vineri, 12 iunie 2015

Avva Dorotei Învățături folositoare de suflet 3





CUVANTUL AL 11 -LEA
 

SA TAIEM PATIMILE DEGRABA PANA NU NE OBISNUIM CU ELE


        Fratilor, luati aminte cum sunt lucrurile si va paziti sa nu va trandaviti, ca o mica lene la inceput, in cele din urma, ne duce la mare primejdie.

        Deunazi, am mers la un frate sa-l vad si l-am gasit bolnav. Întrebandu-l ce are, mi-a spus ca l-au prins frigurile sapte zile si au trecut patruzeci de zile si tot nu poate sa-si vina in fire. Vedeti, fratilor, la cata ticalosie ne aduce lenea si nepaza? Din inceput nu baga cineva de seama un lucru mic si i se intampla din aceasta o mica neputinta, dar fiind din fire neputincios si slab, multa vreme nu poate sa se indrepte. Numai sapte zile l-au prins frigurile pe acel ticalos frate, si iata, in atatea zile nu poate sa-si vada sanatatea. 

        Asa este si boala sufleteasca. Pacatuieste cineva un pacat mic si multa vreme patimeste ticalosindu-se si nu se poate izbavi de dansul altfel decat numai prin ajutorul doctorului, si prin doctorii. Si macar ca la boala trupeasca gasim multe pricini, sau ca doctoriile fiind vechi nu folosesc, sau ca doctorul este neinvatat si din nestiinta da alta doctorie in locul alteia, sau ca bolnavul nu pazeste ceea ce i-a poruncit doctorul. Dar la suflet nu este asa. Ca nu putem zice ca doctorul este neinvatat, nici ca n-a dat doctoriile ce se cuvin. Caci Hristos este doctorul sufletelor noastre care stie toate si la fiecare patima da doctoria cea folositoare si tamaduitoare. Adica la trufie - poruncile smereniei; la neinfranare - ale postirii; la iubirea de argint, ale milosteniei. Si in scurt, la fiecare patima are poruncile cele cuviincioase oranduite spre tamaduire, caci este doctor iscusit, iar doctoriile ii sunt folositoare, ca sunt totdeauna noi si proaspete si niciodata nu se invechesc, ci cu cat se intrebuinteaza, cu atat se innoiesc. Astfel nu este nimic care sa poata opri tamaduirea sufletului, decat numai nepaza noastra.

        Deci, fratilor, sa ne sarguim pana avem vreme, sa nu ne lenevim a face bine, ca sa aflam ajutor in vremea ispitei; sa nu cheltuim viata noastra in zadar. Din atatea cate auzim, ma mir ca nu ne ingrijim, ci toate le defaimam. Iata, vedem cum unii dintre noi se rapesc din aceasta viata si cum nu ne punem silinta sa ne indreptam, stiind prea bine ca putin cate putin ne apropiem si noi de moarte? Iata, de cand vorbim, au trecut doua sau trei ceasuri, care s-au scazut din viata noastra si ne-am apropiat de moarte. Apoi, cum nu ne infricosam, ci pierdem in zadar vremea? Cum nu ne aducem aminte de cuvantul batranului acela ce a zis: ca de va pierde cineva aur sau argint, poate iarasi sa-l puna la loc, iar vremea de o va pierde, in zadar, nu o mai poate castiga. Cu adevarat va veni vremea sa cautam un ceas al vremii acesteia si sa nu-l gasim. Oare cati doresc sa asculte cuvantul lui Dumnezeu si nu se invrednicesc? Iar noi auzind atatea invataturi, nu le bagam in seama ca sa ne sarguim. Dumnezeu stie cat ma mir de nesimtirea sufletelor noastre: ca putand sa ne mantuim, noi nu voim. Putem sa ne taiem patimile noastre cat sunt mici si nu ne silim, ci le lasam de se intemeiaza si se intaresc asupra noastra, poate pentru ca sa ne ostenim pe urma foarte mult si sa nu putem sa le taiem! Ca precum v-am zis de multe ori, alta este a dezradacina o buruiana mica, care lesne se smulge si alta este a dezradacina un copac mare intemeiat. 

        Oarecand, un batran din cei mari a iesit cu ucenicii sai la un loc unde erau multi chiparosi si mici si mari si zice unuia dintre ucenicii sai: "Scoate din radacina acest chiparos mic!". Si indata acel frate, numai cu o mana apucandu-l, l-a scos cu multa lesnire. Si iarasi i-a aratat batranul alt chiparos mai mare decat cel dintai si-i zice lui: "Scoate-l si pe acesta". Si apucandu-l cu amandoua mainile si clatinandu-l l-a tras cu putere si de abia l-a scos. Apoi i-a aratat alt chiparos mare, poruncindu-i ca sa-l scoata si pe acela. Si mult clatinandu-se si ostenindu-se, n-a putut sa-l dezradacineze. Vazand batranul ca singur nu poate, a poruncit si altui frate sa-i ajute si asa amandoi, cu mare osteneala l-au dezradacinat. Atunci le-a zis batranul: Vedeti? asa sunt si patimile, fratilor! Cat sunt mici, cu lesnire putem sa le taiem, de vom vrea, iar de ne vom lenevi nebagandu-le in seama ca sunt mici, se intaresc, si de abia cu multa osteneala vom putea a le taia. Iar de se vor intari cu totul si ne vor cuprinde, atunci singuri nu le mai putem dezradacina, oricat de mult ne-am osteni, daca nu vom avea, dupa Dumnezeu, pe cineva din sfinti ca sa ne ajute. 


        Vedeti cata putere au cuvintele sfintilor batrani? David asemenea ne invata zicand: Fiica Vavilonului cea ticaloasa, fericit este cel ce va intoarce tie rasplatirea care ne-ai rasplatit, fericit este cel ce va zdrobi pruncii tai de piatra. Sa cercam aceste graiuri cu luare aminte. Vavilon inseamna tulburare, caci asa se talmaceste, de la Vavel ce este Sihem. Iar fiica Vavilonului este vrajmasia: ca sufletul intai se tulbura, apoi naste pacatul. O numeste ticaloasa, pentru ca rautatea, precum v-am zis si alta data nu are nici o fiinta din fire, nici stare, ci prin lenea noastra se face de acolo de unde n-a fost si iar prin silinta noastra se strica si piere. Deci zice fericitul David ca si cum ar vorbi cu rautatea: Fericit este cel ce iti va rasplati tie rasplatirea ce ne-ai dat-o. Sa vedem dar ce am dat si ce am luat si ce vrem sa rasplatim. Ne-am dat voia noastra si am luat pacatul. Drept aceea cuvantul fericeste pe aceia care ii va rasplati ei, adica pe cei care isi zdrobesc voia lor si intorc pacatul inapoi, parasindu-l. Apoi, mai zice: fericit este cel ce va prinde pruncii tai si-i va zdrobi de piatra. Adica fericit este acel care nu primeste dintru inceput nicidecum gandurile cele rele, cand inca sunt mici ca niste copii, ca sa nu creasca intr-insul si sa savarseasca rautate, ci degraba cat sunt mici, pentru a nu creste si a ajunge in varsta, ii prinde si ii izbeste de piatra, care este Hristos, adica ii prapadeste, nazuind catre Hristos.

        Vedeti cum si Scriptura si batranii se unesc la cuvant si fericesc pe cei ce se nevoiesc a taia patimile care sunt crude, inainte de a cerca durerea si amaraciunea lor.

        Drept aceea, sa ne silim, fratilor, ca sa castigam mila. Parintii au zis ca trebuie sa-si curateasca cineva stiinta in tot ceasul, cercetandu-se seara cum a petrecut ziua, iar dimineata cum a petrecut noaptea si sa arate pocainta catre Dumnezeu, pentru tot ca a gresit. Iar noi, cei ce suntem mai mult gresiti, se cuvine a nu astepta pana seara, ci sa ne cercetam si la al saselea ceas din zi, cum am petrecut si ce am gresit si sa ne iscodim pre noi, nu cumva am zis vreun cuvant spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am vazut pe fratele meu facand ceva si l-am osandit, sau m-am scarbit de el, sau l-am grait de rau? Oare n-am cerut ceva de la chelar si nedandu-mi l-am ocarat sau am cartit? Oare cu cumva, nefiind bucatele bune, am grait cuvant spre infruntarea fratelui si m-am intristat? Sau mi s-a parut ca nu au fost bucatele bune si am cartit in gandul meu? Ca si cu cugetul de va tanji cineva este pacat. Si iar sa zic: oare nu cumva mi-a grait canonarhul sau alt frate si nu l-am suferit, ci m-am impotrivit. Asa avem datoria sa ne cercetam pe noi insine in fiecare zi cum am petrecut. De asemenea sa se cerceteze cineva pe sine cum a petrecut si noaptea, adica, de s-a sculat cu bucurie la slujba, sau de s-a ingreuiat asupra celui ce l-a desteptat, sau a tanjit. Ca trebuie sa se stie ca cel ce il desteapta la slujba mult ii foloseste si se face pricinuitor de mari bunatati, caci il desteapta ca sa graiasca cu Dumnezeu si sa se roage pentru pacatele sale si sa se lumineze. Drept aceea, mare datorie are cineva sa multumeasca unuia ca acestuia. În adevar, se cade sa-l socoteasca mare voitor de bine, ca printr-insul isi castiga mantuirea sa. Sa va spun pentru aceasta un lucru minunat ce am auzit de la un staret mare, care era inainte vazator. Stand in biserica el, indata ce incepeau fratii sa cante, vedea iesind din altar un oarecare imbracat cu haine luminoase, tinand in maini un vas cu mir si un miruitor cu care miruia pe toti fratii de-a randul. Ba miruia si stranile celor ce lipseau, ale unora numai, iar nu ale tuturor. Tot asa si la otpust il vedea ca iesea si facea asemenea. Deci, intr-una din zile cazand batranul la picioarele lui, l-a rugat sa-i arate ceea ce facea si cine este. Si ii zise lui: Eu sunt ingerul Domnului si mi s-a poruncit sa insemnez cu aceasta pecete pe cei ce vin la biserica de la inceputul slujbei si stau pana la sfarsit, carora li se da darul Sfantului Duh pentru silinta si cugetul lor bun. Batranul adaose: dar pentru ce miruiesti si stranile unora din cei ce lipsesc? Ingerul ii zise: Si fratii care sunt sarguitori si cu cuget bun, dar pentru vreo neputinta sau pentru vreo slujba sau ascultare n-au venit la biserica, cu blagoslovenia parintilor, desi lipsesc, si ei se invrednicesc de aceasta pecete, pentru ca, cu cugetul se afla impreuna cu cei ce canta in biserica. Iar pe cei ce puteau sa fie de fata si din lenea lor s-au indaratnicit, mi s-a poruncit sa nu-i insemnez, pentru ca ei singuri se lipsesc pe sinesi de acest dar. 

        Pricepeti, dar, fratilor, de cate bunatati ne este pricinuitor fratele cel ce ne desteapta la slujba bisericii. Deci sa ne sarguim ca sa nu ne pagubim de pecetea ingerului. Iar de se va intampla sa se leneveasca cineva si altul il va indemna, nu trebuie sa se manie, ci mai degraba sa-i multumeasca celui ce ii aduce aminte.

        Cand eram la obste, egumenul, cu sfatul batranilor, m-a oranduit pentru primirea strainilor, si eram atunci de curand sculat dintr-o boala grea. Deci veneau strainii si privegeam cu ei, si veneau si cei cu camilele si le slujeam si lor. De multe ori, cand mergeam si eu sa ma odihnesc, se intampla iarasi vreo trebuinta si ma sculam si asa sosea ceasul slujbei bisericesti. Dar abia de adormeam putintel si iata ca venea canonarhul de ma destepta. Eu, fiind obosit de multa osteneala si de boala zapacit, ii raspundeam cu buimaceala somnului: Bine, frate, nu-ti voi uita dragostea! Dumnezeu sa-ti plateasca osteneala, de vreme ce poruncesti, viu. Dar, dupa ce se ducea, iarasi ma fura somnul si mult ma scarbeam ca zaboveam sa merg la biserica. Vazand ca acel frate nu putea sa ma destepte, m-am rugat de alti doi frati, ca unul sa ma destepte, m-am rugat de alti doi frati, ca unul sa ma destepte, iar altul sa nu ma lase sa adorm iarasi. Si, credeti-ma fratilor, ca in multa cinste ii aveam pe acesti frati, ca pe niste pricinuitori ai mantuirii mele. Asa trebuie sa va aratati si voi spre cei ce va desteapta la slujba bisericii, sau va indeamna la orice alt lucru bun.

        Dar, sa venim iarasi la cuvantul ce vi-l graiam ca sa va cercetati cum ati trecut ziua si noaptea. Daca ati stat la biserica cu luare aminte si cu gandul la rugaciune, sau vi s-au robit cugetele voastre de rele; daca ati ascultat citirile cu intelegere, sau lasand slujba ati iesit afara din biserica si v-ati netrebnicit in zadar. Asa, daca se va cerceta cineva pe sine in toate zilele si daca se va sargui sa se intoarca spre pocainta din cele ce a gresit si se va sili sa se indrepte, incepe a-si imputina rautatea, de la noua la opt. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporind spre bine putin cate putin, nu lasa patimile sa se inradacineze; ca de nu se va sili cineva in acest chip, sa stapaneasca o patima inainte de a se inradacina, ajunge la marea primejdie a obisnuintei celei rele, incat (precum v-am zis) de va vrea sa se pocaiasca nu mai poate singur sa biruiasca patima, de nu va avea ajutor pe cineva dintre sfinti. Sa va povestesc despre un oarecare frate, care se obisnuise cu o patima, ca sa auziti lucru foarte vrednic de plangere si sa va mirati. 

        Cand eram in obste, nu stiu cum se indemna unul dintre frati ca venea la mine, si-si marturisea gandurile. Si asa mi-a poruncit si egumenul, cu sfatul tuturor batranilor, sa am aceasta grija. 

        Deci, intr-una din zile, vine fratele si-mi zice: iarta-ma si te roaga pentru mine parinte, ca fur deale mancarii. Eu l-am intrebat daca pentru foame face aceasta, iar el mi-a raspuns: "Asa este, nu ma satur la masa cu fratii, dar nu indraznesc sa mai cer". Si i-am zis: "Dar pentru ce nu mergi sa-i spui egumenului?", iar el raspunse: "Mi-e rusine"! "Dar vrei sa-i zic eu?" l-am intrebat, iar el mi-a raspuns: "Cum vei gasi de cuviinta". Deci, am mers si am spus egumenului, care mi-a zis: "Fa dragoste, si-l indrepteaza cum stii". Si asa, luandu-l, am mers la chelar si i-am zis cu el de fata: "Fa dragoste, si in orice ceas va veni acest frate sa-ti ceara ceva, sa-i dai neoprit din toate". Chelarul ascultand porunca, a zis: "Sa fie blagoslovit". Dar n-au trecut multe zile si iarasi a venit acel frate la mine, zicandu-mi: "Iarta-ma parinte, ca iar am inceput sa fur". Eu, ii zic: "Dar pentru ce? Oare nu-ti da chelarul tot ce vrei?". Si iar imi zise: "Iarta-ma parinte, cu adevarat imi da tot ce cer, dar eu ma rusinez de el". "Dar de mine, ii zisei, iti este rusine?", si-mi raspunse: "Nu!" Deci i-am zis: "Orice vei vrea de acum inainte, vino si ia de la mine si sa nu mai furi". Asa a inceput a veni la mine si lua orice vrea, ca aveam de toate. Insa peste putine zile iarasi a inceput sa fure si iar venind scarbit mi-a zis: "Iarta-ma parinte, ca iar fur". "Dar pentru ce frate, i-am zis? oare nu-ti dau orice voiesti? sau te rusinezi si de mine?" "Ba nu", imi zise. "Dar apoi, pentru ce furi?" Si-mi raspunse: "Iarta-ma stapane, ca nu stiu nici eu pentru ce, dacat numai asa, din raul obicei fur". Indraznind a-l cerceta mai cu deamanuntul il intrebai, zicand: "Frate, spune macar adevarul, ce faci cu cele ce le furi?" El mi-a zis: le dau catarilor. Si stiti ce fura? bob, finice, smochine, ceapa, si alte asemenea legume pe care dupa ce le fura, le ascundea, fie sub asternut, fie in alt loc. Si neavand ce face cu ele, dupa ce vedea ca se vestejesc si se strica, le arunca, sau mergea de le da catarilor.

         Vedeti, ce este obiceiul cel rau? Vedeti, ce ticalosie? Stia ca face lucru rau, cunostea ca greseste, se mahnea si plangea, dar vrand nevrand, era impins spre aceasta patima a furtisagului, din obiceiul cel rau, pe care il deprinsese intaiasi data din lene si nu se silise sa-l lepede de la inceput. Bine zicea avva Nisteron: "Daca, cineva va fi vreodata biruit de vreo patima, se face de aici inainte rob al acelei patimi". Milostivul Dumnezeu sa ne izbaveasca de naravul cel rau, ca sa nu auzim si noi acel grai al Scripturii: "Ce folos este intru sangele meu, daca ma voi pogora intru stricaciune?".

        Iata, in multe chipuri, v-am aratat cum poate ajunge cineva putin cate putin la obiceiul cel rau. Caci, nu se numeste manios, cel ce se va mania numai o data; nici cel ce va curvi odata, nu se numeste curvar, dupa cum nici cel ce face numai odata milostenie nu se poate numi milostiv. Ci si fapta cea buna ca si cea rea, savarsindu-se adesea, se face in suflet un oarecare obicei, care, de este rau, munceste pe suflet, iar de este bun il odihneste. In ce chip fapta buna odigneste pe suflet, iar rautatea il munceste, v-am spus-o de multe ori, si acum iarasi v-o spun: "Fapta cea buna este din fire sadita in noi si ravna pentru ea nu piere niciodata de la noi. De aceea, cata vreme savarsim cele bune, deprindem obiceiul cel bun si venim la starea fireasca a noastra cea dintai, ca dintru intuneric iarasi la lumina, sau ca din vreo boala, la cea dintai a noastra fireasca sanatate. Pe cand rautatea, nu este din fire, ci straina si savarsind-o ne supunem stricaciunii ei, ca si cum am cadea intr-o boala, neputand lesne a ne intoarce la sanatate, decat numai prin amare lacrimi care pot imblanzi spre noi pe iubitorul de oameni Domnul si Mantuitorul nostru Hristos. Si ca sa pricepeti ceea ce am zis, cum ca alunecand cineva numai o data in pacat, nu este robit de patima lui, iar daca il va indesi si nu va inceta, deprinde narav rau, va spun aceasta pilda: sunt unele legume pricinuitoare de venin, ca de exemplu: varza, lintea si altele asemenea. Mancand cineva din acestea odata sau de doua ori, nu-l strica; iar de va veni de multe ori a le manca, se adauga veninul si-l arunca in friguri sau alta boala, care rau munceste pe ticalosul trup. Asa si cu sufletul: de va indesi cineva pacatul, se obisnuieste deprinderea rea, care robindu-l il tiranizeaza. Sa stiti si aceasta: Se intampla ca este cineva pornit spre patima, si de va cadea numai o data in lucrarea pacatului acelei patimi, indata primejduindu-se se robeste de ea. Precum adeseori se intampla si cu cele trupesti: ca fiind cineva melancolic (fiere neagra), si neputincios din fire sau din oarecare intamplare, chiar si numai odata de va manca o mancare otravitoare, vatamatoare, unuia ca aceluia i se poate inmulti veninul cel negru si sa cada in boala. De aceea, trebuie sa avem multa luare de minte si sa depunem multa silinta ca sa nu cadem in deprinderea vreunui obicei rau. Credeti-ma fratilor, ca de va fi cineva cuprins numai de o patima obisnuita, fie ea cat de mica, aceea singura il poate osandi la munca cea vesnica. Si de ar face cineva zece fapte bune si numai o rautate obisnuita sa aiba, acea una care se face din obiceiul cel rau, biruieste pe cele zece bune. Dupa cum un vultur, de va scapa tot trupul lui din cursa si numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei mici particele a trupului lui, nu-i foloseste celalta putere, ci oricand va vrea, merge vanatorul si-l prinde. Asa este si cu sufletul. Numai cu o patima de se va fi obisnuit, ori in ce ceas va vrea diavolul il biruieste, caci prin acea patima, il are in mainile lui.

        De aceea, va zic pururea, nu lasati vreo patima sa se inradacineze in voi, ci va nevoiti, rugandu-va lui Dumnezeu noaptea si ziua, sa nu cadeti in ispita. Chiar de vom fi si biruiti vreodata, ca niste oameni, si vom cadea in vreo greseala, sa ne sarguim a ne pocai indata, sa o parasim si sa plangem inaintea lui Dumnezeu pentru ea, si sa priveghem ca sa nu mai cadem. Iar Dumnezeu, vazand cugetul nostru cel bun, smerenia si pocainta noastra, ne va da mana de ajutor si va face mila si cu noi.
        Ca Lui, I se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,
Amin!


CUVANTUL AL 12 -LEA
 

PENTRU  FRICA  DE  MUNCILE  CELE  VIITOARE  SI  CA  CEL  CE  VREA  SA  SE  MANTUIASCA  SA  NU  SE  LENEVEASCA NICIODATA  DE  MANTUIREA  LUI.

      Cand eram bolnav de durerea picioarelor, unii din cei ce veneau sa ma vada si sa ma cerceteze la neputinta ce sufeream, ma intrebau la le spun din ce pricina mi s-a intamplat acea durere. Aceasta cercetare socotesc ca o faceau din doua pricini: una ca sa ma mangaie la durerile ce aveam, iar alta ca sa-mi dea prilej sa le graiesc cate ceva. Deci, se cade sa ascultati si voi fratilor, ca povestirea scarbei, dupa ce te-ai izbavit de ea, este placuta. Ca si cei ce umbla pe mare: cand se ridica furtuna, toti cei din corabie se intristeaza, dar dupa ce trece, isi spun unul altuia intamplarile lor. 

        Bine este, fratilor, precum pururea va zic, ca tot lucrul sa-l aruncam in seama proniei lui Dumnezeu, zicand ca nici un lucru nu se face fara voia lui Dumnezeu, Care stiind caci cu adevarat aceasta ne este de folos, de aceea a randuit in acest chip. Si macar de ar avea vreo alta pricina la vedere acel lucru, noi tot la voia lui Dumnezeu trebuie sa-l aruncam. De pilda, puteam sa le spun celor ce ma intrebau de durerile picioarelor ca mi s-a pricinuit reumatism in picioare si ma dor, pentru ca m-am indeletnicit cu ospete straine si m-am silit sa fac pe gustul acelor adunari, ingreunandu-mi stomacul cu mancari. Sau si alte multe pricini puteam sa gasesc si sa le spun, ca sa nu fie lipsit de pricina cel ce vrea s-o graiasca. Dar eu le-am zis ca cea mai adevarata si mai de folos pricina este aceasta: ca asa stie Dumnezeu ca e de folos sufletului meu si asa a facut, pentru ca nici un lucru din cate face Dumnezeu nu este rau, ci toate sunt foarte bune. 

        Deci, acum va zic si voua fratilor, ca nu trebuie sa se intristeze cineva, orice i s-ar intampla, ci toate, precum am zis, sa le socoteasca ca sunt din pronia lui Dumnezeu, si sa se odihneasca: pentru ca sunt unii care asa de mult se intristeaza la scarbele ce li se intampla, incat se deznadajduiesc si de viata lor si doresc sa moara, numai sa scape. 

        Si patimesc aceasta nu din alta pricina, decat numai din slabiciunea sufletului lor, si din multa nepricepere, nestiind ce nevoie mare si infricosata are sufletul cand iese din trup. Iar a fi pedepsiti in aceasta lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Insa noi nestiind cele mai infricosate, vedem aceste ce ni se fac aici si ni se par grele, dar nu este asa. Nu stiti ce zice la Pateric (otecenic)? Un frate mult silitor a intrebat pe un batran, zicand: "Parinte, pentru ce sufletul meu doreste moartea?". Si-i zise lui batranul: "Pentru ca sa scape de mahniri de aici, nestiind ca scarba cea viitoare este fara de asemanare mai rea decat aceasta de aici". Altul, de asemenea a intrebat pe un batran: "Stapane, care sa fie pricina ca ma cuprinde trandavia sezand in chilia mea?". Si-i zise lui batranul: "Pentru ca n-ai gustat pana acum inca nici odihna viitoare, nici munca, pentru ca de le-ai fi putut simti pe acestea bine, macar de-ar fi chilia ta plina de viermi, incat pana la gat sa fii cuprins de ei, ai face mare sarguire si nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trandaviei". Asa de mult erau ingrijorati batranii pentru mantuirea lor, iar noi dormind voim sa ne mantuim. Pentru aceea ne ingreuem la scarbele ce ni se intampla, de unde s-ar cadea mai degraba sa multumim lui Dumnezeu, si sa ne fericim ca ne-a invrednicit a fi pedepsiti putintel, pentru ca sa aflam odihna cea adevarata. Iar Evagrie, zice ca cel ce este pacatos si se roaga lui Dumnezeu ca sa-i sfarame patul lui, socotind ca patul ii pricinuieste boala. Precum si pacatosul socoteste ca trupul ii mareste greutatea scarbei. Nestiind ca sufletul impreuna cu acest trup, se si lupta cu patimile, dar se si mangaie, mancand, band, dormind si vorbind cu prietenii sai. Iar dupa ce iese din trup, ramane singur numai cu patimile impreuna si pururea este muncit de ele, mustrandu-se de ele, arzandu-se de chinuirea lor si atat de mult fiind pedepsit de ele, incat nu-si poate aduce aminte nici de Dumnezeu. Ca mare mangaiere ar avea, precum zice proorocul David: "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit". Ci si de aceasta bucurie este lipsit de multa chinuire a muncilor. Ca sa pricepeti mai limpede ceea ce va graiesc, inchipuiti-va daca ar fi unul din voi inchis intr-o casa intunecoasa si numai trei zile sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu vorbeasca cu cineva, sa nu cante, sa nu se roage, nici sa nu-si aduca aminte de Dumnezeu, cata greutate i-ar aduce patimile unuia ca acestuia, inca fiind in aceasta lume. Cu cat mai mult cand va iesi sufletul din trup si va cadea sub stapanirea muncilor si va ramane numai singur ticalosul suflet cu dansele, oare ce va patimi atunci de la ele? Nemangaierea acelei scarbe puteti sa o pricepeti oarecum din scarbele ce se intampla aici in viata: caci cand este cineva aprins de friguri, oare ce este ceea ce il arde? Ce foc, sau ce materie face aceasta arsura? Negresit nimic altceva decat melancolia firii si mahnirea inimii il atata, il tulbura si-l scarbeste. Asa si sufletul pacatos, pururea este pedepsit ticalosul de rautatile lui, aducandu-si totdeauna aminte de amaraciunea si tulburarea patimilor, care il ard necontenit si-l usuca. Dar pe langa tirania patimilor, cine poate povesti acele locuri infricosate si acele puteri randuite a munci sufletele pacatosilor cu pedepse nesfarsite, dupa pacatele ce a facut aici in lume! Si dupa cum Scriptura ne incredinteaza, focul acela este nestins si infricosat, intunericul este groaznic si nesuferit si ingerii cei nemilostivi, fara mangaiere. Iar peste toate acestea, aducerea aminte a faptelor noastre cele rele, este mai amara decat toate. Caci, precum sfintii se invrednicesc a straluci in locuri luminoase si se desfateaza intru veselie ingereasca si fiecare se bucura si de insasi aducerea aminte a faptelor lor cele bune, tot asa si pacatosii se chinuiesc in locuri intunecoase, pline de frica si de cutremur, fiind mustrati si de constiinta lor pentru cele ce au gresit. Din care osanda sa ne izbaveasca marea milostivire a lui Dumnezeu. Ca, precum zic sfintii, ce altceva este mai grozav si mai infricosat decat acele locuri la care sunt trimisi dracii? Si ce este mai amar decat munca in care sunt osanditi? Insa si pacatosii acolo se vor osandi si se vor munci impreuna cu dracii, precum zice Hristos. "Ducet-va de la mine, blestematilor, in focul de veci, care este gatit diavolilor si slugilor lui". Dar mai amara si mai ticaloasa munca decat toate este a fi lipsit de slava lui Dumnezeu si a nu fi invrednicit de vederea fetei Lui. Dupa cum zice si sfantul Ioan Hrisostom "Chiar de n-ar fi râu de foc muncitor, nici alta osanda de pedeapsa, este destul numai a sta de fata la acel infricosat divan si a vedea ca unii se invrednicesc a fi slaviti si laudati, iar altii a fi defaimati si osanditi ca sa nu mai vada fata lui Dumnezeu". Aceasta este cea mai cumplita si mai nesuferita pedeapsa, rusine, necinste si intristare. Ca atunci, si mustrarea constiintei si aducerea aminte a faptelor, precum am zis, este mai rea decat o mie de munci; pentru ca sufletul isi va aduce aminte de toate cate a facut aici, precum zic Sfintii Parinti, si de cuvinte, si de fapte si de ganduri si nu poate uita nici una din cate a gresit. Iar ceea ce se spune la psalm: "In ziua aceea se vor pieri toate gandurile lor", e vorba de cugetele acestui veac, adica de case, mosii, rudenii, copii, de dare si luare. Pe toate acestea, dupa ce iese sufletul din trup le pierde si de nici unele dintr-insele nu-si mai aduce aminte, decat numai de bunatatile sau rautatile pe care le-a facut. De aceasta isi aduce aminte si nu pierde pe nici una din ele; ba si daca a folosit pe cineva cu ceva, sau el s-a folosit de altul, isi aduce aminte si de cel ce l-a folosit si de cel pe care l-a folosit. De asemenea, si daca a facut rau cuiva, sau a primit de la altul, isi aduce aminte si de acestea si nu uita, precum am zis, nici una din cate a facut in lumea aceasta, ci pe toate le tine minte cand iese din trup; inca si mai vadit si mai limpede le tine minte, fiindca se slobozeste din acest trup pamantesc. Vorbind cu un batran pentru aceasta si zicand acel batran ca sufletul cand iese din trup isi aduce aminte si de pacatul ce a facut si de obrazul cu care l-a facut, eu ii ziceam: "Nu va fi asa, ci poate va fi tinand minte sufletul numai obiceiul cel rau care l-a deprins din lucrarea pacatului, si de acela numai isi va aduce aminte nu si de obraze!". Dar batranul nu se incredinta de aceasta si zicea ca tine minte si locul unde a pacatuit, si chipul pacatului si obrazul cu care a facut pacatul. Si ne-am pricit mult pentru cuvantul acesta, dar cu adevarat asa o sa fie si vai de noi de nu de vom ingriji. 

        Drept aceea, va zic pururea: nevoiti-va sa castigati cugete bune, ca sa le aveti acolo: ca orice are omul de aici, aceea ia cu dansul. 

        Deci, o, fratilor, sa ne grijim ca sa scapam dintru aceste nevoi si Dumnezeu isi va face mila de noi. Ca El este nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe. Cei ce sunt la marginile lumii sunt cei ce se afla in rautatea cea deplina; iar cei ce sunt pe mare departe, sunt cei ce se afla intru multa necunostinta, insa si unora si altora Hristos le este nadejdea, noi numai putina osteneala sa facem si Dumnezeu ne miluieste, de vreme ce sufletul omului se aseamana unei holde: ca precum de are cineva o tarina si nu o lucreaza, cu cat o lasa de se inteleneste, cu atat se umple de maracini, pe care de va vrea sa o curateasca, va trebui sa-si sangereze mainile, pana sa dezradacineze maracinii, ce i-a lasat sa creasca in vremea lenevirii lui (ca asa se cuvine sa secere cele ce a semanat); insa cel ce vrea sa-si curateasca holda sa negresit trebuie sa dezradacineze bine maracinii, ca de nu-i va scoate din radacina, ci numai ii va taia pe deasupra, iar vor creste. Si dupa ce o va curati bine de maracini, indata trebuie sa o are si sa semene intr-insa samanta buna; ca daca numai o va curati sau o va si ara dar pe urma nu o va semana ci o va lasa, gasesc maracinii loc moale lucrat si mai bine se inradacineaza si se fac mai multi. Asa si in sufletul trandav se fac maracini, adica patimi, pe care vrand cineva sa le curateasca, trebuie sa taie din radacina pofta cea veche si obiceiurile cele inradacinate; ca nu este alt lucru mai rau, decat naravul cel rau. Pentru care zice si Marele Vasile: "Cu anevoie poate cineva birui obiceiul sau cel rau, fiindca un narav ce s-a intarit de multa vreme, are putere ca o fire". Pentru aceea trebuie sa tai, precum am zis, intai obiceiurile cele rele si patimile, ca si pricinile lor care sunt ca niste radacini. De nu se vor usca radacinile acelor obiceiuri, lesne odraslesc iarasi ca maracinii; ca sunt unele patimi, care nimic nu pot lucra, daca vei taia pricina lor din care se atata, precum zavistia singura nu este numic, dar are pricina si radacina slava desarta, fiindca vrand cineva sa fie slavit, uraste pe cel ce este slavit si cinstit. Tot asa si mania are multe pricini, dar mai vartos se naste din iubirea poftelor trupesti. Aceasta ne aduce aminte si Evagrie, spunandu-ne despre un oarecare sfant, ca zice: pentru aceea fug eu de poftele trupesti, ca sa pot taia pricinile maniei. Si toti parintii zic ca fiecare patima se naste din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint si din iubirea poftelor trupesti care (cum de multe ori v-am spus) este curvia si lacomia. Pentru aceasta trebuie a taia nu numai patimile ci si pricinile lor si a ne indrepta prin pocainta si plangere. Si apoi sa incepi a semana samanta buna, adica lucrarea faptelor celor bune. Ca precum am zis pentru tarina, de nu o va semana indata cineva, dupa ce o va curati si ara, iar cresc maracinii si afland locul slab de aratura, fac radacini si mai adanci si mai mari. Asa este si duhul omului: dupa ce se va indrepta si se va cai de faptele cele rele, de se va lenevi, si nu va incepe indata sa se osteneasca a face fapte bune, i se intampla ce zice Sfanta Evanghelie: ca duhul necurat cand iese din om, se duce in locuri pustii cautand odihna, si neafland-o se intoarce in locasul sau din care a iesit. Si intorcandu-se de-l ca afla nepregatit si curatit, adica pustiu de toate faptele bune, merge sa ia cu dansul alte sapte duhuri, mai rele decat el si viind, se salasueste acolo si se fac cele de apoi ale omului aceluia mai rele decat cele dintai. Caci, cu neputinta e ca sufletul sa ramana in aceeasi stare, ci se sporeste spre mai bine, sau se porneste spre mai rau. 

        Drept aceea, tot cel ce voieste sa se mantuiasca, trebuie nu numai de rautate sa se lase, ci sa faca si bine, precum zice Psalmistul: "Fereste-te de rau, si fa bine". Adica, de pilda, are cineva obiceiul sa faca nedreptate? Trebuie nu numai sa nu faca strambatate ci sa faca si dreptate; este curvar si lacom ori betiv? Nu numai sa le paraseasca pe acestea, ci sa se sileasca sa castige si infranarea. De este manios, nu numai sa conteneasca mania, ci sa dobandeasca si blandete; de se mandreste, nu numai sa nu se mai mandreasca, ci sa se si smereasca. Aceasta insemneaza: "Fereste-te de rau, si fa binele". Caci oricarei patimi rele se impotriveste o fapta buna: mandriei - smerenia; lacomiei - infranarea poftei; osandirii - rabdarea; maniei - blandetea; uraciunii - dragostea. Asemenea si celorlalte patimi li se impotrivesc fapte bune. Deci, precum scotand faptele cele bune, am bagat patimi in sufletul nostru, tot asa trebuie sa ne nevoim nu numai sa scoatem de la noi patimile, ci in locul lor inlauntrul nostru sa sadim, faptele cele bune, pe care le avem din fire, date de Dumnezeu. Pentru ca in ceasul in care a zidit Dumnezeu pe om, a semanat intr-insul si faptele cele bune, precum zice: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra". Dupa chip a zis, pentru ca Dumnezeu a facut pe suflet curat, fara nici o stricaciune si singur stapanitor; iar dupa asemanare zice, adica asemenea cu Dumnezeu in faptele cele bune, caci zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel din ceruri; fiti sfinti, ca si Eu sfant sunt". Apostolul zice: "Fiti buni intre voi", iar psalmul: "Bun e Domnul celor drepti la inima" si altele asemenea. Aceasta insemneaza: dupa asemanare. Din care cunoastem ca faptele cele bune fireste sunt sadite in om, iar patimile nu sunt din fire, caci nu au fiinta, nici vreun ipostas, ci precum intunericul nu are fiinta fireasca, caci se face din lipsa luminii, precum zice Marele Vasile, asa si patimile se nasc in suflet din parasirea faptelor celor bune. Cata vreme este invaluit omul de poftele trupesti, savarseste patima si o intareste de da razboi cu sufletul. Pentru aceasta se cuvine, ca si cu tarina, cand ne punem toata silinta sa o curatim, indata sa o si semanam cu samanta buna ca sa faca rod bun. Dar mai trebuie sa aiba si aceasta purtare de grija: cel ce seamana tarina sa adica sa intre adanc samanta in pamant, ca sa nu vina pasarile sa o manance. Si apoi, dupa ce o va semana asa adanc, sa astepte mila lui Dumnezeu, pana ce va trimite ploaia ca sa creasca samanta. Pentru ca oricat de mult s-ar osteni omul sa sape si sa semene, de nu va trimite Domnul ploaie semintei lui, toata osteneala este desarta. Asa si noi, cand vom face fapte bune, trebuie sa le acoperim cu smerenie, si slabiciunea noastra sa o aruncam la Dumnezeu, rugandu-ne sa ne ajute si sa ne primeasca osteneala, iar de nu, in desert ne ostenim. Dar se va intampla si dupa ce ploua sa rasara samanta, de nu va mai ploua la vreme, se usuca rodul si se pierde, caci nu numai samanta are nevoie de ploaie ca sa rasara, ci si vlastarul dupa ce rasare, iarasi are trebuinta ca sa creasca. Dar nici atunci sa nu fie fara de grija omul; caci de multe ori, si dupa ce creste si face spic, cade bruma sau piatra si pierde roada. Asa este si cu sufletul: Sa poata cineva osteni sa-l curete de toate patimile aratate mai sus si sa faca si fapte bune, dar iarasi trebuie sa ceara mila lui Dumnezeu si acoperamantul Sau, ca sa nu-l lase sa piara; ca precum am zis despre samanta, si dupa ce va face lastar si va creste facand spic, de nu va ploua la vreme, se usuca. Asa este si cu omul: dupa ce va face acestea toate, se pierde, de-si va ridica Dumnezeu mila Sa si de-l va parasi. Insa Dumnezeu paraseste pe om, cand nu-si pazeste starea sa: adica, daca este cineva postitor si cade in desfranare de mancari si bauturi si altele; sau fiind smerit, cade in mandrie. Dumnezeu mai mult se scarbeste de acestia si-i paraseste, ca pe unii ce au gustat dulceata binelui si se intorc la amaraciunea raului. Pentru care si zice Sfanta Scriptura: "Cel ce va pune mana pe plug si se va intoarce inapoi, nu se indrepteaza intru imparatia lui Dumnezeu". De aceea si Sfantul Vasile intr-un fel judeca pacatul celui cucernic si in altul al celui ce se afla in greseala. Deci, trebuie sa ia fiecare aminte la sinesi, ca orice fapta buna, oricat de mica, sa nu o faca cu mandrie spre placerea oamenilor, sau cu alt scop lumesc, ca atunci acea mica meteahna, face de pierde tot lucrul, precum am zis despre bruma, piatra si altele. Chiar de nu se strica rodul din aceste intamplari, ci sta pana la seceris, nici atunci sa nu fie fara de grija, ca se intampla de multe ori si dupa ce secera cineva tarina si ispraveste toata osteneala, ca vine un om vrajmas de da foc rodului si se prapadeste toata sudoarea lui. Deci, nu poate sa fie fara grija, pana cand nu va baga roadele sale in jitnita. Asa si omul, dupa ce va scapa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie sa fie fara grija. Ca se intampla la urma tuturor acestora, ca afla diavolul ceva, si-l inseala, sau cu indreptare, sau cu mandrie, sau aducandu-i ganduri de necredinta. Si nu numai ca pierde toate ostenelile sale, ci il face sa se departeze de la Dumnezeu. Si ceea ce n-a putut sa-i faca cu lucrul, il face cu un gand rau; caci se intampla cateodata ca si numai un gand rau de-l va primi cineva, sa-l indeparteze de Dumnezeu. 

        De aceea, va zic pe scurt: cel ce se nevoieste sa se mantuiasca, nu trebuie sa fie fara de grija, pana la moarte.
        Asadar, sa nu ne lanevim, fratilor, ci sa ne ostenim si sa avem mare grija si sa ne rugam lui Dumnezeu pururea cu tot dinadinsul, ca sa ne acopere si sa ne pazeasca, pentru bunatatea Lui, spre slava Tatalui, a Fiului, si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor,
Amin! 


CUVANTUL AL 13 -LEA
 

PENTRU  CA SA SUFERIM ISPITELE CU MULTUMITA SI FARA TULBURARE

            Bine a zis avva Pimen ca sporirea monahului se cunoaste in ispite. Monahul care vine sa slujeasca lui Dumnezeu cu adevarat, trebuie negresit (precum zice Întelepciunea) sa-si gateasca sufletul de ispite, ca sa nu-i para rau niciodata de cele ce i se intampla, stiind ca nimic nu se face fara voia lui Dumnezeu din cele ce i se intampla si ca toate cate se fac se fac cu voia lui Dumnezeu cu adevarat trebuie sa fie si bune si spre folosul sufletului le face, fiindca ne iubeste si-i este mila de noi. De aceea, sa multumeasca bunatatii Lui pentru toate, precum zice Apostolul. Si niciodata sa nu se intristeze de orice i se va intampla, ci fara tulburare sa primeasca cele ce-i vin, si cu smerenie si cu nadejdecatre Dumnezeu, sa creada, precum am zis, ca toate cate face Dumnezeu, le face fiindca ne iubeste, din bunatatea lui, si nu este cu putinta acestea sa fie mai bunealtfel decat cum Dumnezeu le face. Daca cineva, avand un prieten, care stie ca il iubeste, orice ar patimi de la el, fie si lucru de scarba, zice ca aceasta o a facut prietenul meu pentru ca ma iubeste si niciodata nu crede ca prietenul sau ii voieste raul, cu cat mai vartos suntem datori sa socotim aceasta despre Dumnezeu, care ne-a zidit, ne-a socos dintru nefiinta si s-a facut om pentru noi, sa credem, adica, ca toate le face pentru binele nostru. Despre un prieten ar putea sa creada cineva, ca face acestea din dragoste si mila pentru el, dar nestiind sa chiverniseasca cum se cade lucrul, greseste si nevrand; dar despre Dumnezeu nu putem spune aceasta, ca El este izvorul intelepciunii si cunoaste toate cele ce sunt pentru binele nostru si dupa folos ne chiverniseste pana si la cele mai mici. Ar putea zice iarasi cineva despre prieten: desi ma iubeste, ii este mila de mine si stie sa ma chiverniseasca, dar nu poate sa-mi ajute la cele ce stie ca-mi sunt de folos. Despre Dumnezeu nici aceasta nu o putem zice, ca toate le poate si nimic nu-i este cu neputinta. Deci, daca stim despre Dumnezeu ca ne iubeste si-i este mila de zidirea Lui, ca El este izvorul intelepciunii, ca stie sa ne chiverniseasca si nimic nu-i este cu neputinta, ci toate slujesc Lui, trebuie sa credem ca tot ce face, le face pentru folosul nostru si asa se cuvine sa le primim cu multumire, precum am mai zis, ca de la un stapan bun si milostiv, chiar daca sunt intristatoare, ca pe toate le face cu dreapta judecata si nu trece cu vederea (fiind drept si milostiv) nici cea mai mica scarba a noastra.

            Cineva ar putea sa se indoiasca adesea intru sine, zicand: Daca cineva pacatuieste din pricina vreunei scarbe, cum este cu putinta a spune ca pentru folosul sau este? Sa stiti insa ca nu din vreo nevoie intamplatoare greseste cineva, ci din nerabdare si pentru ca nu vrem sa suferim nici cea mai mica scarba, sau sa patimim ceva impotriva voii noastre. Caci, peste puterea voii noastre, nu ne lasa Dumnezeu sa fim ispititi, precum zice si Apostolul: "Credincios este Dumnezeu care nu ne va lasa sa fim incercati peste puterea noastra". Noi suntem nerabdatori si lenesi, si fara smerenie, de aceea suferim. Si cu cat ne silim sa scapam de ispite, cu atat ne ingreunam de ele, ca neavand rabdare, niciodata nu ne putem mantui de ele. 

            Sunt unii care innoata pe mare, pentru vreo trebuinta. Cei ce stiu mestesugul innotarii, cand vad vreun val venind asupra lor, se pleaca sub dansul pana ce trece, si asa innoata fara vatamare; iar cei ce nu stiu, vrand sa stea impotriva valului, sunt aruncati afara si impinsi departe. Iar daca incep iarasi a innota, venind alt val, de-i va sta si acestuia impotriva, iarasi sunt aruncati afara. Si nu numai ca se ostenesc in zadar nesporind inainte, ci se zdruncina rau. Iar de se vor pleca sub val, precum am zis, si se vor smeri sub el, trec fara stricaciune si ajung unde le este gandul si-si fac treaba lor.

            Asa este si la ispite: de le va suferi cineva cu rabdare si smerenie, le trece fara stricaciune, iar de se vor impotrivi si tulbura, gasind pricina la orice, si pe sine se tulbura si ispita o adauga. Si in loc sa se foloseasca, mai mult se pagubesc: ca ispitele mult folosesc pe cei ce le indura fara tulburare. Chiar daca am fi suparati de vreo patima, tot nu trebuie sa ne tulburam, ca cine se tulbura de supararea patimii, nu o patimeste din altceva decat din nebunie si mandrie; pentru ca nu-si cunoaste starea si nici nu vrea sa se osteneasca, precum zic Parintii. Iar pricina ca nu sporim aceasta este ca nu stim puterile noastre, nici nu avem rabdare la ceea ce incepem, ci fara osteneala vrem sa castigam faptele bune. Dar pentru ce te tulburi, o, pacatosule, fiind suparat de pacat? Pentru ce te sperii? Daca l-ai facut, il ai, pentru aceea te tulbura; arvuna pacatului o ai in tine, de ce zici: la ce ma supara? Decat sa cartesti, mai bine rabda, nevoieste-te, roaga-te lui Dumnezeu ca sa te izbaveasca. Fratilor, nu este cu putinta sa nu aiba scarba pacatului cel ce il face. Si avva Sisoie a zis: "Lucrurile pacatului avandu-le intru noi, pacatul nu se departeaza"; da-i arvuna ce ai luat-o, si asa o sa scapi. Lucrurile pacatului nu sunt altceva decat pricinile care indeamna spre pacatuire. Iar arvuna, unirea cu dulceata pacatului. Deci, atata vreme cat nu ne vom izbavi de acestea, e cu neputinta a nu fi robiti de ganduri rele, care ne silesc sa facem pacatul si nevrand noi, fiind inca de la inceput, de voie, ne-am dat in mainile lor.

            Aceasta este ceea ce zice proorocul despre Efraim: Ca a silnicit pe potrivnicul sau adica constiinta sa, si a defaimat judecata, caci a poftit Egiptul si asa fara voie a fost robit de Asirieni. Egipt, numesc Parintii voia trupului, care ne atrage spre desfranari, deprinzand gandul nostru sa se plece la patimi trupesti; iar Asirieni numesc cugetele cele rele, care ne tulbura mintea si o umplu de idolii cei necurati, tragand-o cu sila si nevrand, spre faptuirea pacatului. Deci, de se va deda cineva cu voia la odihna trupeasca, se sileste si fara de voia sa a se duce la Asirieni, ca sa slujeasca lui Nabucodonosor. Aceasta, stiind-o proorocul, il mustra, zicand: "Nu va pogorati in Egipt! Ce faceti ticalosilor? Smeriti-va putin, plecati umerile voastre si slujiti imparatului Vavilonului si sedeti in pamantul parintilor vostri". Apoi, il si intareste zicand: "Nu va temeti de fata lui, caci cu voi este Dumnezeu si va va scapa din mainile lui". De mai inainte de a spune necazul ce o sa vina de nu se vor supune lui Dumnezeu: "De veti merge, zice, la Egipt, veti fi robi, spre blestem si ocara". Iar ei au raspuns: "Nu sedem in pamantul acesta, ci ne ducem in Egipt, ca sa nu vedem razboi, nici sa nu auzim glasul trambitei si sa murim de foame". Deci s-au dus si au slujit lui Faraon, iar pe urma si fara voia lor au ajuns robi Asirienilor.

            Luati aminte puterea cuvintelor: inainte de a face pacatul, desi te lupta gandurile, dar fiind in cetatea ta, esti slobod si ai pe Dumnezeu in ajutor. Si de te vei smeri si vei purta jugul scarbei cu multumire, nevoindu-te cat de putin, te scapa ajutorul lui Dumnezeu. Iar de nu te vei osteni, si vei primi odihna trupului, atunci cu sila vei fi dus in pamantul asirienilor, si le slujesti, chiar nevrand. Atunci le zice proorocul: "Rugati-va pentru viata lui Nabucodonosor ca in viata lui sta mantuirea voastra". Nabucodonosor inseamna a avea rabdare la scarbele ce se intampla si a nu fugi de ea, ci a o suferi cu smerenie ca si cum ar trebui sa fii mahnit, si a nu te socoti vrednic sa scapi de greutatea ei. Chiar de se va prelungi acea scarba si se va inteti si intari asupra-ti ispita, sa o rabzi fara cartire, fie ca stii sau nu pricina din care a venit mahnirea, cu credinta ca nimic nu face Dumnezeu fara judecata si dreptate. Intocmai ca fratele acela, caruia ridicandu-i Dumnezeu ispita, plangea si se tanguia zicand: "Doamne, au nu sunt vrednic sa fiu ispitit catusi de putin?". E scris de asemenea ca ucenicul unui mare batran era foarte tare suparat de curvie. Batranul, vazandu-l ca se ostenea mult, ii zice: "Vrei sa ma rog lui Dumnezeu sa te usureze de ispita?". Iar fratele i-a raspuns: "Parinte, desi ma ostenesc, insa simt in mine rod de osteneala. Mai degraba, roaga-te lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare".

            Vedeti, acestia vor sa se mantuiasca cu adevarat, asta insemneaza a purta cu smerenie jugul supararii si a te ruga pentru viata lui Nabucodonosor, despre care zice proorocul ca intru viata lui este mantuirea noastra. De asemenea, ceea ce a spus fratele: ca simt rod din osteneala, inseamna: intru viata lui este mantuirea mea. De aceea, i-a zis si batranul: "Frate, astazi am cunoscut ca sporesti, ba m-ai si intrecut". Caci atunci cand se nevoieste cineva sa nu faca pacatul si incepe a lupta cu gandurile cele rele, se smereste, se umileste, se nevoieste si cu scarba ostenelii, putin cate putin se curateste si-si vine in fire. Din nepricepere si din mandrie, dar, se tulbura cineva cand se supara de vreo patima, cand mai degraba se cuvine (cunoscandu-si cu smerenie puterile sale) sa sufere rugandu-se, pana ce va face Dumnezeu mila cu dansul. Caci daca nu va fi ispitit cineva si nu va suferi scarba patimilor, niciodata nu se va sili sa se curateasca. Precum zice si psalmul pentru aceasta: "Cand rasar pacatosii ca iarba si se ivesc toti cei ce lucreaza faradelegea, ca sa piara in veacul veacului". Cand, adica, se vor arata patimile la cei ce se nevoiesc, atunci vor fi izgonite de la dansii.

           Pricepeti puterea cuvantului. Intai rasar gandurile cele rele, apoi se vadesc patimile si atunci se izgonesc. Acestea toate se intampla la cei ce se nevoiesc; dar noi facand pacatul si patimile lucrand totdeauna nu stim nici cand rasar gandurile rele, nici cand se ivesc patimile, ca sa ne luptam impotriva lor, pentru ca suntem inca impilati jos in Egipt, la lucrarea pamantului lui Faraon. Oare cine ne va arata macar robia ca sa o pricepem, sa ne smerim si sa ne mantuim? Evreii, cand erau in Egipt, in robia lui Faraon si lucrau caramizi, erau impilati cu fata la pamant. Tot asa si sufletul, cand este stapanit de diavolul si lucreaza pacatul, calca cugetul sau si-l face sa nu mai cugete la nimic duhovnicesc, ci totdeauna cugeta si face lucruri pamantesti. Scriptura zice caci, cu caramizile facute de evrei, s-au zidit trei cetati tari: Pito, Remesi si On, adica Heliopolis... Acestea sunt: iubirea de pofta, alta, iubirea de argint, iar a treia iubirea de slava, din care se nasc toate celelalte pacate. Iar cand a trimis Dumnezeu pe Moisi sa scoata pe evrei din Egipt si mai mult ii silea Faraon la lucru, zicandu-le: "De aceea, cereti a merge sa slujiti Dumnezeului vostru, fiindca sedeti fara de lucru". Tot asa face si diavolul cand vede ca i s-a facut mila lui Dumnezeu de vreun suflet si vrea sa-l usureze de patimi, prin cuvantul Sau sau prin vreuna din slugile Sale. Atunci vrajmasul ingreuiaza si mai mult patimile asupra lui si-i da mai tare razboi impotriva. Insa parintii stiind acestea, intaresc pe om cu invataturile lor si nu-i lasa se se infricoseze. Ci unul zice: ai cazut? Scoala-te iar de vei cadea iarasi scoala-te, si altele. Altul: de aici se vede puterea celor ce se sarguiesc spre savarsirea faptelor bune, ca de vor cadea, nu se tem, nici nu se deznadajduiesc, ci iarasi se silesc. Si asa, fiecare dintre parinti, cu acest fel de sfaturi, da mana de ajutor celor scarbiti de vrajmasi si se trudesc. Ca si Parintii s-au invatat asa din Sfanta Scriptura care zice: "Au doara, cel ce cade nu se scoala? Si cel ce se rastoarna, nu se va intoarce? Intorceti-va spre mine, fiilor, si eu voi vindeca stricaciunile voastre" zice Domnul. Si altele asemenea. Iar cand s-a ingreuiat mana lui Dumnezeu peste Faraon si peste slugile lui si a voit sa slobozeasca pe evrei, a zis Faraon, catre Moisi: "Duceti-va sa va inchinati Dumnezeului vostru, insa oile si vacile voastre le lasati aici". Care inchipuiesc gandurile inimii, pe care voia sa le stapaneasca Faraon, socotind ca pentru aceste vite, evreii se vor intoarce iarasi la dansul. Moisi i-a zis lui: "Nu! Ci si tu sa ne dai jertfe ca sa le aducem Dumnezeului nostru, iar lucrurile noastre le luam toate cu noi si nimic nu lasam". Dupa ce a scos Moisi pe evrei din Egipt si i-a trecut prin mare, vrand Dumnezeu sa-i duca la cei saptezeci de finici si la cele douasprezece izvoare de apa, i-a dus intai la Mera, si se mahnea norodul neafland apa sa bea, ca apa aceea era amara. Apoi, de la Mera, i-a dus la lucul unde erau cei saptezeci de finici si cele douasprezece izvoare de apa. Asa si sufletul: cand va inceta faptuirea pacatului si va trece marea cea intelegatoare, intai trebuie sa se osteneasca a suferi multe scarbe si apoi asa prin scarbe sa intre in sfanta odihna: caci cu multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia cerurilor, fiindca scarbele aduc mila lui Dumnezeu in suflet, precum vanturile aduc ploaia. Si in ce chip, ploaia cea multa, daca semenaturile sunt tinere, le putrezeste si-si pierd rodul lor, iar vanturile le zvanteaza putin cate putin si le intaresc; tot asa si la suflet: odihna, negrija si lenea il imbolnavesc si-l slabesc, iar ispitele il intaresc si unesc cu Dumnezeu, precum zice: proorocul: "Doamne, intru necazuri mi-am adus aminte de Tine!". Pentru aceasta, precum am zis, nu trebuie sa ne tulburam, nici sa ne ingreuiem de suparari, ci sa le suferim si sa multumim intru necazuri, si totdeauna sa ne rugam lui Dumnezeu cu smerenie, ca sa reverse mila Sa peste neputinta noastra sa sa ne acopere de toata ispita. Ca Lui, i se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci, Amin! 


CUVANTUL AL 14 -LEA
 

PENTRU  SAVARSIREA SI ALCATUIREA FAPTELOR CELOR BUNE ALE SUFLETULUI

       Zice Scriptura despre moasele acelea care dadeau viata copiilor evreiesti, ca avand moasele frica de Dumnezeu si-au zidit casele lor. Oare e vorba despre case vazute? Si ce cuvant are, ca sa-si zideasca casele lor pentru frica de Dumnezeu? Caci noi facem dimpotriva, pentru ca si casele ce le avem ne invatam sa le lasam odata pentru frica lui Dumnezeu. Nu-i vorba deci de casa vazuta, ci de casa sufletului, pe care o zideste cineva cu paza poruncilor lui Dumnezeu, invatandu-ne Scriptura prin aceasta ca frica de Dumnezeu indeamna sufletul sa pazeasca poruncile Lui, si cu aceste porunci se zideste casa sufletului. 

        Sa ne gandim si noi, fratilor, ca se cade sa ne temem de Dumnezeu si sa ne zidim casele noastre, ca sa aflam acoperamant in vremea iernii, in vreme de ploaie si de fulgere si de tunete: ca nesuferita este iarna la cel ce nu are casa. 

        Dar cum se zideste casa sufletului? Putem invata mestesugul lucrului de la casa cea vazuta. Cel ce vrea sa-si zideasca, casa, trebuie sa o intareasca din toate partile, zidind deodata toti cei patru pereti ai casei, iar nu numai dinspre o parte sa zideasca, iar pe celelalte sa le lase, ca nimic nu foloseste, ci face numai osteneala si cheltuiala in zadar. 

        Asa-i si cu sufletul. Cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului, nu trebuie sa lase vreo parte din cele patru ale zidirii, ci toate partile trebuie sa le zideasca si sa le faca drepte. Asta este ceea ce zice avva Ioan: "Voiesc pe om sa aiba impartasire cu toate faptele bune", iar nu cum fac unii ca tin numai o fapta buna si silindu-se numai la aceea, nu poarta nici o grija de celelalte. Poate ca acea fapta buna o au din fire, fie deprinsa din obicei si de aceea nu se ingreuiaza de patima cea impotriva ei si fiind cuprinsi de alta patimi nu pun nici o silinta impotriva lor, ci se rezema numai pe acea fapta buna, socotind ca au un mare lucru. Acestia se aseamana cu cei ce zidesc numai un perete si-l tot inalta, si numai la inaltarea acelui zid se semeteste, socotind ca mare lucru face, nestiind ca de va sufla un vant tare, il surpa jos, fiindca sta singur si nu-i legat cu altele. Insa nici acoperamant nu poate face deasupra lui, ca nu are sprijin pe ce se rezema. Deci, nu trebuie sa faca asa ceva cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului sau, ci mai vartos trebuie sa zideasca casa din toate cele patru parti si sa o acopere. Cum se face aceasta? Mai intai, trebuie o temelia buna, care este credinta, caci fara credinta, precum zice Apostolul, nu este cu putinta sa inceapa a zidi. Si de se va intampla sa aiba ascultare sa puna o piatra. De se va intampla tulburare vreunui frate, sa puna o piatra de suferire. S-a intamplat sa aiba infranare?, sa puna alta piatra. Si asa, din toata fapta cea buna ce se va intampla sa puna cate o piatra la zidire. Sa mearga cu zidirea imprejur ingradind, cand cu cate o piatra de milostivire, cand cu alta de taierea voii, cu alta cu blandete, si cu altele asemenea. Peste toate acestea sa aiba rabdarea si vitejia, ca acestea sunt colturile si cu acestea se leaga zid de zid si nu se darama, nici nu se povarneste un perete de celalalt: ca fara de acestea nu poate face cineva nici o fapta buna. Pentru ca de nu va avea rabdare si barbatie in sufletul sau, nu poate face nimic. De aceea zice: "Intru rabdarea voastra, veti castiga sufletele voastre". De asemenea, cel ce zideste trebuie sa puna mortar la toata piatra; ca de va pune piatra pe piatra fara lut, cad pietrele si de darama zidul. Mortarul este smerenia, pentru ca este jos pe pamant, sub picioarele tuturor. Deci, toata fapta buna, fara smerenie, nu este nimic, cum au zis batranii: "Precum nu-i cu putinta a se construi o corabie fara cuie, tot asa nu-i cu putinta calugarului sa se mantuiasca fara smerenie". De aceea trebuie ca orice bine ar face cineva, sa-l faca cu smerenie, ca smerenia sa-i intareasca si sporeasca ceea ce face. Zidul trebuie sa aiba si barne, ceea ce este cumpana priceperii, adica a chibzui lucrul care intareste casa, uneste piatra cu piatra, strange zidirea si-i da si oarecare podoaba. Iar acoperamant este dragostea, care este savarsirea faptelor bune, dupa cum acoperamantul este savarsirea casei. Mai pe urma de acoperamant vine cea dimprejur incununare a podirii, precum scrie si in lege: "De veti zidi case si le veti podi, sa le intariti cu cea dimprejur incununare".  Incununarea este smerenia, caci aceasta incununeaza si pazeste toate faptele bune. Dupa cum fiecare fapta buna trebuie sa fie pazita de smerenie (dupa cum am zis, ca toata piatra se pune cu mortar), tot asa si savarsirea faptelor bune are trebuinta de smerenie, care lucru cunoscand sfintii au marturisit ca pe masura ce sporeste fapta buna, se adauga si smerenia. 

        V-am aratat si noi, ca, cu cat se apropie cineva de Dumnezeu, cu atat se vede mai pacatos si se smereste. Copiii pentru care scrie Legea sa nu cada de pe acoperamant, insemneaza gandurile ce se nasc in suflet, pe care trebuie sa le pazim cu smerenie, ca sa nu cada de pe acoperamant, care este, precum am zis, savarsirea faptelor bune. 

        Iata ca s-a ispravit casa cu toate cele trebuincioase ale ei. Oare nu mai lipseste ceva? Inca am mai lasat una. Si care este aceasta? Iscusinta mestesugului. Ca de nu va fi un mester bun sa lucreze bine si drept, cat de putin stramb de va fi zidul, se pleaca si cade casa. Mester destoinic este acela care face faptele bune cu intelepciune. Ca se intampla de face cineva o fapta buna, dar fiindca nu a facut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate savarsi, ce zideste azi, surpa maine, puind o piatra si scotand doua. Cum am zice de pilda: Vine un frate si-ti zice cuvant de mahnire sau de tulburare, si taci si-i faci metanie: iata, ai pus o piatra. Apoi mergi si spui altui frate: cutare m-a ocarat si mi-a zis cutare cuvant, iar eu nu numai ca am tacut, dar i-am facut si metanie. Iata ca ai pus o piatra, dar ai scos doua, caci te-ai falit. Sau face cineva metanie unui frate din fatarnicie. Inseamna ca pune o piatra si iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins ca el a gresit si numai el este vinovat, zidirea acestuia este buna. Iarasi, altul are tacere dar nu pricepere, pentru ca se socoteste ca face bine. Iar cel ce se socoteste nevrednic sa graiasca, acela tace cu pricepere, precum au zis parintii. Un altul se socoteste pe sine intru nimic, insa cugeta ca face lucru mare, ca se smereste adica, nestiind ca nu este nimic aceasta, fiindca nu o face cu pricepere. Iar a se micsora pe sine cu pricepere, inseamna a se socoti mai misel decat toti, a se numi om de nimic, defaimandu-se ca nu este vrednic nici a se numara printre oameni. Precum a facut avva Moise Arapul zicandu-si: "O, piele neagra si incarbunita, tu nu esti om, de ce te amesteci cu oamenii?". Altul slujeste unui bolnav si socoteste ca slujeste ca sa aiba plata. Iata nici aceasta nu este cu minte, pentru ca de i se va intampla vreo intristare, indata paraseste lucrul inainte de a-l fi terminat, fiindca o face cu o anumita socoteala. Iar cel ce slujeste cu minte, slujeste ca sa castige milosardie si indurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar intampla, fie din afara, fie ca insusi bolnavul s-ar porni spre dansul, sufera fara tulburare, avand multa luare aminte in cugetul sau, stiind ca mai mult ii foloseste lui bolnavul cu aceasta, decat el bolnavului. Si cu aceasta buna cugetare se usureaza si el de patimi, se izbaveste si de razboi. Ca eu am vazut un frate ce se lupta foarte tare de pofte si fiindca slujea cu pricepere unui bolnav de dizenterie, s-a mantuit de razboi. Spune si Evagrie despre un batran mare ca a izbavit pe un frate de nalucirile ce vedea noaptea, poruncindu-i sa posteasca si sa slujeasca unui bolnav. Fiind intrebat batranul despre aceasta, zicea ca acest fel de patimi nu se potoloesc cu altceva, decat cu milosardia. De se va pustnici cineva din trufie, sau un cuget inalt, ca adica face fapta buna, unul ca acesta nu se nevoieste cu pricepere. De aceea din te miri ce incepe a se scarbi asupra fratelui sau si a-l ura, cugetand in sine ca este ceva. Acesta cu osandirea fratelui sau nu numai ca pune o piatra si scoate doua, ci este in primejdie a surpa toata zidirea. Iar cel ce se osteneste cu stiinta, nu socoteste ca face o fapta buna, nici nu vrea sa fie laudat ca un sarguitor, ci se sileste prin infranare sa scape de patimi, si, izbavindu-se de dansele se smereste mai mult, tamandu-se totdeauna de caderea un trufie. Pentru aceasta zis Parintii: "Calea smereniei sunt ostenelile trupesti, care se fac cu pricepere". In scurt, orice fapta buna nu trebuie facuta cu alt cuget, decat ca sa o castigi si sa o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, mester si zidar bun, care poate sa zideasca casa temeinica. Deci, cel ce vrea sa ajunga la aceasta buna stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie sa zica: sunt mari faptele cele bune, cum putem sa le savarsim?, pentru ca cel ce zice aceastea, sau nu nadajduieste la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveste a se ruga pentru vreun bine. Ce fapta buna vreti sa o cercetam, ca sa vedem ca de noi depinde daca vrem s-o facem? Scris este sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine. Sa nu zici cum pot sa ma ingrijesc de scarbele lui ca de ale mele? Si mai vartos de cele ascunse in inima lui, pe care nici nu le vad, nici nu le aud ca pe ale mele? 

        Nu-ti lasa mintea sa cugete la acestea, nici nu gandi ca fapta buna este grea si cu anevoie de facut, ci cauta mai intai sa crezi in Dumnezeu si pune inceput bun; descopere-ti cugetul si silinta ta celui prea Inalt, si vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea savarsirii acelei fapte bune. Însa lucrul peste putinta si fara randuiala sa nu încerci nici a incepe. De pilda: de ar fi o scara cu un capat pe pamant si cu celalalt în cer, iar tu stand in mijlocul ei ai zice: cum sa zbor de la pamant si sa ma aflu tocmai in vraful scarii? Acest lucru nu-i cu putinta si nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdata stai pe loc, silindu-te sa nu te pogori jos. Adica a nu face intai rau vecinului, nu-l ocara, nu-l grai de rau, nu te scarbi de el, nu-l necinsti si dupa ce te vei deprinde cu acestea, incepe a-ti fie mila de dansul, a-l mangaia cu cuvantul, apoi sa-l si ajutorezi la vreo lipsa ce va avea. În acest chip, cate o treapta suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la varful scarii. Ca ajutand vecinului tau cate putin, incepi sa iubesti si binele lui ca si cum ar fi al tau si folosul lui ca al tau. Asa se implineste porunca care zice: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine. 

        Fratilor, de vom cerceta, aflam, si de vom cere de la Dumnezeu, ne da luminare. Ca zice la Sfanta Evanghelie: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide". Cereti insemneaza sa ne rugam si prin rugaciune sa cerem; iar cautati insemneaza sa luam aminte cum vine aceasta fapta buna, ce lucru este cel ce o aduce si ce trebuie sa facem ca sa o castigam. Daca vom cerceta asa in toata ziua, vom afla; iar bateti si vi se va deschide inseamna sa facem poruncile lui Dumnezeu, ca tot cel ce va bate, cu mainile bate, iar mainile inchipuiesc lucrarea. Dumnezeu vrea nu numai sa cerem, ci sa si cautam cu luare aminte si apoi sa ne ostenim, nevoindu-ne a fi gata la tot lucrul bun, precum zice Apostolul. Iar sa fim gata, ce insemneaza? Cand cineva vrea sa faca corabie, intai gateste toate cele trebuincioase, pana si curele, smoala si cel mai mic lucru, apoi incepe lucrarea. Asa trebuie sa fim si noi gatiti la toata fapta cea buna, sa avem toata gatirea spre a face voia lui Dumnezeu cu minte, cum vrea El si-i place. Dar oare ce insemneaza ceea ce zice Apostolul: "Voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina?" Toate cate se fac, se fac cu voia lui Dumnezeu, precum zice proorocul: "Eu, Domnul cel ce fac lumina si zidesc intunericul", sau cu lasare, precum zice: "Nu este rautate in cetate, care sa nu o fi facut Domnul", rautate numind lucrurile cele intristatoare, care se fac pentru pedeapsa noastra, precum este: foametea, ciuma, seceta, bolile, razboaiele. Toate acestea nu se fac cu voia lui Dumnezeu, ci cu lasare, fiindca le lasa Dumnezeu sa ni se intample pentru folosul nostru. Pe acestea nu vrea Dumnezeu sa le voim, nici sa nu ne silim ca sa ne vina. Cum am zice de pilda: Prin slobozirea lui Dumnezeu o cetate este pradata, dar nu-i voia lui Dumnezeu ca noi insine sa-i dam foc s-o ardem, sau s-o daramam. Dumnezeu lasa sa vina asupra cuiva vreo boala sau scarba, dar nu voieste ca si noi sa scarbim pe acela, sau sa zicem: "De vreme ce este voia lui Dumnezeu sa se imbolnaveasca, pentru ce sa-mi fie mila de dansul?". Sau insusi cel cu ispita sa nu zica in inima sa: "De vreme ce Dumnezeu vrea sa patimesc fie boala, fie scarba, pentru ce sa ma pazesc eu, sau pentru ce sa primesc mangaiere". Dumnezeu nu voieste nicidecum acest lucru de la noi. Dar ce voieste El sa vrem noi? Voia Lui cea buna se savarseste in cele ce se fac dupa poruncile Lui, adica: sa ne iubim unul pe altul, sa facem milostenie, si altele asemenea. Aceasta este voia lui Dumnezeu cea buna. Dar cea placuta care este? Orice bine ar face cineva, nu poate sti daca il face precum este placut Domnului. Se intampla sa gaseasca cineva o saraca frumoasa, fara parinti; ii place si o ia si o hraneste ca pe o saraca. Acesta bine a facut, pentru ca a implinit porunca lui Dumnezeu. Acest bine insa fiind cu oarecare patima omeneasca, nu este placut lui Dumnezeu. Placut este cand face cineva milostenie fara nici un gand omenesc, cu numai din insasi bunatatea, din insasi milostivirea, atunci cand este placut. Iar desavarsirea este cand face cineva milostenie sau orice alta fapta buna, fara indoiala, fara pregetare, fara greutate, ci din toata puterea, cu toata voia si cu atata dragoste, incat socoteste ca el se foloseste din acea facere de bine si nu ca pe altul foloseste, iar dand milostenie se bucura ca si cand ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteste ca face voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina. Aceasta insemna a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negresit, nu este fapta mai buna ca milostenia, caci aceasta singura poate mantui pe om, precum zice poroorocul: "Mantuirea sufletului este bogatia omului". Si iarasi in alt loc: "Cu milostenia sterget-ti pacatele tale". Însusi Domnul a zis: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv". N-a zis: postiti, precum posteste si Tatal vostru cel ceresc; nici n-a zis: fiti curati, precum si Tatal vostru este curat, ci zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv". Pentru ca numai aceasta fapta buna se aseamana cu Dumnezeu. Înca si in Sfanta Evanghelie unde arata despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie si nemilostivire arata. Cu toate acestea, si aceasta se cuvine sa o facem cu pricepere, ca scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca sa i se indestuleze tarina cu bogata roada si Dumnezeu ii blagosloveste tarina, si nu iese din scopul lui; altul face milostenie ca sa nu i se primejduiasca corabia, si Dumnezeu o pazeste; altul pentru sanatatea copiilor lui, si Dumnezeu ii indeplineste cererea; altul face numai ca sa fie slavit si Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine, si-l cinsteste. Si orice voieste fiecare ii da (cand stie ca nu i se pagubeste sufletul din aceasta). Dar acestia toti si-au luat plata lor si cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindca si scopul lor n-a fost pentru folosul ce viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic si fiindca fiecare din cei de mai sus si-au luat plata pentru milostenia facuta, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este si unul care face milostenie numai ca sa scape din munca vesnica. Acesta numai pentru sufletul sau a facut binele, insa nu este precum vrea Dumnezeu, caci inca se afla in starea fiului, ci ca un argat slujeste stapanului sau ca sa ia simbrie si sa castige. Asa face si acesta, ca sa ia plata de la Dumnezeu. Caci trei sunt starile din care facem binele, precum zice Marele Vasile, dupa cum v-am spus si alta data: starea slugilor, cand facem bunatatea temandu-ne de Dumnezeu si de munca; starea argatilor cand o facem cu nadejde de plata; sau cand o facem pentru insusi binele si pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem in starea fiilor, caci fiul nu face voia parintelui sau de frica, si nici ca sa aiba plata de la el, ci iubindu-l se sileste sa-l cinsteasca si sa-l odihneasca pentru ca sa-l veseleasca. Asadar, suntem datori sa facem milostenie pentru insusi acest bine, fiindu-ne mila unul de altul, ca de niste madulare ale noastre; sa facem bine altuia ca si cum noi insine am fi ajutati de el, si asa sa dam ca si cum noi am lua de la acela.  Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflam in starea fiului precum am zis. Sa nu zica cineva ca eu sunt sarac si n-am cu ce sa fac milostenie; ca de nu poti da cat bogatii aceia de care scrie Sfanta Evanghelie, da macar doi banuti, ca femeia aceea vaduva si saraca, si Dumnezeu ii primeste de la tine mai mult decat darurile acelora, iar de nu ai nici atat, milostiveste-te spre vecinul tau, si-l ajuta macar cu lucrul. Nu poti nici aceasta? Mangaie pe fratele tau cu cuvantul. Nu poti nici cu aceasta sa-l ajuti? Cel putin cand se va tulbura fratele tau asupra ta si se va mania, fa mila cu dansul si sufera mania lui, vazandu-l suparat de vrajmasul. În loc sa-i zici un cuvant ca sa-l tulburi mai mult, taci, si cu aceasta miluiesti si sufletul lui si-l scoti de la vrajmasul. Asemenea, de-ti va gresi fratele, milostiveste-te si-i iarta greseala, ca sa iei si tu iertare de la Dumnezeu, care zice: "Iertati si vi se va ierta!". Si cu aceasta, faci mila sufletului fratelui tau, iertandu-i greseala cu care ti-a gresit; caci ni s-a dat putere sa iertam unul pe altul la gresale. Iata, neavand nimic cu care sa miluiesti trupul, de vei vrea, poti sa miluiesti sufletul si faci mai mare mila; caci cu cat sufletul este mai cinstit decat trupul, cu atat si mila facuta de el este mai mare decat cea facuta trupului. În scurt, nimeni nu poate sa zica ca nu poate sa faca milostenie, caci, fiecare, dupa puterea lui si dupa starea lui poate face binele, numai sa se sileasca ca ceea ce face sa faca cu pricepere, precum am zis, ca cel ce lucreaza cu pricepere este mester iscusit si zideste casa lui cu temei. Drept aceea zice si Evanghelia, ca întelepciunea zideste casa ei pe piatra si nu o poate misca nici un vant potrivnic. 

        Iubitorul de oameni Dumnezeu, sa ne dea sa intelegem si sa facem cele ce auzim, ca sa nu fie spre osanda cuvintele acestea in ziua judecatii.
        Ca Lui i se cuvine slava in veci, 
Amin!