luni, 22 iunie 2015

Tâlcuire la Epistola Sf.Apostol Iacob - A Sf.Teofilact al Bulgariei

BULGARIEI
TÂLCUIRE
LA EPISTOLELE CELE SOBORNICEŞTI.
Soborniceşti se zic aceste Epistolele ale lui Iacob una, ale lui Petru două, ale lui Ioan trei, şi ale lui Iuda una, ca şi cum cuprinzătoare. Căci nu cu hotărâre unui neam, sau unei cetăţi, precum dumnezeiescul Pavel romanilor, sau corintenilor, numeşte pe Epistolele acestea ale unor ucenici ca aceştia a-i Domnului, ci cuprinzător pe credincioşi, adică Iudeilor celor ce se aflau întru risipire precum şi pentru, ori şi tuturor creştinilor celor ce sub aceiaşi credinţă se află.
Scriind Iacob însuşi Epistola aceasta celor din cele douăsprezece seminţii risipite, ce au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, o scrie învăţătoare, învăţându-i pentru deosebirea ispitelor, care sunt de la Dumnezeu, şi care sunt din însăşi inima oamenilor. Şi cum că nu cu singur cuvântul, ci şi cu lucrul se cade a se arăta credinţa. Şi cum că nu auzitorii legii, ci făcătorii legii se îndreptează. Iar pentru cei bogaţi porunceşte ca să nu se cinstească mai mult decât cei săraci, bogaţii în biserici, ci mai vârtos să fie şi certaţi şi înfruntaţi ca nişte trufaşi. Şi la sfârşit mângâind pe cei nedreptăţiţi şi îndemnându-i pe dânşii să rabde îndelung, până la venirea Judecătorului: şi învăţându-i pentru răbdare, şi arătându-le de la Iov pe folosul răbdării, porunceşte să se cheme preoţii la cei bolnavi, şi să se sârguiască a întoarce pe cei rătăciţi, către adevăr. Că va fi plata acestuia de la Domnul iertarea păcatelor. Şi aşa sfârşea Epistola.

Arătare a capitolelor la soborniceasca epistolă a lui
Iacob.
     1.  Pentru răbdare, şi pentru credinţa cea nefăţarnică, şi pentru smerita cugetare către cei de aproape. Intru care şi pentru orbirea cea dintru noi, şi pentru patimile cele dintru aceasta, că nu de la Dumnezeu este pricina: că orice bine este întru noi de la Dânsul este. Pentru blândeţe şi curăţie, şi pentru buna lucrare care este împărtăşitoare de fericire. Şi pentru ştiinţa şi măsurarea cuvântului. Pentru dragostea cea nefăţarnică către fiecare după lege. Cum că nu numai din credinţă, ci şi din lucruri, şi din fiecare deosebi, ci dintru amândouă împreună se îndreptează omul. Cum că limba cea îndrăzneaţă şi fără de rânduială omoară pe cel ce o are, pe care se cuvine a o ţine şi a o stăpâni numai spre lauda şi slava lui Dumnezeu.
2.    Pentru împreună petrecerea cea bună, şi fără sfadă împreună cu unii şi cu alţii care se naşte din iubirea de slavă cea pentru înţelepciunea omenească.
3.      Pentru dumnezeiasca înţelepciune.
4.    Şi cum că din lenevire, şi din iubirea de dulceţi, pricirea, şi nestatornicia, şi vrajba cea către Dumnezeu se face.
5.      Pentru pocăinţa spre mântuire.
6.      Pentru a nu judeca pe aproapele.
7.     Că nu de la om, ci de la Dumnezeu paşii omului se îndreptează.
8.    Pentru lăcomia bogaţilor, şi pentru desfătarea lor cea din lumea aceasta, şi pentru dreapta judecată a lui Dumnezeu.
9.    Pentru îndelunga îngăduire şi răbdarea pătimirilor şi pentru adevăr.
   10.   Sfătuiri care deosebi fiecăruia se cuvine cu credinţă. Şi cum că se cuvine a sluji mântuirii aproapelui.
 
TÂLCUIRE

A EPISTOLEI CELEI SOBORNICEŞTI A SFÂNTULUI APOSTOL IACOB.

CAP: 1.
1.   Iacob robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminţii ce sunt întru risipire, să se bucure.
Al lui Dumnezeu adică al Tatălui, iar al Domnului, al lui Iisus Hristos, drept aceea dacă deopotrivă este al Tatălui şi al Fiului rob, apoi de o cinste este cu Tatăl şi Fiul şi după fiinţă şi după cinste. Şi mai mult decât cu toată vrednicia lumească Apostolii Domnului se împodobesc cu a se numi robi ai lui Hristos.
2.    Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite veţi cădea;
Pe ispitele şi întristarea cea după Dumnezeu. Pe acestea şi lăudate şi vrednice de bucurie le ştie, că legătură ne ruptă şi creştere a dragostei şi a umilinţei sunt acestea. De unde şi aceia sau zis: „Fiule dacă te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău la ispite.” Şi Hristos: „În lume necazuri veţi avea, ci îndrăzniţi.” Că nu este cu putinţă fără de iscusinţă nici de cununi lumeşti, nici de cele de la Dumnezeu să se învrednicească cineva. Şi smerindu-se pe sine fraţii îi numeşte pe dânşii cu fii. Şi de toată bucuria pricinuitoare sunt celor sârguitori ispitele, că lămurirea lor prin acestea se face arătată. Că cercarea la lucrul cel desăvârşit îi trimite. Dar va zice cineva : dacă întru acest fel este lucrul ispitelor, cum Hristos ne învaţă întru rugăciune, ca să cerem de la Dumnezeu să nu intrăm întru ispită? deci zicem, că îndoite sunt ispitele. Unele având pe început de la noi, iar altele de la Dumnezeu pentru iscusinţa şi lauda asupra noastră fiind aduse. Îndoite sunt încă şi cele ce de la noi pe început îl au. Care sunt pentru bărbăţia cea dobitocească, pe care şi dârjie şi semeţie o numiţi, de care ne învaţă Domnul şi să ne păzim, fiindcă duhul este sârguitor, şi în vremea luptelor sârguinţa se
stinge, şi nu sfârşeşte întru lucru bun celor ce o au uneltit. Iar altele sunt care se aduc asupră pentru păcat precum pieirea asupra sodomitenilor. De aceste ispite se cuvine a fugi cu toată puterea cei ce vieţuiesc fără de păcat. Fiindcă de cele de la Dumnezeu, precum cele asupra lui Iov, precum cele asupra lui Avraam, nu numai că nu ni se cade a fugi, ci de ar fi cu putinţă, prin răbdare şi mulţumire şi a le atrage asupra noastră, ca pe nişte vrednice de laude şi de cununi. Iar întru ispite de multe feluri, au zis, pentru căci ispitele, precum am zis, sunt unele de la Dumnezeu, iar altele de la noi.
3.     Cunoscând că lămurirea credinţei voastre lucrează răbdare.
Îndoite fiind ispitele după cum am zis, întru amândouă părţile ne foloseşte răbdarea. Întru acelea de la Dumnezeu, căci dobândim aici laudă, precum Avraam, precum Iov. Iar întru cele de la noi că răbdându-le cu mulţumită ca o deopotrivă cumpănire şi atârnare împotriva păcatelor noastre aducem aceasta (lauda n.tr) înlăuntru. Că cel ce este cunoscător şi judecător a-lor sale, a pus început la a sa mântuire, şi întru haractirul (forma n.tr.) dreptului pre sineşi s­au asemănat: fiindcă băratul drept întru grăirea dintâi al său sfârşit îşi este.
4.     Iar răbdarea lucrul desăvârşit să aibă.
Vezi, că n-au zis hotărâtor răbdarea, că are lucrul desăvârşit, ci poruncitor, să aibă. Căci nu vre-o faptă bună mai înainte supusă (adică înfiinţată) o vesteşte, ci pe ceea ce acum se lucrează pe care se cuvine a o face, o legiuieşte.
Ca să fiţi desăvârşit, şi întregi, întru nimic lipsiţi.
Pricină a lucrului celui desăvârşit, pe înţelepciune o zice. Fiindcă ştie pe ispitirea credinţei şi a răbdării celei întru ispite, că nu este ispravă a fiecărora oameni, ci a celor după Dumnezeu înţelepţi. Pentru aceasta porneşte pe toţi către cererea înţelepciunii. Carii întru aceasta doresc pe acestea a le isprăvi.
5.    Iar dacă cineva din voi este lipsit de înţelepciune, să ceară de la Dumnezeu cel ce dă tuturor cu îndestulare, şi nu înfruntează; şi se va da lui.
De înţelepciune duhovnicească, ca şi pricină a lucrului celui desăvârşit o zice nouă. Iar această înţelepciune este cea de sus, prin care împuternicindu-ne vom putea să lucrăm pe fapta cea bună întreagă. Nu zice de înţelepciunea cea omenească.
6.     Şi să ceară cu credinţă nimic îndoindu-se.
Că dacă crede să ceară, iar dacă nu crede, nici să nu ceară, că nimic nu va lua dintru acelea care cere. Iar cel ce se îndoieşte este, cel ce cere cu mândrie, ocărâtor este cu adevărat cel ce se îndoieşte. Că dacă nu ai crezut, că pe cererea ta o va săvârşi, nici să te apropii nicidecum, ca nu prihănitor să te afli al celui ce pe toate le poate, făcându-te fără de socoteală îndoit la suflet. Deci de cea atâta de urâtă boală se cuvine a ne lepăda. Că pentru că cel ce se îndoieşte, asemenea este cu valul mării care de vânturi se aruncă şi se izbeşte.

7.     Că să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Domnul.
Cel ce se îndoieşte este acela care se stânjeneşte pe sineşi despre lucrul cel adevărat, şi cu două gânduri se face (de va fi lucrul acela sau nu va fi). Că acesta nici va lua, că s-a făcut îndoielnic pentru lucrul cel nădăjduit.
8.     Bărbatul îndoit la suflet, nestatornic este întru toate căile sale.
     îndoit la suflet, în loc de, amestecat, ne gătit, ne săvârşit, îndoit la socoteală, făţarnic. Iar că-i, pe mişcările cele sufleteşti le zice, de care nădejdile noastre se spânzură, ori bune ori şi nu. Precum şi David au zis, ,,Căile mele mai înainte le-ai văzut.” Şi întru alt fel, bărbat îndoit la suflet îl numeşte pe cel ne întărit, carele nu este înfipt şi întemeiat nici către cele ce vor să fie nici către cele ce sunt de faţă, ci aici şi acolo împrejur se poartă, şi uneori se ţine de cele ce vor să fie, iar alte ori de cele ce sunt de faţă. Şi pe unul ca acesta îl aseamănă şi valului mării, care nu are stare. Şi florii ierbii celeia ce nu are nimic statornic, ci după ce au răsărit soarele se vestejeşte. Pentru aceea nici ierbii l-au asemănat pe dânsul ceea ce este mai statornică, ci florii, arătându-i pe vremea lui cea puţină. Dar pentru ce s-a zis îndoit la suflet? Căci nici către viaţa aceasta de faţă, nici pentru ceea ce va să fie nu se îndreptează cu nădejde. Că la Scriptură sufletul se numeşte viaţă. Precum aceea, „toate câte are omul le va da pentru sufletul său”. Ridică-ţi îndoirea sufletului tău şi nicidecum nu te vei mai îndoi cu nimic la suflet, a cere de la Dumnezeu zicând întru sineţi: Că nu pociu să cer de la Domnul, şi să iau, după ce am greşit înaintea Lui; nu gândi acestea, ci din toată inima ta te mărturiseşte, şi te întoarce către Domnul, şi cere fără de îndoire de la Dânsul, şi vei cunoaşte milostivirea Lui, căci nu te părăseşte pe tine, „ci cererea sufletului tău o va împlini”  Că Dumnezeu ne pomenitor de rău este, şi se milostiveşte spre făpturile sale.
9.    Şi să se fălească fratele cel smerit întru înălţimea sa.
    Fiindcă ştie pe smerita cugetare visteriei a tuturor bunătăţilor, şi cum că fără de aceasta nimic din cele bune nu se isprăveşte, pentru aceasta adaoge pe acest stih: „să se fălească smerit întru înălţimea sa”, că de vreme ce îl aseamănă valurilor mării pe cel ce se îndoieşte, care se înalţă umflându-se de vânturi, iar mai degrab decât se înălţă se domoleşte, asemenea pătimeşte şi cel ce se îndoieşte de mândrie, căci nu-şi întăreşte cererile sale întru nimic din cele trebuincioase. Pentru aceasta adaoge, să se fălească fratele cel smerit, întru acest chip oare ce zicând. Cel ce voieşte să ceară ceva, întâi să ceară cele trebuincioase, întru care nu va greşi pentru cele cerute. Iar acestea sunt Împărăţia cerurilor, şi dreptatea. Apoi să îngăduiască (persevereze n.tr.) pentru unele ca acestea cerând. Iar nu după ce la puţină vreme sau rugat, îndată să se ducă, că al celor trufaşi este lucrul acesta. Ci să aştepte luarea întru smerenia sufletului îngăduind.
10.      Şi cel bogat întru smerenia sa; căci ca floarea ierbii va trece.
11.      Că a răsărit soarele cu zăduful, şi a uscat iarba, şi floarea ei a căzut,
Florii ierbii aseamănă pe bogăţie, vrând a arăta că este vremelnică.
Şi frumuseţea feţei ei au pierit;
Feţei ei metaforic au zis, că acesta numai la om se zice, iar la celelalte jivini nu.
Aşa şi bogatul întru umbletele sale se va veşteji.
Cărări, sau umblete, le zice pe curgerile şi ieşirile vieţii acesteia de acum.
12.     Fericit bărbatul care rabdă ispita, că lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care o au făgăduit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe el.
Îndoite fiind ispitele după cum am zis, foloseşte întru amândouă părţile răbdarea. Apoi după ce a pomenit pe rugăciunea Domnului, care ne porunceşte ca alegând noi pe cel mai bun, să ne rugăm ca să nu cădem în ispită, de a doua oară ia cuvântul prin cele înainte puse luminând şi tâlcuind care ispită este de la Dumnezeu, şi care este aleasă de noi înşine; Însă bine se află dacă vom zice că Domnul şi Dumnezeu căutând către cea mai mare neputinţă a firii omeneşti, au sfătuit ca să nu poftească aducerea ispitelor asupră, fiindcă încă nu erau desăvârşiţi ucenicii. Dar fiindcă prin cunoştinţa cea prin învierea Lui, şi prin înălţarea Lui la ceruri sau întărit firea noastră cea slabă, ne învaţă fratele lui cel după trup ca să nu ne temem de ispite.
13.      Nimeni ispitit fiind să zică, că de la Dumnezeu sunt ispitit.
    Dacă îndoite sunt ispitele, pentru ce acum scoate afară pe toată ispita din pricina cea de la Dumnezeu? Dar caută de vezi că n-au zis cel ce s-au ispitit, ci ispitit fiind, ca pe cel ce pentru nelegiuirea şi desfrânarea îşi agoniseşte luişi ispitele, şi ca şi cum pe cel ce întru un necurmat val în primejdii este cufundat, pe acesta zice că nu de la Dumnezeu se ispiteşte, ci dintru a sa poftă. Că cel ce a biruit pe ispita cea adusă asupră-i, mai cu întemeiere pe sine aşezându-se cu greu se face prins de ispită mai ales celor de la sine pornite. Căci către filosofească viaţă abătându-se întru răsuflare despre ispite de acum este.
Că Dumnezeu este neispitit de rele este şi el pe nimeni nu ispiteşte;neispitit de cele rele este Dumnezeu, după cela ce au zis: firea cea dumnezeiască şi fericită, nici supărări are ea, nici altora le dă. Că împrejurul firii celei muritoare şi pământeşti sunt acestea toate, întru care schimbare şi prefacerea se vede, care sunt mai înainte începătoare ale firii noastre. Iar pofta şi păcatul şi moartea ce dintru acestea odrăsleşte în suflet, sunt oare care trepte ale pieirii omeneşti, că pofta loc de primire aflând, au lucrat păcatul, care au născut pe moarte, dacă prin pocăinţă vom dezrădăcina păcatul, început de a doua viaţă ne vom pune nouă înainte.
14.    Ci fiecare se ispiteşte de a sa poftă fiind tras, şi amăgit.
15.     Apoi pofta zămislindu-se naşte păcatul, iar păcatul săvârşindu-se naşte moarte.
Fiindcă au arătat pe dumnezeiasca fire, cum că nici ea se ispiteşte, nici altora pe aceasta le dăruieşte, şi zice aicea ispite pe gândurile cele ce tulbură pe suflet. Căci cele de la Dumnezeu nu-l tulbură, ci sunt împăciuitoare şi împăcătoare ale sufletului strălucindu-l pe dânsul, pentru aceasta zice, toată darea bună şi tot darul desăvârşit de sus este de la Părintele luminilor: fiindcă cele ce de la noi ni se aduc asupra noastră o au pe ne săvârşire.
16.    Nu vă amăgiţi fraţii mei iubiţi.
17. Toată darea cea bună, şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare.
Iar Părinte al luminilor înţelege pe Dumnezeu. Ori al puterilor celor îngereşti, ori al celor luminaţi prin Duhul Sfânt, la carele nu este prefacere, sau umbră de schimbare.
Nu este, la Dumnezeul luminilor prefacere, că El prin proorocul strigă: „Eu sunt şi nu mă schimb”. Iar acest, umbră de schimbare, este pus în loc de până la nici oarecare prepus furişare.
18.   El voind ne-au născut pe noi, cu cuvântul adevărului, ca să fim noi pârgă oare care a zidirilor lui.
Pe acest, voind, l-au zis, pentru cei ce învaţă învăţături drăceşti, cum că lumea de sineşi s-au alcătuit şi s-au înfiinţat. Că de vreme ce mai sus au zis, la carele nu este schimbare, şi au arătat dintru aceasta că Dumnezeu stă neschimbat: adaoge pe acest, voind ne-au născut pe noi. Că dacă ne-am făcut, arătat este că şi schimbăcioşi suntem. Căci cum va fi neschimbată firea ceea ce dintru nefiinţă prin schimbare întru fiinţă au venit? Apoi de vreme ce au zis, ne- au născut, ca să nu prepună cineva că asemenea nouă şi pe însuşi Fiul Său l-au născut, adaoge pe acest, cu Cuvântul adevărului, că, după Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, toate printr’însul s-au făcut, ca şi cum prin Cuvântul adevărului. Drept aceea dacă prin Cuvântul este înfiinţarea noastră, apoi nu suntem de un neam şi de o fiinţă noi carii pe fiinţă o avem de la Acela de la care ne-am făcut.
     Iar acest, pârgă oare care, este pus în loc de, cea întâi şi prea cinstită. Iar zidire, o zice pe firea cea văzută.
19.   Drept aceea, fraţii mei cei iubiţi, să fie tot omul grabnic spre a auzi, şi zăbavnic spre a grăi, zăbavnic spre mânie.
    Pe acest, grabnic, nu întru auzirea goală o cuprinde, ci şi întru lucrare, şi care după ce au auzit spre lucrarea celor auzite se porneşte. Că au ştiut că acela ce cu sârguinţă îşi dă auzirea, şi către lucrarea acestora, gata pe sine se va da, precum din cea dimpotrivă cel ce cu zăbavă întru ceva se află, cu întârzierea uneori şi cu totul se opreşte despre lucrare. Pentru aceea la învăţătura celor dumnezeieşti o porunceşte pe grabă, iar pe întârziere la cele ce o au pe metahirisire greşită. Şi acestea sunt, a grăi, a se mânia. Fiindcă grăirea cea din mânie, nu sfârşeşte în lucru bun. Pentru aceea şi oarecare bărbat de Dumnezeu înţelepţit, zice, de multe ori s-au căit că au grăit, iar cel ce au tăcut, niciodată. Şi fericitul David în Psalmi zice: „Mâniaţi-vă, şi nu greşiţi”, adică ne mâninindu-ne îndată, apoi şi pe nebunia cea din mânie o aduce pe urmă. Asemănate acestora sunt şi acestea de faţă, şi întru grăire, şi întru mânie. Iar mai ales pentru mânie, care fără de socoteală şi dobitoceşte scoţându-se afară, de dreptatea lui Dumnezeu lipseşte. Pentru aceea şi zice: „Mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”.
20.    Că mânia omului dreptatea lui Dumnezeu nu o lucrează.
    Dreptatea este deprindere în suflet, care împarte fiecăruia cea după vrednicie. Iar mânia pierde şi pe cei înţelepţi, pentru căci cu împătimirea întunecă mintea foarte, care pe ascuns (mintea) împarte fiecăruia cea după vrednicie, deci cum ar fi putut să o alcătuiască şi să o întărească? Dar caută de vezi, că nu aşa prost au zis, a celui ce nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, ci a celui ce se îmbărbătează pentru a lui pierzanie. Că pentru aceasta şi fără de adăogirea articului au adus cuvântul. Şi cum că aceasta voieşte, arată acest, „Fericit bărbatul, care n-au umblat în sfatul necredincioşilor” Că aducerea asupră a articului celui supus arată, că acest nume, bărbatul, pe plecarea cea spre amândouă părţile a celor ce sunt bune şi a celor rele voieşte să o însemneze. Se cuvine a şti încă şi cum că nu au zis ergazete (adică lucrează) după forma cea proastă, ci adăogirea propoziţiei (adică înainte punerii) catergazete (adică prefacere) este, care nu se lipseşte cu totul de cuviinţă. Că este cu putinţă întru mânie a vedea oare care folos după cum pentru că nu se împărtăşeşte cu fapta cea bună şi întru altă mişcare sufletească nu este totul de lepădat, ci este cu putinţă a afla şi ceva bun.
21.   Pentru aceea lepădând toată spurcăciunea, şi prisosinţa răutăţii, întru blândeţea inimii să primiţi pe cuvântul cel răsădit carele poate să mântuiască sufletele voastre.
     Pe spurcăciune, şi pe prisosinţa răutăţii le adaogă, acesta vrând să arate, că, deşi întru oarecare spurcăciune au căzut cineva de multe ori, degrab dintru dânsa să se scoale, ca nu îngăduind multă vreme întru dânsa prin obişnuinţă mai întărit răul să se lucreze. Fiindcă au fire cele ce de noi se săvârşesc mai adeseori şi mai de multe ori în fire să-l prefacă pe răul cel săvârşit, ori întru deprindere a firii lui să pe prefacă. Iar întru blândeţe au zis, pentru cuvântul cel dumnezeiesc, care întru tulburare şi în gâlceavă nu se primeşte. Iar răsădit pe cuvânt numeşte, fiindcă cuvântători ne-am făcut, alegători ai celui mai bun şi ai celui mai rău.
22.    Şi fiţi făcători cuvântului, şi nu numai ascultători.
    23.   Că dacă este cineva auzitor al cuvântului, şi nu făcător, acesta se aseamănă bărbatului ce-şi caută faţa naşterii sale în oglindă.
     Faţă a naşterii este, ca prin lege să se cunoască pe sine. Pentru aceea şi lângă faţă au adăogat, a naşterii. Că prin lege ne învăţăm în ce fel ne-am făcut, şi înţelegem în ce fel legea cea duhovnicească pe noi ne săvârşeşte făcuţi prin baia naşterii de a doua. Apoi ne facem uitând darul neîngăduind noi întru o frumuseţe ca aceasta prin faptă. Că cel ce sau dat pe sine la fapte rele, nici nu pomeneşte că şi cu ceva i s-au făcut bine de la Dumnezeu. Că dacă şi-ar fi adus aminte că de sus s-au făcut şi s-au îndreptat şi întru fiii lui Dumnezeu s-au socotit, nu s-ar fi dat pe sine la lucrurile ce leapădă darul. Şi trece şi mută cuvântul, de la oglinda aceasta obişnuită, către oglinda cea gândită, nu aduce nimic din cele ce hotărăsc şi obişnuiesc la asemănare pe cea zisă: adică ca să zică aşa: „Dacă cineva este auzitor al legii şi nu făcător acesta se aseamănă bărbatului celui ce-şi caută faţa sa în oglindă” că precum acela s-au căutat pe sine, şi îndată s-au uitat în ce fel era, aşa şi acesta care prin legea lui Moise au înţeles pentru ce s-au făcut, că spre slava lui Dumnezeu, şi ca să fie după chipul lui Dumnezeu celui ce l-au făcut pe dânsul, şi dacă după ce au înţeles nimic din cele înţelese n-au lucrat: s-au făcut asemenea celui ce îşi caută faţa sa. Aşa fiind trebuinţă pe asemănarea aceasta să o alcătuiască, nu o au alcătuit. Şi nu în zadar face aceasta Apostolul, ci aducând pe auzitor şi îmboldindu-l ca nu fără luare aminte să audă pe acest: „că nu auzitorii aceea sunt fericiţi, ci cei ce unesc pe auzire cu lucrare” fiindcă şi fariseii s-au făcut auzitori, dar de vreme că nu erau făcători, nici fericiţi. Amăgindu-se pe sine, adică înşelându-se, defăimând a lor mântuire.
24.   Că s-a căutat pe sine, şi s-au dus, şi îndată s-au uitat în ce fel au fost.
Că auzirea au împreunat pe uitare, fiindcă nu ajunge singură auzirea legii către mântuirea sufletească, dacă nu va face cele auzite.
25.  Iar cel ce priveşte în legea cea desăvârşit a slobozeniei, şi rămâne într-însa, acesta nu ascultător cu uitare făcându-se, ci făcător lucrului, acesta fericit va fi întru fapta sa.
A zis „cel ce priveşte”, dar nu cel ce a intrat. Că legea cea duhovnicească pe dorinţă şi pe mărime pretutindeni avându-o şi dintru însăşi puţina şi scurta cetire ştie a trage către sine pe cetitori. Şi după ce au zis legea cea desăvârşită au adăogat a slobozeniei, pe slobozenia ei făcându-o vestită. Pentru că legea lui Hristos de robia cea împrejurul trupului izbăvindu-l, îl pune întru slobozenie pe cel ce se apropie la dânsa, şi pentru slobozenie, şi l-au lucrat pe acesta a lua aminte, şi de uitarea ce vatămă pe toate cele bune l-au izbăvit.
26.    De se pare cuiva între voi că este creştin şi nu îşi înfrânează limba sa, ci îşi amăgeşte inima sa, a acestuia deşartă îi este creştinătatea.
    Credincios la iudei este cel ce are credinţa întru lucruri căci i se pare că nu este în publicat. Şi fiindcă mare cugeta iudeii pentru pândiri şi păziri, şi întru acestea socotea că isprăveşte toată blagocestia cea către Dumnezeu, şi împrejurul acestora singure îndeletnicindu-se, gândeau că îşi câştigă lor fericirea. Iar către alţii cu defăimare se afla precum este arătat de la fariseul cel din Evanghelii, şi dintru acelea care au grăit către vameşul cu mândrie şi cu semeţie. Pe părerea fariseică împilându-o apostolul zice stihul cel pus înainte. Că după ce au pomenit pe lucrul făcătorului, şi după ce l-au fericit pe el îndată, îndreaptă şi răul cel ce odrăsleşte întru lucrare la cei mulţi, şi zice, că nu socoti tu cel ce pentru că faci legea şi te făleşti şi pe fericire întru singură facere o ai. Că nu este primit acest lucru la Dumnezeu; ci acela este primit, care face lucrul cel bun cu osârdie, dar nu se poartă cu trufie asupra celor ce nu fac. Iar acest „îşi amăgeşte inima sa”, este cel ce ca şi cum o sugrumă, şi din trufie ca un făcător al legii îşi amăgeşte ştiinţa sa. Că acest lucru voieşte să însemneze aici inima, precum în Psalm zice: „inima zdrobită şi smerită.
27.     Creştinătatea curată şi neîntinată la Dumnezeu şi Tatăl aceasta este, a cerceta pe cei sărmani şi pe văduve întru necazul lor.
Creştinătatea mai mult oare ce decât credinţa se pare că are. Căci înseamnă cunoştinţa oare cărora taine, şi întemeiere a celor ce se privesc întru credinţă. Pentru aceasta şi Apostolul au întrebuinţat această zicere, creştin zicând, ca şi cum ar fi zis, cunoscător pe sine socoteşte-te, al tainelor celor ce sunt în lege şi păzitor cu dinadinsul. Cum? Cel ce nu ştii să o înfrânezi pe a ta limbă, prihăneşti pe aproapele, şi cu trecerea cu vederea vieţuind, pe nici unul din cei lipsiţi nu-i miluieşti. Când legea nici pe cel ce grăieşte de rău nu-l primeşte, ci şi a milui pe vrăjmaşi porunceşte. Deci dacă voieşti să fii creştin, nu numai întru cetirea legii să arăţi creştinătatea, ci şi întru facere. Şi aceasta este, a milui pe cei de aproape. Căci cel ce este milostiv către aproapele, are oarecare asemănare cu Dumnezeu, că „fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc”. Dar şi milostivirea voastră să nu fie întru căutarea la faţă, fiindcă nici Dumnezeu facerile sale de bine împărţite le face, ci răsare soarele şi peste bogaţi şi peste cei săraci şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Şi a se păzi pe sine nespurcat de către lume.
Lume aici pe norodul cel de rând şi ţărănesc se cuvine a înţelege, cel ce după poftele amăgirii sale se strică.

CAP: 2.
1.   Fraţii mei, nu întru căutare în feţe să aveţi credinţa Domnului nostru Iisus Hristos al slavei.
Că cel ce întru căutarea în faţă face ceva, pe sine se umple de multă întinăciune, necinstindu-l pe cel de un neam, şi mai înainte de acela pe sine, fiindcă arătarea (fapta n.tr.) cea către cel asemenea trimite către sine pe ceea ce lucrează.
2.   Că dacă ar intra întru adunarea voastră un om având inel de aur, cu haină strălucită îmbrăcat fiind, şi ar intra şi un sărac în haină proastă.
3.  Şi veţi căuta către cel ce poartă haina cea strălucită, şi îi veţi zice, tu şezi aicea bine, iar săracului îi veţi zice; tu stai acolo, ori şezi aici sub aşternutul picioarelor mele.
Se vede că purtarea inelului se obişnuise să fie mai ales la evrei, dar poate va zice cineva aicea, dacă Iacob era dascăl al aşezământului lui Hristos, cum acum nu încetează pe cele ale legii, ci mai vârtos ridică şi înalţă pe cei dintru credinţa legii lăudându-i, şi nu-i ceartă pe aceştia? Către care aceea vom zice, căci acum vorbeşte acestora ca unor noi începători, şi se pogoară împreună cu neputinţa lor, ca nu de la uşi răsturnând legea, să-i facă să se ducă înapoi pentru noile învăţături. Şi cu iconomie uneltind lucrul, şi înduplecând atât cât să nu-l vatăme pe dânsul întru aşezământul cel nou cu ceremoniile legii. Că ce îl scotea afară pe dânsul din credinţa în Hristos? Ţinerea sâmbetei, sau postul şi depărtarea de mâncări? Şi făcându-i cu acestea deocamdată mai luători aminte pe dânşii la cuvântul său, aşa câte puţin să-i sfătuiască a se depărta ca de nişte nefolositoare de cele ale legii şi care de la robie, către slobozenia cea întru Hristos îi cheamă. Deci schimbările cele scurte şi mici înţelepţeşte uneltindu-le, când îi vedea că nu se îngreuiază de cele zise, atunci atunci pe cele cuviincioase creştinilor le punea înainte.
 4.      Şi nu v-aţi judecat întru sine-vă,
Acest, şi, legătorul, prisoseşte aici după obiceiul ce era grăirii celei de demult, fiindcă răspundere şi dare înapoi fiind aicea a cuvântului celui mai sus zis, de prisos este şi legătorul. Că este aşa. Dacă cineva ar intra în adunarea voastră, etc: apoi nu v-aţi judecat întru sine-vă. Aici răspunderea cuvântului fiind, fără de, legătorul, (şi) cere grăirea să fie adusă. Ca să fie aşa: de vreme ce nu aţi judecat după cuviinţă, v-aţi făcut judecători ai gândurilor celor rele. Iar acest, „nu v-aţi judecat”, este pus în loc de, pe judecata voastră cea cu descurcare o aţi stricat, nici o cercetare şi cercare făcând mai înainte, de este sărac, dar îmbunătăţit, sau dacă e bogat, dar lenevos: ci ne judecata voastră v-au adus pe voi întru căutarea în faţă, ca pe acela să-l lăudaţi pentru bogăţie, iar pe acela să-l necinstiţi pentru sărăcie.
şi v-aţi făcut judecători de gânduri rele.
Adică, judecători nedrepţi din căutarea la faţă hotărând răutăţii.
5.   Ascultaţi, fraţii mei cei iubiţi, au nu Dumnezeu a ales pe săracii lumii acesteia, bogaţi în credinţă, şi moştenitori ai împărăţiei, care o au făgăduit celor ce îl iubesc pe Dânsul?
6.    Iar voi aţi necinstit pe cel sărac. Au nu bogaţii vă asupresc pe voi, şi vă trag pe voi la judecăţi?
Fiindcă sărăcia este lucru îngreunător celor mulţi şi numai auzindu-se. Pentru aceasta după ce au zis săracii lumii, îndată au adăogat bogaţi. Dar întru ce bogaţi? Întru credinţă, că aşa şi este.
Pentru că negrija de lume şi ne învăluirea săracilor, îi face pe dânşii mai lucrători decât cei bogaţi, când se vor apropia la credinţă. Pentru aceea şi Domnul pe nişte ucenici ca aceştia au ales, pe carii şi moşteni ai împărăţiei i-au arătat.
7.      Au nu ei hulesc numele cel bun care s-a chemat peste voi?
8.   Însă dacă împliniţi legea cea împărătească după Scriptură, să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine, bine faceţi;
9.    Iar de sunteţi căutători la faţă, păcat lucraţi, mustraţi fiind de lege ca nişte călcători de lege.
Nume nou, adică cel după cuvântul proorocesc ce zice: „Peste cei ce îmi slujesc Mie se va chema nume nou, care se va binecuvânta peste toată faţa pământului.
10.    Că cel ce pe toată legea o va păzi, dar va greşi întru una, al tuturor s-au făcut vinovat.
11.   Că cel ce au zis să nu ucizi, au zis şi să nu preacurveşti. Şi dacă nu vei curvi, dar vei ucide, te-ai făcut călcător de lege.
12.    Aşa să grăiţi, şi aşa să faceţi, ca şi cum prin legea slobozeniei aveţi să fiţi judecaţi.
13.    Că judecata fără de milă este celui ce n-au făcut milă; şi se laudă mila asupra judecăţii.
Adică, căci nu are dragoste desăvârşită, că aceasta este capul bunătăţilor. Şi dacă de cap lipsit este cineva, de prisosit este tot celălalt trup. Iar cum că pentru aceasta zice, arătat este din gătirea cea mai înainte zisă. Iar acest, nu vei preacurvi, nu vei ucide, pentru asemănarea sau zis: şi caută de vezi, că şi asemănările sunt din legea ce ajută la dragoste. Că cel ce iubeşte pe aproapele, aceasta nu va preacurvi, nici va ucide, că ale vrăjmaşului sunt lucrurile acestea. Fiindcă dacă nu ar fi aceasta (dragoste n.tr), nimeni din oameni nu s-ar fi mântuit, nimeni dacă nu are toate poruncile nu a isprăvit curăţia fără lipsă, uneori de mânia se biruieşte, şi cel ce milostenie face, zavistie are de multe ori. Drept aceea nu pentru lipsa a ceva dintru faptele bune s-au zis, ci pentru dragoste, că nu se cuvine cel ce caută la faţă să o săvârşească pe dânsa (dragoste n.tr.) cu lipsă, ci cu totul desăvârşit. Şi aceasta şi pentru celelalte fapte bune zicem. Căci cel ce desăvârşită pe întreaga înţelepciune sau pe dreptate nu o păzeşte, ci mai cu lipsă se va afla, acesta şchiopătând întru lucrare, pe tot trupul faptelor bune l-au vătămat. Deci toată legea cea pentru dragoste se cuvine a o înţelege, pentru aceea care cu dinadinsul îi este lui scopul. Iar a nu căuta la faţă pe legea slobozeniei o zice,
căci căutătorul la faţă nu este slobod, ci rob, că de care se biruieşte cineva, acestuia şi rob este.?
14.    Ce folos este fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Au poate credinţa să-l mântuiască pe dânsul?
Dacă noi vom lăsa aproapelui greşelile cele greşite înaintea noastră, şi dacă din averile noastre vom împărţi pe la cei săraci, mila cea de la Dumnezeu ne va primi pe noi în ziua întru care se vor face cunoscute cele lucrate de noi în viaţa aceasta. Că mare îndreptare, precum împotrivă grea osândă este celor ce nu se află cu bună ştiinţă către cei de o fire cu noi. Că cei carii se află nemilostivi către cei ce le-au greşit, osânda robului celui rău îi va cuprinde, împreună şi cu răsplătirea cea din rugăciunea ce domnească. Pentru că cererea către Dumnezeu acolo este ca să ne lase nouă greşelile, precum precum şi noi le lăsăm celor ce ne-au greşit nouă. Judecata îi va întâmpina fără de milă pe cei ce se află fără de milă, s-au cu asprime către cei ce au trebuinţă de mângâiere trupească. Şi se laudă mila asupra judecăţii, fiindcă cei milostivi, după hotărârea Domnului, se vor milui. Şi întru alt fel, şi slujitorilor de idoli mila cea către cei săraci lăsare ştie să le dăruiască, precum întru Daniil am auzit, ce nu va putea să lucreze la oamenii cei credincioşi; şi un lucru ca acesta mi se pare mie că aceasta mila lucrează. Precum untul de lemn cel din pomi, la cei ce se nevoiesc în locurile cele de luptă, că ungându-se luptătorul cu dânsul, face ca să alunece totul când îl apucă potrivnicul luptător. Aşa şi întru judecată, mila noastră cea către săraci, pe năpădirile asupra noastră ale dracilor le face ca să fugă.
15.   Că de va fi fratele, sau sora, goli şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
16.   Şi va zice lor cineva dintru voi: duceţi-vă în pace, încălziţi- vă şi vă săturaţi; şi nu le-ar da lor cele de trebuinţă trupului, ce folos ar fi?
Caută de vezi priceperea duhovnicească. Că n-au zis numai dacă credinţă ai, ce folos este? Ca şi cum ar fi zis, arătă-mi mie lucrul, de la care o vom socoti ţie pe această numire. Că acesta este lucrul credinţei. Iar ceea ce o zice, întru acest fel este, dacă nu cu lucrul va fi cineva căci crede lui Dumnezeu, de prisos este ca să se numească credincios. Că nu cel ce aşa simplu se zice pe sine că este al Domnului, acesta este credincios. Ci cel ce aşa iubeşte pe Domnul, cât pentru credinţa cea întru dânsul şi asupra morţii să îndrăznească. Şi cum că acesta este scopul celor înainte puse, asemănările şi pildele arată. Că Avraam zice, căci cu lucrul au arătat că au crezut lui Dumnezeu, aducând spre ardere de tot pe cel întâi născut. Asemenea încă şi Rahav crezând au defăimat moartea.
17.    Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, moartă este în ea însăşi.
18.   Dar va zice cineva: tu ai credinţă, iar eu am lucruri; arată mie credinţa ta din lucrurile tale, şi eu îţi voi arăta ţie din lucrurile mele credinţa mea.
19.  Tu crezi că unul este Dumnezeu, bine faci; şi dracii cred şi se cutremură.
    Nu grăieşte împotrivă despre acestea fericitul Pavel, că după două însemnări ale numelui celui ce se poartă al credinţei, şi întru proasta împreună învoire celui ce se arată poate să însemneze; căci credinţa ne-am obişnuit să zicem şi aceasta, după care socoteală şi pe dracii i-am cunoscut căci cred în Hristos, cum că este Fiul lui Dumnezeu, şi iarăşi pe urmarea cea din aşezământ cu întemeiată împreună voire, cu numirea credinţei numindu-o noi. Dumnezeiescul Iacob zice că moartă este credinţa pe proasta pogorâre, ca ceea ce este ne împărtăşită de lucrurile cele ce o aţâţă pe dânsa. Iar Pavel pe dânsa din aşezământ o numeşte credinţă, care mai ales nu este lipsită de lucruri, că nu s-ar fi putut înfiinţa ea cu deşertarea lucrurilor celor cinstite. Că nici Avraam o ar fi dobândit pe acesta dacă nu mai înainte s-ar fi nevoit să lepede părinteasca neputinţă, căreia nevoinţe credinţa celeancio i se dăruia. Însă Pavel o au ales pe aceasta mai mult decât lucrurile cele din lege, adică decât păzirea sâmbetelor şi decât tăierea împrejur, şi decât celelalte curăţări. Că două însemnări şi întru lucruri se văd: Că lucruri şi cele ce pe credinţă o întăresc şi o adeveresc se zic, de care ne împărtăşită fiind credinţa moartă rămâne. Lucruri iarăşi să zic şi ale legii, fără de care, Avraam, şi toţi cei ce cred întru Hristos se îndreptează. Căci cum căci credinţa întru cel necurat nu se poate răsădi, şi zic credinţa lucrurilor, cine va grăi, împotrivă că nici în vas plin de tină se va pune mirul, nici în omul cel necurat credinţa lui Dumnezeu nu se va putea răsădi. Deci nu sunt potrivnici lor dumnezeieştii Apostoli, ci în jurul deosebiri lucrului celui însemnat învârtindu-se spre trebuinţa celui însemnat fiecare cea pusă înainte lui o scoate la lumină.
20.    Şi voieşti să cunoşti, o omule deşerte, căci credinţa fără de lucruri este moartă?
Deşert au numit pe cel ce se făleşte numai cu credinţa goală. Şi care nimic al ipostăsuirii celei prin fapte nu are spre împlinire.
21.   Avraam părintele nostru, au nu din lucruri s-au îndreptat, aducând pe Isaac fiul său peste jertfelnic?
22.   Vezi, căci credinţa ajuta lucrurilor lui, şi din lucruri credinţa s-au săvârşit?
23.    Şi s-au împlinit Scriptura ceea ce zice:
    Pe Avraam amândoi la asemănarea cuvântului credinţei îl aduc. Unul, pe credinţa decât faptele mai bună arătându-o prin asemănarea cu Avraam iar altul, iarăşi pe lucrurile credinţei. Şi s­au zis mai sus, că împrejurul îndoitei însemnări fiecare se întoarce, pe ceea ce îi ajută şi îi foloseşte lui spre dobândă luând. Iar oarecarii din părinţi şi aşa pentru aceasta au înţeles. Că zic cum că Avraam vremilor despărţindu-se, a fiecărui credinţă este icoană. Şi a celei mai înainte de botez adică ceea ce nu caută la lucruri, fără numai credinţa singură şi pe mărturisirea mântuirii, şi graiul cu care ne îndreptăm cei ce credem întru Hristos. Şi a credinţei celei după botez celei înjugate cu lucrurile. Aşa nu se arată că întru aceştia au grăit împotrivă lui-şi Duhul cel Sfânt ci, aceea adică prin singură mărturisirea îndrepta pe cel ce se apropia, şi primea botezul dacă îndată se izbăvea de viaţă, că acesta nu are lucruri, ci îi este lui destulă curăţirea cea prin botez. Iar aceea, de la cel ce acum s-au botezat cere şi pe arătarea lucrurilor celor bune. Şi cu acest lucru şi Pavel împreună glăsuieşte întru alt fel zicând aşa: şi învăţându-ne cum căci credinţa cea după botez pe săvârşirea cea prin lucruri o cere, prin acelea care zice, nici tăiere împrejur, nici ne tăiere împrejur poate ceva, ci credinţa ceea ce prin dragoste se lucrează. Iar dragostea de multă înţelepciune are trebuinţă ca să se împlinească.
şi a crezut Avraam lui Dumnezeu, şi i s-a socotit lui întru dreptate, şi prieten al lui Dumnezeu s-au chemat.”
A îndreptării celei din singură credinţa icoană era Avraam, când au crezut, i s-au socotit lui întru dreptate. Iar a celei din lucruri, când pe fiul său l-au adus pe jertfelnic. Pentru că nu numai pe lucrul îl făcea, ci şi credinţa aceia cum că Isaac avea să se înmulţească sămânţa lui Isaac ca stelele, nu s-au îndoit, gândind că şi din morţi îl va scula pe el Dumnezeu. Cu toate acestea şi pe David credinţa ceea ce avea să fie oarecând după multe vremi, cea întru Hristos. Pentru acea zice „Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul”.
24.  Vedeţi că din lucruri se îndreptează omul, şi nu din singură credinţa.
Din lucruri, nu dintru cele din lege, precum s-au zis acum mai sus, adică, dintru tăierea împrejur, şi din cele ca acestea, ci din cele dintru fapta bună a dreptăţii, şi din cele asemenea.
25.   Asemenea încă şi Rahav curva, au nu din lucruri s-au îndreptat primind iscoadele, şi pe altă cale scoţându-i?
26.   Că precum trupul fără de suflet mort este, aşa şi credinţa fără de fapte moartă este.
Cap: 3.

      1.   Nu   fiţi mulţi   dascăli, fraţii mei, ştiind mai mare osândă vom lua.
După ce au zis mai sus şi au învăţat ca să nu aibă credincioşii credinţă deşartă de lucruri bune, s-au mutat către altă poruncă întocmai acesteia. Că se apucă oarecarii să înveţe, cele ce ei n-au lucrat. Şi zice că nimic nu câştigă şi împreună cu aceia mai mare osândă vor lua decât unii ca aceştia. Că cel ce învaţă cele ce nu le are, ca şi cum ar fi întru dânsul, osândit este, ca unul ce prin a sa limbă se alunecă. Şi întărind şi adeverind acest lucru din întâmplările cele de prin prejur zice: Că dacă şi întru alt fel limba din ne luare aminte are fire să alunece, cel ce o are pe aceasta, nu va scăpa de osândă pentru acele alunecate, precum Solomon ne învaţă. „Pentru păcatul buzelor cade păcătosul în cursă”. Precum dacă cândva cel ce pentru iconomia păcătuieşte învăţând cu limba, cele ce cu cercarea nu le-au învăţat, va scăpa de osânda cea ne scăpată.
2.    Că multe greşim toţi.
Din ne luare aminte cu lenevire aflându-ne către viaţă.
De nu greşeşte cineva în cuvânt acesta este bărbat desăvârşit, putând să-şi înfrâneze şi tot trupul.
Cum că nu se poate a vieţui cineva din oameni fără de păcat se încredinţează dintru lesne alunecarea limbii şi arată cum că dintru această cădere nimănui nu- i este cu putinţă să fie desăvârşit. Că cine este carele n-au greşit cu limba sa? Iar dacă lesne biruieşte alunecarea limbii, au nu şi pe tot trupul său oarecum acesta este vrednic să-l ocârmuiască bine? Că cel ce şi-a stăpânit pe mădularul cel lesnicios spre a greşi, cu mult mai vârtos pe cel mai slab îl va domni.
    3.   Vedeţi că frâiele cailor în gurile lor le pune spre a-i supune pe dânşii nouă, şi pe tot trupul lor îl înfrângem.
Cu asemănări întăreşte aceasta care zice de la frâiele cailor, şi de la cârmele corăbiilor că este cu putinţă a înfrâna tot trupul. Şi este pus acest adică, i de, în loc de, vezi. Iar acest, frâiele cailor, aşa se cuvine a sintaxi, întorcând sintaxisul, în gurile cailor punem frâiele. Că dacă nu aşa se va sintaxi, neînţeles este cuvântul. Vezi frâiele cailor le punem, şi corbiile cu mică cârmă, precum şi pe caii cu mic frâu unde voim o întoarcem. Deci aşa şi limba întoarsă cu cuvânt drept, că măcar deşi este lume a nedreptăţii, ca şi către norul cel ţărănesc scoţându-se şi căutând. Că lume aicea pe mulţime o zice: ori că şi deşi podoabă este adică care împodobeşte pe firea omenească. Căci cu aceasta unii altora împărtăşim pe ale noastre noime, fiindcă şi aşa oarecarii voiesc pe lume să o ia la însemănare, dar însă către norodul cel prost aducându-se, face nedreptate, întinând uneori pe tot trupul, şi arzând pe toată roata facerii, şi arzându-se de gheena. Însă nu este greu lucru a o unelti pe aceasta spre a se mişca cu pricină binecuvântată, şi precum voieşte cel ce o unelteşte. Că dacă toată firea hiarelor, şi a târâtoarelor şi a păsărilor, şi a celor în mări înotătoare se împilă şi se domesticeşte de firea omenească, apoi pe limbă, că este rău ne ţinut, că este plină de venin de moarte purtător, nu aş fi crezut, că nimeni din oameni nu poate să o supună. Că dacă ne împilată ar fi şi către lucrul cel mai bun încă neîntoarsă şi neînfrântă, cum cu dânsa binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu cu dânsa blestemăm pe oameni, iată că după voia celui ce o unelteşte se întoarce. Ci nu se cuvine fraţii mei acestea aşa să se facă. Că dacă cu dânsa binecuvântăm, apoi pe oamenii cei după asemănarea lui Dumnezeu făcuţi, nu ne ruşinăm a-i blestema? Nedrept lucru este, ca dintru aceeaşi gură să iasă blagoslovenia şi blestemul. Deci mai mult decât lumina ochiului păzeşte-ţi limba. Cal împărătesc este limba. Deci dacă îi vei pune ei frâu, şi o vei învăţa să umble cu bună rânduială, se va odihni pe dânsa şi va şedea împăratul. Iar dacă ne înfrânată o vei lăsa, să se poarte şi să salte, trăsura a diavolului se face.
4.    Iată şi corăbiile, mari fiind şi de iuţi vânturi împingându-se, se întorc de o prea mică cârmă, încotro voieşte pornirea cârmaciului.
Încă acestea sun tot pentru că nu se cade precum s-ar întâmpla pe limbă să o pornim, ci spre cele mai bune să o întoarcem. Că pe a calului celui sireap cu frâu îi oprim, şi a corăbiei pornirea o întoarcem cu cârma aşa şi pe limbă datori suntem să o întoarcem spre cele bune. Pentru că acest, aşa şi limba, aceasta înseamnă. Că aşa şi limba datoare este a se întoarce cu cuvânt drept, că mică fiind, mari lucruri face, fiindcă ea este foc pentru aceea şi mare ardere ne aprinde nouă. Şi tari sunt acelea care le face limba împodobeşte pe nedreptate prin frumoasa vorbire a graiurilor şi a iscusinţei, întină pe trup, biruind pe femei cu apropierile vorbelor ei, ucideri lucrează prin amăgiri, cu jurăminte strâmbe pe cele străine le dobândeşte şi arde pe roata naşterii, şi se arde şi ea de gheena, după cum arătat este de la bogatul cel ce i se frigea limba de sete. Deci dacă, limba gheena, are, precum oarecarii din pre scrieri au, aşa se cuvine a descoperi cuvântul acesta. Vezi roata naşterii, acest fel de dezlegare are. Roată a naşterii, pe viaţa noastră o zice. Deci arde pe roata naşterii, întină viaţa. Că pe roata aceasta şi viersuitorul de Psalmi cunună a anului, zicând către Dumnezeu „blagoslovi-vei cununa anului bunătăţii tale”. Şi cununa şi roata nu se deosebesc de chipul cel rotitor. Roată, încă este şi viaţa, ca ceea ce întru sine se învârteşte.
5.    Aşa şi limba mic mădular este şi mari se laudă. Iată, puţin foc, câtă materie arde.
În loc de, întru acest chip şi limba datoare este să se mişte după socoteală. Că mic mădular este, dar mari lucrează, adică, rele, şi bune. Iar acest, mare se laudă, este pus în loc de mari lucruri are.
6.    Şi limba este foc, podoabă a nedreptăţii. Aşa limba este aşezată între mădularele noastre care întină tot trupul, şi arde pe roata naşterii, şi se arde de gheena.
Urmarea cuvântului aşa este. Deci aşa şi limba podoaba nedreptăţii foc este. Că precum focul pierde pe toate, aşa şi limba. Iar pe acest nume, cosmos, care înseamnă şi lume şi podoabă oarecarii aicea pe mulţimea oamenilor o zic precum şi în Evanghelie, zice: „Lumea pe Dânsul nu l-au cunoscut”. Deci lume este şi limba, adică, mulţime a nedreptăţii.
7.    Că toată firea hiarălor, şi a celor târâtoare, şi a păsărilor şi a celor din mare, se domesticeşte şi se îmblânzeşte de firea cea omenească.
8.    Iar pe limbă nimeni din oameni nu poate să o domolească; neînfrânată răutate, plină de otravă aducătoare de moarte.
Pe aceste graiuri ale pricinuirii acesteia (adică ale întăririi şi ale adeverire acesteia) la cele de sus zise se cuvine a le duce şi a le înţelege.
      Că după ce au zis şi au învăţat prin frâu, prin cârmă, cari nici sunt adică, dar cari lucruri mari isprăvesc dacă bine sunt pornite şi mişcate, şi după ce au adus că, aşa şi limba datoare este să se întoarcă cu cuvânt drept, arată prin acestea de acum de faţă prin pildele şi asemănările cele înainte puse că nu porunceşte pe cele cu neputinţă. Ca şi cum ar fi zis: dar va zice cineva; că deşi mic mădular este limba dar însă mari lucruri şi bune şi rele lucrând, nu este lesne supusă întru cele ce voim, nu este nimic aceasta spre răspuns de îndreptăţire. Că dacă pe fiare cele străine de a sa fire le domesticeşte omul, cu mult mai vârtos pe al său mădular. Nimeni din oameni nu poate să o împileze. Nu după hotărâre se cuvine a ceti pe acest cuvânt ci după întrebare. Ca să fie aşa: dacă hiarăle cele ne domesticite omul le domesticeşte şi le face supuse, apoi pe limba sa nu o va împila şi domestici? Aşa se cuvine a-l ceti. Că dacă după hotărâre vei ceti, nu se va părea mergând înainte că bine mânuieşte sfătuirea. Zic adică aceasta, nu se cuvine fraţii mei acestea aşa să se facă. Poate să zică cineva că dacă cu neputinţă este pe limbă a o pune la bună rânduială cel ce se apucă să sfătuiască cele cu neputinţă, neîntemeiată o face pe sfătuire. Iar acest, ne ţinut rău este; plină de otravă aducătoare de moarte , după hotărâre şi arătare, se cuvine a-l înţelege.
  9.   Cu dânsa binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl; şi cu dânsa blestemăm pe oameni, carii sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
10.    Dintru aceiaşi gură iese binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, acestea aşa să se facă.
11.      Au doară izvorul dintru aceiaşi vână izvorăşte dulce şi amar?
12.     Au doară poate, fraţii mei, smochinul să facă măsline? Sau viţa viei, smochine? Aşa nici un izvor poate a face apă sărată şi dulce.
Şi acest cuvânt după întrebare se cuvine a-l înţelege, că este al celui ce înfruntează pe auzitori, precum şi cel de aicea înainte adică, dintru aceiaşi gură iese şi blagoslvenia şi blestemul. Că dacă a binecuvânta tuturor ni s-au poruncit, „că ocărâtorii împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni,” apoi nu te ruşinezi, pe aceiaşi unealtă a o întrebuinţa slujitoare a răutăţii şi a bunătăţii? Nimeni din cei întregi înţelepţi cu aceeaşi unealtă va amesteca tină şi mir. Te rogi? Nu blestema pe vrăjmaşul tău, că rugăciunea şi blestemul multă depărtare au între dânsele. De nu vei lăsa greşeala celui ce te-a scârbit, nici ţie nu ţi se va lăsa; ci blestemând pe sine te vei prinde şi te vei afla, când te rogi „să se lase ţie greşelile, precum şi tu laşi greşiţilor tăi”.
 13.     Cine este înţelept şi bine ştiutor între voi? Să-şi arate din viaţa cea bună faptele sale întru blândeţele înţelepciunii.
 14.   Iar de aveţi râvnire amară şi prigonire întru inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici minţiţi împotriva adevărului.
 15.   Nu este înţelepciunea aceasta de sus pogorându-se, ci este pământească, sufletească, drăcească.
 16.   Pentru că unde este râvnire şi prigonire, acolo este ne aşezare şi tot lucrul rău.
Iubitori de stăpânire fiind oamenii, şi cu înţelepciunea lumii acesteia fălindu-se, propovădui-au pizmă şi prigonire asupra dascălilor celor drepţi, având zavistie asupra acelora, şi amestecând întru cele dumnezeieşti pe cele omeneşti, ca şi cu noima celor zise să tragă către sine pe auzitori de unde au ieşit şi eresurit. Deci după ce au împlinit cuvântul cel pentru obrăznicia şi ne înfrânarea limbii, se mută de aicea şi către zavistia ceea ce din asemenea nebunie răsare întru oameni, şi zice, cum că aceste învăţături nu sunt ale adevăraţilor dascăli. Ca cele ce nu sunt din înţelepciunea cea dumnezeiască, ci drăceşti. Şi acestea le-au zis, după ce mai înainte au lăudat pe dascălul cel bun. Şi de vreme că numele râvnii în mijlocul celor buni şi al celor răi se vede. Că este râvnă şi mişcare şi pornire a sufletului uimitoare spre ceva, cu oarecare asemănare a celuia către care îi este sârguinţa. Pentru aceasta are acest, amară, asupră l-au adus. Arătând către ce este râvna. Iar prigonirea este pricire prihănită, se zice încă şi clevetire cu grăire de rău.
17.   Iar înţelepciunea cea de sus, întâi este curată, apoi făcătoare de pace, blândă, bine supusă, plină de milă şi de roduri bune, fără de judecată, şi nefăţarnică.
18.    Iar rodul dreptăţii în pace se aseamănă celor ce fac pace.
     Curată şi neîntinată este, de nici un lucru din cele trupeşti fiind lipită. Ne îndoită, nesocotind cu desluşire pândirile bucatelor, şi a felurilor de spălări. Şi cu de amănuntul pentru acestea întru cea către Colaseni vorbeşte Pavel.
CAP: 4.
1.  De unde sunt războaiele şi sfezi între voi? Au nu de aici, din dezmierdările voastre care se oştesc întru mădularele voastre?
Îi arată căci ca şi cum formăluesc pe ascuns cuvânt dăscălesc, însă toţi sunt trupeşti, şi pe cele prea rele le lucrează, dându-se pe sine la dezmierdări. Unii adică, iubind masă desfătată, pe carii şi Pavel prihănindu-i zice, „că unii ca aceştia nu slujesc Domnului, ci pântecelui lor”. Iar alţii averi de ţarini poftind, iar alţii case strălucite. Altul altceva, întru care duhul cel rău îi sfătuieşte pe dânşii, măiestrindu-se ca să-i tragă înapoi pe ei de la mântuirea lor.
2.  Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi, şi nu puteţi dobândi; vă sfădiţi şi faceţi războaie, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
Prin punere şi ridicare scoate aici cuvântul. Punerea din mijloc ridicându-se pentru ne cuvioşia. Iar ne cuvioşia pentru căci vor să fie aprinderile dulceţii cele ce întru punere se privesc. Că pofta întru săvârşirea dulceţilor şi a dezmierdărilor se sfârşeşte. Şi uciderea şi râvna şi sfada şi războiul nu sunt bune, pe care le meşteşugesc pentru acestea, pentru aceea nici le dobândesc. Şi se cuvine a şti că ucidere aicea, şi război, nu pe cel trupesc îl zice că acesta greu şi asupra tâlharilor se cuvine a-l înţelege, necum că întru alt oarecare chip asupra credincioşilor şi a celor ce la Domnul se apropie, ci precum mie mi se pare ucidere, zice, pe cei ce-şi omoară pe ale sale suflete cu nişte apucări ca acestea, prin care le este lor şi războiul cel împotriva blagocestiei. Şi precum mergând înainte prea curvari şi prea curve i-au zis, nu că aşa chiar unii ca aceştia erau ei, ci căci împotriva dumnezeieştilor porunci curvesc prin tâlcuirea socotelilor celor stricate şi neadevărate. Că nu ar fi suferit cineva pe vreun curvar să fie dascăl, măcar şi decât porcii de ar fi mai înnoroit, aşa şi pe ucideri şi pe războaie, nu pe cele trupeşti, ci pe cele sufleteşti le zice.
3.  Cereţi şi nu luaţi, pentru că rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi.
    Precum fariseul cel din Evanghelia lui Luca. Căci cu cât mai multe bunătăţi şi isprăvi ale sale număra, cu atâta mai mult pe Dumnezeiescul auz îl astupa. Şi umflarea graiurilor deşartă era în buzele lui, şi întru spumă curgea şi se dezlega ca valul mării ce fierbe. Dar va zice cineva, dacă este adevărată făgăduinţa Domnului Iisus ne mincinosului dascăl aceea ce zice: „Tot cel ce cere ia”, cum Apostolul zice acestea de acum? Dar zicem, că cel ce pe calea următoare călătoreşte către cerere, are şi făgăduinţa întreagă, pe nici una din cele cerute ne nemerindu-o. Iar dacă cineva ieşind afară din scopul cererii celei predanisite se va părea că cere, dacă nu cere după chipul care se cade, acesta nici cere, pentru aceea nici va lua. Că precum un dascăl, să zicem, grămătic carele se făgăduieşte ca pe tot carele vine la dânsul să-l înveţe ştiinţa gramaticii, şi el la şcoală cu sârguinţă ar veni dar ucenicul nu s-ar sârgui pe sine către învăţătura celor făgăduite, apoi asemenea după lenevirea lui s-ar arăta, oare are cu dreptate cineva mincinos pe acel dascăl sau îl va prihăni? Nimeni din cei ce au minte nu ar fi făcut acest lucru. Că nu a venit cel ce poftea să înveţe, precum i-au poruncit dascălul. Şi cum dară, sau ce se cade a cere, ar fi zis cineva? Auzim pe Cel ce însuşi făgăduinţă au făcut: „Cereţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”. Deci arătat este că cel ce cere aşa, şi înadins şi chiar pentru unele ca acestea, nici de celelalte nu se va scăpa. Pe care cel ce le ia nu va cădea afară de a sa mântuire. Iar cel ce cu vătămare şi cu pagubă cere nu va avea dăruitor pe Acesta, de la care este toată darea bună. Încă şi cunoştinţa dumnezeiască cerând cineva şi ne luând, ori vreun dar duhovnicesc dacă pentru iubirea de dulceţi cere, nu va lua. Că rău cere, şi răul este pentru pierzarea sa, şi Dumnezeu nu este dăruitor al relelor.
4.   Prea curvarilor şi prea curvelor, au nu ştiţi că prietenia lumii vrajbă a lui Dumnezeu este? Deci oricine va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face.
    De vreme că mai sus puţin au mustrat pe oarecarii înţelepţi mincinoşi carii pe dumnezeiasca Scriptură o curvăsărea, şi pe dânsa răzvrătit o uneltea după a lor voie, ca să aibă dintru acest lucru merinde a vieţii lor celei dezmierdate şi răul acesta nu este alt ceva, decât un fel de trufie. Pentru aceasta acum mai aspru grăieşte, şi mai străin de a sa blândeţe, unelteşte cuvintele cele defăimătoare, prea curvari şi prea curve numind pe unii ca aceştia, mai nişte mustrări ca acestea uneltind. Spune-mi mie o deşertule, pe sine voieşti să te arăţi înţelept? Şi de unde este cu putinţă vouă cu prigonire şi cu necurmat război să vieţuiţi? Şi dea pururi să vă înfiinţaţi cu lucrurile acestea de faţă? Şi pe dulceaţa şi dezmierdarea vieţii acesteia fără de întoarcere să o vânaţi? Nu este acest lucru al celor înţelepţi, ci a oamenilor celor proşti, şi care către prietenia lumii sunt plecaţi. Carii şi prea curvari pe voi vă arată, fiindcă cinstiţi mai mult pe cea ţărănească şi întinată şi urâtă, decât pe frumuseţea cea învistierită întreg înţeleaptă şi dumnezeiască şi prin împătimirea către acest veac de acum pe vrajba cea către Dumnezeu o luaţi asupra voastră. Au nu ştiţi că prietenia lumii, vrajbă este către Dumnezeu, care vă înstrăinează de prietenia cea dumnezeiască, şi vrăjmaşi vă arată? Că lume aici pe toată viaţa cea materialnică o numeşte, ca pe o maică a stricăciunii, dintru care cel ce se sârguieşte să se împărtăşească vrăjmaş se face al lui Dumnezeu. Că pentru sârguinţa cea împrejurul celor nefolositoare, cu defăimare şi cu lenevire se află spre cele dumnezeieşti. Care lucru către cei singuri urâţi şi către vrăjmaşii noştri îl pătimim. Deci două fiind acelea, împrejurul cărora se sârguiesc oamenii, Dumnezeu şi lumea, şi două fiind acestea împrejurul cărora ne întoarcem, prietenia, şi urâciunea, şi către ori care din acestea dacă sârguindu-ne ne-am fi deprins, negreşit de cealaltă trebuie să ne arătăm cu nebăgare de seamă. Şi sârguinţa face pe prietenie, iar lenevirea şi nebăgarea de seamă, pe urâciune. Deci carele se ţine de cele dumnezeieşti, prieten al lui Dumnezeu şi este şi se zice. Iar carele pe Dumnezeu nu-l ia în seamă, iar pe lume o a iubit, acesta între vrăjmaşii lui Dumnezeu se va socoti. Şi fiindcă acestea toate din trufia şi din mândria mincinoşilor înţelepţi şi dascăli s-au arătat că odrăslesc, iarăşi pe a doua mustrare o unelteşte vrând să-i deştepte din beţia lor, şi din ameţeală să-i izbăvească pe unii ca aceştia şi zice:
5.    Au vi se pare că în deşert Scriptura grăieşte: spre zavistie pofteşte duhul care locuieşte întru noi?
6.     Şi mai mare dar dăruieşte. Pentru aceea zice: Dumnezeu mândrilor le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar.
    Întru acest fel oare ce zicând şi arătând prin acestea, cu lipsire unelteşte cuvântul, şi iarăşi pentru trebuinţa cuvântului celui scurtat: zicând, eu asupra voastră cu ale mele cuvinte m-am pus, ca drept şi fără prihănire să întrebuinţaţi pe înţelepciunea voastră, şi ca nu din mândrie rău uneltindu-o pe aceasta, să faceţi neadevărat şi să tulburaţi cuvântul învăţăturii. Iar dacă şi din Scriptură căutaţi aceasta, ascultaţi. „Domnul mândrilor le stă împotrivă.”Deci dacă mândrilor le stă împotrivă, şi noi vrăjmaşilor ne obişnuim a le sta împotrivă, apoi negreşit şi mândrii între vrăjmaşi vor fi socotiţi. Că nu în zadar, sau în deşert sau spre zavistie pe cele ce sunt nouă cu neputinţă ni le grăieşte Scriptura, ci dorind pe darul cel ce prin mângâierea ei (Scripturii) este sălăşluit întru noi, drept aceea dacă plecaţi sunteţi Scripturii, smerindu-vă înaintea lui Dumnezeu, şi veţi afla pe darul înălţării lui. Şi mândria este răutate până în sfârşit înălţată care se deosebeşte de deşartă părere. Că, mândria este care pentru lucrurile cele ce sunt întru dânsa se înalţă. Iar deşartă părere pentru cele ce nicidecum nu sunt. Se deosebeşte încă şi ne îngâmfarea de smerenie. Că ne îngâmfarea este potrivnică părerii celei deşarte, iar potrivnică mândriei smerenia, care este mare bunătate. Şi de vreme că amândouă cu voirea noastră răsar întru noi, tot cel ce din mândrie se înalţă pe sine, de la Domnul se osândeşte încă şi se smereşte, tot de la Dânsul se înalţă în vremea când prin ne îngâmfare s-au smerit pe sine, fiindcă nevoinţele cele pentru ne îngâmfare au povăţuit pe cel ce le-au uneltit către înălţime duhovnicească. Şi întru alt fel al lui Chiril. „Dacă prin pizma diavolului moartea au intrat în lume”, şi dacă după Scripturi s-au sălăşluit în omul nostru cel dinăuntru Hristos pentru aceasta s-au sălăşluit, ca pe moartea cea pricinuită din pizmă să o strice. Şi nu numai aceasta, ci mai mare dar dăruieşte. Că „Eu am venit, ca viaţă să aibă, şi de prisosit să aibă. Iar cum că dorindu-ne pe noi Dumnezeu s-au sălăşluit întru noi, Isaia au arătat zicând: „Nu înger, nu sol, ci însuşi Domnul ne-au mântuit pe noi”. Pentru că ne iubeşte pe noi şi pentru că grijeşte de noi. Dar cum şi mândrindu-ne şi mai mare dar ne-au dat? După ce au surpat pe vrăjmaşul satana. Că pentru aceasta au adăogat: „Dumnezeu mândrilor le stă împotrivă”. Căci cum nu este mândru cel ce strigă, „pe toată lumea o voi lua cu mâna ca pe un cuib”.
  7.    Supuneţi-vă, drept aceea, lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului, şi va fugi de la voi.
  8.   Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; şi vă curăţiţi inimile voastre cei îndoiţi la suflet.
  9.  Pătimiţi şi lăcrimaţi şi plângeţi, râsul vostru spre plâns să se întoarcă, şi bucuria întru tânguire.
10.    Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi vă va înălţa pe voi.
Îndoiţi cu sufletele zice pe cei ce nu voiesc întru un singur chip să vieţuiască, ci se aduc şi se pleacă totdeauna silirii oamenilor. Căci nu sunt făcuţi întru un chip de la Domnul în casă sălăşluiţi. Cum că suflet şi la viaţă se zice, cuvântul cel din Iov ne învăţă pe noi: „piele pentru piele şi toate câte are omul va da pentru sufletul său”, adică pentru viaţa sa.
     11.   Nu grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Că cel ce grăieşte de rău pe fratele, şi judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea, şi judecă legea; iar dacă judeci legea, nu eşti făcător legii ci judecător.
12.     Unul este puitorul legii şi judecătorul care poate să mântuiască şi să piardă;
Din trecerea cu vederea şi din grăirea de rău ştie că mândria porneşte pe cei ce se silesc spre defăimarea cea desăvârşit a celor blânzi. Deci de la acest lucru depărtându-i pe dânşii prin cuvintele ceste puse înainte voieşte să-i înţelepţească. Iar acest, judecă legea, este pus în loc de, o osândeşte, defaimă. Că cel ce o osândeşte din defăimare face aceasta. Dar care lege? Întâi aceea ce porunceşte: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Apoi şi pe aceea din Psalmi: „Pe cel ce clevetea întru ascuns pe vecinul său, pe acesta l-am gonit” . Şi cum că din defăimare aceasta se face, adaoge: şi dacă judeci legea nu eşti făcător al legii. Că pe care cineva o defaimă, cum va mai suferi sub dânsa să mai trăiască? Deci să nu te afli şi să nu fii, zice, defăimându-o, ca şi cum împotrivă-i legiuind. Că nu se cade ţie, fiindcă unul este puitorul de lege Dumnezeu, cel ce poate să-i mântuiască şi să-i piardă pe călcătorii legi Sale. Că acest lucru este al Legii şi al puitorului de lege, ca pe călcătorii legii Lui să-i pedepsească. Iar nu tu care altceva decât bârfirea nimic nu ai, ci şi asupra ta o aduci pe hotărâre. Pentru că aceleaşi faci cu cel clevetit de tine, întrucât pe acesta îl osândeşti, pe sine te osândeşti.
Dar tu cine eşti cel ce judeci pe aproapele?
În loc de atâta de vinovat fiind tu defăimătorul cum îndrăzneşti a judeca pe cel asemenea pătimaş?
13.   Veniţi acum, cei ce ziceţi: astăzi sau mâine vom merge în cetatea aceea, şi vom face acolo un an, şi vom neguţători şi vom dobândi.
Nu anulează stăpânirea de sine, ci arată, căci nu este totul al omului ci are trebuinţă şi de darul cel de sus. Că este cu putinţă şi să alerge şi să neguţătorească, şi pe toate cele către traiul vieţii să le lucreze, dar să nu socotească că aceasta-i din osteneala sa, ci iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Că zice Ieremia: „Doamne ştiu, că nu este a omului calea lui, nici bărbat va merge şi va isprăvi călătoria sa.”Şi Parimistul: „Nu te lăuda pentru cele de mâine, că nu ştii ce-ţi va naşte ceea ce vine”.
14.    Carii nu ştiţi ce se va întâmpla mâine.
Deşertăciunea vieţii noastre arătându-o, şi ruşinându-ne pe noi căci întru aceasta de aicea cheltuim scopul vieţii noastre, căci întru vremelnice rele osteneli toată viaţa noastră se sfârşeşte. Şi aceasta şi David o zice: „Însă în chip se trece omul, dar în zadar se tulbură”. Adică, întru ceea ce nu este, ci numai cât întru arătarea se ipostăsuieşte că întru acest fel este chipul. Ori întru ceea ce nu este de sineşi ipostăsuită, ci numai cât întru asemănare şi sămuirea vieţii celei adevărate care merge înainte.
Că ce este viaţa noastră? Că abur este care la puţină vreme se arată, iar după aceea piere. În loc de a zice voi: de va vrea Domnul şi vom trăi, vom face aceasta sau aceia.
    Aburul este strângere şi adunare de aer care din căldura focului se ridică umezeală în sus, şi prea mică pricină are. Că pentru subţirimea cea foarte multă, degrab se pierde din trupul cel ce îl cuprinde, intrând prin trupul acesta şi risipindu-se, precum în apă o mică umezeală. Cu acest fel de lucru au asemănat viaţa noastră, şi cu foarte bună nimereală. Şi după ce au curmat cuvântul cu o asemănare şi pildă ca aceasta, iarăşi întorcându-se dă înapoi urmarea lui. Că este întru acest chip. Veniţi acum cei ce ziceţi, astăzi şi mâine vom merge în cetatea aceea, şi vom face acolo un an, şi vom neguţători, şi vom dobândi. Fiind cu putinţă să ziceţi voi aşa „de va voi Domnul, vom trăi, şi vom face aceasta şi aceea.”
16.   Iar acum vă lăudaţi în trufiile voastre
Aşa fiind urmarea cuvântului nu face aceasta, ci curmându-o cu drumul şi urmarea lui, după acestea au adăogat şi pe cele ce lipsea, vrând ca prin icoana lucrului să arate pe deşertăciunea învăluirii celei împrejurul lumii acesteia care din mândrie se pricinuieşte. Că este întru acest chip. Vă făliţi întru trufiile voastre. Carii, carii nu ştiţi pe cea ce va fi mâine. Că ce este viaţa voastră? etc. Şi prin acest, ce este viaţa voastră făcându-şi cale înainte către proasta aceasta asemănare aşa aduce asupră şi pilda aceasta prea potrivită făcându-o pe aceasta. Iar acum vă făliţi în trufiile voastre. Trufaşi şi trufie este sârguinţa lucrurilor celor ce nu sunt înfiinţate. Pentru aceea şi (alazoi) adică trufaşi se zice cel ce cu alis, adică cu rătăcire trăieşte.
Toată lauda de acest fel este rea.
17.   Drept aceea, celui ce ştie a face bine, şi nu-l face, păcat este lui.
Repetă lauda cea deşartă, care din mândrie se obişnuieşte a se naşte. Ca şi cum încheind cuvântul, aduce pe urmă, că rea este. Şi dacă rea, negreşit de la cel rău este. Şi nu se cade cei ce Domnului prin sfântul Botez pe sine s-au dăruit să primească pe semănătorii celui rău. Şi adăogând şi pe acest: Deci celui ce ştie a face binele, şi nu-l face, păcat este lui. Pe mincinoşii dascăli iarăşi îi învaţă, ca să nu îndrăznească a învăţa acestea, pe care ei încă nu le-au lucrat. Că „fericit este, nu cel ce va învăţa, ci care va face şi va învăţa”. Că se cade lucrurile să povăţuiască înaintea cuvintelor, fiindcă pe dreptul, credinţa cea prin sine arătată o vesteşte. „Că cel ce va strica, una din aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, (adică va învăţa acele care el nu s-au ostenit să le facă) mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa,
acel mare se va chema întru împărăţia cerurilor” zice Domnul. Fiindcă şi însuşi Dumnezeu Omul, dintru care au început a face, dintru acesta şi învăţătura o făcea. Întru acest fel mi se pare că este, şi aceea, „cel ce se laudă în Domnul să se laude, în loc de, precum Domnul, pe acela avându-l dascăl şi pildă. Fiindcă şi când zice David: „Întru Domnul se va lăuda suflatul meu, nu alt lucru zice, decât după poruncile Domnului umblând va fi lăudat.

CAP: 5.

1.    Veniţi acum voi bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să fie asupra voastră.
Pe scumpătatea şi zgârcenia bogaţilor plâns al lor îl face, poruncindu-le lor să se tânguiască, că aceasta este plângerea, ca cei ce întru stricăciune îşi învistieresc bogăţia lor, şi la cei săraci nu o cheltuiesc pe dânsa. Că numai singură cheltuiala bogăţiei către săraci nu se pierde. Pentru aceasta şi Parimistul zice: „Trimiteţi pâinea ta peste faţa apei”. Adică peste ceea ce se pare risipire şi stricăciune, că aceasta se vedea că se întâmpla pâinilor celor ce pe apă se aruncă, dar nu pier, ci prin risipire răsuflare şi răcorire nouă ne pricinuieşte. Şi răcorire, când limba noastră va să se prăjească în văpaia cea de acolo.
2.   Bogăţia voastră a putrezit, şi hainele voastre le-au mâncat moliile.
3.   Aurul vostru şi argintul au ruginit; şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră, şi va mânca trupurile voastre.
Bogăţia o zice, putredă adică a hainelor mâncate de molii, şi rugina argintului şi a aurului mărturisesc asupra voastră, mustrând şi vădind scumpetea şi ne milostivirea voastră. Pentru aceea
Şi în zilele cele de apoi.
Şi zice la venirea Domnului, veţi afla pe bogăţia voastră ca nişte foc învistierit spre piere vouă care lucru şi bogatul cel din Evanghelie l-au pătimit.
Ca nişte foc, care l-aţi învistierit în zilele cele de apoi.
Acest cuvânt, bogăţia voastră, se cuvine a-l sintaxi ca să fie aşa. Bogăţia voastră pe care ca nişte foc o aţi învistierit, şi v-aţi desfătat pe pământ, şi aţi benchetuit.
4.   Iată plata lucrătorilor celor ce au secerat ţarinile voastre, care o opriţi voi, strigă: şi strigările secerătorilor în urechile Domnului Savaot au intrat.
5.   Desfătatu-v’aţi pe pământ, şi v-aţi dezmierdat, hrănita-ţi inimile voastre, ca în ziua junghierii.
Strigare este şi năvălirea asupra iudeilor, carii mâncau de tot pe săraci, şi se îngrăşau de la toţi cu cinstire, dar spre junghierea stăpânirii romanilor, şi a mâinilor acestora se gătea, şi mai ales, căci l-au osândit pe Domnul cel singur Drept, şi l-au ucis pe Cel care nu se certa nici striga.
6.    Aţi osândit, aţi ucis pe cel drept, carele nu s-a pus împotriva voastră.
Fără contrazicere zicând acest, aţi ucis pe cel drept, la Hristos se referă. Iar acest adaos, nu se împotrivea vouă, de obşte au făcut cuvântul şi către ceilalţi cari au pătimit de la iudei pe cele asemenea. Poate şi cu proorocie pe patima sa mai dinainte zicându- o.
7.  Drept aceea, fiţi îndelung răbdători, fraţii mei, până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă roada cea scumpă a pământului,
    După ce au prihănit benchetuirea bogaţilor iudei şi asprimea lor cea către săraci, se mută acum şi către cei credincioşi, şi zice: văzând acestea fraţilor să nu vă smintiţi, nici să vă mâhniţi, ca şi cum nu ar fi gătită nici o izbândire. Şi zice şi de năvălirea, şi de robia iudeilor de către romani, pe care şi venire a Domnului o numeşte după cum şi Ioan cel ce s-au rezemat pe pieptul Domnului adevereşte, când zice pentru moartea sa, aducând cuvântul despre aceiaşi venire a Domnului când zice: „De voi vrea să rămână el până voi veni” Pentru că s-au prelungit vremea vieţii lui până la luarea Ierusalimului , şi mai mult. Şi cum că venirea Domnului, şi aici, şi la Ioan este pentru robia cea de tot a Ierusalimului, arătat este şi de la proorocul ce zice: „Iată Domnul vine, şi cine va suferi îngrozirea lui? Adică, venire a lui Dumnezeu fiindcă aduce pedeapsă asupra necredincioşilor. Încă şi Ioan cel cu Gură de Aur întru oarecare din tâlcuirile sale pe acest cuvânt tâlcuindu-l, „până voi veni”, graiul voieşte să arate aceasta adică pe pieirea cea de tot a Ierusalimului. Şi încredinţează acest lucru din rugăciunea celor trei coconi ce zice: „Aşa să se facă jertfa noastră înaintea ta astăzi, şi să se sfârşească în urma ta.” Că zice, ce este cea din urma ta? După ce au trecut mânia ta. Şi când au venit? Când Nabucodonosor au prădat Ierusalimul. Şi acestea, pentru venire. Încă zic oarecarii din părinţi şi aceasta. Cum că pe îndelunga răbdare pe cea dintre dânşii unii către alţii o zice, iar răbdare către cea dinafară. Că îndelung rabdă cineva către acela, pe care îi este cu putinţă să-l muncească, dar rabdă acel care nu poate să izbândească. Pentru aceasta pentru Dumnezeu nici odată nu se zice răbdare, ci îndelungă răbdare iar la oameni răbdare.
Îndelung răbdând pentru dânsa, până ce ia lua ploaie timpurie şi târzie.
Ploaie timpurie este pocăinţa cu lacrimi cea din tinereţe. Iar târzie, este cea de la bătrâneţe. Însă toate sunt spânzurate de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pentru aceea zice: „până ce va lua”.
  8.  Deci îndelung răbdaţi şi voi, întăriţi-vă inimile voastre; că venirea Domnului s-au apropiat.
  9.  Nu suspinaţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu vă osândiţi; iată, judecătorul înaintea uşilor stă.
10.  Luaţi pildă de patimă rea, fraţii mei, şi de îndelungă răbdare, pe proorocii carii au grăit în numele Domnului.
11.  Iată, fericim pe cei ce au răbdat. Răbdarea lui Iov aţi auzit, şi sfârşitul Domnului l-aţi văzut, că mult milostiv este Domnul şi îndurat.
    12. Iar mai înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi, nici pe cer, nici pe pământ, nici cu alt oarecare jurământ: ci să fie vouă ce este aşa, aşa şi nu, nu; ca să nu cădeţi întru făţărnicie.
    Adică, adeverirea şi întărirea voastră să fie întemeiată, şi întru lucru adevărat, şi tăgăduirea voastră asemenea. Într-alt fel, zice, să fie viaţa voastră mărturie mai întemeiată decât jurământul. Iar dacă vreunul fără de ruşine ne cucernicindu-se de viaţa voastră ar îndrăzni să vă aducă pe voi a depune jurământ, vă fie vouă ce este aşa, aşa, şi ce este nu, nu, în loc de jurământ. Mai înainte de toate fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu alt oarecare jurământ. Ci fie vouă aşa, aşa; şi nu, nu, ca să nu cădeţi întru făţărie. Făţărie zice, pe osândire, care urmează celor ce fără de cruţare se jură, şi din obişnuinţă aduc pe jurământul strâmb, ori căci se făţăresc, însemnează aici numele, care altul fiind, altul se arată. Dar cum cade întru făţărie cel ce se jură? Crezându-se prin jurăminte că este adevărat, dar urmându-i călcarea de poruncă, în loc de adevărat arătându-se mincinos. Şi opreşte să nu se jure pentru jurământul strâmb asupra lui Dumnezeu, iarăşi asupra cerului şi a celorlalte, ca să nu să le aducă şi pe acestea în cinstea lui Dumnezeu. „Că toţi cei ce se jură asupra celui mai mare se jură”. Dar va zice cineva, dacă silit este cineva să se jure ce i se cade a face? Zicem: că frica lui Dumnezeu este mai mare decât nevoia celui ce îl sileşte. Dar se va nedumeri cineva şi pentru legea cea veche, dacă pe cel ce se jura pe numele Domnului îl laudă legea cea veche, cum legea darului îl opreşte a face acest lucru? Îi răspundem că legea cea veche depărtând pe iudei de la a nu se jura pe idoli, le-au poruncit ca pe numele lui Dumnezeu să se jure. Precum, şi a jertfi lui Dumnezeu jertfele au poruncit, smulgându-i pe dânşii de la a jertfi idolilor, iar după ce pe dânşii din destul i-au învăţat ale blagocestiei, atunci şi jertfele ca fiind nefolositoare le- au lepădat, şi nu jertfa de dobitoace, ci pe sufletul cel zdrobit căutându-l spre jertfa. Şi care este acesta? Care prin smerenie de tot se arde cu focul dragostei, în ce fel era şi al lui Pavel, care pentru că se smintea oarecarii din cei credincioşi cu covârşire se ardea.
13.     Pătimeşte rău cineva între voi? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte.
14.    Este bolnav cineva între voi? Să cheme preoţii bisericii; şi să se roage pentru dânsul,
Cu reaua pătimire să împreuneze rugăciunea, ca să fie mai uşoară ieşirea ispitelor. Apoi după ce prin rugăciune s-ar domoli cele ce ne supără pe noi, şi întru buna şi ar veni sufletul întru aşezarea sa, apoi atunci să cânte, ca să se înmulţească lui mai mult cele bune. Pentru că după marele Vasile, prin vesela şi ne întristata aşezare a sufletului, numirile laudelor odrăslesc. Că cel ce nu călătoreşte aşa, lungă bârfire săvârşeşte, nici nu a ajuns la o aşezare ca aceasta, pe care şi David cuvioşie o numeşte. „Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui.
ungându-l pe dânsul cu untdelemn întru numele Domnului.
15.    Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav, şi îl va ridica pe dânsul Domnul, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui.
16.    Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi.
Acest lucru şi atunci când petrecea Domnul cu oamenii, Apostolii îl făceau, ungând cu untdelemn pe cei bolnavi.
Că mult poate rugăciunea dreptului care se lucrează.
17.    Ilie om era asemenea nouă pătimaş, şi cu rugăciune s-a rugat să nu plouă; şi n-a plouat pe pământ ani trei şi luni şase.
18.   Şi iarăşi s-au rugat, şi cerul a dat ploaie, şi pământul a odrăslit roada sa.
Se lucrează rugăciunea dreptului, când şi acela pentru care se roagă ajută prin necăjirea duhovniceasă celui ce se roagă. Că dacă când alţii se roagă pentru noi, noi la ospeţe ne îndeletnicim şi întru odihnă şi întru viaţă desfătată şi liberă, muiem şi slăbim prin aceasta stăruinţa rugăciunii celui ce se nevoieşte pentru noi. Şi se face întru noi cuvântul fericitului Petru: „Unul zidind, şi altul surpând, nimic alt nu este, decât osteneală în zadar”.
19.   Fraţilor, de se va rătăci cineva dintre voi de la adevăr, şi îl întoarce cineva pe el;
20.    Să ştie, că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui suflet de moarte şi va acoperi mulţimi de păcate.
Acesta şi Ieremia zice: „Şi dacă vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi”. Căci zice; „Că nu voi sunteţi cei ce grăiţi, ci Duhul Tatălui meu este cel ce grăieşte întru voi”. Pentru aceea şi David îl ocărăşte pe cel păcătos de ce-i povesteşte dreptăţile Lui”.

Sfârşit.