duminică, 31 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Deuteronom - A Doua Lege / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 20





CARTEA GLAFIRELOR
LA A DOUA LEGE


Despre viţeaua al cărei cap e tăiat într-o vale


   1.
«După ce Dumnezeu a vorbit în multe rînduri şi în multe feluri părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus Moştenitor al tuturor, prin Care a făcut şi veacurile» (Evr. 1, 1—2). Dar cei ce înţeleg drept că Dumne­zeu fiind prin fire S-a pogorît prin golire (prin chenoză) (Filip. 2, 7) şi S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, după Scripturi (Ioan 1, 14), s-au îmbogăţit cu harul dumnezeiesc şi atotpreţios. «Căci celor ce L-au primit pe El, le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1, 12).Iar cei ce L-au respins pe Cuvîntul dumnezeiesc şi cu adevărat mîntuitor, au căzut din nădejde şi s-au pierdut ca răi în chip rău, dispreţuind în chip necuvios pe Mântuitorul şi Răscumpără­torul tuturor. Aşa sînt şi nenorociţii Iudei, cărora proorocul Ieremia le spune, plîngîndu-i: «Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi, ca să plîng pe poporul meu ziua şi noaptea ?» (Ier. 9, 1). Căci cei cărora le-a fost cu putinţă să fie strălucîtori şi plini de rîvnă, lipsiţi fiind de fericirea ce li s-a dat, cum n-ar fi vrednici să se socotească deopotrivă cu cei ce au murit ? Pe drept cuvînt aceştia trebuie deplînşi şi trebuie să se verse pentru ei lacrima iubirii şi a prieteniei. Căci neînfrînatul Israel s-a golit de bine şi s-a clintit din înseşi temeliile lui. Fiindcă Hristos S-a strămutat la neamuri. De-abia se mîntuieşte într-o foarte mică parte Iudeul greu la învăţătură. Şi aceasta este, socotesc, ceea ce s-a spus prooroceşte prin cuvîntul lui Isaia : «Şi dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă sâmînţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora» (Isaia 1, 9).

   Dar vino, dacă vrei, să cunoaştem şi din cuvintele lui Moise înţelesul tainei. Căci s-a scris în A doua lege : «De se va afla vreun rănit şi omorît în pămîntul pe care Domnul Dumnezeu ți l-a dat ție spre moştenire, căzut în cîmp, şi nu se ştie cine l-a lovit, vor ieşi bătrînii şi judecătorii şi vor măsura distanța pînă la cetăţile dimprejurul celui rănit şi omorît. Şi se va afla cetatea cea mai apropiată de cel rănit (omorît). Şi vor lua bătrinii din cetatea aceea o viţea din vaci, care n-a fost pusă la muncă şi n-a purtat jug. Şi vor cobori bătrînii cetăţii aceleia vițeaua într-o vale rîpoasă care n-a fost lucrată, nici semănată. Şi vor tăia capul viţelei în vale. Şi vor veni preoţii şi leviţii, că pe ei i-a ales Domnul Dumnezeul tău, să stea înaintea Lui şi să binecuvînteze în numele Lui.Şi din gura lor se va hotărî toată pricina şi toată judecata. Şi tot statul batrînilor cetăţii apropiate de cel omorît vor spăla mîinile lor peste capul viţelei tăiate în vale. Şi răspunzînd vor zice: «mîinile noastre n-au vărsat sîngele acesta, şi ochii noştri n-au văzut. Fii îndurător poporului Tău Israel, Doamne, pe care L-ai răscumpărat din pămîntul Egiptului, ca să nu fie sînge nevinovat în poporul Tău Israel. Şi li se va ierta lor sîngele. Tu deci vei ridica sîngele nevinovat dintre noi, de vei face ceea ce este bun şi plăcut înaintea Domnului Dumnezeului tau» (Deut. 21, 1—6).[1]

   2. Deci a fost omorît pentru noi Emanuel ; S-a slăbit pentru păca­tele noastre, după Scripturi (Isaia 53, 5). S-a aflat pătimind aceasta în pămîntul Iudeilor şi în afara cetăţii Ierusalim. Dar cum sau în ce fel nu s-a cunoscut cel ce a făcut aceasta ? Ce zice legea ? Căci ştim că cele îndrăznite împotriva lui Hristos sînt fapta lipsei de credinţă a Iudeilor. Fiindcă ei L-au adus la Pilat şi ei sînt auziţi strigînd Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!». Şi iarăşi : «De nu-L omori, nu eşti prieten Cezarului» (Ioan 19, 13, 12). Iar dumnezeieştii ucenici osîndeau pur­tarea lor urîtă în chip vădit, spunînd către Dumnezeu-Tatăl din ceruri ; «Cu adevărat s-au adunat în cetatea aceasta împotriva Sfîntului Tău Fiu Iisus Hristos, pe Care L-au ucis Irod şi Ponţiu Pilat, împreună cu neamurile şi cu mulţimile lui Israel» (Fapte 4, 27). Foarte lămurit şi pe faţă ceartă şi fericitul Petru mulţimile Iudeilor, zicând : «Pe începă­torul vieţii L-aţi omorît, cînd voi aţi tăgăduit pe Cel sfînt şi drept şi aţi cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaş» (Fapte 3, 14, 15).

   Pentru ce deci spune legea că nu l-au cunoscut pe ucigaş ? Cuvîntul cuprinde o taină şi nu le este descoperit tuturor în chip simplu. Li se face cunoscut numai celor ce înţeleg în chip drept taina lui Hristos. Conducătorii iudeilor şi cei ce se împărtăşeau de gîndurile lor nele­giuite, cugetau că au învins pe Hristos fără voia Lui, şi punînd lucrul acesta pe seama răutăţii lor, «se bucurau ca nişte birutori şi nu ştiau că El a pătimit de bună voie şi S-a dat pe Sine pentru noi urmînd voii Tatălui» (Gal. 2, 20). Căci îi spune limpede lui Pilat : «Nu ai avea nici o putere împotriva Mea, de nu ţi s-ar fi dat de sus» (Ioan 19, 11). Aşadar, Tatăl a dat pe Fiul Său, şi, ca să spunem aşa, se zice că El L-a bătut pe El. De fapt în Cartea Psalmilor este înfăţişată persoana lui Hristos zicînd despre nelegiuirea iudeilor către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri : «Pe care Tu L-ai bătut, ei L-au prigonit şi au adăugat la durerea rănilor Mele» (Ps. 68, 30). [2]

   Să nu cugete deci mare lucru despre sine ucigătorul Domnului. Căci nu au pus stăpînire pe Hristos cel slăbit. Acest adevăr să-l afle prin Moise. Fiindcă nu ştiu pe ucigător.


   Priveşte deci pe Emanuel cel omorit în pămîntul iudeilor. Taina Lui nu se împlineşte deplin la ei. Ci se împlineşte sau se lucrează în chip sfînt în ţările şi în pămîntul neamurilor. «Căci de se va afla, zice, cel ucis, vor lua o viţea neîncercată de jug şi de munci. Şi coborînd-o într-o vale rîpoasă şi nelucrată, să i se taie capul prin cei rînduiți spre slujirea preoţească. Apoi spălîndu-şi mîinile peste ea, să spună: Mîinile noastre n-au vărsat sîngele acesta» (Deut. 21, 6—7). Viţeaua e deci, precum am spus înainte, chipul lui Hristos. E viţea, ca Cel ce n-are experienţa jugului ; căci e şi sub jug ca om şi în afara jugului, fiind Dumnezeu după fire. Pentru că Dumnezeu este liber şi nu e sub jugul nici uneia dintre cele ce sînt (dintre creaturi). Ci mai degrabă stăpîneşte peste toate, avînd sub mîna Lui toată zi­direa [3]. Dar fiind Fiul ca Dumnezeu liber după fire, S-a făcut îm­preună cu noi om şi sub jug. De aceea a numit pe Tatăl Său împreuna cu noi, Dumnezeu. Căci noi am fost puşi sub jugul stăpînirii dumnezeirii. Deci e vițea întrucît S-a coborît sub jugul propriu firii, dar e în afara jugului pentru slava dumnezeirii şi pentru că e cu totul liber [4].

   Dar ia seama că viţeaua e dusă în valea (prăpastia) aspră şi ne­lucrată. Aceasta înseamnă că Hristos după cinstita cruce, cînd a suferit răni, a părăsit pămîntul iudeilor şi S-a strămutat în ţinuturile neamurilor, care n-au fost lucrate, nici semănate. Căci înainte de a fi luminat Hristos neamurile, (ele) se aflau în lume, ca în pămînt uscat şi nelucrat şi pustiu de buna rodire cea după Dumnezeu. De fapt proorocul Isaia spune despre el : «Veseleşte-te pustie şi satele ei. Să se bucure pustia şi să înflorească ca crinul» (Isaia 35, 1). Ţările neamurilor sau mulţimea lor sînt de asemănat deci cu un pămînt rîpos şi nelucrat şi cu totul neroditor. Acolo, zice, trebuia să se taie viţeaua prin slu­jitorii lui Dumnezeu (A doua lege 21, 4). Căci prin noi se săvîrşeşte taina lui Hristos, celor din neamuri. Şi mărturisind patima Lui şi în­vierea Lui din morţi, ne împărtăşim de «binecuvîntările de taină» (de Taina Euharistiei). Aceasta socotesc că înseamnă tăierea viţelei. Căci cînd săvîrşim Sfînta Taină, vestim moartea şi învierea Lui. Dar aceia dintre Iudei care s-au despărţit de necredinţa lor, părăsind cetatea, în care Hristos a fost rănit şi a pătimit, venind în valea rîpoasă şi nelucrată, îşi vor spăla acolo mîinile peste Hristos însuşi. Căci se vor spăla în moartea Lui, botezîndu-se. Aceasta socotesc că înseamnă : «îşi vor spăla mîinile peste el». Iar mărturisind că n-au fost părtaşi la necredinţa Iudeilor, vor primi iertarea. Căci iudeii înfuriindu-se îm­potriva lui Hristos, iau asupra capetelor lor nelegiuirea, zicînd : «Sîngele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri» (Matei 27, 25). Iar cei ce aşteaptă harul de la El şi cer curăţirea prin Sfîntul Duh, prin care au început să-L cinstească, strigă, zicînd : «Mîinile noastre n-au vărsat singele acesta» (A doua lege 21, 7). Deci în Hristos e curăţirea.

   Şi aceia dintre iudei care vor voi să cugete cele drepte — ceea ce au făcut înaintea altora dumnezeieştii ucenici şi cei ce au crezut prin ei, care pot fi socotiţi închipuiţi de bătrîni — vor fi cinstiţi şi aleși, ca unii ce leapădă necredinţa lui Israel prin credinţa în Hristos. Prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.


Despre femeia luată în prinsoare care a fost rasă
şi căreia i s-au tăiat unghiile




   1. Dumnezeul tuturor i-a scos pe cei din singele lui Israel din casa robiei şi ca dintr-un cuptor de fier, războind pe egipteni «cu mînă tare şi cu braţ înalt», precum s-a scris (Ps. 135, 12) şi opunînd încăpăţînării tiranilor minunile. Căci a săvîrşit semne şi minuni şi le-a poruncit să treacă prin mijlocul mării ca pe uscat. Şi cum a spus dumnezeiescul David : «I-a hrănit pe ei în pustie şi pîine din cer le-a dat lor. Pîinea îngerilor a mîncat omul. Izvoare de apă le-a trimis» (Ps. 77, 28—29). Ce fapte minunate n-a săvîrşit ? Căci scrie Moise : «Ca un vultur şi-a acoperit cuibul Său, i-a primit pe ei şi i-a luat pe ci pe umerii Săi» (A doua lege 32, 11). Iar ei au ajuns la atîta împotrivire şi răutate a cugetului şi sălbăticie de fapte, că L-au respins pe Răscumpărătorul chiar venit în trup. Dar de ce spun aceasta, lăsînd alte şi mai rele ? Căci L-au omorît cu îndrăz­neala fierbinte şi neîmblînzită, inaintînd la cea mai înaltă nelegiuire. Pentru aceea pe drept cuvînt e lepădat Ierusalimul ucigător al Dom­nului şi e lipsit de legătura familiară cu El, ceea ce îl face să se stră­mute la toate relele, chemîndu-şi singur osînda asupra capului său. De aceea i-a spus însuşi Emanuel, zicind : «Ierusalime, Ierusalime, care omori proorocii şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine. De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii ei sub aripi, şi tu n-ai voit. Iată, casa voastră se va lăsa pustie» (Matei 23, 37—39).

   Că sinagoga (adunarea) iudeilor avea să suporte această cumplită şi greu de suportat pedeapsă, anunţată de Hristos, ne arată prin ghicitură şi legea însăşi. Căci spune : «De vei ieşi la război împotriva duşmanilor tăi şi Domnul Dumnezeu îi va da în mîinile tale, şi-i vei prăda pe ei de ceea ce e de prădat la ei şi vei vedea în pradă vreo femeie, o vei băga pe ea în casa ta şi vei rade capul ei şi-i vei tăia unghiile ei şi o vei dezbrăca pe ea de hainele cele din prinsoare. Și va şedea în casa ta şi va plînge pe tatăl şi pe mama ei o lună de zile. Si după aceea vei intra la ea şi vei locui împreună cu ea şi-ți va fi ție femeie. Şi dacă nu o vei voi pe ea, o vei slobozi liberă şi nu o vei vinde pe ea pe arginți, nici n-o vei disprețui pe ea, pentru că ai umilit-o pe ea» (A doua lege 21, 10—14).

   Socotesc ca e zadarnic să se cerceteze înţelesul istorisirii şi să se folosească cine ştie ce meşteşug pentru a scoate la arătare ceea ce se află în ea ca într-o umbră, cînd nu e în ea nimic greu de în­ţeles. Acest înţeles e simplu şi poate fi aflat fără sudori. Deci să purcedem la aflarea conţinutului lui duhovnicesc.

   2. Care e peste tot războiul şi împotriva cui ? Şi cine e femeia frumoasă la chip, prea impunătoare ? Şi ce înseamnă a o lipsi de părul capului ei ? Ba şi de unghiile ei şi de veşmintele ei de femeie aflată în prinsoare ? Precum am spus înainte, Sinagoga (adunarea) Iudeilor slujea ca o roabă egiptenilor. Căci părinţii s-au coborît la început in Egipt, siliţi de foame. Dar deoarece cu trecerea vremii, s-au întărit şi s-au făcut foarte îndrăzneţi şi numeroşi, egiptenii au început să se teamă ca nu cumva încrezîndu-se aceia în mulţimea proprie să se ridice împotriva lor şi să pună sub stăpînirea proprie pe cei ce stapîneau înainte. De aceea Israel a fost supus din greu muncii de facere a cărămizilor. Dar Dumnezeu s-a milostivit de ei. Şi a pornit, precum am spus, război împotriva stăpînirii tiranice a egiptenilor. Şi i-a eli­berat de ea, biruind-o. Dar a văzut în cea robită cetatea prădată a Ie­rusalimului, sau mulţimea Iudeilor strălucind de frumuseţea nobleţii părinteşti. Căci era frumoasă şi vrednică de admiraţie din pricina părinţilor. Şi văzînd-o şi poftind-o pe ea, sau socotind-o vrednică de iubit şi voind să se căsătorească cu ea şi s-o facă maica unor bune străduinţe, a adus-o în casa Lui. Şi ce înseamnă aceasta ? I-a alcătuit în pustie cortul sfînt, ca pregătită prin jertfele după lege şi prin slu­jirile preoţeşti în chip, să afle în scurt timp taina lui Hristos. Căci legea e pedagog spre Hristos, cum a spus fericitul Pavel (Gal. 3, 21). Pentru că luînd-o în casă, i-a ras părul şi a scăpat-o de unghii şi a eliberat-o de veşmintele robiei. Fiindcă e propriu Sfintei Scripturi să indice prin cap, mintea. Iar perii sînt asemănaţi cu înţelesurile greşite din ea. Deci raderea perilor înseamnă lepădarea înţelesurilor, greşite ceea ce s-a poruncit şi vechiului Israel răscumpărat să facă. Căci Dum­nezeu i-a spus limpede prin Moise : «Să nu ai dumnezei străini, afară de Mine». Şi iarăşi : «Nu vei face aşa Domnului Dumnezeului tău» (Ies. 20, 2, 23). Căci cele scârbite pe care le ura Domnul, le-au făcut zeilor lor. Fiindcă vieţuind în Egipt, aveau alte idei, socotind că sînt nume­roşi zei şi dădeau zidirii închinarea cuvenită Ziditorului. Dar fiind chemaţi prin Moise la cunoştinţa Dumnezeului celui după fire, adevărat şi singur cum nu trebuie să ne îndoim că acele alte idei le-a adus timpul ca o noutate. De aceasta ne-a poruncit şi nouă dumneze­iescul Pavel să ne ferim zicînd : «Nu vă potriviti acestui veac, ci să vă preschimbaţi prin înnoirea minții voastre, ca să cunoaşteţi prin cer­care care este voia lui Dumnezeu cea bună şi bine plăcută şi desăvîrşită» (Rom. 12, 2). Deci aceasta înseamnă raderea părului capului. Iar prin scăparea dc unghiile lungi, se înţelege lepădarea de murdărie şi necurăţie. Căci se murdăresc foarte cei ce iubesc să aibă unghiile mai lungi decît le este de trebuinţă. Dar nimeni nu se va îndoi că Israel care s-a învrednicit de conlocuirea cu Dumnezeu trebuia să se despartă de necurăţie, odată ce legea spune lămurit : «Să nu ucizi, să nu dai mărturie mincinoasă împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui tău» şi cele potrivite cu acestea. Iar hainele celei ajunse în prinsoare aşi spune că sînt şi înfăţişează forma robiei şi chipurile vieţuirii în răutate. Căci fiind supusă voilor diavolului şi avînd grumazul plecat Sub tirania aceluia, a îmbrăcat ca o haină ruptă şi iubirea murdară de trup.

   Dar după ce a fost eliberată prin lege şi a fost învăţată să cugete şi să împlinească cele bune, s-a dezbrăcat de păcatele vechii răutăţi şi s-a îmbrăcat în vieţuirea după lege ca intr-o haină strălucitoare. Şi aceasta socotesc că ne îndeamnă şi pe noi să facem dumnezeiescul Pavel, zicînd : «După ce v-ați dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui, ați îmbrăcat pe cel nou înnoit după chipul Celui ce l-a zidit pe el» (Col. 3, 9). De fapt ne-am îmbrăcat în Sfîntul Botez, lepădînd odată cu satana hainele robiei lui. Astfel după ce am îmbrăcat pe Emanuel însuşi, ne predăm lui Dumnezeu şi Tatăl căruia îi mulţumim zicînd : «Să se bucure sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în haina mîntuirii şi în veşmîntul veseliei» (Isaia 61, 10). Iar Pavel, adevărat legiuitor, zice iarăşi : «îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos şi grija de trup nu o prefaceţi în pofte» (Rom. 13, 14).

   Observă că dezbrăcîndn-ne de hainele trupului ca de o robie, ne folosim de Hristos, ca de un veşmînt strălucitor şi dumnezeiesc. Căci El este cămaşa veseliei şi veşmîntul mîntuirii.

   Deci rasă de peri şi eliberată de unghiile care o murdăresc şi de hainele robiei, va locui în casa ta şi se va sălăşlui în ea ca soţie căsătorită. Dar «va plînge pe tatăl şi pe mama ei o lună de zile», adică îşi va aminti de cei de acasă. Şi după aceea vei intra la ea şi-ţi va fi ţie femeie.

   Căci socotesc că cei chemaţi la unitate familiară cu Dumnezeu trebuie să-şi elibereze mintea de gînduri necuvenite şi de amintirile deşarte ale greşalelor de pe pămînt şi de toată întinarea, precum scrie dumnezeiescul Pavel, «de omul cel vechi care se strică prin poftele amăgitoare» (Efes. 4, 21) ; şi să stăruiască neîmprăştiat în Dumnezeu care ne-a păstrat şi ne-a primit în unirea familiară părintească. Căci stăruirea în chip neîmprăştiat în El ne-ar arăta, socotesc, «şezînd în casa Lui». De fapt fericitul David, cunoscând acest lucru ca foarte bun şi cu adevărat folositor, zice : «Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta, să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez templul Lui cel sfînt» (Ps. 26,7—8).

   Iar petrecerea statornică a minţii în curţile dumnezeieşti e semn că ea este foarte statornică şi plină de dragostea faţă de Dumnezeu. Dar Făcătorul nu e lipsit de cunoştinţa măsurii înţelegerii omului. Cum ar putea fi astfel şi din ce pricină, dacă nu poate să nu spună adevărul cel ce zice: «El a cunoscut zidirea noastră» (Ps. 102, 14). Căci despărţindu-ne de viaţa în lume şi desfăcîndu-ne mintea de pa­timile iubitoare de trup, nu obişnuim să o facem aceasta în mod desăvîrşit. Pentru că sîntem slabi la început şi mintea e atrasă de plăcerile rele. Şi alunecă uşor la amintirea împrăştierilor în lume şi îmbrăţi­şează repede prietenia cu ea, chiar dacă o apasă legea şi Dumnezeu ne trage oarecum înapoi şi ne mută la o viaţă mai bună. Deoarece virtutea e suitoare, iar cărarea ce duce spre rău foarte coborîtoare ; respingînd osteneala celei dintîi, pornim cu uşurinţă pe cealaltă.

   Deci ce zice legea ? «Va plînge pe tatăl şi pe mama ei o lună de zile», adică nu se deprinde îndată să locuiască în casă nouă. Ci-şi aminteşte scurtă vreme de cei de acasă. Se întîmplă aceasta celor căzuţi în prinsoare. Aceştia chiar dacă se bucură de cinstire de la cei sub care ajung şi chiar dacă li se dă putinţa unor desfătări îmbel­şugate, se doresc după casa şi cetatea în care au trăit şi-şi amintesc de ele şi uneori varsă lacrimi, durerea şi întristarea umplîndu-le mintea, pentru că au fost lipsiţi de ţara lor. Aceasta s-a întîmplat să o pă­timească şi mulţimea iudeilor. Au fost răscumpăraţi din Egipt şi scoşi din amarnica robie şi chemaţi de Dumnezeu spre libertatea de la început a lor, moştenită de la părinţi, dar îşi aminteau chiar aşa de cele din Egipt şi plîngeau zicînd : «De-am fi murit, loviţi de Domnul, în pămîntul Egiptului». Şi se ridică şi împotriva lui Moise, zicînd: «Pentru ce ne-ai scos în pustia aceasta?» (Ieș. 14, 11). Că cei ce au fost eli­beraţi de blestemata iubire de trup şi de viaţa în lume simt la început ca o trebuinţă să se plîngă de această despărţire şi caută cele din ea, ne-o arată indirect legiuitorul, zicînd : «Va plînge pe tatăl şi pe mama ei o lună de zile». Dar nu spune că le-a poruncit să plîngă. Ci mai degrabă le îngăduie şi o suportă ca unora ce sînt slabi. Şi a spus că trebuie să li se ierte aceste greşeli celor ce le suferă, pentru că aşa au cîştigat puterea de răbdare. Şi de fapt i-a iertat patima aceasta adunării iudeilor în pustie şi nu i-a nimicit cu totul pe cei ce au păcătuit, deşi s-a mîniat pe ei cu folos. Dar că nu ne-a îngăduit să bolim pururea şi să stăruim în amintirea vechii familiarităţi cu lumea, a arătat-o clar nepermiţînd să plîngă timpuri îndelungate, ci numai o lună de zile, adică o perioadă scurtă de timp. Acest înţeles ni-l arată şi dumnezeiescul Psalmist, zicînd către Biserica din neamuri: «Ascultă, fiică şi vezi şi pleacă urechea ta, şi uită pe poporul tău şi casa tatălui tău. Fiindcă pofteşte împăratul frumuseţea ta» (Ps. 44, 11).

   «După ce a plîns, deci, pe tată şi pe mamă, o lună de zile, va fi ţie femeie». Căci eliberaţi, cum am spus, de viaţa din lume, ne lipim de Dumnezeu, se înţelege într-o unire duhovnicească. «Căci cel ce se lipeşte de Domnul un duh este cu El» (1 Cor. 6, 17). «Dar dacă nu o voieşti pe ea, o vei slobozi pe ea liberă şi nu o vei vinde pe arginţi» (A doua lege 21, 14). Căci, cînd Sinagoga iudeilor nu a crezut, şi şi-a pus mîinile pe Hristos, cînd s-a înfuriat împotriva Stăpînului ei, a fost urîtă şi s-a făcut nedorită ; ba a şi fost scoasă din casa dumne­zeiască şi sfințită. Dar nu s-a predat robiei, nici nu s-a vîndut satanei, supunîndu-se cu totul voilor lui. Pentru că n-a căzut Israel în slujirea idolilor, deşi a căzut din familiaritatea cu Hristos. Ci a continuat să mărturisească pe Dumnezeu cel Unul şi prin fire şi I s-a închinat Lui şi a păstrat iubirea fată de Moise şi de lege. De aceea nu l-a respins cu totul Dumnezeul tuturor, odată ce s-a învrednicît odinioară de familiaritatea cu El. Aceasta ne-o spune, zicînd : «N-o vei disprețui pe ea, pentru că ai umilit-o pe ea» (A doua lege 21, 14) Umilire numeşte aici atingerea fecioriei ei, sau modul unirii duhovniceşti, se înţelege cu Hristos. Prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl Împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.


Despre cel ce se războieşte cu vrăjmaşii 

   «Luaţi arme şi scuturi», a spus proorocul Isaia (Isaia 21, 5). Iar preaînţeleptul Pavel zice: «îmbrăcaţi toate armele lui Dumnezeu» (Efes. 6, 11). Căci cei cunoscuţi lui Dumnezeu şi iubitori de virtute şi crescuţi în deprinderile frumoase luptă în general împotriva oricărei plăceri murdare şi trupeşti, şi opun ispitelor urîte ale diavolului, tăria în credinţă, neclintirea în răbdare, răbdarea în osteneli şi rîvna în cîştigarea tuturor celor vrednice de lăudat. Dar socotesc că nu poate ajunge cineva la această măsură a tăriei duhovniceşti, încît să cîştige o slavă atît de strălucită şi mai presus de orice admiraţie, dacă nu are pe Hristos ca împreună-lucrător cu el. Iar Hristos va lupta şi va fi cu toată voinţa cu cei ce şi-au ales să cugete ale Lui şi s-au îmbogăţit cu curăţia prin El, şi şi-au făcut din osîrdirea Lui cinstea lor. De fapt zice dumnezeiescul Psalmist: «Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, sub acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Va zice Domnului: Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, ajutorul meu, şi voi nădăjdui spre El. Că El mă va izbăvi din cursa celor ce mă vînează şi de cuvîntul tulburător» (Ps. 90, 1—3). Vom fi mai tari decît cei ce ne războiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu Cel ce ne mîntuieşte. Căci credincios va fi Cel ce zice : «A venit la Mine şi-l voi izbăvi pe el. A strigat către Mine şi-l voi auzi pe el. Sînt cu el întru necaz şi-l voi scoate şi-l voi slăvi pe el» (Ps. 90, 14—15).

   Dar priveşte lucrul acesta scris şi prin însuşi prea înţeleptul Moise. Căci a zis: «De vei ieşi cu oaste la război împotriva vrăjmaşilor tăi, să te fereşti de orice lucru rău. De va veni la tine om care nu este curat de curgerea lui de peste noapte, să iasă din tabără şi să nu intre în tabără. Şi către seară să spele trupul lui în apă şi după apusul soarelui să intre în tabără. Şi să ai loc afară de tabără şi să ieşi acolo afară. Şi să ai ţăruş la brîul tău şi cînd vei şedea afară să sapi în acei loc şi adunînd pămînt să acoperi spurcăciunea ta în el. Căci Domnul Dumnezeul tău va umbla în tabăra ta ca să te izbăvească pe tine şi să dea pe vrăjmaşul tău în mîinile tale. Şi va fi tabăra ta sfîntâ şi nu se va vedea în tine urîciunea lucrului şi nu se va întoarce Domnul de la tine» (A doua lege 23, 9—14).

   Auzi că cei ce voiesc să biruiască pe vrăjmaşi şi să fie bine văzuţi de Dumnezeu, trebuie să se elibereze de toată necurăţia ? «Căci lupta voastră nu e împotriva sîngelui şi a trupului, ci împo­triva începătoriilor, a puterilor şi a stăpînitorilor lumeşti ai întunericu­lui şi a duhurilor răutăţii în cele cereşti» (Efes. 6, 12), care cercetează cu deamănuntul viaţa omenească şi iscodeşte modul de viaţă al fie­căruia. Trebuie deci să ne facem vieţuirea nepătată şi fără reproş ca să nu fie supusă ispitelor de la aceia. Căci tatăl păcatului este şi duş­man şi răzbunător.

   Cei ce sînt ridicaţi în lumea aceasta prin legea războiului şi a luptei împotriva vrăjmaşilor, sau primesc rănile în trup, sau le prici­nuiesc altora. Dar cu noi nu este aşa : «Căci armele noastre nu sînt trupeşti», cum s-a scris (II Cor. 10, 4). Căci nu sîntem loviţi în trup, ci primim poftele în minte şi în inimă şi cădem în patimile iubirii de trup. Deci trebuie să ne învăţăm cu toate armele duhovniceşti şi să ne îmbrăcăm cu harul de sus şi să ne înălţăm mintea, pe cît se poate dincolo de orice săgeată spirituală. Astfel vom birui pe toţi potriv­nicii şi ridicîndu-ne dincolo de orice patimă, ne vom păstra frumu­seţea sufletului neştirbită pentru Dumnezeu. De aceea zice legea: «Iar de vei ieşi cu oastea la război împotriva vrăjmaşilor tăi, să te păzeşti de orice cuvînt rău», adică să te ţii cît mai departe de orice învinuire. În acest caz nu va fi împotriva ta nici un cuvînt adevărat despre vreun lucru de ruşine şi de condamnat. Fereşte-te de orice osîndire pentru ceva şi va înceta orice cuvînt rău împotriva ta. Iar că trebuie să ne despovărăm de toate faptele necurăţiei trupeşti, ne-a arătat-o prin ghicitură, poruncind ca cel pătat de curgere trebuie să se spele în afara taberei cu apă, spre seară, şi aşa să se întoarcă acasă şi dacă voieşte şi în tabără.

   Dar ce e lucrul acesta şi care e înţelesul acestora, voi încerca să o spun în cele ce urmează. De se va întîmpla cuiva vreo scurtă întinare omenească, din cauză că mintea va fi cuprinsă de o moleşeală şi va admite intrarea unor pofte necuvenite, Dumnezeu a judecat că acela trebuie să se despartă de mulţimea sfinţilor şi nu lasă pe cel curat să conlocuiască cu cei necuraţi. Căci nu lasă nicidecum nepedepsit păcatul din noi. Dar curăţia o vom afla în Hristos, curăţindu-ne prin apă, precum s-a spus : «Spălați-vă, faceţi-vă curaţi» (Isaia 1, 16). Iar aceasta o face spre seară, adică in ultimele timpuri ale veacului, ceea ce o poate şi vedea cineva făcîndu-se în grupările sfinţilor[5]. Căci cei spurcaţi de nebuneştile plăceri trupeşti, cei ce au fost înainte în afara mulţimii şi taberei sfinţilor, cei aflaţi departe de turma sfinţilor, îmbogăţindu-se cu curăţenia prin Sfîntul Botez, s-au făcut aproape, arătîndu-se soţi ai sfinţilor, concetăţeni şi împreună-părtaşi la nădejde în vremea venirii (Cuvîntului), produsă oare­cum seara şi la apusul veacului prezent. Deci a spus că cei ce năzu­iesc curăţia în Hristos trebuie să respingă păcatele iubirii de trup. «Să ai un loc în afara taberei. Să ieşi acolo şi să ai un ţăruş la cingătoarea ta. Şi va fi cînd te vei duce afară, vei săpa în el. Şi adunând pămînt vei acoperi urâciunea ta în el. Că Domnul Dumnezeul tău umblă în tabăra ta să te scape pe tine şi să predea pe duşmanul tău în mîinile tale. Şi să fie tabăra ta sfântă şi să nu se vadă în tine un lucru de ru­şine» (A doua lege 23, 12—14). Căci se cuvine ca cei ce doresc să bi­ruiască pe vrăjmaşii spirituali, să se ferească, precum am spus, cît mai mult de tot felul de necurăţie. Dar fiindcă e mult păcat (Fac. 8, 21), şi «nimeni nu înţelege căderile», cum zice Psalmistul (Ps. 18, 13), de se va întîmpla să ne întinăm de vreuna din necurăţiile ce se ivesc în mod firesc în noi, şi să fim văzuţi îmbolnăviţi de cele contrare legii şi unei vieţi sfinte — căci în mădularele trupului locuieşte legea pă­catului, (Rom. 11, 14—17), în primul rînd să nu stea descoperite şi neascunse, în văzul multora păcatele cele din neputinţă, ci oarecum în afară şi neobservate şi cît mai departe de tabără, apoi să se acopere prin îndreptarea lor. Căci: «Cei înţelepţi îşi vor acoperi ruşinile lor» după cum s-a scris (Prov. 17, 9). Iar încetînd să păcătuim şi predînd mintea într-un mod oarecare pornirilor spre bine şi alegînd ceea ce e de folos, după ce s-a înlăturat urîţenia greşalelor de mai înainte şi am biruit păcatele urîte prin bunele miresme următoare, vom intra iarăşi în tabăra sfinţilor, adică în Biserica celor întîi-născuţi.

   Dar şi aceasta se împlineşte în Hristos. Şi în ce mod ? Dacă luăm crucea noastră, după cuvîntul Lui (Matei 16, 21), ne folosim de o cugetare ageră şi strînsă. Căci aceasta ni se dă de înţeles prin porunca de-a avea un ţăruş sau un lemn la cingătoare. Pentru că legea este duhovnicească şi voieşte să facem din cele ale corpului un chip al celor spirituale. Pentru că mergînd la locurile de lepădare şi eliberîndu-ne de prisosurile pîntecelui, nu mai sîntem necuraţi în ochii lui Dumnezeu care ne-a făcut. Fiindcă, precum am spus adineauri, cele ce cad sub simţuri sînt chipuri ale celor spirituale.

   Trebuie apoi să ascundem în pămînt necurăţiile noastre, pentru că «Domnul Dumnezeu umblă în tabără» (A doua lege 23, 14). Căci Hristos locuieşte şi umblă în noi şi de vede un lucru de ruşine şi urît în noi, se depărtează îndată. «Că Duhul cel Sfînt al înţelepciunii va fugi de vicleșug, după cum s-a scris, şi se va depărta de la gîndurile celor neînţelegători» (Înţ. Sol. 1, 5). Iar de află pe unii curaţi şi spălaţi şi deasupra patimilor şi necurăţiilor, se va sălăşlui cu plăcere în ei şi-i va scăpa din mîna vrăjmaşilor. De aceea zice : «Fiţi sfinţi, că Sfînt sînt Eu» (Lev. 11, 44; I Petru 1, 16). Şi iarăşi: «Ieşiţi de acolo şi nu vă atingeţi de cel necurat, şi Eu vă voi primi, zice Domnul» (Lev. 26, 12; Isaia 52, 11 ; II Cor. 6, 17). Pe cei astfel curăţiţi îi va primi cu bucurie Domnul nostru Iisus Hristos 777, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.


Despre pietrele tencuite cu var


   1. Prea înţelept a fost dumnezeiescul Pavel cînd a spus că cei vechi au fost călăuziţi (pedagoghisiţi) prin scrierile lui Moise spre Hristos (Evr. 10, 1). Lucrul e de fapt aşa şi cuvîntul este adevărat. Căci dacă străbatem la adevăr prin cele legiuite prin Moise, avem înţelesul preafrumos din ele. Dar dacă ne lipim prea tare de literă şi nu trecem de la chipuri, vom auzi pe prooroc zicînd : «Mergeţi adînc la temelie». Căci nimic înalt sau cu adevărat folositor nu vom afla în umbre, ci vom face porunca cu totul nefolositoare. De aceea şi dumnezeiescul Moise şi-a pus un acoperămînt pe faţa lui, dînd de înţeles, socotesc, celor mai cuminţi, că legea e îndoită : că în partea ei cea mai adîncă este adevărul ; dar s-a pus peste ea ca o mască (ca o faţă), umbra ; şi că cele ce se arată în afară nu sînt un adaos de prisos peste cele ascunse. Deci ne învaţă Moise în A doua lege că învăţătorii Testamentului Nou şi ai lui Hristos vor grăi la vremea lor cuvîntul cel prin El şi ne vor povăţui spre adevăr şi vor face mai clară istorisirea literei, tălmăcind-o mai duhovniceşte. Căci s-a scris : «Şi a poruncit Moise şi sfatul bătrînilor lui Israel, zicînd: Păziţi toate poruncile acestea, pe care vi le-am poruncit vouă astăzi. Şi va fi în ziua în care veţi trece Iordanul în pămîntul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă ţie, îţi vei pune ţie pietre mari şi le vei tencui cu var şi vei scrie pe ele toate cuvintele legii acesteia, cînd vei trece Iordanul în pămîntul pe care Domnul Dumnezeul părinţilor tăi ţi-l dă ţie, pămînt din care curge lapte şi miere, în felul în care ţi-a spus ţie Domnul Dumnezeul părinţilor tăi. Şi va fi după ce veţi trece Iordanul veţi pune pietrele acestea, pe care Eu ţi le poruncesc astăzi, în muntele Gheval. Şi le vei vărui pe ele cu var. Şi vei zidi acolo jertfelnic Domnului Dumnezeului tău, jertfelnic din pietre. Nu vei pune pe el fier. Din pietre întregi să zideşti jertfelnic Domnului Dumnezeului tău. Şi vei aduce pe el arderi de tot Domnului Dumnezeului tău. Şi vei jertfi jertfe de mîntuire. Şi să mănînci şi să te saturi şi să te veselești îna­intea Domnului Dumnezeului tău. Şi să scrieţi pe pietrele acestea toată legea aceasta» (A doua lege 27, 1—8).

   Ia seama că a poruncit să aibă cea mai mare grijă de cuvintele Lui cu privire la cele viitoare. Iar acestea sînt cele date nouă prin Sfinţii Apostoli. Voi încerca să explic, pe cît se poate, în parte pe fiecare din cele scrise.

   2. De va fi să treceţi, zice, Iordanul şi să intraţi în pămîntul mult dorit al făgăduinţei, să puneţi pietre mari pe o înălţime şi să le văru­iţi şi să scrieţi pe ele în chip foarte clar toată legea aceasta. Pietrele mari şi puse pe înălţime sînt chipul cetei Apostolilor noştri, care sînt mari şi înalţi şi văzuţi de mulţi pentru adevărul făcut cunoscut de ei. Iar cît priveşte virtutea şi vieţuirea lor în Hristos plină de laudă, nimeni nu e pe măsura lor. Căci în înălţimea lor întrec pe toţi cei asemenea nouă şi sînt mult deasupra lor. Căci spune-mi, cine avînd minte, se va întrece cu acei sfinţiţi şi vestiţi, bărbaţi pe care Hristos i-a numit şi prietenii Săi: «Căci nu vă mai numesc, zice, pe voi slugi , voi prietenii Mei sînteţi» (Ioan 15, 15). Ba i-a numit şi «lumina lumii» (Matei 5, 14) şi «sarea pămîntului» (Matei 15, 13) şi a poruncit să fie văzuţi luminaţi de vredniciile cuvenite Lui însuşi. I-a făcut bine-făcători şi i-a arătat doctori ai lumii, zicînd : «Pe bolnavi vindecaţi, draci scoateţi, leproşi, vindecaţi, morţi înviaţi , în dar aţi luat, în dar să daţi» (Matei 10, 8). Mari sînt deci pietrele şi ca într-un munte aşezate. Căci strălucirea slavei şi vestea măririi lor îi face să apară la mare înălţime şi ca într-un munte.

   Dar cine sînt cei ce ridică pietrele ? Iudeii care trec Iordanul. Cei ce cred în Hristos cel Sfînt şi se îmbogăţesc cu harul Sfîntului Botez. Aceştia au ridicat peste ei ca învăţători şi călăuze tainice pe ucenicii Mîntuitorului nostru, pietrele cu adevărat sfinte şi alese, despre care cuvîntul proorocesc ne-a spus : «Că pietre sfinte se rostogolesc pe pămînt» (Zah. 9, 16). Căci dumnezeieştii ucenici s-au rostogolit în faţa celor de sub cer, revenind mereu în toată lumea şi arătînd pretutindenea frumuseţea binecredincioşiei aflate în ei şi predicînd mărgărita­rul de mult preţ, piatra cea de mare preţ, adică pe Hristos (Efes 2, 20).

   Iar pietre văruite sînt, pentru că au înscrisă în ei legea în mod foarte clar. Pentru că în Sfinţii Apostoli vom afla înţelesurile legii în­scrise alb şi deschis, neumbrite mai departe de literă, nici avînd pusă peste ele o umbră întunecoasă, ci luminoase şi curate. Căci învăţătura sfinţilor (Apostoli) e duhovnicească. Ei grăiesc în chip luminat cele ale legii. Aceasta socotesc că înseamnă a fi legea înscrisă foarte clar pe pietrele văruite, după cum s-a scris (A doua lege 27, 8). După ridicarea pietrelor, în care era înscrisă legea, a spus că trebuie zidit jertfelnicul din alte pietre întregi, adică netăiate şi nerănite de străpungerile fieru­lui. Şi ce înţeles are şi aceasta ? «Piatra cea din capul unghiului» este Hristos, care s-a pus la temelia Sionului »(I Petru 2, 6). Căci pe El sîntem aşezaţi, avîndu-L ca pe o temelie sigură şi nedintită. Şi noi ca nişte pietre vii sîntem zidiţi casă duhovnicească, spre templu sfînt, spre locaş al lui Dumnezeu în Duh (I Petru 2, 5). Dar sîntem nu mai puţin ca un altar (jertfelnic), ridicaţi împreună într-o unire duhovnicească, ce înălţăm buna mireasmă a credinţei în Hristos (II Cor. 2, 15), aducînd prin El lui Dumnezeu şi Tatăl, ca pe nişte tămîie prea bine miro­sitoare, lauda ce se ridică din virtuţile noastre [6][7]. De fapt dumnezeies­cul Pavel ne scrie : «înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfîntă, bine-plăcută lui Dumnezeu, slujirea voastră cuvîntătoare» (Rom. 12, 1). Deci şi noi sîntem pietre, deşi rămînem întregi şi nerăniţi. Căci cei ce îl înalţă pe El, cum am spus, întru miros de bună mireasmă, îşi sfinţesc întreaga lor cugetare, nelăsîndu-se împărţiţi spre cele din lume, nici purtînd mai departe rănile de pe urma păcatului întinat şi urît, ci pre­cum este Hristos neîmpărţit, aşa sîntem şi noi şi ne arătăm avînd un singur mod de purtare şi simţire adevărată. Căci ne dăruim numai lui Dumnezeu, refuzînd pornirea de a ne împărţi spre cele ale trupu­lui şi ale lumii[8]. Aşa predîndu-se pe sine, sfinţitul Pavel scrie : «Mie a vieţui este Hristos şi a muri cîştig» (Filip. 1, 21).

   Dar e de trebuinţă să ne amintim că aceeaşi lege ne-a rînduit Dum­nezeu şi în alte locuri, zicînd : «De-Mi vei face jertfelnic din pietre, nu le vei folosi tăiată. Căci de vei fi pus unealta peste ele, s-au spurcat» (Isus Navi 8, 31). Deci pietrele trebuie să fie întregi şi neciuntite în mo­durile în care am spus adineauri.

   «Dar să mânînci şi să te saturi, zice, acolo, şi să te veseIlști îna­intea Domnului Dumnezeului tău» (Deut. 27, 7). Căci celor ajunşi la atîta slavă, încît să poată răspîndi pe Hristos ca bună mireasmă, le este foarte potrivit să se sature de sfinţita şi dumnezeiasca hrană şi să se veselească spiritual în faţa lui Dumnezeu 7S2. Se desăvîrşesc şi prin aceasta credincioşii care se folosesc în Biserică de «binecuvîntările tainice» (de Euharistie) în Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii ve­cilor. Amin.


Despre alegerea lui Iisus

   1. Înţelegînd înţeleptul Ioan foarte drept atît taina lui Hristos, cît şi măsura slujirii lui Moise, a grăit, zicînd : «Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos» (Ioan 1, 17). Dar le­gea era dată spre mînie şi aducea îndată şi fără întîrziere pedepsele amare peste cei ce o călcau. Căci osîndea îndată răutatea şi se îm­potrivea păcatului. Pentru că «păcatul nu se socoteşte, pînă nu este le­gea» (Rom. 5, 13). Şi iarăşi: «N-am cunoscut păcatul, fără numai prin lege» (Rom. 7, 7). Dar Hristos ne iartă păcatele .Căci ne îndreptează prin har şi sfinţeşte pe cei ce au crezut[9] şi duce la împlinire făgădu­inţele făcute odinioară părinţilor. Că e un adevăr în amîndouă afirma­ţiile [10], ne lămureşte iarăşi Pavel, scriind : «Litera omoară, iar Duhul face viu» (II Cor. 3, 6). Literă numeşte umbra din lege ,iar duh, slu­jirea în duh şi adevăr, adică pe cea evanghelică, pe care a adus-o, ca nouă Hristos în toată lumea. Căci fiindcă nu era fără pată cea dintîi, se cerea în mod necesar să vină a doua. Dumnezeu însuşi a învechit-o pe cea dintîi, făgăduind-o pe a doua [11]. Retrăgîndu-se oarecum Moise şi arătîndu-se ca învechit, a răsărit într-un mod oarecare şi S-a ară­tat Hristos, prin Care şi în Care duşi în împărăţia cerurilor, vom primi fericirea prelungită în veacurile fără sfîrşit, trăind o viaţă cu­rată, cuviincioasă, şi eliberată de orice vină.

   Spre aceasta le-au fost pedagog celor vechi cele legiuite prin Moise, învăţîndu-i să tindă spre ea şi să gîndească la ea. Căci s-a scris : «Şi a chemat Moise pe Iosua (pe Iisus) şi i-a zis lui înaintea întregului Israil: îmbărbătează-te şi te întăreşte. Că tu vei intra înaintea feții a­cestui popor în pâmîntul pe care S-a jurat Domnul părinţilor voştri să-l dea lor şi tu-l vei împărţi cu sorți lor. Şi Domnul Cel ce merge împre­ună cu tine, va fi cu tine. Nu te va lăsa pe tine, nici nu te va părăsi. Nu te teme şi să nu-ți fie frică» (A doua lege 37, 7—8).

   Avînd prea bunul Moise să plece de la lucrurile de aici şi să s-o mute în locaşurile de sus, îl înlocuieşte şi urmează în conducere într-un fel oarecare dumnezeiescul Iosua. Aceasta înseamnă că ajungînd, precum am spus înainte, la sfîrşit, sau retrăgîndu-se vechea literă şi slujirea legii, a venit la noi din ceruri «şi S-a făcut în chipul nostru» (Ioan 1, 14), Unul-Născut. Dumnezeul Care stăpîneşte peste toate, ca Cel ce are atotvechea şi strălucîtoarea demnitate în privinţa aceasta, Se pogoară astfel ca pentru asemănarea cu noi să apară ca Cel che­mat, ca început al Împărăţiei. De aceea a şi spus : «Eu am fost pus împărat de El» se înţelege de Dumnezeu şi Tatăl, «peste Sion, muntele cel sfînt al Lui, ca să vestesc porunca Domnului» (Ps. 2, 6). Nimeni să nu ne mai aducă iarăşi pe Moise, odată ce a cedat locul slavei lui Hristos. Să nu mai stăpînească chipurile, nici să nu ne mai tulbure cineva cu umbra. «Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi» (II Cor. 5, 17 ; Apoc. 21, 5). Sau dacă cineva ar voi să o facă aceasta, să ştie că necinsteşte iconomia dumnezeiască [12] şi se împotriveşte voii lui Dum­nezeu şi face nelucrătoare preacinstita şi marea taină. Cel ce rămîne încă alipit de chipuri după arătarea lui Iisus, se va ţine departe de ce­tele sfinţite şi se va dovedi cu totul nepărtaş de darurile lui Hristos[13]. Pe unii care pătimeau aceasta din Galatia, îi mustră pe faţă dumneze­iescul Pavel, scriind : «O, Galateni fără de minte, cine v-a amăgit pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit ? Numai aceasta voiesc să o aflu de la voi: din faptele legii ați primit voi Du­hul, sau din auzirea credinţei ? Atît de fără de minte sînteţi, că după ce ați început prin Duh, căutaţi acum să vă desăvîrşiți prin trup ?» (Gal. 3, 1—3). Apoi adaugă la acestea : «V-aţi înstrăinat de Hristos, cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin lege. Ați căzut din har. Căci noi aşteptăm prin credinţă nădejdea îndreptării» (Gal. 5, 4). [14]

   Moise e credincios cu adevărat şi vrednic de cea mai mare cinsti­re. Dar el era slujitor şi aceasta era măsura (slujba) lui: să fie mijlocitor şi slujitor al legii care judecă. Dar a venit Stăpinul lui şi ne-a adus harul care îndreptează. A încetat deci slujba legii, care judeca păcatul, a încetat slujirea osînditoare, prin care Dumnezeu a închis toate în păcat, ca pe toţi să-i miluiască, după cum s-a scris (Rom. 11, 32).

   2. Dar ce a spus către Iosua marele Moise ? «Îmbărbătează-te şi fii tare. Căci tu vei intra înaintea feței poporului acesta în pămîntul pe care Domnul s-a jurat părinţilor noştri să-l dea lor şi tu îl vei împărţi lor» (A doua lege 31, 7).

   Priveşte deci vestirea de mai înainte a legii. N-a fost Moise ne­cunoscător al slavei neasemănate, mai presus de a oricărui sfînt, mai bine zis a întregii creaţii, a Mîntuitorului. Cunoştea mîna de nebiruit, stăpînirea atotputernică şi de neînfrînt; se minuna privind pe duşmani căzînd, moartea fără putere, pe satana fugind, fiara odinioară de nebi­ruit şi de neînfrînt învinsă, gura păcatului închisă, leproşii curăţiţi, demonii înfricaţi şi marea înfuriată potolită cu un singur cuvînt. Cu­noştea că legea cea prin el n-a îndreptat pe nimeni (Fapte 13, 38). Căci sîngele taurilor şi ţapilor nu putea desfiinţa păcatul (Evr. 9, 12). Dar ştia că va elibera Domnul nostru Iisus Hristos lumea de vechile vini; şi fi­indcă El este adevărul şi Sfîntul prin fire, va sfinţi pe cei ce vor crede prin sîngele Lui, şi se va arăta mai presus de moarte şi de strică­ciune ; va conduce în împărăţia cerurilor, în ţara minunată şi cu ade­vărat sfîntă, în frumoasa cetate din cer, în Biserica celor întîi-născuţi al cărei Ziditor şi Făcător e Dumnezeu. Iar că Dumnezeu şi Tatăl va lupta şi va conlucra în toate cu Fiul făcut ca noi, ne-o arată lămurit Moise, adăugind : «Şi Domnul, Care va umbla împreună cu tine nu te va lăsa, nici nu te va părăsi» (A doua lege, 31, 8). Fiul este atotputer­nic şi stăpînirea Lui e de nebiruit, deoarece este Dumnezeu prin fire. Dar se spune că e ajutat de Tatăl pentru umanitatea Lui. Cuvîntul şi faptul acesta îşi are temeiul în chipul de rob şi în modul iconomiei (al întrupării). De aceea Fiul, ca să se creadă făcut ca noi, şi-a însuşit şi slăbiciunea cuvenită omului. De aceea zice către Tatăl şi Dumnezeul cel din ceruri: «Nu vei lăsa sufletul Meu in iad, nici nu vei da pe cel cu­vios al Tău să vadă stricăciunea» (Ps. 15, 10).

   3. Dar povăţuirea legii, înţeleasă duhovniceşte, nu s-a făcut ni­mănui cunoscută înainte de întrupare, dar s-a făcut admirată după ce s-a arătat lumina lui Hristos. Punîndu-se atunci în văzul celor mici şi mari, prin pogorîrea Sfîntului Duh peste noi, se face lămurită şi din cele următoare. Căci s-a spus : «Şi a scris Moise toate cuvintele legii a­cestea într-o carte pe care a dat-o preoţilor fiilor lui Levi, care poartă chivotul Legămîntului Domnului, şi bâtrînilor fiilor lui Israel. Şi a poruncit Moise acelora în ziua aceea, zicînd: După şapte ani, în timpul anului iertării, în Sărbătoarea corturilor, cînd se va aduna întregul Is­rael să se arate înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care îl va alege Domnul, veţi citi legea aceasta înaintea întregului Israel, la urechile lor. Să adunaţi poporul, pe bărbaţi, pe femei, pe prunci şi pe prozelitul tău cel din cetăţile tale, ca să audă şi ca să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul lor şi auzind, să facă toate cuvintele le­gii acesteia» (A doua lege 31, 9—12).

   Auzi că a scris legea. Şi că a poruncit preoţilor aleși şi bătrînilor ca după trecerea anului al şaptelea, în vremea iertării în Sărbătoarea Corturilor, să adune pe toţi, tineri şi bătrîni, femei şi copii, şi fiind ei adunaţi, să le-o citească. Că aveau să, se scurgă mulţi ani şi nu uşor de numărat, pînă se va arăta luminînd Hristos şi va veni timpul întrupării, o poate afla cineva din trebuinţa de-a se citi după şapte ani. Căci prin numele şapte, Scriptura dă de înţeles mulţimea [15]. Aceasta se vede din cuvîntul: «Stearpa a născut şapte» (Ierem. 15, 9). Şi iarăşi: «Să nu te încrezi în duşmanul tău în veac. Căci şapte vicleșuguri sînt in inima lui» (Prov. 26, 25). Şi tot autorul Proverbelor a spus : «De şapte ori va cădea dreptul şi se va ridica» (Prov. 24, 26).

   Observă că în cei şapte ani dinainte de iertare, adică în timpurile dinainte de întrupare, legea nu se va citi. Căci a nu se citi ea de loc, e una cu a nu se putea înţelege, chiar dacă o citeşte poate cineva. De aceea ea s-a făcut cunoscută, precum am spus, celor mici şi mari, cînd a venit vremea iertării. Căci legea poruncea celor vechi, zicînd : «După şapte ani vei face iertarea şi aşa o vei face: Iartă toată datoria ce ţi-o datorează aproapele» (A doua lege 15, 1). Şi iarăşi: «De vei cumpăra un rob evreu, şase ani să-ţi robească, iar în al şaptelea îl vei lăsa pe el liber» (A doua lege 15, 12).

   Iar Domnul nostru Iisus Hristos la sfîrşitul veacurilor, ca după şapte ani, a iertat datoriile şi a eliberat pe cei ce au păcătuit, după cuvîntul evanghelic (Matei 6, 12). Căci fiind noi robi păcatului şi supuşi satanei, ne-a arătat strălucitori prin Duhul libertăţii (Rom. 6, 20).

   Şi vremea iertării s-a arătat în timpul sărbătorii Corturilor, care închipuieşte taina învierii, cînd cortul, sau trupul din pămînt al fie­căruia, se preschimbă. Căci după ce a înviat Hristos din morţi, călcînd moartea, şi prădînd iadul şi spunînd celor din legături : «Ieşiţi ! şi celor din întuneric: Luminaţi-vă !» (Isaia 49, 9), a înfrumuseţat din nou prin Duhul firea omului, ca la începutul neamului, şi a zidit-o din nou spre sfinţenie, suflînd Duhul în Sfinţii Apostoli şi zicînd : «Luaţi Duh Sfînt» (Ioan 20, 22)[16].

   Atunci ni s-au deschis şi ochii înţelegerii noastre. Atunci am fost luminaţi şi am înţeles legea ascunsă odinioară şi necunoscută de nimeni din cei vechi. Atunci am fost şi adunaţi de la marginile pamîntului în locul pe care l-a ales, adică în Biserică, şi acolo fiind noi, sfinţii şi aleșii învăţători ne tălmăcesc legea cea în chipuri şi umbre.

   De fapt, dumnezeiescul Pavel prefăcînd chipurile în înţelesuri duhovniceşti, scrie şi zice : «Dacă sîngele taurilor şi ţapilor şi cenuşa viţelei stropind pe cei spurcaţi îi sfinţeşte spre curăţenia trupului, cu atit mai mult sîngele lui Hristos» (Evr. 9, 13). Şi văzînd în mielul junghiat de cei din Israel, care prin aceasta rămîneau alipiţi de umbre, la curăţenia trupului, chipul tainei lui Hristos, a spus iarăşi: «Paştele nostru Hristos s-a jertfit pentru noi» (I Cor. 5, 7). Dar scrie şi altora : «Spuneţi-mi, cei ce voiţi să fiţi sub lege, nu auziţi legea ? Căci s-a scris că Avraam a avut doi fii, unul din roabă şi unul din cea liberă. Dar cel din roabă s-a născut după trup, iar cel din cea liberă, prin făgăduinţă. Acestea sînt chipuri. Ele sînt cele două Testa­mente : una de la muntele Sinai, care naşte spre robie, care este Agar. Căci Agar este muntele Sinai în Arabia şi e una cu cetatea Ierusalimului de acum. Căci robeşte cu fiii ei. Iar cetatea Ierusalimului de sus este liberă şi ea e Maica noastră» (Gal. 4, 21—26). Cunoscînd legea în chip duhovnicesc, primim în noi temerea dumnezeiască.

   Iar că slujirea în chipuri şi umbre avea să se retragă la vremea sa, ne-a arătat iarăşi Moise prin ghicitură. Căci s-a scris că atunci cînd Moise a scris toate cuvintele legii într-o carte, a poruncit Leviţilor care purtau chivotul (sicriul) legii Domnului, zicînd : «Luînd cartea aceasta, puneţi-o în lăturea chivotului Testamentului Domnului Dum­nezeului nostru» (A doua lege 31, 26). Deci înţelegi că a poruncit să se pună legea într-o parte a chivotului şi nu în mijlocul însuşi, pînă ce vor veni poruncile cele noi şi prin Hristos, cărora va trebui să le cedeze porunca mai veche, lăsîndu-le locul din mijloc, iar ea ieşind din slujire, ca să o preia acestea. Dar nu se scoate din sfinţitul chivot. Căci e primită legea prin Moise în Biserici. Dar nu s-a pus în locul prim. De aceea s-a retras şi a rămas într-o latură, cedînd, cum am spus, poruncilor neasemănat superioare, adică celor dumnezeieşti şi evanghelice prin care Hristos ne-a adus la toată cunoştinţa virtuţi­lor. Prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.


---------------------------------------------------------------------------------



[1] Cei ce s-au alipit de Fiul, au fost primiţi de Tatăl ca fii. Fiul le-a dat simţirea Sa de fii ai Tatălui, ca să se simtă şi ei fii. Tatăl L-a făcut pe Fiul Său Om, ca în orice faţă de om să vadă un fiu al Său, dacă acela se alipeşte de Fiul Său.


[2] Preoţii sint cei puşi de Dumnezeu să stea inaintea Lui prin harul Lui care-i sfinţeşte in mod deosebit, dar care îşi păzesc şi ei curăţia mai mult decît cre­dincioşii ceilalţi, ale căror ocupaţii nu le permit să se gîndească atît de mult la Dumnezeu şi să se îngrijească de curăţia lor. De aceea ei sînt chemaţi să binecuvinteze cele aduse de credincioşi Domnului şi chiar pe ei înşişi.


[3] Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu i-a provocat din partea Lui să răstig­nească pe Fiul Său Cel întrupat, ca El să aibă ocazia să moară pentru noi. Ci nu­mai că voinţei lor de a-L răstigni nu i s-a opus puterea Lui. Dacă oamenii n-ar fi voit să-L omoare, ar fi însemnat că ei au ajuns la un nivel de bunătate, încît nu mai e nevoie să fie ridicaţi la starea mîntuirii de păcat şi de moarte prin moartea Fiului Său, acceptată de bunăvoie, pentru ca să-i ridice prin această faptă de dra­goste dusă pînă la moartea pentru ei. Voinţa de a-L omorî a oamenilor s-a întîlnit cu voinţa lui Dumnezeu Cel întrupat de-a primi moartea din partea lor. În acest sens trebuie înţeles ceea ce se spune în continuare că Tatăl însuşi L-a dat la moar­te pe Fiul Său. Moartea Lui a fost din voia Tatălui. Aceasta ne explică şi cuvîntul Domnului pe cruce: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit ?» (Matei 27, 16). Tatăl L-a dat la moarte pe Fiul Său ca om, pentru că mergînd pînă la moarte în dragostea Sa ca om pentru Dumnezeu, să alipească umanitatea Lui deplin de El, eliberînd-o în Hristos de urmările păcatului, dar în ceilalţi oameni, uniţi cu El prin credinţă, prin comunicarea stării ci, dăruite complet lui Dumnezeu, de păcatul însuşi şi de moarte.


[4] Uneori Sf. Chiril numeşte cu precădere fire a lui Hristos pe cea dumne­zeiască, pentru că o are din veci şi nu e asumată. Aci numeşte fire a Lui pe cea omenească, pentru că e definită, pe cînd dumnezeirea i-o indică prin numele de «slava dumnezeirii», întrucît e indefinită.



[5] Necuraţii sădite în fire. Firea noastră fiind fie prin obişnuirea îndelun­gată cu plăcerile păcatelor, fie prin greutatea de-a le opune acestora seriozitatea spirituală a curăţeniei, căci materia trupului, ca orice materie tinde spre combinaţii însoţite de sensibilitate între combinaţiile ei, (unul din motivele pentru care Sf. Ap. Pavel vorbeşte de o lege a păcatului ce locuieşte în mădularele trupului, (Rom. cap. 7. 14—17), Sf. Chiril socoteşte aci «necurăţia sădită in fire». Totuşi nu aceasta este firea noastră ca întreg, ci cea care are în ea curăţia susţinută şi prin unirea cu Dumnezeu, nu fără un efort al ei. Omul adevărat nu se lasă coborît spre anima­litatea care nu înţelege păcatul, sau nu-şi dă seama de el, ci tinde în sus, spre stăpinirea spirituală de sine şi spre legătura cu izvorul nesecat şi atotînalt al spiri­tualităţii. De aceea numai în unirea cu puterea lui Dumnezeu, omul se menţine şi se dezvoltă ca om.


[6] Biserica este noul Sion, noul munte spiritual în jurul căruia s-a clădit Ierusalimul ceresc. Hristos, ipostasul Fiului care asumînd firea omenească, se îaltă şi ca centru al umanităţii în dragostea spre Tatăl, e temelia comunităţi umane care e însufleţită de această înălţare spre Tatăl.


[7] Virtuţile noastre sînt o laudă adusă lui Dumnezeu, pentru că numai lăudîndu-L pe El şi numai din puterea Lui le putem dezvolta. Înfrînarea mea, smerenia mea, e o recunoaştere a măririi lui Dumnezeu, faţă de care trebuie să mă limitez ; iubirea mea de Dumnezeu şi de oameni, e din recunoaşterea bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii Lui, Care a creat ca făpturi minunate pe semenii mei. Dar pe Tatăl îI pot lăuda prin virtuţile mele, pentru că mă asociez cu Fiul întrupat care-L laudă prin virtuţile Lui.


[8] Trupurile noastre sînt «jertfa vie», trăind mereu pentru Dumnezeu, por­nirile egoiste ale plăcerii, înfrînîndu-se pentru Dumnezeu. Această stare de «jertfă vie» a trupurilor noastre, nu e decît însuşirea de către noi a renunţării lui Hristos la viața pămîntească a trupului Său, ca jertfă dusă pînă la capăt. În jertfa de Sine a Lui şi în jertfa de sine a noastră e voinţa proprie de jertfă, cum nu era în animalele, sau jertfele de oameni aduse în celelalte religii, fără voia lor ca jertfă. În acelea nu era nimic duhovnicesc, nici o creştere spirituală a jertfei şi a jertfitorului. Prin aceasta trupul induhovnicit devine plăcut lui Dumnezeu, cum nu putea fi sîngele biologic al jertfelor necreştine. Prin aceasta trupul se raţionaliza, devenea jertfă raţională, exprimînd pornirea spre jertfă chiar prin cuvintele lui. Dar în această pornire e puterea lui Hristos cel ce ni se dă mereu în stare de jertfă, producînd şi în noi pornirea de jertfă. Încit adueîndu-ne pe noi ca jertfă, îi aducem pe El, sau şi pe El.
    Animalele sau oamenii jertfiți din alte religii erau răniţi, junghiaţi. Tru­purile noastre rămîn întregi şi nerănite, aducîndu-se mereu jertfă. Ba devin spiritual chiar mai întregi ca cei ce nu vor să se jertfească, pentru că nu mai sînt împărţite între pornirile bune şi rele. Căci se aduc jertfe în mod duhovnicesc şi total. Hristos S-a lăsat rănit trupeşte de alţii, dar adudndu-Se jertfă şi de bună voie. S-a adus şi jertfă duhovnicească întreagă. Şi aceasta a dat trupului Său puterea de-a învia.

[9] Protestanţii au reţinut ca dar al lui Hristos, contrar legii, numai o justi­ficare a omului păcătos, fără schimbarea lui, sau fără sfinţire. Deosebirea între lege şi Hristos nu stă însă numai în aceea că legea pedepseşte, iar Hristos justifică, iartă fără a schimba pe om, ci El îşi arată puterea cu mult mai mare a iubirii Sale în aceea că iartă păcatul oamenilor prin jertfa adusă de El, dar îi şi transformă prin ea, sau le dă puterea să se transforme în buni şi sfinţi, dacă nu se opun lucrării Lui. Astfel dreptatea ce le-o aduce nu e numai justificare juridică, ci o îndreptare reală. Harul e şi o putere de transformare, nu numai o declaraţie de iertare. Legea lasă împlinirea binelui la puterea omului. Iar aceasta dovedindu-se slabă, neîmplinirea legii prin om îi aducea pedeapsa. Trebuia ca omul să facă întîi experienţa neputinţei sale, pe care din mîndrie nu şi-o recunoştea. Era o condiţie ca să pri­mească puterea lui Hristos spre ridicarea din păcat. Dar aceasta a venit în mod real prin faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut El însuşi om, făcînd umanitatea Lui capabilă de jertfă şi umplind-o pentru ea şi pentru fraţii în umanitate de puterea dumnezeiască.


[10] Una referitoare la graba de pedepsire a legii şi alta la iertarea şi sfinţirea adusă de Hristos.


[11] Proorocii şi caracterul de chipuri al prescripţiilor legii precizînd o treaptă de lucrare superioară a lui Dumnezeu în lume, învechea chiar prin aceasta legea lui Moise. Era în legea lui Moise o tensiune spre un viitor mai bun, o tensiune istorică.



[12] Planul de mîntuire a lui Dumnezeu, care a început să se înfăptuiască prin întruparea Fiului Său.


[13] Legea nu îndrepta, pentru că făcea această îndreptare dependentă de om, arătînd numai ceea ce trebuie să facă el pentru a se îndrepta. Dar omul nu putea împlini ceea ce arăta că e necesar pentru îndreptare. Şi ea prevedea şi pedeapsa meritată de cel ce nu se îndrepta, mai bine zis nu se putea îndrepta. Dumnezeu stătea departe şi privea. Pentru că omul credea încă în capacitatea sa de îndreptare şi nu socotea necesară venirea lui Dumnezeu în ajutorul său. De aceea nici nu era pregătit să-L primească. Fiul lui Dumnezeu vine şi Se face om, ca să împlinească ceea ce înaltă pe om si să-i ajute şi pe fraţii Săi la aceasta, cînd unii din oameni îşi pun toată nădejdea în El.


[14] Legea arătînd neputinţa oamenilor de-a ieşi din păcat şi nedîndu-le puterea de-a ieşi din el, ci doar pedeapsa pentru ele, prin ea Dumnezeu îi închidea de fapt prin ca în păcat. Dar prin aceasta le-a arătat că au nevoie de mila Lui. Şi de fapt a venit şi i-a miluit prin Fiul Său făcut om, cînd şi-au dat seama că au nevoie de această milă prin El şi L-au primit.


[15] Prin numărul şapte Scriptura indică totalitatea timpului, după care urmează veşnicia. Hristos va apare cînd se va termina timpul gol de veşnicie. Căci atunci se va citi, sau se va înţelege legea, ca împlinită in Hristos. Timpul ce mai continuă după întruparea şi învierea lui Hristos, e timpul în care a apărut veşnicia, timpul din urmă, ca nu mult după aceea să se treacă în veşnicia pură. Odată cu apariţia lui Hristos se va arăta şi ținta spre care duce timpul, sfîrşitul apropiat al lui. Se va vedea că timpul nu durează fără sfîrşit şi fără sens.


[16] Paştele (Pascha) înseamnă în evreieşte trecere. Mielul jertfit de evrei în Ef|ipt le-a făcut cu putinţă trecerea de la robie la libertatea în pămîntul lor. Dar mielul avea şi semnificaţia unui Miel care va face cu putinţă trecerea cea mai înaltă a oamenilor, de la viaţa aceasta la cea viitoare. Căci altfel la ce ar mai fi continuat evreii odată stabiliţi în Israil să mai jertfească mielul pascal ? El închipuie pe adevăratul Miel, pe Hristos, Care este trecerea noastră supremă de la pămînt la cer, de la viaţa in trupul acesta, la cea în trupul înviat. El e trecerea, sau Paştele esenţial în Persoană. Căci El e trecere întru umanitate şi îndumnezeire, iar prin moartea ca jertfă adusă Tatălui, trece ca om la Tatăl şi deci la viata veşnică a învierii, avînd să ne treacă şi pe noi. El e calea de trecere. Aflîndu-ne în El, trecem de aici dincolo de viaţa de aici. Nu trecem prin efortul nostru, ci unindu-ne cu El.