manie, de se cinsteste nu se mândreste, iar de este lipsit de ceva nu se întristeaza, ca este prunc la rautate si nu cauta sa rasplateasca cu rau celui ce l-a tulburat, nici nu face vreun lucru spre a fi laudat de oameni. Culionul mai însemneaza si darul lui Dumnezeu. În ce chip culionul acopera si încalzeste capul copilului asa si darul lui Dumnezeu acopera mintea noastra. Batrânii spun despre culion ca este simbolul darului Mântuitorului nostru Dumnezeu care ne acopera sufletul, pazindu-ne pruncia cea întru Hristos de vrajmasii cei vazuti care necontenit vor sa ne palmuiasca si sa ne raneasca.

   Iata, noi purtam toate acestea: brâu pe mijlocul nostru, care însemneaza omorârea poftei celei necuvântatoare, polistavrion pe umere, adica Crucea, lepadarea si rastignirea lumii si culion avem, spre închipuirea nerautatii si prunciei celei întru Hristos. Sa petrecem dar dupa chipul nostru, precum au zis parintii, ca sa nu purtam chip strain, ci precum am lasat cele mari, asa sa lasam si cele mici. Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin cate putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult, ca taierea voii. În adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta, decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii, îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. În ce chip, asculta : mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune : uita-te acolo ! El îi raspunde, nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice : spune si tu cutare cuvânt : si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge ; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin cate putin, deprinzându-se se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin cate putin se deprinde a nu avea nici o voie. si asa, oricine face se odihneste : caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire : ca toata tulburarea si ispita, prigonirea si bântuiala, nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra. Prea fericitul acela Dositei, trait în asa vietuire, asa mâncari si asa bauturi si odihne, nici odinioara auzind cuvântul lui Dumnezeu, precum ati auzit, pentru aceea a ajuns la asa masura duhovniceasca în asa de scurta vreme, pentru ca avea fericita ascultare. si ati ascultat cum l-a proslavit Dumnezeu ca n-a lasat sa ramâna nesocotita si uitata fapta cea buna a lui, ci a descoperit-o acelui sfânt batrân, care l-a vazut împreuna cu sfintii, desfatându-se întru fericirea lor. Dar sa va spun si alt lucru, ce s-a facut în zilele mele, ca sa cunoasteti ca fericita ascultare izbaveste pe om si de la moarte. Când eram în obstea fericitului avva Seridon, a venit acolo ucenicul unui mare batrân cu scrisoare de la staretul sau, având porunca sa se întoarca negresit pâna seara. În acea zi însa, au venit ploi mari si râul care era în apropiere crescuse foarte tare, dar el voia sa se întoarca negresit pentru porunca staretului. Atunci am socotit sa mergem cu el pâna la râu, ca vazându-l atât de mare sa se întoarca singur. Noi însa îl rugam sa ramâna, cunoscând ca era cu neputinta a nu se primejdui dar el nu ne-a ascultat. Deci, am mers împreuna, iar el, cum am ajuns la râu, s-a dezbracat de haine, le-a legat deasupra capului si a intrat în acel râu înfricosat. Noi stateam si ne miram, temându-ne de primejdia lui. El însa înnotând a trecut de cealalta parte, apoi îmbracându-se cu hainele sale, ne-a facut metanie luând iertaciune si a plecat cu grabnica alergare. Noi am ramas mult mirându-ne si înspaimântându-ne de puterea faptei lui celei bune, ca ne înfricosam numai uitându-ne la râu pentru marirea si repejunea lui. Fratele însa îl trecuse fara primejdie pentru ascultarea sa. Tot asa si fratele acela, trimis de staretul sau la oras, catre ispravnic, pentru oarecare trebuinta, când a vazut ca fiica aceluia îl silea sa faca pacat cu dansa, nazuind cu mintea la rugaciunea staretului sau, a zis : Dumnezeul parintelui meu, mântuieste-ma! si o, minune ! îndata s-a aflat pe drumul schitului, mergând catre staretul sau. Vedeti puterea faptei bune, vedeti lucrarea cuvântului cât ajutor are ? Caci numai pentru ca a chemat în ajutor rugaciunea parintelui sau zicând : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, izbaveste-ma, îndata s-a aflat pe cale. Socotiti smerenia si ascultarea amândoura. Ca aflându-se în mare lipsa în pustie si vrând batrânul sa trimita iarasi pe fratele la oras, la mai sus numitul ispravnic, nu i-a poruncit sa se duca, ci îi zicea : vrei sa mergi frate ? De asemenea si fratele nu zicea ca nu se duce, ci spunea : cum vei porunci parinte. Fiindca îi era teama si de cadere si de neascultare. Apoi, de mare nevoie i-a zis staretul : scoala, du-te fiule. si n-a zis : nadajduiesc la Dumnezeul meu ca te va acoperi. De asemenea si fratele, când se ispitea de fata aceea, nu zicea : Dumnezeul meu mântuieste-ma, ci : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, mântuieste-ma ! Fiecare din ei la rugaciunile parintilor sai nadajduia. Vedeti cum au împreunat ascultarea si smerenia ! Dupa cum se înhama caii la caruta si nu o ia unul înaintea celuilalt ca se sminteste carul, asa si ascultarea trebuie sa-si aiba înjugata smerenia. Nu se poate învrednici cineva, precum am zis, de acest dar, de nu se va nevoi sa-si taie voia sa, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa fie încredintat ca asculta de Dumnezeu. Cine este vrednic de mila, cine este destoinic de mântuire ?

   Se zice ca marele Vasile, cercetând odata chinoviile sale, zise unuia dintre egumenii sai : Ai vreun silitor pentru mântuire ? Iar acela i-a raspuns : toti nadajduim, parinte, sa ne mântuim prin rugaciunile tale cele sfinte. I-a zis lui iarasi marele Vasile : din cei ce se straduiesc pentru mântuire, ai pe cineva ? Atunci a priceput egumenul cuvântul ca si el era duhovnicesc si a zis : Am. Ada-l pe acela încoace, i-a zis marele Vasile. Deci venind fratele acela, îi zise sfântul : Da-mi apa sa ma spal. si s-a dus de i-a adus si s-a spalat. Apoi a luat si sfântul vasul cu apa si a zis fratelui : primeste si tu sa te speli. Și a primit acela si i-a turnat apa sfântul si s-a spalat fara nici o împotrivire. Dupa ce l-a cercat cu aceasta sfântul, i-a zis iara : când voi merge la biserica, vino de-mi ada aminte sa te hirotonesc preot. Iar fratele, iarasi fara nici o împotrivire ascultând, când a vazut pe sfântul în altar, a mers si i-a adus aminte. Și l-a hirotonit si l-a luat cu dânsul. Ca cine era vrednic sa fie împreuna cu acel sfânt purtator de Dumnezeu, fara numai acest frate blagoslovit, pentru marea smerenie si supunerea lui.

   Oare aveti si voi ascultare curata? Oare cunoasteti linistea ei? Odata am întrebat pe avva Ioan al lui avva Varsanufie : stapâne, Scriptura zice ca prin multe scârbe trebuie sa intram în împaratia cerurilor si eu vad ca nu am nici o scârba. Ma tem sa nu-mi pierd sufletul, pentru ca nu am nici o scârba sau vreo grija. Și adevarat, asa era. Ca de mi se întâmplase sa-mi vie vreun gând, luam panahida si însemnam pâna nu începeam vreo ascultare si obisnuiam a întreba în scris pe batrâni pentru acel gând. De multe ori însa, înainte de a termina de scris gândul, simteam o usurare si mare folos. Nestiind puterea acestei fapte bune, precum am zis, si auzind ca prin multe scârbe trebuie cineva a se mântui, ma temeam pentru atâta liniste si odihna, ca nu aveam nici o grija. Întrebând pe batrân, el mi-a raspuns asa : nu te întrista ca nu ai scârbe, ca tot cel ce se supune sub ascultarea parintilor, are aceasta odihna si negrijire. Dumnezeului nostru, slava în veci.
Amin!


CUVÂNTUL AL 2 -LEA


PENTRU SMERENIE

   Un bãtrân a zis cã mai mult decât orice avem trebuinţã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Cãci smerenia strica toate meşteşugurile vrãjmaşului. Sã cercam şi noi şi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sã avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales cã şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinţa, cãci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curãţesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinţã nu poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinţã, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici alta fapta bunã nu se pot sãvârşi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice smerenie, adicã gând şi cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaşului.

   Vedeţi, fraţilor, câtã putere are smerenia? Diavolul însã este şi se numeşte împotrivitor. Este vrãjmaş pentru cã nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru cã se împotriveşte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meşteşugeşte în tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii şi cu trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreşte prin îndãrãtnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrãjmaş ci şi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toţi sfinţii pãrinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au sãvârşit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãţuiascã spre împãrãţia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are zãticnire şi poticnire”.

   Sa ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca nişte neputincioşi ce suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. Şi cred la mila lui Dumnezeu ca pentru oricât de mica fapta ce o vom sãvârşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împãrtãşi de sãlãşuirea sfinţilor celor ce s-au ostenit, desãvârşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât pe alţii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie. Smerenia este mare, cã singura se împotriveşte trufiei şi pãzeşte pe om de dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternica a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperã pe om şi de celelalte doua patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia şi a face pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul vă spun cã cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu, puţin câte puţin îşi iese din minte şi se îndrãceşte, tulburându-se şi pre sine şi pe alţii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie, ci mai vârtos pãzeşte pe suflet de toata patima şi ispita.

   Sfântul Antonie când a vãzut cursele diavolului întinse pe fata pãmântului şi oftând a întrebat pe Dumnezeu: “Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndatã se defaimã şi se osândeşte cã este vrednic de aceastã întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare şi fãrã întristare cu toata odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

   Încã sunt doua feluri de smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteşte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã şi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puţin cate puţin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a sãvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraţilor, pe cineva odatã intru aceasta ticãloasă stare, cãruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvânt, îl scuipa si-i zicea: “Cine eşti tu? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. Apoi a început sa-i defaime şi pe aceştia şi sã zicã: “nu ştiu decât pe Vasile şi Grigorie”; iar peste putina vreme şi pe aceştia a început a-i defaimã zicând: “nu ştiu decât numai pe Petru şi pe Pavel”. Acestuia i-am zis: “Frate, curând o sã te vad cã-i defaimi şi pe aceştia”. Şi credeţi-mã, peste putina vreme a început sã zicã: “si cine este Petru şi Pavel? Nu sunt nici aceştia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar, mai pe urma s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrãcit. De aceea, suntem datori fraţilor sã ne nevoim din toata puterea noastrã, sã nu primim mândria cea dintâi. Sã ştiţi şi aceasta cã este o mândrie mireneasca şi este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra fratelui tãu cã eşti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porţi haine mai bune şi altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea, sau cã mânãstirea lor este mai mare şi mai bogata, cã are fraţi mulţi, sã ştii cã toţi aceştia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, cã are glas frumos şi cântã bine, cã este blând şi slujeşte cu credinţa şi fãrã vicleşug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeşti sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se trufeşte cã privegheazã, cã posteşte, înşirând şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi şi ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca şi care cea cãlugãreasca. Deci sã venim acum şi la cele doua smerenii.

   Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. Precum pomii încãrcaţi de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus şi nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos şi atunci rodesc; aşa şi sufletul, cât se smereşte, atât rodeşte şi cu cat rodeşte cu atât se smereşte, cãci cu cât se apropiau sfinţii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoşi decât toţi oamenii. Sã va povestesc ce îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteşte mai pãcãtos, se mira şi zicea: “cum este cu putinţã aceasta?”, şi neştiind voia sã afle. Eu îi zisei: “boierule, cum eşti socotit în oraşul tãu?”. Şi mi-a zis: “mare şi întâi stãtãtor al oraşului”. Şi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eşti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eşti?”. El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la Ţarigrad şi te apropii de împãratul, cum te socoti? şi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “aşa este şi la pãcãtoşi”. Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt şi cenuşa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel şi Daniil, când era în groapa cu lei şi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, şi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoşare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. De asemenea şi cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de şapte ori fusese ars de tiranul şi nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiţi şi feriţi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, şi Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiţi pana la sfârşit. Vedeţi smerenia sfinţilor, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! Chiar şi atunci când însuşi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau şi se sfiiau. Aşa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav şi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. În scurt, toţi sfinţii aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârşirea poruncilor, cum am zis, şi fugeau de proslãvire. În ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aşa şi sfinţii fiind îmbrãcaţi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. Iar cei ce iubesc slava deşartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere ruşinea cu el, asemenea şi cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.

   Cum este, sau cum se naşte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte. Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? Nu ştii cã ai fapte bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã sunt aşa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai zis”. Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.

   De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”. Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã şi nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul şi sa-i ajute a face binele. Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.

   Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. Şi iarãşi, într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!


CUVÂNTUL AL 3 -LEA


PENTRU CONŞTIINŢĂ

   Dumnezeu când a fãcut pe om a sãdit întrânsul o dumnezeiascã scânteie de luminare, ca un cuget mai cãlduros si ca un cuvânt povãţuitor minţii omeneşti, ca sa deosebeascã binele de rãu. Aceasta este legea cea fireasca, ce se numeşte conştiinţã. Aşa Isaac sãpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii si toţi sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisã au plãcut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru pãcatele neascultãrii, atunci ne-a trebuit legea cea scrisa, ne-au trebuit sfinţii prooroci, ne-a trebuit însãşi venirea Mântuitorului nostru Hristos, ca sã o lumineze şi sã o învieze, ca sã aprindã iarãşi scânteia întunecatã din nepãzirea poruncilor.
   Acum în mâna noastrã stã, fie sã oprim aceastã conştiinţã, fie sa o lãsãm sã strãluceascã şi sã ne lumineze de o vom asculta; pentru cã de ne zice: fã aceasta şi nu o ascultãm şi de ne mai îndeamnã sã nu o bãgãm în seamã, ci o trecem cu vederea, o înecãm si nu mai poate sã ne povãţuiascã din greutatea ce este asupra-ne. Cã fiind lipsiți de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apã tulbure in care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi nemaisimţind ce ne învaţã ea, ajungem sã credem ca nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţã, cãci nu existã cineva sã nu o aibã, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodatã nu piere, ci pururi ne aduce aminte de ceea ce se cuvine sa facem, chiar dacã noi, nu o simţim, pentru cã nu o bãgam în seamã şi o cãlcãm, precum am zis.
   Pentru aceasta proorocul plânge pe Efraim, zicând: a asuprit Efraim pe potrivnicul sãu şi a cãlcat judecata! Împotrivitor numind conştiinţa. De aceea zice si la Evanghelie: cautã de te împacã cu potrivnicul tãu degrabã, cât eşti cu el pe cale, ca sã nu te dea judecãţii, cã judecãtorul dându-te pe mâinile slugilor, te va pune la închisoare, de unde, adevãrul îţi zic, nu vei ieşi, pânã nu vei plãti şi cel din urmã bãnuţ. Oare de ce numeşte conştiinţa împotrivitor? Pentru cã se împotriveşte voii noastre celei rele, ne mustrã pentru ceea ce ni se cade sã facem şi nu facem, de aceea se numeşte împotrivitor şi porunceşte de asemenea zicând: cautã de te împacã cu potrivnicul tãu cât eşti pe drum. Drumul, precum zice marele Vasile, este lumea aceasta.
   Sã ne sârguim dar, o fraţilor, sã ne împãcam cu conştiinţa, pânã suntem în aceastã lume! Sã nu o lãsãm sã ne mustre cu ceva, ci sã o ascultãm şi la cel mai mic lucru, pentru ca sã ştiţi, de la cele mai mici lucruri, cu nebãgare de seama şi cu cãlcarea, ajungi şi la cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grãi acest cuvânt? Ce este de voi gusta aceastã mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce este aceasta si din ce este aceea, ia obiceiul rãu, ajungând sã defaime si cele mai mari, si cele mai grele şi calcã ştiinţa lui. Astfel, puţin cate puţin, sporind cu rãutatea, se primejduieşte şi vine întru nesimţirea cea desãvârşitã. Drept aceea, sã luam aminte fraţilor, sã nu defãimãm nici faptele cele mici, ca sã nu se facã întru noi rea deprindere. Sã luam aminte sã pãzim faptele cele mici pânã sunt uşurele, ca sã nu se îngreueze; cã si faptele bune ca şi pãcatele, încep de mici ca sã se facã mari. De aceea ne porunceşte Domnul sã nu ne împotrivim conştiinţei noastre, ci sã ne împãcam cu ea, zicându-ne ca si cum ne-ar deştepta: vezi ce faci ticãloase, cautã de te împacã cu pârâşul tãu cât eşti pe cale cu dânsul, arãtându-ne si primejdia întru care ne poate aduce, zicând: ca sã nu te dea judecãţii, iar judecãtorul te va da slugilor şi te vor pune în temniţã, de unde adevãrul îţi zic, nu vei scãpa pânã ce nu vei plãti toatã datoria. Conştiinţa, precum am zis, şi acum ne mustrã, ori la bine ori la rãu şi ne aratã ce trebuie sã facem şi ce sã nu facem. Dar tot ea ne va fi pârâş în veacul cel viitor. De aceea zice: ca sã nu te dea judecãtorului si celelalte.
   Paza conştiinţei este de trei feluri: faţã de Dumnezeu, faţã de vecinul sãu şi faţã de cele materialnice.
   Faţã de Dumnezeu, nedefãimând poruncile Lui şi a te pãzi sã nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreşte cineva a face şi nici a face pe ascuns ceva împotriva, numai din conştiinţa ta faţã de Dumnezeu.
   Faţã de vecin o pãzim când nici facem, nici grãim, nici cu chipul însemnãm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce ştim cã scârbesc sau smintesc pe vecin, cã şi chipul şi vederea de multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de cele ce ştii cã pot sã dea bãnuialã cã le faci înadins ca sã pricinuiascã smintealã şi scârbã vecinului, sã te pãzeşti a le face. Aceasta este a pãzi conştiinţa cãtre vecin.
   Iar paza conştiinţei faţã de cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuinţãm rãu, adicã nu lãsam sã se risipeascã ceva in zadar, nici sã se cheltuiascã în deşert şi nici sã se strice din nebãgare de seama, ci purtãm grijã de ele cu luare aminte ca sa le pãstrãm şi sã le ferim; precum a zice de pildã: poate cineva sã poarte cãmaşã nespãlatã douã sãptãmâni, sau trei, sau şi o lunã, iar el o spalã adesea şi mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare si nu mai poartã grijã sã o ia, ci o arde soarele, şi în loc sã-i ţinã alte cinci luni sau şi mai mult, se stricã curând. De asemenea şi la aşternut. Cineva poate sã-şi împlineascã trebuinţa şi cu un acoperãmânt de rând, totuşi nu se mulţumeşte, ci cautã sã aibã aşternut mai bun; sau are vreun covoraş de lânã şi cautã sã-l schimbe ca sã ia unul mai nou sau mai frumos; îşi poate împlini nevoia şi cu un acoperãmânt cum s-ar întâmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun şi se gâlceveşte daca nu i se dã, începând a rãbufni cãtre fratele sãu şi a zice: pentru ce cutare are aceasta si eu n-am? (unul ca acesta este departe de vieţuirea cãlugãreascã). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trãi şi cu puţinã varzã, cu legume sau puţine mãsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe.
   Acestea toate şi altele asemenea sunt împotriva pãzirii conştiinţei faţã de cele materialnice. De aceea pãrinţii noştri zic cã nu se cade cãlugãrului a-şi lãsa conştiinţa sã-i fie mustratã de vreun lucru. Deci, fraţilor mei, sã luam aminte pururi si sã ne pãzim de toate rãutãţile acestea, ca sã nu cãdem în primejdia ce ne-a spus-o Domnul nostru mai înainte, precum v-am arãtat.
   Al cãrui dar şi mila sa ne învredniceascã a asculta şi pãzi toate acestea, ca sa nu fie cuvintelor Pãrinţilor noştri spre osânda noastrã. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!


CUVÂNTUL AL 4 -LEA

PENTRU FRICA DE DUMNEZEU


   Sfântul Ioan, în epistolele sale soborniceşti zice cã desãvârşita dragoste leapãdã afarã frica. Sã vedem ce vrea sã arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba şi despre care frica. Proorocul David zice: Temeţi-vã de Domnul toţi sfinţii Lui, şi multe alte asemenea aflãm în Scripturã. Deci, dacã se tem de Domnul şi sfinţii Lui, care îl iubesc, cum zice cã dragostea cea deplinã leapãdã frica? Din acestea înţelegem cã sunt douã frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltã a sfinţilor, care dupã ce sãvârşesc toate poruncile şi ajung la mãsura dragostei celei depline, se tem sã nu cadã din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începãtori (arharii) cãci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desãvârşiţi cã pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunãtãţile şi iubind pe Domnul se silesc sã-i placã Lui. Aceştia ştiu ce este fapta cea bunã, au cunoscut cât este de bine a fi împreunã cu Domnul, aceştia au ajuns la mãsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplinã, pentru cã unii ca aceştia se tem şi fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru cã au gustat dulceaţa lui Dumnezeu şi s-au alcãtuit din dragostea Lui; le este fricã sã nu cadã cumva dintr-însa şi tare se tem sã nu o piardã. Aceastã fricã desãvârşitã ce se naşte din dragoste, scoate afarã frica cea dintâi. Pentru aceasta zice cã dragostea cea desãvârşitã scoate afarã frica. Însã nu este cu putinţã sã ajungã cineva la aceastã fricã desãvârşitã de nu va avea pe cea dintâi. Cã precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem sã plãcem lui Dumnezeu: sau fãcând voia Lui de frica pedepsei şi suntem în starea slugilor; sau sãvârşind bunãtatea pentru plata fãgãduinţelor şi pentru folosul nostru şi ne asemãnãm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim sã facem binele pentru însãşi bunãtatea şi dragostea lui Dumnezeu şi atunci suntem în starea fiilor. Cã fiul, dacã ajunge la vârsta deplinã şi la înţelegere, face voia pãrintelui sãu nu pentru cã se teme de bãtaie, nici pentru platã, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toatã voia pãrintelui sãu şi se poartã cu toatã cinstea şi cuviinţa faţã de el, fiind încredinţat cã toatã avuţia pãrinteasca este a lui. Aceasta se învredniceşte sã audã şi de acum nu mai este slugã ci fiu şi moştean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este fricã de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. Şi Domnul a zis lui Avraam când voia sã jertfeascã pe fiul sãu: Acum am cunoscut cã tu te temi de Dumnezeu, însemnând desãvârşita fricã ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut cã te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost şi a urmat toate poruncile lui, lãsându-si toate ale sale şi nemernicind în pãmânt strãin şi intre oameni idolatri şi cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însã dupã toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricoşatã ispitã a jertfirii fiului sãu şi a arãtat dragoste desãvârşitã cãtre Dumnezeu, hotãrând sã junghie pe unul nãscut, fiul sãu Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut cã te temi tu de Dumnezeu. Cu adevãrat, pentru aceastã desãvârşitã fricã a sfinţilor i-a zis pentru cã sfinţii nu de frica muncii sau pentru vreo platã fãceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se sã nu facã ceva împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afarã frica. Însã, precum am zis, nu poate câştiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai înainte frica desãvârşirii, dupã cuvântul: începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu. Şi iarãşi: începutul şi sfârşitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începãtoare, de la care se ajunge la frica cea desãvârşitã a sfinţilor. Cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne pãzeşte de toatã rãutatea, cãci zice: de frica Domnului se depãrteazã fiecare de rãutate. Cãci în ce chip sluga întâi de fricã începe a sluji, apoi deprinzându-se şi mulţumind pe stãpân, îndrãzneşte a cere şi platã, şi aşa multã vreme sluga mulţumind pe stãpân cu slujba, iar stãpânul îndulcind pe slugã cu plata, se alcãtuieşte între dânşii o dragoste, încât stãpânul începe a socoti pe acea slugã bunã ca pe un fiu, iar sluga pe stãpânul sãu ca pe un pãrinte; aşa şi noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru platã, şi ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungatã, şi deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceaţa dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparţi, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta bunã pentru însãşi bunãtatea ei şi temându-ne sã nu o pierdem pentru cã o iubim. De aceea proorocul arãtându-ne deosebirea dintre aceste douã frici zice: veniţi fiilor, ascultaţi-mã pe mine şi vã voi învãţa frica Domnului; cine este omul cel ce doreşte viata şi care iubeşte sã vadã zile bune? Luaţi aminte, fraţilor la fiecare grai al proorocului, ca sã vedeţi câtã putere are. Întâi zice: veniţi cãtre mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugã: fiilor. Sfinţii pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice şi apostolul: fiii mei pentru care sufãr durerile naşterii pânã se va închipui Hristos întru voi. Dupã ce ne cheamã şi ne îndeamnã spre aceastã schimbare, zice: frica Domnului vã voi învãţa pe voi. Vedeţi îndrãznirea sfântului? Noi când vrem sã grãim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiţi sã vorbim puţintel şi de frica lui Dumnezeu sau despre altã faptã bunã. Iar sfântul nu aşa, ci cu îndrãznire a zis: veniţi, fiilor sã vã învãţ frica lui Dumnezeu. Şi adaugã: cine este cel ce voieşte viata şi sã vadã zile bune? Apoi, ca şi cum ar rãspunde cineva cã el voieşte sã înveţe cum sã trãiascã şi sã vadã zile bune, zice: opreşte-ţi limba de la rãu şi buzele tale sã nu grãiascã vicleşug, tãind îndatã lucrarea rãutãţii prin frica de Dumnezeu. A opri limba de la rãu înseamnã a nu mustra pe vecinul tãu, nici a-l sminti cu ceva, a-l pãgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemneazã a nu meşteşugi, nici a vicleni în vreun fel sã înşeli pe fratele tãu. Apoi zice: fugi de rãu şi fã bine. Întâi a grãit numai de câte un pãcat, adicã de clevetire, de minciunã, apoi a cuprins toate rãutãţile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rãu, adicã depãrteazã-te de la tot lucrul aducãtor de pãcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adãugat: şi fã bine. Pentru cã sunt unii care nu fac nici un rãu, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; cã este cineva care nu nãpãstuieşte, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieşte, dar nici nu iubeşte pe altul. Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rãu şi fã binele, arãtându-ne cele trei stãri de care am zis: întâi ne învaţã frica de Dumnezeu, apoi ne porunceşte sã ne depãrtam de rãu şi mai pe urmã ne îndeamnã sã începem şi bunãtatea. Cã de nu se va învrednici cineva a se opri de la rãu şi sã fugã de el, atunci lucreazã binele fireşte, povãţuindu-se spre sãvârşirea faptei celei bune. Dupã ce a grãit acestea prea bine şi dupã rânduialã zice: cautã pacea şi o urmeazã pe ea; adicã nu numai sã o cauţi, ci şi cu multã sârguinţã aleargã sã ajungi la ea. Fiţi cu luare aminte la acest cuvânt şi vedeţi iscusinţa sfântului. Când se va învrednici cineva sã fugã de rãu şi sã facã bine îndatã îi vine rãzboi de la vrãjmaşul. Deci se sileşte, se osteneşte, se strãduieşte nu numai de teama de a nu se întoarce iarãşi la rãutate, dar ca sã nu piardã plata ce nãdãjduieşte sã ia pentru binele fãcut. Astfel luptându-se şi fãcând rãzboi cu vrãjmaşul, face binele cu mare trudã şi zdruncinare. Iar când se va învrednici sã se umbreascã de ajutorul lui Dumnezeu şi va începe a se deprinde întru obişnuinţa binelui, atunci cunoaşte odihna, atunci se linişteşte, atunci înţelege ce este scârba rãzboiului şi bucuria pãcii. De aceea o iubeşte, se nevoieşte şi aleargã dupã dânsa, ca sã o câştige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici sã ajungã la aceastã mãsurã? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, dupã cum zice adevãrul: Fericiţi fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însãşi desfãtarea de acest bine. Nimeni altul nu ştie câtã bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceaţa faptei bune. Atunci acela simte şi frica desãvârşitã, precum am zis mai sus.
   Iatã cã v-am arãtat ce este frica cea deplinã a sfinţilor şi ce este cea începãtoare; din ce te izbãveşti şi unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum sã vedem din ce vine frica de Dumnezeu şi din ce se depãrteazã.
   Pãrinţii au zis cã frica de Dumnezeu se câştigã din aducerea aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare searã a felului cum ai petrecut ziua, şi iarãşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrãznire şi din locuirea împreunã cu un om temãtor de Dumnezeu, precum se zice cã un frate a întrebat pe un bãtrân: Ce voi face pãrinte, ca sã mã tem de Dumnezeu? La care a rãspuns bãtrânul: mergi de locuieşte cu un om temãtor de Dumnezeu şi acesta te va învãţa. Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adicã: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum petrecem şi trãirea fãrã de grijã, locuirea cu oameni fãrã fricã de Dumnezeu şi mai vârtos îndrãznirea, adicã neruşinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevãrata pierzare, cã nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrãznire, adicã pentru neruşinare, a spus cã se aseamãnã cu o mare vãpaie de foc, care când se aprinde, fug toţi de dânsa, fiindcã arde şi mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi rãutatea ei! Şi fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevãrat aşa de rea îndrãznirea, a rãspuns: nu este altã patimã mai rea decât neruşinarea, care este maicã a tuturor rãutãţilor. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis: pentru cã dacã izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depãrteazã de la rãu, e limpede cã unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu sã ne izbãveascã de aceasta fiarã otrãvitoare!
   Îndrãznirea este de multe feluri: prin pipãire, cu cuvântul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbã deşartã, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând şi pe alţii la râs neruşinat. Îndrãznire este şi de a te apropia de altul fãrã trebuinţã, a-l apuca şi a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a rãpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrãznirea, care se sãlãşuieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea puţin cate puţin, ajungi la defãimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceţi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru cã din neevlavie, din desfrânare şi din neruşinare ajungi sã nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi sã defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rãu mai mare decât îndrãznirea, pentru cã ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Având îndrãznire unul cãtre altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne bãgam în seama, ne grãim de rãu şi ne ocãrâm şi de vedem ceva spre care a cãuta nouã înşine nu ne este de folos, alergãm îndatã şi bârfim, îl aruncãm şi în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugãciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburãm, şi nu numai îl zãticnim de la acel bine, ci îl aducem şi în ispitã. Şi nu este lucru mai greu decât acesta, adicã, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele sãu.
   Sã luam aminte, dar, fraţilor! sã fim cu evlavie, sã ne temem de stricãciunea noastrã ca şi de a fraţilor noştri; sã ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne sã nu cãutãm fãrã ruşine unul în obrazul altuia. Cã şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bãtrâni) este un chip al îndrãznirii. De se va întâmpla sã vezi pe fratele tãu pãcãtuind, nici sã nu-l treci cu vederea tãcând şi lãsându-l sã se piardã, dar nici sã nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu fricã de Dumnezeu sã o spui celui ce poate sã-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie sã-i zici: iartã-mã frate, precum vãd nu umblãm cu bunã rânduialã şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui cãtre care ştii, cã fratele are evlavie; bãtrânului sãu sau egumenului, ca dupã greşealã sã-l îndrepteze. Însã cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sã faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grãire de rãu, nu spre necinste, nu ca sã-l ruşinezi, nu ca sã-l osândeşti. Nu cumva cu pricinã de îndreptare sã ai în inimã vreuna din cele de mai sus; cã în adevãr îţi spun, chiar şi duhovnicului tãu de vei spune o greşealã a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defãimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este pãcat. Cerceteazã-ţi, de aceea, bine inima. şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine sã taci şi sã nu zici nimic. Iar dacã nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei sã-i spui (te supãrã adicã cugetul înlãuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tãu cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mãrturiseşte cã pentru îndreptarea fratelui vreau sã-ţi spun, dar simt înlãuntru un gând amestecat, poate pentru cã am avut odatã mânie asupra lui, sau este de la vrãjmaşul sã mã opreascã, sã nu se facã îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va spune cã este de trebuinţã sã-i spunã sau sã nu-i spunã. Sã ştii însa şi aceasta. Se întâmplã uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricãciune sau vreo pizmã, ci numai din simplã vorbã. Iar fratele aflând cã a fost defãimat se scandalizeazã, din aceasta se face scârbã şi se adaugã şi altã stricãciune. Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Cãci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasã Dumnezeu sã se aţâţe tulburare sau smintealã, sau sã se pricinuiascã vreo stricãciune.
   De aceea, sã ne sârguim fraţilor, a ne pãzi limba sã nu grãiascã ceva rãu despre fratele nostru, nici sã-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici sã nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi când se va întâmpla sã auzim pe cineva grãind de rãu pe fratele nostru, sã nu ne însoţim şi noi la cuvântul lui, nici sã nu ne unim la grãirea de rãu, şi nici sã nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmãri ale celor ce vor sã se mântuiascã, nici ale celor ce se sârguiesc sã-şi câştige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sã ne întâmpinãm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinãciune cât şi pentru smerenie. Cã ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu sã ne smerim, ci şi faţã de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuşi voii noastre.
   Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea cã fratele sãu râvneşte fie sã-l facã şi el, fie sã se fãleascã cã l-a fãcut, sã nu se îndãrãtniceascã, ci sã lase pe fratele sãu sã-şi facã voia sa, şi mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacã el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viatã sã fi fãcut vreodatã alt bine decât numai cã am pãzit aceasta: totdeauna, în toatã viata, şi la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mã pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încã la mânãstirea avvei Seridon, s-a îmbolnãvit sluga bãtrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul sã slujesc eu bãtrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât sã mã credeţi fraţilor, cã apropiindu-mã de locuinţa bãtrânului, mã închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu mare osârdie slujeam; cã cine n-ar fi dorit sã slujeascã unui astfel de bãtrân, care avea şi viatã sfântã şi cuvânt minunat! Şi în toate zilele, când îi fãceam metanie ca sã iau blagoslovenie sã mã duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grãi. Şi zicea aşa: îţi spun odatã frate (cã aşa obişnuia sã grãiascã la tot cuvântul: îţi spun odatã frate): Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Cã pãzindu-se cineva sã nu sminteascã cu nimic pe fratele sãu, câştigã smerenia. În alt rând îmi zicea: odatã îţi spun frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Pãrinţii au zis cã nu putem niciodatã sã punem voia noastrã înaintea fratelui nostru. Alteori iar zicea: Zicu-ţi odatã frate! Dumnezeu sã pãzeascã dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mântuieşte. Unul altuia purtaţi greutãţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos. Aşa, întotdeauna, bãtrânul îmi dãdea câte o porunca din cele patru, când ieşeam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multã luare aminte o pãzeam. Şi cu toate cã eram legat cu atâta dragoste de acel bãtrân sfânt şi mult mai bucuros de acea slujbã, dar când simţeam cã vreunul din fraţi râvneşte ca el sã-l slujeascã, mergeam la egumenul şi mã rugam zicându-i: cutãrui frate se cuvine de vei porunci, pãrinte sã slujeascã bãtrânului. Deşi nu mã slobozea egumenul şi nici bãtrânul, totuşi mã nevoiam pe cât îmi era cu putinţã sã fac voia fratelui meu şi în cei nouã ani cât am stat acolo, nu ştiu sã fi grãit cuiva de scârbã sau de mâhnire. Sã mã credeţi şi aceasta. Odatã a venit dupã mine un frate, înjurându-mã, de la spital pânã la bisericã şi nicidecum nu i-am rãspuns cuvânt. Ba şi când a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit sã-l canoniseascã, am alergat şi am cãzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarãşi, fie din îndemnul vrãjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi fãcea udul la cãpãtâiul meu, încât ajunsese umezeala pânã la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atât de multe intrau în chilia mea, cã nici vremea nu-mi ajungea sã le omor de mulţime, iar când mergeam sã mã culc, toate se adunau pe mine. De ostenealã multã, adormeam şi nu le simţeam, numai când mã sculam gãseam tot trupul vãrgat de mâncãrimea lor. Însã niciodatã nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci aşa? Nici nu ştiu sã fi grãit vreodinioarã cuvânt ca sã smintesc sau sã întristez pe cineva dintre fraţi.
   De aceea, învãţaţi-vã şi voi iubiţilor, sã purtaţi greutatea unul altuia, învãţaţi-vã sã va ruşinaţi unul de altul. Iar dacã cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care sã nu-i placã sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, sã nu se mânie îndatã, nici sã se tulbure sau sã se scârbeascã, ca sã nu-şi piardã osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburatã şi neînstare a suferi puţinã ispitã. Unul ca acela se aseamãnã pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndatã face ranã mare şi putrezeşte. Ci mai vârtos sã aveţi inimã treazã, inimã viteazã, cuget întãrit spre rãbdare, ca sã puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste toate sã vã iubiţi unul pe altul. De va avea cineva ascultarea sa sau se va trimite în ajutorul altui frate, al grãdinarului, chelarului sau bucãtarului sau oricãrui frate, sã se nevoiascã a sãvârşi porunca, pãzindu-şi nesmintitã aşezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre poftã alunecând, nici altã voie a sa urmând; sã nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici cârtire împotriva poruncii stareţului, ci ori micã ori mare, ascultarea ce i se va da sã nu o defaime, nici sã nu se leneveascã a o împlini, cã neascultare face şi nu este bunã nebãgarea de seamã, dar nici vremea pravilii sale sã nu se ştirbeascã; cã nu voim ca cineva, lãsându-şi pravila sã facã rucodelie. La orice slujbã vã aflaţi, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum sã faceţi ceva cu gâlceavã sau cu tulburare. Sã ştiţi cã tot lucrul ce-l faceţi, fie mare ori mic, face abia a opta parte din paza nesmintelii voastre. Iar de se va întâmpla cã pentru aceasta sã rãmânã ascultarea jos, fiindcã mai mare poruncã sãvârşiţi pãzindu-vã de netulburare, acea jumãtate din patru (acea optime adicã) care numai s-a început cu pace, se socoteşte drept opt (adicã un întreg de opt ori mai mult), pentru cã v-aţi oprit tot cu pace, aşa de mare preţ are netulburarea. Deci când lucraţi, de voiţi a sfârşi lucrul deplin, sã vã nevoiţi a urma şi porunca pazei voastre, împlinind şi ascultarea, care este, precum am zis, a opta parte. Iar de cunoaşteţi cã negreşit se întâmplã smintealã din aceastã slujbã şi pricepeţi cã sau voi înşivã vă stricaţi, sau pe altul puteţi sminti cu prigonirea acelei ascultãri, mai bine sã lipseascã. Cã nu e bine a pierde cineva jumãtatea parţii a patra ca sã câştige pe cea de-a opta. (Poate aşa: e mai bine a pierde cineva jumãtatea parţii a patra – optimea adicã – ca sã câştige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va face cineva aceasta, unul ca acela nu face slujba sã dupã Dumnezeu, ci sau din trufie, sau pentru plãcerea oamenilor; se stricã şi pe sine şi sminteşte şi pe fratele sãu. Poate sã-l laude oamenii zicând cã nimeni n-a putut sa-l clinteascã din treaba sa, dar adevãr zic vouã, unul ca acesta mai mult se pãgubeşte, decât se foloseşte. Vai de acest fel de vitejie! Aceasta, fraţilor nu este biruinţã, ci pagubã; cã e mare pierzare a prigoni şi sminti pe fratele sãu numai ca sã isprãveascã lucrul slujbei sale; aceasta pãgubeşte şi al optulea şi nu se foloseşte nici de jumãtatea a patra. A rãmâne neisprãvitã treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi şi a-l mâhni pe fratele tãu, mãcar pentru orice pricina ar fi, ori pentru slujbã, ori pentru hranã, mare pagubã faci, cãci ieşi din porunca lui Dumnezeu, aceasta va sã zicã al optulea şi jumãtate a parţii din patru. De aceea, iatã vã spun, chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbã şi va vedea cã se face tulburare sau cã se pricinuieşte vreo smintealã, mai bine sã lase ascultarea şi sã se lipseascã de slujbã, decât sã se pricinuiascã vãtãmare, fie luişi sau fratelui sãu. Altfel, precum am zis, mult vã pãgubiţi, aceasta e adevãrata pierzare.
   Vi le spun acestea nu ca sã gãsiţi pricinã de sfialã şi lenevire, sã pãrãsiţi ascultarea şi sã lãsaţi lucrurile sã se strice, cãlcându-vã însãşi conştiinţa voastrã, numai pentru ca sã fiţi fãrã de grijã; nici iarãşi vi le grãiesc pentru ca sã cãdeţi în osânda neascultãrii şi sã începeţi a zice fiecare din voi: eu nu pot face aceasta, cã mã smintesc. Cãci cu acest cuvânt de pricinã, nu veţi face nici o ascultare, nici nu veţi putea împlini vreo poruncã a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sã va sârguiţi şi sã depuneţi toatã silinţa ca sã faceţi orice ascultare, îngrãdindu-vã între voi cu dragoste, plecându-vã unul altuia, cinstind şi smerindu-vã unul altuia, cã nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sãu mâhnit, sau însuşi se va simţi tulburat, atunci sã rãmânã jos acea slujbã care aduce poticnire. De asemenea, vã zic sã va smeriţi unul altuia, nelãsând sã ajungã lucrul la mai mare vãtãmare, cã mai bine este, precum am zis de mai multe ori, sã nu se facã slujba precum voiţi, ci dupã întâmplarea trebuinţei, decât sã vã tulburaţi pe voi ţi pe fratele vostru, unul pe altul sã vã smintiţi şi sã vã pãgubiţi mult pentru puţin, din neînţelegere de cuvinte. Cãci, cu gâlcevirea se pãgubeşte omul dintr-amândouã pãrţile şi nimic nu câştigã. Toate lucrurile sã le facem ca sã ne folosim. Dar ce folos putem câştiga de nu ne vom smeri unul altuia, ba dimpotrivã ne vom şi tulbura şi sminti unul pe altul? Nu ştiţi ce zic bãtrânii cã de la vecin este şi viata şi moartea?
   Acestea se cuvine, fraţilor sã le socotiţi pururi între voi şi sã vã aduceţi aminte de cuvintele sfinţilor bãtrâni. Sã vã nevoiţi cu dragoste şi cu fricã de Dumnezeu, ca sã urmaţi folosul şi al vostru şi al fraţilor voştri. Astfel vã veţi putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla şi veţi spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sã vã dãruiascã frica Lui, cãci zice: de Dumnezeu sã-ţi fie fricã şi poruncile Lui sã le pãzeşti, pe care, amândouã, tot omul dator este sã le facã; cãrui Dumnezeu milostiv se cuvine toatã slava şi închinãciunea în veci. Amin!

CUVÂNTULUL AL  V -LEA


NU TREBUIE A SE ÎNCREDE CINEVA ÎN ÎNŢELEPCIUNEA SA

   Înţeleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiţi de povãţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se sãvârşeşte cu multã povaţã. Vedeţi fraţilor, puterea cuvântului? Vedeţi ce ne învaţã dumnezeiasca Scripturã? Ne sfãtuieşte sã nu nãdãjduim in noi înşine, nici sã nu ne socotim înţelepţi, sã nu credem cã ne putem chivernisi fãrã ajutor; cã dupã Dumnezeu, negreşit avem trebuinţã de povãţuitor, care sã ne poarte de grijã şi sã ne chiverniseascã. Nu sunt mai ticãloşi, nici mai lesne porniţi spre cãdere decât aceia care nu au pe nimeni ca sã-i povãţuiascã pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiţi de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde şi frumoasã, apoi se usucã puţin câte puţin şi cade şi este cãlcatã de picioarele oamenilor. Aşa este şi omul care nu este povãţuit de cineva. La început are râvnã spre post şi priveghere, spre sihãstrie şi spre alte bunãtãţi, apoi, puţin câte puţin, potolindu-se acea cãldurã şi neavând pe cineva ca sã-l sfãtuiascã, sã-i aţâţe fierbinţeala, pe neobservate se stinge de tot şi din râvnã cãzând în trândãvie se face rob vrãjmaşilor sãi, care-şi bat joc de dânsul dupã cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine nãzui ca sã-şi spunã gândurile, sã-şi mãrturiseascã faptele, sã-şi arate toate lucrurile şi sã primeascã sfãtuire, zice: Mântuirea se sãvârşeşte cu mult sfat. Nu zice sã se sfãtuiascã cu mulţi, ci ca la toate lucrurile se cade sã se sfãtuiascã. Însã de la început se ia sfat, în care are credinţã şi încredere. Sã nu spunã numai unele, iar pe altele sã le tãinuiascã, ci pe toate sã le mãrturiseascã şi pentru toate sã se sfãtuiascã. Unora ca acestora, mântuirea se sãvârşeşte întru mare sfat. De nu vã va spune cineva toate gândurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strâmba sa alcãtuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsã, vreun dreptar de viatã de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl stricã desãvârşit. Cãci diavolul când vede pe cineva, cã de sine nu voieşte sã pãcãtuiascã, nici nu are pornire fireasca sã creadã cã face vreun rãu, ca la acea pornire sã adauge şi el îndemn spre pãcat, nici el nu-l supãrã sau sileşte cãtre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adicã, du-te de curveşte, nici mergi de furã, daca pricepe cã omul nu vrea şi nu primeşte sã le facã; cã nu-şi bate capul diavolul sã ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar dacã aflã vreo voie de a noastrã, înclinatã spre pãcat, sau vreo rânduialã de sine întru noi, cu aceasta ne strica, gãsind cale uşoarã. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rãu, când se va alcãtui cu îndreptarea noastrã. Diavolul este viclean şi atunci face rãu când se uneşte cu îndreptarea noastrã; fiindcã atunci sporeşte mai mult, atunci mai rãu stricã, atunci lucreazã cu mai multã prisosire. Fiindcã de suntem stãpâniţi de voia noastrã şi urmam îndreptãrilor noastre, şi rãul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fãrã sã ne dãm seama cã ne stricãm, pentru cã nu pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta sã o aflam, deoarece ne încredem în noi înşine şi urmãm voii noastre. De aceea, zicea pãrintele Pimen, cã voia noastrã este zid de aramã între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi puterea cuvântului? Şi iarãşi a adãugat: Voia noastrã este o piatrã ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepãda omul de aceastã voie, poate zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fãrã prihanã e calea ta! Foarte minunat a zis! Cãci dacã am trecut peste acel zid de aramã al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem cã nu are prihanã calea lui Dumnezeu. Apoi bãtrânul zice şi pentru îndreptare: Când se va uni îndreptarea cu voia noastrã, atunci omul se îndãrãtniceşte cu totul. O, ce minunatã alcãtuire au cuvintele sfinţilor! Moarte vãditã este însoţirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticãlos piere desãvârşit! Cãci cine îl poate face sã creadã cã un altul ştie mai bine folosul sãu? Atunci cu totul se robeşte şi urmeazã gândului sãu şi aşa diavolul îl surpã. De aceea, zice cã vicleanul arunci face rãu, când se alcãtuieşte cu îndreptarea noastrã. Diavolul urãşte glasul sfãtuirii. Nu numai sfatul îl urãşte dar nici însuşi glasul sfãtuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrãjmaşul de pãzeşti sau nu ceea ce ai auzit, urãşte însãşi întrebarea ce o faci pentru folosul tãu. De ce oare nu suferã nici sunetul întrebãrii? Fiindcã ştie cã prin întrebare şi prin cercetare se vãdesc meşteşugirile lui; de aceea se întristeazã mai mult decât orice când i se descoperã vicleniile, pentru cã nu mai poate sã înşele dupã cum pofteşte, fiindcã cu întrebarea se îndrepteazã sufletul. Mãrturisindu-ţi adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bunã; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivitã. Iar diavolul nu gãseşte vreme sã te strice sau sã te prindã în cursã, cãci te vede pururi povãţuit de altul, fiind din toate pãrţile întãrit. Aşa se sãvârşeşte, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voieşte şi urãşte sfatul, pentru cã pofteşte sã facã rãu, pe atât se bucurã de cei ce n-au povãţuire. Pentru ce? Pentru cã asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea pãrintele Macarie: Am un frate, care când mã vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca aceştia îi iubeşte, de unii ca aceştia se bucurã totdeauna, care nu au nici un povãţuitor, care nu întreabã pe cel ce poate dupã Dumnezeu sã le ajute şi sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a vãzut sfântul cã purta cu el în tigvuliţe, tot felul de ierburi, nu cerca şi pe ceilalţi fraţi? Nu putea sã înşele pe alţii, cã fiecare dintre ei, cunoscând vicleşugul lui, alerga la duhovnic şi-şi mãrturisea cugetele şi afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea sã-i biruiascã. Numai pe cel ticãlos, pe care îl gãsea urmând voii lui şi gol de sfãtuire – pentru cã de la nimeni nu vrea sã ceara ajutor – îl batjocorea şi se întorcea diavolul de la dânsul mulţumit, blestemând pe ceilalţi. Dupã ce a spus sfântului Macarie aceasta, şi cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el şi a aflat cã acesta era pricina pierzãrii lui, cã nu voia sã se spovedeascã. Nu avea obiceiul sã-şi spunã cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru cã vrãjmaşul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l sfântul bãtrân: Cum petreci frate? i-a rãspuns: bine pãrinte, cu rugãciunile tale. Şi iarãşi zicându-i bãtrânul: nu te supãrã gândurile? A rãspuns: pânã acum, sunt bine! Şi nu voia sã mãrturiseascã, pânã ce sfântul pe ocolite l-a fãcut sã-şi spunã gândurile şi aşa grãindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat. Venind iarãşi diavolul dupã obicei, vrând sã-l cerceteze, s-a ruşinat cã l-a gãsit întãrit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înşelãciune. Întorcându-se fãrã nici o ispravã, şi înfruntat, s-a întâlnit iarã sfântul cu dânsul şi l-a întrebat: cum se aflã fratele acela, prietenul tãu? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrãjmaş şi-l blestema zicând cã şi acesta s-a îndãrãtnicit şi nu-l mai asculta, ba chiar s-a fãcut mai sãlbatic decât ceilalţi.
   Pricepeţi acum pentru ce urãşte vrãjmaşul sunetul îndreptãrii? Pentru cã pururea se sileşte spre pierzarea noastrã. Vazut-aţi pentru ce iubeşte pe cei ce urmeazã voii lui? Pentru cã se supun diavolului şi singuri se dau robi lui. Nu cunosc la cãlugãr cãdere din altceva, fãrã numai din crezãmântul inimii sale. Unii zic cã dintr-aceasta cad, alţii din altã pricinã. Însã eu, precum am zis, altã cãdere nu ştiu sã fie la cineva fãrã numai din pricina sfaturilor inimii sale. Cã nu este altã greşealã mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, cã totdeauna m-am temut de aceastã primejdie. Vãzut-ai pe cineva cã a cãzut? Sã ştii cã a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rãu, decât a crede gândurilor sale.
   Când eram în obşte, spuneam toate gândurile mele bãtrânului pãrinte Ioan, cã in viata mea, precum am zis, nu voiam sã fac ceva fãrã voia lui. Şi de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o sã-ţi zicã bãtrânul, pentru ce sã-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema ţie şi învãţãturii tale şi mintii tale şi înţelepciunii tale, cã orice ştii, de la dracul este. Şi aşa mergeam de întrebam pe bãtrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea acelaşi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mã tulbura cugetul, zicându-mi: iatã cã s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supãrat pe bãtrân? Iar eu îi rãspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socotealã este rea, este de la diavolul şi de la starea cea pãtimaşã. Astfel, niciodatã nu mã încredeam gândurilor mele, fãrã întrebare. Şi credeţi-mã, fraţilor, cã eram la mare odihnã şi la multã negrijire, cum v-am mai spus şi altãdatã. Fiindcã auzeam cã, cu multe scârbe trebuie sã intre cineva întru împãrãţia cerurilor, iar eu mã vedeam cã nu am nici o scârbã şi mã temeam şi eram la mare bãnuialã, neştiind pricina acestei odihne, pânã ce mi-a spus bãtrânul sã nu mã întristez cã tot cel ce se dã pe sine în ascultarea pãrinţilor are acest fel de odihnã şi este fãrã de grijã.
   Deci nevoiţi-vã şi voi, fraţilor ca sã întrebaţi, şi nu vã nãdãjduiţi spre ştiinţa voastrã, pricepeţi ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihnã.
   De vreme ce v-am spus cã niciodatã nu m-am scârbit, sã va spun şi aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obşte.
   Odatã, mi-a venit atâta întristare şi atâta scârbã, cã m-am înspãimântat şi eram întru atâta trudã şi mâhnire, încât credeam cã voi pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuialã e foarte grea, întunecatã şi fãrã mângâiere. Din nici o parte nu are odihnã, ci din toate pãrţile nevoie şi strâmtorare. Curând însã, se risipeşte, cã vine darul lui Dumnezeu în suflet şi-l mângâie, cã de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degrabã, nimeni n-ar putea suferi aceastã scârbã.
   Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispitã şi la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stãteam în curtea mãnãstirii, având mare greutate şi mã rugam lui Dumnezeu, uitându-mã spre Bisericã, vad înãuntru un bãrbat în chip de arhiereu cã purta omofor şi a intrat in sfântul altar. Eu, care niciodatã nu mã apropiam de om strãin, fãrã de mare trebuinţã sau poruncã, acum, ca şi cum m-ar fi împins cineva, am mers dupã dânsul. El, dupã ce a intrat înãuntrul altarului, a stat ca un ceas, ţinând mâinile ridicate la cer, iar eu eram înapoia lui, rugându-mã cu multã fricã, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui. Dupã ce a încetat de la rugãciune, s-a întors şi venea cãtre mine. Şi cu cât se apropia, simţeam cã se ridicã de la mine întristarea şi frica. Dupã ce s-a apropiat şi a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre pieptul meu şi a grãit acestea: Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi m-a ascultat pe mine; a auzit rugãciunea mea şi m-a scos din groapa ticãloşiei şi din tina noroiului; a pus pe piatrã picioarele mele şi a îndreptat paşii mei şi a bãgat în gura mea cântare nouã, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicându-le de trei ori, mã bãtea pe piept. Apoi a ieşit afarã. Şi îndatã s-a fãcut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere şi mare veselie, şi m-am aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. Dupã ce a ieşit, eu alergam dupã dânsul vrând sã-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, cãci se fãcuse nevãzut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu ştiu sã mã mai fi ispitit nici de întristare, nici de fricã, ci m-a acoperit Dumnezeu pânã acum prin rugãciunile acelor sfinţi bãtrâni.
   V-am povestit acestea, fraţilor, vrând sã vã arãt câtã odihnã şi negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtã întemeiere şi adeverire trãieşte cel ce nu nãdãjduieşte în mintea sa şi nici nu crede gândului sãu, ci spre Dumnezeu aruncã nãdejdea sa şi spre cei ce pot, dupã Dumnezeu, sã-l povãţuiascã.
   Deci, fraţilor, învãţaţi-vã şi voi sã întrebaţi şi sã cereţi sfat; sã nu nãdãjduiţi în voi înşivã, nici sã credeţi ceea ce va zice cugetul vostru, cã foarte bunã este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Sã nu se trudeascã cineva astfel în zadar, cã nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai aşa.
   Poate va zice cineva, cã de nu va avea pe cine sã întrebe ce sã facã? Adevãrul va zic, de va vrea cineva din toatã inima sã facã voia lui Dumnezeu, nu-l va pãrãsi Dumnezeu, ci pururea îl va povãţui dupã vrerea sa. Iar de nu va vrea sã facã voia lui Dumnezeu, iar vã zic adevãrul, cã şi la prooroc de va merge, dupã inima lui cea rãzvrãtitã, va primi rãspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grãind, eu am rãtãcit pe proorocul, zice Domnul.
   Drept aceea, avem datoria sã ne întoarcem cu toatã puterea noastrã spre voia lui Dumnezeu şi sã nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, pânã nu vom auzi de la vreun sfânt cã bun este acel lucru, sã nu ne încredem în noi înşine cã bine am fãcut şi cum cã, cu cuviinţã este sã se facã. Încã şi dupã ce ne vom sârgui dupã puterea noastrã, se cade iarãşi sã ne spovedim în ce chip am fãcut, pentru ca sã ne încredinţãm de l-am fãcut bine şi iarãşi atunci încã sã nu fim fãrã de grijã, ci sã aşteptãm şi judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfinţitul pãrintele Agaton, cã a rãspuns când a fost întrebat: şi ţie îţi este fricã pãrinte? Ştiu cã m-am silit din toata puterea sã fac voia lui Dumnezeu, dar nu ştiu dacã a plãcut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; cã alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.
   Domnul Dumnezeu sã ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor şi sã ne învredniceascã sã ţinem calea pãrinţilor noştri. Cã lui se cuvine slava, cinstea şi închinãciunea, în veci,
Amin!