duminică, 8 martie 2015

Protestantism şi iudaism - Zeul toleranței și descreștinarea creștinismului





         Vorbind despre interesul creştinilor pentru cultura ebraică ar trebui să spu­nem câte ceva şi despre legătura dintre iudaism şi protestantism, care a devenit astăzi atât de vizibilă, prin evangheliştii fundamentalişti americani care au de­venit nişte adevăraţi „sionişti creştini", după cum îi numea un teolog ortodox (T.L. Frazier). Facem aceasta deoarece perioada Reformei este şi perioada când a început să se pervertească conceptul de toleranţă, de la cel de non-violenţă şi îngăduinţă ce aşteaptă îndreptarea, la cel de toleranţă (acceptare) faţă de alte credinţe. Atunci, prin apariţia protestantismului şi deci a „pluralismului religi­os", a început să se pună problema toleranţei.
 
        „Istoria evreilor, atât de dure­roasă, ... îi incita pe protestanţi să reflecteze asupra semnificaţiei suferinţelor evreilor şi să-şi revizuiască ideile inculcate lor în privinţa acestora.”Refugiile”din Olanda şi din Geneva au fost locurile în care, sub egida lui Pietre Bayle, ma­rele apostol al toleranţei, se elaborau noile puncte de vedere. În continuare, de-a lungul întregului Secol al Luminilor, atunci când voci tot mai numeroase aveau să se ridice pentru a cere emanciparea evreilor, în numele unui abstract ideal umanist, autorii protestanţi vor fi aproape singurii care să manifeste interes pen­tru ceea ce, aşa cum va zice Jean-Jacques Rousseau, «are iudaismul de spus». Am semnalat în câteva rânduri favoarea relativă de care beneficiau fiii lui Israel în ţările de tradiţie calvinistă; în cazul reformaţilor francezi, această simpatie a fost, datorită unei istorii tragice, care înmulţea sub aspectele cele mai diferite afinităţile şi asemănările, înzecită. Aici era vorba de o simpathia, în sensul cel mai profund al cuvântului, din partea unui grup de oameni care traversaseră, pe scurtătură, aceleaşi încercări. La urma urmelor, un Drumont nici n-ar fi greşit cu totul calificându-i pe protestanţii francezi ca «semi-evrei»'”'. H.R. Patapievici remarcă la rândul său: „Afinitatea dintre evrei şi modernitate este naturală (ca şi afinitatea dintre evrei şi spiritul Europei). Din acest motiv anume protestan­ţii, iar dintre protestanţi, anume secatorii puritani şi neo-protestanţi ai acestora (deoarece reprezentau o reîntoarcere a creştinismului la izvoarele sale iudaice), au fost tipul creştin de predilecţie prin care modernitatea şi-a impus întâia dată primele ei victorii" (Omul recent, 2005, p. 196.).


       În 1925 un rabin scria: „S-a observat că Reforma protestantă a fost de multe ori caracterizată ca fiind o mişcare iudaică. Guedermann, în lucrarea sa Elementul evreiesc în creştinismul din vremea Reformei, vorbeşte de «coloritul» sau tenta iudaică din protestantismul timpuriu. Atât în idei cât şi prin cei mai importanţi reprezentanţi ai săi, Reforma avea înclinaţii iudaice".

       Există teoria conform căreia Reforma lui Luther a fost motivată nu numai de dorinţa de a „curăţa" catolicismul, ci şi de dorinţa sa de a dezvolta un creş­tinism favorabil convertirii evreilor. „La început, Luther privea problema con­vertirii evreilor ca fiind una pentru care el nu putea oferi nici o soluţie concretă, constructivă. După o vizită a doi evrei în timpul interviului său din Worms în 1521, a început să creadă că evreii pot fi convertiţi în masă la creştinism, dar numai dacă evanghelia ar putea fi curăţată de «papismele» ei şi readusă la for­ma sa originară. În acest duh a compus pamfletul său Iisus Hristos s-a născut evreu în 1523". De aceea, Luther a realizat un „creştinism" eretic, care depăr- tându-se de tradiţia apostolico-patristică, se apropia în unele privinţe periculos de mult de iudaism. Acest lucru poate fi observat printr-o simplă privire asupra schimbărilor realizate de Luther. De ex., lepădarea întregii Tradiţii a Sinoadelor Ecumenice şi locale prin teoria Sola Scriptura, seamănă foarte mult cu accentul pus pe Tora în iudaism. „Cu timpul, progresând Reforma şi ideea unei abordări personale a Scripturii devenind larg răspândită, Luther «s-a alarmat descoperind printre sectele ce s-au înmulţit precum ciupercile în pământul roditor al revoltei protestante, o tendinţă către iudaism; de a nega Trinitatea, de a vedea în Iisus un profet, de a ţine Sabatul, de a tâlcui Vechiul Testament într-un chip literal stânjenitor pentru Noul Testament - într-un cuvânt să se 'iudaizeze', aşa cum umaniştii o luaseră spre 'cei vechi'»". Această iudaizare o observăm şi la fiice­le mai noi ale protestantismului, sectele neo-protestante: respingerea dumnezeirii Fiului şi Duhului Sfânt, negarea prezenţei reale a Domnului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, hiliasmul care seamănă cu împărăţia mesianică încă aşteptată de poporul evreu, nemâncarea cărnii de porc etc.


       La fel, lepădarea venerării Maicii Domnului, a sfinţilor, a sfinţilor îngeri, a sfintelor moaşte şi a sfintelor icoane prin doctrina Soli Deo Gloria este o arvună ideală pentru o lepădare ulterioară chiar şi de Domnul Iisus Hristos, ajungându- se la a considera, exact cum crede iudaismul, că şi Mântuitorul şi Duhul Sfânt, ca şi sfinţii, intră la categoria idolatrie. In acest sens, este pilduitor cuvântul ace­la din Pateric, în care un monah, începând să judece după mintea sa pătimaşă pe unii sfinţi ca nefiind vrednici de cinstire, a ajuns în cele din urmă, urmând aceas­tă cale încrederii în sine, la tăgăduirea tuturor sfinţilor şi a lui Dumnezeu însuşi. Odată intraţi pe drumul pierzător al protestului nimic nu mai poate opri calea către protestul suprem: împotriva lui Dumnezeu, la care s-a ajuns din nefericire, prin nihilism. La fel, negarea Tainei Preoţiei ca mijlocire între om şi Dumnezeu, instituită de însuşi Domnul Iisus Hristos, duce la o greşită înţelegere a „preoţiei a tuturor credincioşilor", care se aseamănă foarte mult cu teoria iudaică, con­form căreia poporul ales, în întregul lui, este „preot al lumii", doctrină apărută tot datorită neacceptării noii preoţii instituite de Domnul Iisus Hristos care o înlocuia pe cea a Vechiului Testament.


       În favoarea teoriei de care vorbeam puţin mai sus, ar putea fi aduse şi alte argumente. Această teorie spune că Luther, dorind să ajute la convertirea evre­ilor şi primind promisiuni de la unii rabini că s-ar converti în anumite condiţii, a schimbat învăţătura de credinţă înspre iudaism, spre a face creştinismul mai acceptabil acelor rabini. Un prim argument ce poate susţine această teorie este faptul binecunoscut că Luther de-a lungul vieţii şi-a schimbat radical poziţia faţă de evrei. Mai întâi a fost foarte tolerant faţă de ei, probabil atunci când credea în convertirea lor, iar apoi a dat dovadă de o intoleranţă ieşită din comun şi cu to­tul nedemnă pentru un creştin, la adresa poporului iudeu. „Tradiţia ne spune că în perioada timpurie a carierei sale, Luther avea o reală simpatie faţă de evrei. Simţea că nici un evreu nu ar putea accepta vreodată versiunea de creştinism care era propovăduită şi exemplificată de Biserica Catolică. Dacă evreului i s-ar fi arătat cuvântul «adevărat» al lui Dumnezeu dezrobit de o instituţie ecleziasti­că coruptă, acesta ar fi fost gata să îmbrăţişeze credinţa creştină. Când a întâlnit opoziţia evreilor care au refuzat să accepte chiar şi forma «curată» de creştinism pe care el le-o oferea şi care, în schimb, încercau să-1 convertească ei pe el, în­străinarea lui Luther de evrei şi Iudaism a devenit şi mai pronunţată" (A. AGES, art. cit., p. 63). Cu dreptate gândea Luther că mesajul creştin fusese pervertit de romano-catolicism, dar greşeala sa tragică a fost că, din mândrie - patima din care izvorăsc toate ereziile -, s-a încrezut prea mult în înţelepciunea proprie şi a crezut, într-un suprem act luciferic, că poate reforma de unul singur creştinis­mul catolic, că-l poate aduce la puritatea dintru început, că el este profetul, tri­misul lui Dumnezeu, pentru a restabili creştinismul autentic după secole întregi de decădere. Dar neştiind cum a fost la început, cum putea să ajungă acolo? El spunea, în lucrarea sa de început, Că Iisus Hristos s-a născut evreu (1523) că, convertirea evreilor a aşteptat propovăduirea adevăratei Evanghelii. Aici, fară să-şi dea seama, Luther a rostit un frumos adevăr istoric, dar care se va împlini doar în vremea lui Antihrist, când, cu adevărat evreii se vor întoarce la credinţa curată, cea păstrată numai de Biserica Ortodoxă, căci la cea a lui Luther s-a vă­zut clar că nu s-au întors.


       Schimbarea şi căderea în ură faţă de evrei este fără îndoială reprobabilă, mai ales când ştim că, după cum ne spun istoricii, Luther se folosea de evrei ca simple mijloace pentru atingerea unui scop: „La început Luther era înţelegă­tor când se pronunţa în legătură cu evreii, pentru că dorea să-i folosească drept unealtă pentru a admonesta Biserica Catolică. Apărându-i pe evrei, el putea să-i supere pe catolici şi să denunţe corupţiile papiste ale creştinismului" (A. AGES, art. cit., p. 67). Aşadar, o astfel de „iubire" interesată, care odată refuzată s-a transformat în ură, este cu totul potrivnică unei mărturii ziditoare care să-i facă pe reprezentanţii poporului evreu să se apropie cu sinceritate de Domnul Iisus Hristos şi Biserica Sa. De aceea, cu dreptate (parţială) arăta acelaşi autor evreu că „în această epocă ecumenică moştenirea otrăvitoare a lui Luther va sta în­totdeauna la mijloc în dialogul dintre creştini şi iudei" (Ibid, p. 68). Această schimbare de sentimente, asemănătoare mai degrabă cu gândirea unui politician sau a unui îndrăgostit pătimaş, este în mod vădit o caracteristică a firii căzute netămăduite, a unei cugetări a omului firesc [], dacă nu chiar trupesc (cf. / Cor. 2, 14), total deosebită de cea a sfinţilor Ortodoxiei, care îşi dăruiau iubirea nelimitat şi necondiţionat, indiferent dacă ceilalţi o primeau sau nu. Este trist să constatăm că influenţa urii lui Luther s-a făcut vizibilă până la Hitler care-1 con­sidera pe reformator unul dintre cei trei mari germani. Chiar dacă aceia au în­cercat până şi convertirea lui Luther şi poate şi alte fapte anti-creştine, conştiinţa creştină ne cere să nu fim niciodată „dezamăgiţi" de oameni, deoarece omul, se ştie, poate cădea foarte rău, dar se şi poate ridica apoi foarte sus, sau invers. Iar preotul trebuie să lase pururea deschisă inima sa pentru toţi cei care vor să se întoarcă spre Domnul cu sinceritate.



       Un alt argument, care întăreşte posibilitatea unei intenţii de „convertire" din partea unor rabini ai vremii, este dorinţa arzătoare a acestora de a se emanci­pa, de a căpăta drepturi egale cu creştinii, de a fi incluşi pe deplin în societăţile unde locuiau. Astfel, după cum arată istoricii, ei au recurs la diverse strategii, una dintre acestea fiind falsa convertire, prin care să capete egalitate în drepturi cu creştinii, dar în acelaşi timp să nu accepte cu nici un chip dogma de căpete­nie a creştinilor: dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos. Spre deosebire de creştini, care mai degrabă îşi dădeau viaţa decât să se lepede de Domnul Iisus Hristos, în cazul unor evrei (de ex., acei marranos), a fost posibil să se convertească la creştinism, dar în secret să practice iudaismul. „Constatând că toate eforturile pentru a obţine admiterea lor în cadrul statului rămâneau vane, Friedlănder şi amicii săi luminaţi au încercat, în anul 1799, să bată la poarta Bisericii luterane pentru a obţine egalitatea în drepturi pe drumul ocolit al unei convertiri colective. ... Aceşti ”taţi de familii” luminaţi asigurau cu toată since­ritatea că au renunţat la Talmud şi la ritualuri, credeau în nemurirea sufletului şi în infinita perfectibilitate individuală, şi că anume în protestantism aflau ei cel mai bine exprimate adevărurile eterne. Totuşi, mai rămâneau tainele şi dogmele şi, în primul rând, cea a caracterului dumnezeiesc al lui Hristos. Ei nu puteau să depăşească această piedică cu conştiinţa împăcată, asemenea atâtor evrei din secolul prezent sau din secolele trecute, care (pentru a relua formula hegeliană) «n-au văzut în Iisus decât omul, pe nazaretian, pe fiul dulgherului, ai cărui fraţi şi surori trăiau printre ei; el era doar atât, el nu putea fi mai mult, el era numai un seamăn de-al lor...» Din această cauză, ”taţii de familie” sugerau, în confor­mitate cu dorinţa lui Kant şi a elevului său Bendavid, constituirea unei noi secte iudeo-creştine, care, în mintea lor, trebuia să-şi afle locul alături de socinieni sau de unitarieni, printre numeroasele secte ale protestantismului. Ei se declarau gata să se supună botezului: «Dacă religia protestantă, conchideau ei apelul lor, prescrie anumite ceremonii, noi ne putem conforma, ca unor simple formalităţi cerute în vederea intrării noastre în societate. Este de la sine înţeles că nu le vom accepta decât ca pe nişte acte sau obiceiuri, având semnificaţia că cel admis în societatea voastră recunoaşte nişte adevăruri externe, cu îndatoririle pe care ele le comportă pentru om şi pentru cetăţean, dar care nu înseamnă că el crede în dogmele religioase ale societăţii voastre». Apelul era adresat nominal unuia dintre conducătorii consistoriului luteran din Berlin, pastorului Wilhelm Teller, care în predicile sale nu ezita să nege transcendenţa revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos. ... De altfel, după ce taţii de familie şi-au făcut public apelul, s-au ridicat din toate părţile glasuri, punându-i la punct. Schleiermacher îi taxa drept ipocriţi, reproşându-le că se lasă ghidaţi de raţiuni pur materiale şi îşi exprima teama de a vedea Biserica luterană invadată de o specie de «creştinism iudaizant»" (L. POLIAKOV, op. cit., p. 208-209).


       Simpatia iudaică faţă de protestantism o găsim exprimată şi în relatarea unui protestant englez, Samuel Brett care a participat la un eveniment foarte interesant, un „mare sinod evreiesc" ce a avut loc în luna octombrie 1650, în Ungaria, la câţiva kilometri de Buda, în localitatea Ajayday. Aici se adunaseră peste 300 de evrei „cu acte", dintre cei 3000 de participanţi, „pentru a cerceta Scripturile în ce priveşte pe Hristos". Într-o scurtă scriere, autorul povesteşte ce s-a întâmplat la sinod şi arată că după ce la sfârşit nişte catolici au mărturisit credinţa lor şi evreii au fost foarte scandalizaţi, unii rabini şi-au exprimat dorin­ţa ca la următoarea întâlnire să participe şi clerici protestanţi pentru care rabinii aveau mare simpatie, „Biserica Romei considerând-o idolatră".



        Odată lepădate, prin Reformă şi fiicele ei, învăţăturile fundamentale ale creştinismului, era firesc să apară din ce în ce mai multe afinităţi între lumea iudaică şi cea eretic creştină. „Aprecierea evreiască a dezbaterilor Reformei a atins cel mai profund nivel în Polonia, unde exista o afinitate firească între unii gânditori evrei şi radicalii anti-trinitari şi Sabatarieni". Într-un capitolul cu ti­tlul Respingerea dogmei trinitare, profesorul de teologie ortodoxă, fost luteran, Jaroslav Pelikan, vorbea şi el de „«războiul împotriva Treimii» declarat de către unitarienii şi antitrinitarienii Reformei, începând chiar din timpul vieţii marilor reformatori cu figura tragică a lui Servetus şi cu Blandrata şi continuând o ge­neraţie mai târziu cu Faustus Socinus şi adepţii săi". Mai târziu, iudaismul s-a folosit mereu de aceste secte ieşite din Reformă, s-a aliat cu ele pentru a lovi cât mai mult în creştinismul „tradiţional", sperând asflel în disoluţia lui. Un autor evreu considera că, „creştinismul nu este altceva decât monoteism iudaic curat, la care au fost adăugate de-a lungul timpului, doctrine străine, simboluri şi ritua­luri superstiţioase. De aceea, progresul religios se măsura şi era definit de felul în care creştinii cojeau toată zgura şi excrescenţele pe care le ataşaseră de iudaism de-a lungul anilor şi se întorceau către iudaismul primar al Decalogului. Pentru Wise, unitarienii exact aceasta făceau. Aşadar, aceştia [unitarienii] serveau drept agent purificator în cadrul creştinismului, sau, cu alte cuvinte, slujeau drept cap de pod printre creştini pentru iudaizarea creştinismului". Acelaşi rabin Wise, spunea într-o scrisoare: „Intelectualitatea este atât de iudaizată şi nici nu o ştiu. Nu lipseşte decât iniţiativa reală, şi s-ar putea câştiga sute de mii la iudaism" (din 28 noe. 1866, la Ibid. p. 199).
 
     Şi aceasta s-a şi întâmplat în scurtă vreme, deoarece vedem că, de ex., evangheliştii fundamentalişti din America încearcă şi reuşesc să influenţeze politica externă americană pentru a sprijini interesele israeliene. Ei fac aceasta deoarece, ştiind că unul dintre semnele sfârşitului este convertirea evreilor, au creat o falsă teorie, numită dispensaţionalistă, ce susţine ideea că evreii sunt de fapt poporul ales, iar creştinii, nu sunt Israelul spiritual, ci doar „o paranteză", care se va încheia o dată cu convertirea evreilor. În conse­cinţă, aceştia spun că trebuie să susţinem cu toate puterile acest popor, chiar să ne convertim la iudaism (de unde explozia comunităţilor noahide din lume). Iată ce ne spune un evreu ajuns preot ortodox: „Susţinerea înflăcărată a Israelului, fără legătură cu politica de stat israeliană se dovedeşte adesea a fi testul elimina­toriu al bunului creştin. A critica Israelul este o atitudine interpretată de fundamentaliştii «născuţi din nou» ca o aliere cu tabăra lui satan, ca o complicitate cu Noua Ordine Mondială şi cu sistemul lui Antihrist «ce va să vină». ... Aşa-numiţi 'experţi' în profeţie au transformat creştinismul într-o formă extremă de na­ţionalism iudeu. Observaţia aceasta explică indiferenţa lor faţă de Biserica din Ţara Sfântă, ei căutând să rămână cu Israel în zilele din urmă. în sensul acesta, «mania milenaristă» nu este doar eretică, ci chiar anticreştină. Este posibil să fim martorii acelei lucrări de amăgire menţionată la II Tesalonicieni 2, II?". Aceştia spun că apostazia creştină din zilele noastre este un semn al faptului că iudaismul e calea cea bună, şi nu este explicată nicidecum, aşa cum o fac sfinţii, prin faptul că noi, cei de azi, suntem foarte păcătoşi sau eretici. Aşadar obser­văm o răsturnare de-a dreptul nebunească, prin care unii dintre cei mai mari potrivnici ai Bisericii, sunt astăzi, printr-o nefericită şi vrednică de multe lacrimi amăgire, socotiţi ca fiind cei mai iubiţi prieteni ai Domnului, pe care mai înainte (şi de-a lungul secolelor) L-au răstignit. Acelaşi autor (T.L. Frazier) care descrie grozăvia pro-iudaică, spune cu mult discernământ: „Care ar trebui să fie atitudi­nea creştinilor faţă de evrei? Trebuie să-i iubim pe evrei nu doar ca obiective de convertire sau ca recuzită dintr-o oarecare dramă apocaliptică, ci ca fiinţe umane reale, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. ... Nu mai este nevoie să spunem că antisemitismul este în întregime ostil Evangheliei. Fanatismul, sub orice formă, nu este altceva decât ură faţă de aproapele nostru şi este inspirat de vrăjmaşul comun al omului, satana. Ori de câte ori suntem ispitiţi de antisemi­tism, să ne amintim de exemplul Apostolului Pavel. Deşi majoritatea compatrio­ţilor săi evrei au respins mesajul său, Pavel nu şi-a exprimat niciodată mânia sau resentimentul - cu atât mai puţin ura. în schimb şi-a exprimat mâhnirea pentru pierderea coreligionarilor săi: Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii (Rom. 9, 2). Aceasta este atitudinea pe care trebuie să o aibă toţi creştinii faţă de aproapele necredincios, fie el evreu sau dintre neamuri - o atitudine de iubire dezinteresată. Asta înseamnă, extinzând la prietenii noştri evrei sau dintre neamuri, tocmai generozitatea şi bunăvoinţa creştină, care le doreşte binele în toate privinţele, fără să aştepte nimic în schimb. În acest mod îi facem să cu­noască cu adevărat iubirea lui Iisus Mesia" (Ibid., p. 164).


       Deşi prin Reformă s-au produs unele schimbări în doctrina creştină romano-catolică în direcţia iudaismului, totuşi pentru iudaism nu a contat atât ase­mănarea dogmatică cu Reforma, cât dezbinarea creştinătăţii, care confirma pro­feţiile lor ce spuneau că idolatria va fi eliminată din lume: „conflictul Reformei apărea cu siguranţă ca fiind începutul căderii creştinismului. În consecinţă, se arăta mult interes faţă de Luther care părea că ridicase lopata ce săpa groapa de înmormântare a creştinismului" (J. FRIEDMAN, art. cit., p. 26), groapă începută, în viziunea unora, prin căderea Constantinopolului din 1453. Pentru unii evrei ai vremii „Reforma era primul pas dintr-un proces care avea să ducă la decesul creştinismului şi la întoarcerea creştinilor către Israel" (Ibid., p. 3 0). Alţii consi­derau că „Luther era instrumentul lui Dumnezeu trimis să distrugă Roma corup­tă înainte de sfârşitul lumii" şi că „Reforma era o criză prin care lumea trebuia să treacă înainte de a veni mesia" (Ibid.p. 3 2). Având în vedere celebra strategie „divide et impera", nu este exclus ca, în diverse chipuri, diverse forţe necreştine să fi ajutat la dezbinarea celui mai mare binefăcător al omenirii: Biserica.

       Am putea spune că, prin protestantism s-a început acea „simplificare" ere­tică a creştinismului, pe care unii o numesc iudaizare, promovată astăzi de o multitudine de forţe, care vor să reducă creştinismul la o simplă etică, perfect compatibilă şi egală cu orice altă filozofie sau religie, lucru care s-a întâmplat atât prin masonerie, cât şi prin fiica ei, ecumenismul.


       „Este vizibilă multitudinea modalităţilor directe sau indirecte prin care Reforma călăuzea societatea occidentală spre revizuirea opiniilor ei despre evrei şi despre iudaism" (L. poliakov, op. cit., p. 81). Urmare a acestei revizuiri de opinie a fost că cele două comunităţi au început să descopere din ce în ce mai multe afinităţi, datorate, nu compromisurilor din partea iudaismului, ci din con­tră, a celor din partea creştină, care, lepădând din ce în ce mai multe învăţături fundamentale, a ajuns aproape la acelaşi crez cu iudaismul. De aceea, de ex., prima asociaţie interreligioasă iudeo-creştină din America, unde se discutau pro­bleme de teologie şi religie pe picior de egalitate, nu a fost iniţiată de iudaism, ci de odrasla Reformei, unitarianismul, prin Asociaţia Religioasă Liberă (1867). La fel, iniţiativa „ridicării anatemei" asupra evreilor de a fi răstignit pe Domnul (Fapte 2, 2 3, 36), a venit tot din partea catolicilor secularizaţi. Iată ce spunea cardinalul Bea, preşedintelui Consiliului Mondial Evreiesc, înainte de Conciliul II Vatican: „«Sanctitatea sa Ioan al XXIII-lea a decis să pună problema evreiască pe ordinea de zi a Conciliului ecumenic, şi asta în ciuda tuturor opoziţiilor. Vrea să obţină votul pentru un text care să absolve pe evrei de acuzaţia de a-1 fi răs­tignit pe Iisus comiţând astfel o crimă de neispăşit». (Era pur şi simplu o decizie revoluţionară). «Sfântul Părinte m-a însărcinat pe mine să mă ocup de această problemă, continuă Bea, căci cunoaşte simpatia mea pentru evrei. Dar, din punct de vedere protocolar, nu putem avea noi iniţiativa: ne trebuie un memorandum, semnat de majoritatea organizaţiilor evreieşti, prin care să ni se ceară discutarea problemei»". Cu astfel de trădări ale conştiinţei creştine nu este de mirare că s­a ajuns ca preşedintele celei mai puternice organizaţii mondiale evreieşti, B'nai B'rith, să spună după o întrevedere din anul 2006 cu papa, că „acest pontif, Papa Benedict al XVI-lea, este prietenul şi aliatul nostru". Acestea sunt câteva motive în plus spre a ne convinge că „duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Mt. 10, 3 6) şi că salvarea constă în păstrarea cu stricteţe a învăţăturilor primite de la Sfinţii Părinţi şi truda de a le prezenta în fiecare secol pe înţelesul oamenilor acelor vremuri, ca Tradiţie vie.



        O ultimă constatare despre legătura dintre protestantism şi iudaism. Unul dintre cei despre care se susţine că este posibil să-1 fi influenţat pe masonul Anderson cu teoria celor şapte legi noahide, se spune că a fost pastorul pro­testant Jurieu: „Caracterizarea masonului ca «adevărat noahit» şi referinţa la poruncile lui Noe trimite la o noţiune teologico-istorică care fusese introdusă de teologul calvinist francez Pierre Jurieu (1637-1713) într-o lucrare intitulată Histoire critique des dogmes et des cultes, bons & mauvais, qui ont ete dans l 'eglise depuis Adam jusqu 'a Jesus-Christ: ou l 'on trouve l 'origine de toutes les idolatries de l 'ancien paganisme, expliquees par rapport a celles des juifs ”, apărută la Amsterdam în 1704. Jurieu credea că Dumnezeu i-a dat lui Noe după Potop, şapte porunci, pe care acesta le transmisese urmaşilor săi, şi care trebu­ie impuse întregii omeniri". Dar iată cum era descris cel care arăta atâta inte­res pentru filozofia ebraică: „Potrivit părerii teologului catolic Richard Simon, Jurieu «sprijinea în mod manifest religia evreilor, distrugând, în acelaşi timp, religia creştină»" (L. POLIAKOV, op. cit., p. 81).