marți, 31 martie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 3

99.   «Iată, Stăpânul, Domnul Savaot va îndepărta din Iudeea şi din Ierusalim pe cel puternic şi pe cea puternică».
Poporul iudeu a uneltit sfat rău împotriva Domnului, Care a fost răstignit de ei din slăbiciune trupească, dar este viu prin pute­rea lui Dumnezeu Tatăl, lăsându-le acelora slăbiciunea. Căci spu­ne: «Veţi muri în păcatele voastre», dar nouă ne-a dăruit puterea învierii. Căci: «Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi». Necredincioşii sunt slabi din cauza necredinţei în cruce, dar drepţii spun cu încredere: «Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte». Deci cel care nu îl are pe Hristos, puterea lui Dumnezeu, nu are pu­tere. De aceea «Domnul va îndepărta din Iudeea şi din Ierusalim pe cel puternic şi pe cea puternică», aşa cum era Sarra, fiind puternică şi conducându-l pe atât de puternicul Avraam, după porunca Domnu­lui, care i-a spus: «Toate câte îţi va zice Sarra, ascult-o pe ea». Aşa era Rebeca, scoţând apă din iubire de străini şi reuşind prin virtu­te, Debora, care a condus oastea, Iael fiind cea mai bravă, Ana fiind ascultată şi Elisabeta care a profeţit. Nu mai sunt puter­nici [şi] nici puternice.
       Este adăugată şi cauza slăbiciunii. Pentru că nu este la ei pute­rea pâinii şi puterea apei. Căci după cum trupurile noastre sunt întărite prin mâncăruri potrivite, la fel este ceva care hrăneşte sufletul şi îi oferă acestuia vigoarea pentru cele bune. Ce este aceasta? Ceea ce a spus Domnul că: «Trupul Meu este adevărată mâncare şi sânge­le Meu adevărată băutură». Celor cărora acestea nu le aparţin, nu au puterea pâinii şi puterea apei. Unde mâncărurile sunt slabe, aco­lo şi cei care se hrănesc trebuie să fie tot aşa.

100.      Să nu fie ca Biserica să pătimească de păcatele Ierusalimu­lui, încât să-i fie îndepărtat cel puternic în orice lucrare bună şi în cuvânt pentru adevăr, cel puternic în postiri, cel puternic în rugă­ciuni, cel puternic în ispitiri, cel puternic în răbdare, în smerenie, în esenţa poruncilor, [adică în] iubire; şi la fel cea puternică în nestricăciune, în cuviinţă, în milostenie, în perseverenţa rugăciuni­lor, în suferinţele privegherii. Să nu fie îndepărtată puterea pâinii şi a apei, începutul pentru puterea cea mai hrănitoare a cuvântului, după cum puterea duhului profetic i-a părăsit pe iudei şi au ajuns însetaţi de cuvânt, dorind cuvântul lui Dumnezeu, dar neavându-l.
«Căci a îndepărtat Domnul puterea pâinii şi puterea apei». La noi este şi o hrană care nu ne aduce putere, dar care nici nu ne lasă să murim. Pe una ca aceasta Pavel o pregăteşte celor care erau încă prunci în Hristos, corintenii. Sunt şi legume, hrana celor slabi. Dar este şi hrana tare potrivită pentru cei desăvârşiţi, care şi-au an­trenat simţurile prin deprindere pentru discernerea binelui şi răului. Şi dacă vreodată Biserica este lipsită de cei care transmit învăţăturile tari şi ferme şi care sunt pline de raţiunea dumnezeiască, este un semn că i s-a îndepărtat puterea pâinii. Dar şi în apă este putere şi slăbiciune, după cele pe care le-a spus Domnul: «Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel care bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veac». După cum am primit hrană tare după cu­vântul precedent, apoi lichidă ca să fie ca un vehicul pentru cea us­cată şi să o conducă pentru digestie, la fel este cu hrana sufletului.
          Raţiunea este prima şi cea mai potrivită hrană a sufletului. Iar cu­vântul, deschizând prin lucrarea proprie calea pentru învăţături, produce înălţarea. Trebuie să deschidem ochii, ca să ne umplem de pâine şi de apă. Căci, spune, «deschide-ţi ochii şi umple-te de pâi­ne». Şi în Facere: «S-au deschis ochii lui Agar şi a văzut apa».

101.   «Pe uriaş şi pe cel puternic şi pe omul războinic şi pe jude­cător».
Denumirea de uriaş o întâlnim aici atribuită [în sens] bun, fi­ind rară în altă parte, precum: «Se va bucura ca un uriaş care aleargă pe drum». «Îl va îndepărta pe uriaş». Pe cei care au vreun avantaj de la fire şi se deosebesc de cei mulţi prin alcătuirea trupului pentru înălţarea cunoştinţei sau pentru exercitarea virtuţii, pe aceştia cre­dem că îi numeşte uriaşi. Iar puternici pe cei care, cu propria îngriji­re şi atenţie, săvârşesc binele cel din fire.
Nu mai sunt războinici la iudei, căci nu au fost număraţi în registrele militare. Nici judecător, pentru că s-au predat judecători­lor care i-au luat prizonieri, pentru că a lipsit conducător în Iuda.
Totuşi, toate dintre cele care îi ameninţau din cauza necredin­ţei în Domnul pot să fie şi asupra noastră, dacă nu credem. Căci ne lipsesc şi nouă războinici care să ia armele Domnului şi să stea în chip nobil în faţa meşteşugurilor diavolului, când necredinţa ne stă­pâneşte şi suntem predaţi vrăjmaşilor. Dar să ne rugăm Domnului ca războinicul să nu ne fie îndepărtat, bărbatul întărit cu platoşa credinţei, având coiful mântuirii care îi păzeşte [părţile] vitale şi pi­cioarele întărite în pregătirea Evangheliei, având sabia trasă şi ga­ta să pedepsească orice neascultare şi, într-un cuvânt, ca bun mili­tar al lui Hristos care împreună suferă pentru Evanghelie, nefiind implicat în lucrurile vieţii, ca să placă Celui care l-a recrutat.


102.    Şi Biserica are judecători, care pot să-i aducă împreună pe frate cu frate, de care şi lumea este judecată, care şi pe îngeri îi ju­decă. De aceea, dacă vreodată sunt cei mai mulţi grăitorii în deşert şi înşelătorii, învăţând ceea ce nu trebuie, şi răzvrătesc case în­tregi de dragul câştigului ruşinos şi nu este cine să le închidă gura în Biserică unora ca aceştia şi nici care să le coboare semeţirile ridi­cate împotriva cunoaşterii Iui Dumnezeu, [atunci] trebuie să se ştie că [Biserica] a fost uitată din cauza înmulţirii neascultării ei. Şi dacă nimeni nu este înţelept, care poate să judece între frate [şi fra­te], ci se judecă înaintea celor necredincioşi din cauza lipsei sfin­ţilor, şi acesta este un semn al părăsirii; căci Domnul a îndepărtat şi pe judecător.
«Şi pe profet şi pe tâlcuitor». Întreaga profeţie a fost la iudei până la Ioan, iar începând cu acela le-a lipsit. Şi tâlcuitor duhovni­cesc al sensului Legii nu este între ei, din cauza învârtoşării din Is­rael. Dar şi în Biserică este darul profetic, prin Cel care a pus în Bi­serică mai întâi apostoli, apoi profeţi. De aceea, dacă vreodată in­tră necredincioşi sau neştiutori şi nu sunt nici mustraţi, nici jude­caţi, şi aceasta este un semn al părăsirii. Căci spune: «Dacă aţi pro­feţi şi ar intra vreun necredincios sau vreun neştiutor, el este mustrat de toţi, el este judecat de toţi, cele ascunse ale inimii lui sunt vădi­te». De aceea profetul este cel care, conform descoperirii Duhu­lui, vesteşte ceea ce va urma, iar tâlcuitorul este cel care prin înţele­gerea din compararea cu cele asemănătoare, prin experienţa celor de dinainte, anticipează ceea ce urmează; cel care spune: „dacă vom face cele ale sodomiţilor, vom suferi asemenea acelora” sau „dacă ne pocăim ca ninivitenii, vom fi miluiţi asemenea acelora”.

103.      «Şi pe bătrân».
Printre ameninţări este şi îndepărtarea bătrânului, ca cel care aduce prin prezenţa sa nu puţin folos. De aceea este oare bătrân cel care este învrednicit într-un fel anume de întâietate şi numărat în prezbiterat (preoţie)? Sau cel care poartă ireproşabil caracterul prezbiterului (bătrânului), mai ales cel fără experienţa unei femei? Dar dacă într-adevăr, după legea Domnului, este «bărbat al unei singure femei, având copii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânate sau neascultători, neîngâmfat, nemânios, nebeţiv, nepoftitor de câş­tig ruşinos, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înţelept, cuvios, drept, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să-i mustre pe cei potrivnici», acesta este bătrânul (prezbiterul, preotul) pe ca­re Domnul îl îndepărtează de la poporul cel păcătos.
Precum pe cel puternic şi pe cea puternică, precum puterea pâinii şi puterea apei, precum pe cel războinic, pe judecător, la fel şi pe bătrân. Când, deci, vezi pe unii care sunt vrednici să fie număraţi între prezbiteri că sunt necunoscuţi sau neglijaţi, şi în locul lor să fie propuşi cei nevrednici, să ştii că din cauza unui asemenea popor a îndepărtat Domnul bătrânul. De ce fel de schimbător de bani este nevoie ca cel încercat în acestea să nu rămână necunoscut o arată Dumnezeu marelui Său slujitor, Moise, când i-a încredinţat alegerea unor asemenea [oameni]. Căci, spune, «Adună-Mi şaptezeci de băr­baţi, dintre bătrânii lui Israel, pe care îi ştii tu că sunt bătrâni (prezbi­teri) ai poporului şi îi vei duce la cortul mărturiei şi vor sta acolo cu tine. Şi voi lua din Duhul care [este] peste tine şi voi pune peste ei şi vor primi împreună cu tine mânia acestui popor şi nu îi vei duce tu singur».

          104.    Dar trebuie ca aceştia să fie înaintaţi în vârstă, încercaţi de multe de-a lungul timpului, iar statornicia purtărilor arătând-o din cărunteţea care le-a apărut. Căci «slava bătrânilor este cărunteţea». Dar dacă undeva şi la vârsta tânără este găsită o minte (cu­getare) de prezbiter, darul nu trebuie necinstit, ci trebuie crezut Cel ce spune: «Cărunteţe este priceperea la oameni». Pentru cel care este la statutul de prezbiter (preot) mai mult decât albeaţa din păr [este] prezbiteratul din pricepere. Poate aceasta înseamnă cuvântul: «în faţa cârunteţii să te ridici [în picioare] şi să cinsteşti faţa bătrânu­lui». Căci dacă cineva, ca înţeleptul Daniel, este tânăr la trup, dar cărunt la pricepere, este mai drept să fie preacinstit decât cei care arată cărunteţi trupeşti într-o uneltire neînfrânată, ca bătrânii aceia din Babilonia, învechiţi în zile rele. De aceea harisma prezbiteratului a venit asupra lui Daniel, care era un copil şi un tâ­năr după vârsta sensibilă, dar avea cărunteţe înţelegătoare în pri­cepere. Căci nu au minţit cei care au spus: «Vino şi şezi în mijlocul nostru, pentru că ţie ţi-a dat Dumnezeu prezbiteratul». Astfel se poate ca uneori, când cei bătrâni vieţuiesc cu uşurătate şi nepăsare, tinerii să fie găsiţi mai de cinste. Mai mult, bătrânii dintre iudei sunt numiţi [aşa] în mod mincinos. Căci Dumnezeu a îndepărtat, ca pe cel războinic şi pe profet, tot aşa şi pe bătrân, de la poporul său. Iar Biserica să se roage să nu-i fie îndepărtat bătrânul (prezbiterul) care este vrednic de această denumire. Cât de important este acest lucru învăţăm din [istoria] lui Avraam, căci mulţi care au trăit mai mult decât el sunt listaţi în generaţiile de dinainte; Adam a trăit nouă su­te treizeci de ani; şi Matusalem nouă sute şaptezeci de ani şi a murit; şi Noe nouă sute de ani; şi niciunul dintre aceia nu [a fost] bătrân (prezbiter). Dar Avraam era bătrân după mărturia Sarrei, ca­re spunea: «Nu mi s-a întâmplat aceasta până acum, iar domnul meu e bătrân». Era bătrân datorită virtuţii care îi încărunţea sufletul.

105.       «Şi pe conducătorul peste cincizeci».
         Domnul Savaot ameninţă că îi îndepărtează cu ceilalţi şi pe conducătorii peste cincizeci ai iudeilor. Ce înseamnă aceasta? Că va lăsa să se confunde toată administrarea şi rânduiala bine organizată de la ei, vorbind de întreg [plecând] de la parte. Căci au fost puşi de către Moise conducători peste o mie şi peste o sută şi peste cincizeci şi peste zece, la sfatul lui Ietro, ca aceştia să cântărească poporul şi să preia asupra lor pricinile mai mărunte ale celor care au nevoie de judecată; ameninţarea către ei este că această ordine va fi înde­părtată. De aceea ameninţă că îi îndepărtează de la ei şi pe conducă­torul peste cincizeci, şi pe războinic şi pe judecător şi pe tâlcuitor şi pe profet şi pe bătrân.

106.       «Şi pe sfetnicul minunat».
Mare este necesitatea şi folosul din sfatuire pentru viaţa oa­menilor, pentru că de unul singur nimeni nu-şi este suficient sieşi pentru toate, ci are nevoie de tovarăşi, mai mult pentru alegerea ce­lor folositoare, decât pentru lucrările trupeşti, încât omul nesfătuit este o corabie fără cârmaci, ca şi cum s-a întâmplat să fie lăsată bă­tăilor vânturilor. De aceea, dacă primim sfetnici în înţelegerile celor întâmplate, când ne hotărâm pentru suflet şi pentru cele care ţin de acesta, cum să nu trebuiască să-i căutăm pe sfetnicii minunaţi?!
         De aceea, iudeilor, de când au făcut sfatul cel rău cum să-L vândă pe Domnul, le-a îndepărtat Domnul Sfetnicul minunat, de ale Cărui sfaturi se minunau. Căci «erau uimiţi de învăţătura Lui», dar nu luau aminte la îndemnuri. Cum să nu fie Sfetnic minunat Cel ca­re în loc de «ochi pentru ochi» sfătuieşte [omul] ca celui care îl lo­veşte peste obrazul drept, să i se întoarcă şi celălalt, să nu se mâ­nie, să nu judece, să nu dorească cele ruşinoase, să nu considere [pe nimeni] vrăjmaş, ci să-i iubească pe cei ce îi urăsc, să nu se îngri­jească de cele pieritoare, să nu se neliniştească în cugetarea sa, să nu caute cele mărunte la Dumnezeu, să aibă în cer inima, acolo mutându-şi comorile, să fie cu Dumnezeu, să fie iubitor de fraţi, să arate compasiune, împărtăşind ceea ce are, nu în mâncăruri crezând [că se află] ceea ce este întinat, ci în inimă şi în intenţie?! Pe Acesta,Care sfătuia asemenea lucruri, atât de dumnezeieşti şi minunate, din cauză că nu a fost primit de către ei, Domnul L-a îndepărtat. De aceea Sfetnicul minunat nu mai este cu ei.
Să ne rugăm ca Biserica aceasta să nu fie lipsită de Sfetnicul minunat, pentru ca ori de câte ori îi vine cuiva timpul pentru sfatul despre cele de trebuinţă, înfâţişându-se în această casă - locul co­mun de sfat al sufletelor -, să găsească cuvânt de mângâiere, care aduce sufletelor, ca să zicem aşa, o lumină pentru găsirea celor de trebuinţă. Iar cel care, deşi sfatul bun îi este la îndemână, merge după voinţa inimii lui celei deşarte este asemenea lui Roboam, care, desconsiderând părerea izbăvitoare a bătrânilor, a urmat celor mai tineri, care fuseseră crescuţi împreună cu el, din cauza cărora a şi pierdut domnia asupra celor zece triburi.

107.       «Şi pe arhitectul înţelept».
După ce a fost îndepărtat de la iudei ajutorul Sfetnicului mi­nunat, Care s-a arătat că este Domnul nostru Iisus Hristos, a fost îndepărtat de la ei şi arhitectul înţelept, şi a devenit Apostolul nea­murilor, evreu dintre evrei, după lege fariseu, Pavel, devenit sluji­tor al lui Iisus Hristos, pe Care L-a prigonit. Care este argumentul cunoştinţei sale arhitectonice? El însuşi spune: «Ca un înţelept arhi­tect am pus temelia». Dar cred că şi Duhul Sfânt este arhitect al Bisericii lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Pavel: «Sunteţi îm­preună zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duhul» şi sunteţi împreună zidiţi cu ajutorul Duhului şi creşteţi într-un templu sfânt în Domnul. Deci pe cei care L-au lepădat pe Sfetnicul minunat, pe Dumnezeu Cuvântul, i-a făcut pustii de Arhitectul înţelept, Duhul cel Sfânt. De aceea, neavându-L pe Cel care îi armonizează şi îi în­tocmeşte împreună, sunt dezlegaţi şi dezbinaţi unii de alţii, nepu­tând să devină templu al lui Dumnezeu prin zidirea duhovnicească.
        Dar noi să ne rugăm ca Biserica să aibă ajutorul Duhului, pen­tru ca să fie ridicaţi pentru noi arhitecţi duhovniceşti, cum era Beţaleel, pe care Dumnezeu l-a umplut de Duhul dumnezeiesc, de Duhul priceperii şi al cunoştinţei, pentru a zidi după toate obiec­tele de arhitectură.
«Şi pe ascultătorul priceput».
Dacă după Solomon, «un cuvânt preţios este în urechea gata să asculte», acolo unde cuvântul nu se află, nu este nevoie nici de ascultare. Deci, dacă Sfetnicul minunat a fost îndepărtat, prin urma­re a fost îndepărtat şi ascultătorul cel priceput. Căci unde nu se gă­seşte argint, schimbătorii de bani stau degeaba. Este trist când cu­vântul e plin de sensuri şi e rostit potrivit faptelor, dar nu se găseşte cineva care să le asculte cu pricepere, pentru că nu are urechile su­fletului, pe care Domnul le caută pentru ascultarea cuvintelor Sale, spunând: «Cel care are urechi de auzit să audă».

108.     «Şi le voi pune conducători ai lor tineri şi batjocoritori vor domni peste ei».
Pedeapsa este dublă: cele bune sunt îndepărtate, iar [ei] sunt lăsaţi pradă celor mai rele. Căci după ce Stăpânul [şi] «Domnul a în­depărtat din Iudeea şi din Ierusalim puterea pâinii şi puterea apei, pe uriaş şi pe cel puternic, şi pe omul războinic şi pe judecător, şi pe tâlcuitor, şi pe conducătorul peste cincizeci, şi pe sfetnicul minunat, şi pe arhitectul înţelept, şi pe ascultătorul priceput», atunci Scriptura i-a ameninţat că le va trimite tineri drept conducători. Astfel a con­siderat cea mai grea pedeapsă ca cetatea să fie condusă şi adminis­trată de cei tineri. Căci tinereţea este uşuratică şi uşor de mişcat că­tre cele josnice; dorinţe greu de ţinut în frâu, nervi animalici, nesă­buinţe, obrăznicii, fumuri şi impertinenţe sunt patimi obişnuite ti­nereţii; invidii faţă de ceea ce îi este superior, suspiciune faţă de cele proprii. Un roi de nenumărate răutăţi este legat de tinereţe; de aces­tea toate au parte cei conduşi, pentru că răutăţile conducătorilor devin nenorociri pentru cei conduşi.
«Şi le voi pune conducători ai lor tineri». Cele bune sunt menţionate la singular - cel puternic şi cea puternică, războinicul, judecătorul, profetul, tâlcuitorul, conducătorul peste cincizeci, Sfet­nicul minunat, Arhitectul înţelept, ascultătorul priceput -, dar ameninţarea cu cele rele creşte la o mulţime: tineri drept conducă­tori şi batjocoritori vor domni peste voi. Nu cel care este tânăr ca vârstă este acuzat, ci cel copil în purtare. Căci nu cel mai mic în ani este cumva blamabil, ci cel care trăieşte după patimă. Aşa era Roboam, despre care s-a scris: «Roboam era mai tânăr şi fricos la inimă». De aceea şi Ecclesiastul spune: «Vai ţie, cetate, a cărui re­ge este mai tânăr şi conducătorii mănâncă dimineaţa». Căci nu cel tânăr la vârstă, ci cel nedesăvârşit la suflet este numit aici mai tânăr, într-adevăr în privinţa vârstei, că nu este un obstacol celui care do­reşte să trăiască după virtute, a arătat-o Domnul în cuvintele către Ieremia, spunând: «Să nu zici: sunt mai tânăr». Căci nu a negat că el este tânăr, dar a spus că nu este un obstacol pentru el tinereţea datorită desăvârşirii sufletului. „Căci la toţi, la care te voi trimite, te vei duce. Căci te-am văzut că eşti bătrân în cuget, [Eu] Cel ce văd nobleţea cărunteţii în ascuns”.

         109.      «Batjocoritori vor domni» peste cei care se înfăţişează pe sine slujitori păcatului. Căci dacă vrăjmaşul comun devine domn al lor, nu se foloseşte ca de ai lui, ci îi abuzează ca pe unii străini. Duşmanul nostru comun se făleşte cu cel prins cu înşelăciune de păcat, călcându-ne şi semeţindu-se asupra noastră, dar nu numai asupra noastră, ci şi asupra Domnului nostru, de la Care ne-a făcut să cădem şi arătând public diformitatea noastră, nu încetează să tri­umfe cu cei captivi şi să-i batjocorească pe cei supuşi. Căci de vreme ce el însuşi a fost făcut ca să fie batjocorit, căci aceasta este, se spu­ne, «începutul lucrărilor Domnului, făcut ca să fie batjocorit de către îngerii Lui»şi Psalmul: «Şarpele acesta, pe care l-ai făcut, ca să fie batjocorit», întorcându-ne nouă cele de care trebuia să sufere el însuşi, domneşte asupra noastră prin batjocură. De unde cel care percepe păcatul lucrat în el de la diavol spune: «Coapsele mele s-au umplut de batjocoriri». Şi aproape ca Samson, devenit pradă celor de alt neam din cauza desfrânării, fiind orbit de către ei, a fost pre­zentat pentru a fi batjocorit, la fel oricine pe care păcatul l-a orbit este batjocorit de către cei de alt neam.
Dar pe aceşti batjocoritori Domnul nu ameninţă că îi va ridica El însuşi, ca pe tinerii care conduc, ci spune că vor domni de la sine, de unde [reiese că] fiecare se va pune prin [propriile] fapte pe sine să domnească la ei. Poate din cauză că cei care urmează să-L răstig­nească îl vor batjocori pe Domnul în faţa crucii, au fost daţi în mâi­nile stăpânirii mai tinere, a romanilor, iar batjocoritorii, care nu au adevărul cu ei, au pus stăpânire pe ei. Dacă vezi că Biserica este condusă de cei care înrobesc cu viclenie cuvântul şi de mincinoşi cu făţărnicie, să ştii că batjocoritorii domnesc peste ea, care îi înşală pe cei mai nevinovaţi cu vorbe frumoase şi convingătoare.

110. «Şi poporul se va năpusti, om asupra unui om şi om asupra aproapelui său».
Profetul relatează în mod direct despre cele de dinaintea cuce­ririi Ierusalimului - ultima, după care au fost lăsaţi pradă împrăştierii -, fără să mai prezinte prin pilde profetice, ci descriind întâmplă­rile simplu şi pe faţă: când, năpustindu-se unii asupra altora, au umplut cetatea de răzvrătire şi ucidere, nu au fost mânaţi la înţele­gerea necesară de duşmanii care îi asediau, ci, luptându-se pentru cele de pe urmă, cetatea fiind deja cucerită, zidurile dărâmate, iar vrăjmaşii năvălind înăuntru, se băteau între ei pentru setea de con­ducere şi de întâietate. Şi au pătimit acestea pentru că le-au fost în­depărtaţi profetul şi tâlcuitorul şi bătrânul şi Sfetnicul minunat şi le-au fost puşi tineri drept conducători şi batjocoritori au domnit peste ei.
«Şi copilul se va ridica împotriva bătrânului, cel fără cinste asu­pra celui cu cinste». Cercetează însuşirile încălcării. Căci propriu răzvrătirii este să nu se mai facă deosebire, ci copilul să nu-l mai su­fere pe bătrân şi să se ridice împotriva învăţăturilor acestuia, iar cel fără onoare răzvrătindu-se în patima necinstei, să dorească să fie so­cotit mai nobil decât cel cu cinste.
Mă tem însă ca acestea să nu ni se aplice şi nouă, iar profeţiile să nu fie pentru timpul prezent, când copii tineri la vârstă, mai ti­neri (imaturi) în comportament, se ridică împotriva prezbiterilor (preoţilor) Bisericii, neadmiţând nici slujbele lor, nepăstrând nici buna rânduială cuvenită a Bisericii. Şi când cei care vieţuiesc cu rău­tate pornesc la război împotriva celor bine organizaţi, cei fără cinste se ridică împotriva celor cu cinste. Căci oare nu vedem oameni care în fiecare zi se ridică din beţie şi îmbuibare [şi] din bordeluri, dar vorbesc despre Dumnezeu şi îi judecă pe cei cinstiţi ai poporului?

111. «Căci un om îl va prinde pe fratele său şi pe aproapele tată­lui său, spunându-i: Ai haină, fii conducătorul nostru şi hrana mea să fie sub tine».
Acestea se referă în mod clar la timpul captivităţii iudeilor, când fiind epuizaţi de foame, au căzut în a se mânca unul pe altul, s-au apropiat de cei care păreau că o duceau bine, cerându-le con­ducerea: «Ai haină, fii conducătorul nostru». Adevăratul conducător nu este cunoscut din simbolurile din exterior, precum porfira, man­tia şi diadema, ci din faptul că deţine virtutea de conducător. Cel ca­re este condus de plăceri şi este purtat de diferite pofte, fiind rob al păcatului, nu este potrivit să conducă. Aici, totuşi, mărturia pen­tru putinţa de a conduce nu vine din împodobirea sufletului, ci din acoperământul hainelor.
       Noi să ne rugăm ca cei care conduc Bisericile şi învaţă poporul să aibă mărturia nu din acoperământul din exterior şi din aparenţa însuşită, ci din adevărul însuşi, ca să spunem: „Nu pentru că exterio­rul tău este împodobit şi pentru că închipuirea dreptei credinţe ţi-a reuşit de ajuns, ci pentru că Dumnezeu ţi-a îmbrăcat sufletul cu ha­ina mântuirii şi cu veşmântul veseliei şi te-a mărit cu orice bogă­ţie, fii conducătorul nostru, pentru ca din plinătatea în cuvânt şi în înţelepciune şi în fapte bune să ne găsim îmbelşugarea bucuriilor duhovniceşti din slujirea ta”. «Şi hrana mea să fie sub tine», adică partea de grâu să fie sub tine.

          112. «Şi răspunzând în ziua aceea, va spune: Nu voi fi conducă­torul vostru, căci nu este pâine în casa mea şi nici haină». 
         Iarăşi, Scriptura vorbeşte în enigmă despre revoltă, după istorie, relatând decăderea extremă a poporului, când cei târâţi de ei spre conducere nu aveau nici măcar o haină. Se arată dezbinarea lucrurilor din re­voltă, faptul că toţi se grăbeau să pună pe cel care putea să-i condu­că, dar fără învoială şi fără înţelegere, ci fiecare îl oprea pe primul întâlnit şi nu-l alegea pe cel vrednic, ci pe cel care îi era casnic, nici pe cel care putea să-i salveze, ci pe cel distins faţă de el după neam. «Căci, spune, îl va apuca omul pe fratele său sau pe casnicul tatălui sau» .
Să nu existe aceasta la întâietăţile din Biserici, ca cel care se întâmplă să deţină ceva să fie lipsit de hainele de nuntă şi golit de podoaba cuvenită, sărăcit de mâncărurile duhovniceşti şi să nu aibă în casa lui, adică în ascunsul inimii sale, pâine adevărată şi vie, care poate să întărească inima omului. Acum însă, mă tem ca nu cum­va la revolta iudaică să fi fost unii care se considerau nevrednici să-i conducă pe alţii din cauza simţirii sărăciei aflate la ei. Iar despre ce­le de acum, chiar dacă unii nu sunt îmbrăcaţi în Hristos, nici în mi­lostivirea îndurării, după apostol, dacă cineva îi apucă, nu îl refu­ză, iar dacă nu-i apucă, mulţi năvălesc, mulţi auto-hirotoniţi care îşi fac propagandă, care urmăresc strălucirea prezentă, fără să prevadă judecata care vine.
Dar Moise nu era aşa. Ci era în toate gata să se supună şi să asculte, când a fost trimis la popor. «Rogu-mă, Doamne, spune, alege pe altul pe care să-l trimiţi». Prin aceasta a făcut ca Dumnezeu să-l ţină mai aprig, arătând prin însuşi refuzul şi mărturisirea slăbi­ciunii că este vrednic de a conduce. De aceea preceptul este bun: «Nu căuta să fii judecător, ca nu cumva să nu poţi ridica nedreptăţi­le». Totuşi, cuvântul profetic spune că refuzul celor târâţi de către răzvrătiţi să conducă nu era întreg. Căci nu a spus simplu: „Nu voi fi conducător”, ci cu adăugarea: «Nu voi fi conducătorul acestui po­por»; şi a adăugat motivaţia.
113.  «Pentru că Ierusalim a fost pustiit şi Iudea a căzut împreu­nă şi limbile lor cu nelegiuiri sunt necredincioase faţă de Domnul».
         Căci Ierusalimul, ţinut până acum de mâna Domnului cu legă­tura unităţii, a fost acum pustiit şi aruncat. Şi Iudeea a căzut deopo­trivă, când sprijinul ei au fost luat. Nu sunt oare acestea suferinţele? Dar există oare grija de a bineplăcea Domnului şi strădania spre po­căinţă, încât de aici să vină nădejdea că suferinţele vor înceta? Dar «limbile lor cu nedreptăţi sunt necredincioase faţă de Domnul», şi nu sunt doar necredincioase, ci cu nelegiuiri. Astfel, prin faptul că ini­ma se înstrăinează de Dumnezeu şi este nesupusă legii dumneze­ieşti, limba lor, care trebuia să se ocupe ziua şi noaptea de legea Domnului, este răzvrătită şi nesupusă. „Ce să conduc deci?, spune Ierusalimul? Dar a fost aruncat şi pustiit. Iudeea? Dar nu mai stă drept, căci a căzut. Pe cei care se pocăiesc? Dar sunt nesupuşi cu limbile lor”. Poate că datorită slavei de dinainte este demn să îi con­duci pe unii ca aceştia. Dar spune: «S-a smerit slava lor şi ruşinea fe­ţei lor a stat împotriva lor». Adică aceştia nu au îndrăzneala să se uite în sus spre Dumnezeu, din cauză că păcatul nu este întâmplă­tor, ci este comparabil ca nivel cu cel al sodomiţilor; nu era în as­cuns, nici nu l-au făcut ruşinaţi, ci ca şi cum se bucurau de lucrarea celor rele, îl vesteau tuturor şi îl arătau, ca aceia care, grăbindu-se la plăcerile nelegiuite, nu-şi acopereau neruşinarea cu cuvinte frumoase. «Unde, se spune, sunt bărbaţii, care au intrat la tine? Scoate-i la noi, ca sa ne împreunam cu ei!» .
Au imitat acel păcat. «Căci păcatul lor, ca al Sodomei, l-au ves­tit şi l-au arătat». Cel care citeşte acestea în istoria care descrie suferinţele de dinaintea căderii Ierusalimului, va fi surprins de clari­tatea profeţiei. Totuşi, erau două cauze ale refuzului motivat al celor târâţi la conducerea poporului: neputinţa lor personală şi dificulta­tea lucrurilor, cei din popor fiind greu de îndreptat din cauza şuvo­iului mare al păcatului. Cuvântul de dinainte le conţine pe acestea amândouă: despre neputinţa proprie, cel care a refuzat conducerea spunând: «Nu este pâine în casa mea, nici haină», iar despre nepu­tinţa poporului de a se vindeca, din faptul că zice: «Nu voi fi condu­cător al acestui popor, pentru că Ierusalim a fost pustiit şi Iudea a căzut împreună şi limbile lor cu nelegiuiri sunt necredincioase faţă de Domnul. Căci nelegiuirea lor, ca a Sodomei, au vestit-o şi au arătat- o». Căci nu putea unul singur să-i izbăvească pe sodomiţi, ci era ne­voie de zece drepţi cel puţin, care să se roage pentru ei.

114. «Vai sufletului lor, pentru că au sfătuit un sfat rău împotri­va lor, spunând: Să-l legăm pe cel drept, pentru că nu ne este de nici- un folos. De aceea vor mânca roadele faptelor lor».
Apoi profetul, după ce a văzut că poporul aidoma Sodomei nu roşeşte să păcătuiască, când cade fără ascundere sau acoperire, ci vorbeşte deschis fără ruşine şi se mândreşte de cele ruşinoase, spu­ne plângându-i pe aceştia: «Vai sufletului lor, pentru că au sfătuit un sfat rău împotriva lor, spunând: Să-l legăm pe cel drept, pentru că nu ne este de niciun folos». Sfaturile împotriva drepţilor se întorc asu­pra capetelor celor care le-au sfătuit, după cum săgeţile aruncate se întorc de la corpurile tari şi rigide asupra celor care le-au tras. De aceea spune: «Au sfătuit un sfat rău împotriva lor, spunând: Să-l le­găm pe cel drept, pentru că nu ne este de niciun folos».
         Pe acestea le-au făcut iudeii la venirea Domnului. Căci L-au legat, L-au dus la Caiafa. Au legat mâinile binefăcătoare, care nu purtau venirea judecăţii, pentru că [aceasta] era distrugătoare a rău­tăţii. Dreptatea nu este de niciun folos celor nedrepţi, după cum nu este soarele celor care suferă de oftalmie. De aceea spune: «vor mânca roadele faptelor lor». Acestea sunt însă roadele acelor fapte: robie, împrăştiere, distrugerea Templului, căderea din slavă, ruşinea feţei lor, care nu le permite să se uite sus spre Dumnezeu, din cauza păcatului împotriva Celui Unul-Născut. Au pierdut, deci, îndrăznea­la de dinainte, nemaiavând profeţi, nici cult; legând Cuvântul, le­gând adevărul, legând lumina, legând dreptatea, legându-L pe Mân­tuitorul, legând doctorul, legând Izbăvitorul (Hristos este toate acestea, după înţelegerea felurită despre El), au fost lipsiţi de lumi­nă, au fost lipsiţi de cuvânt, au fost lipsiţi de adevăr; trăiau împreu­nă cu nedreptatea, sufereau de boli de nevindecat. Acestea sunt roadele faptelor, pe care le mănâncă.

115. «Vai celui nedrept Rele vor veni asupra lui după faptele mâinilor lui».
Spunem că acestea sunt zise despre judecata dumnezeiască, ce va răsplăti fiecăruia după vrednicie. Dar dacă [se spune] de aceea: «Vai celui nedrept, căci rele vor veni după faptele lui asupra lui», în care nedreptatea nu a trecut în faptă, ci s-a împlinit în ascunsul inimii, oare nu va fi adusă pedeapsa [şi asupra aceluia], încât i se po­triveşte şi lui vai-ul? Sau vorbind de ceea ce este săvârşit cu răutate, ţi-a lăsat ţie să te gândeşti prin analogie la restul. Căci este un rău deplin să păcătuieşti în conştiinţă şi în faptă, dar o jumătate de rău când păcatul stă [doar] în pornirea cugetului. Cel care păcătu­ieşte în cuget nu este deloc nesusceptibil de pedeapsă, ci pe cât este lipsit de rău, pe atât i se ridică suferinţele. Deci, vai celui nedrept, căci rele vor veni asupra lui după fărădelegile şi după faptele mâini­lor lui, pentru că mâinile sunt organe ale gândului. De aceea, după cum se mişcă partea conducătoare, astfel se mişcă partea lucrătoare.

116. «Poporul Meu, perceptorii voştri vă jefuiesc şi cei ce vă si­lesc domnesc asupra voastră».
Este glasul Celui care cheamă poporul şi împărtăşeşte suferin­ţa cu cei afectaţi: «Poporul Meu». Până să-L legaţi pe Cel drept, până să respingeţi folosul de la Acela, ce aţi suferit? Acum aţi devenit le­gaţi cu multe datorii. De aceea aţi fost predaţi celor care recuperea­ză datoria, care pentru că nu găsesc la voi grâne, nici belşug de roa­de, vă jefuiesc pe voi, cei mici şi neînsemnaţi, adunând roadele zdrobite ale sufletului vostru. Asemenea suntem noi, când ne pocăim prea puţin şi neînsemnat şi fără roade. «Căci ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera». Cel care seamănă din belşug în Duhul cu pocăinţă vrednică de pomenire mila, îndurarea, rugăciunea, dreptatea, lacrimile neîncetate, acela, semănând cu lacrimi, va sece­ra cu bucurie, ridicând snopii pocăinţei, ca să plătească tot ceea ce trebuia perceptorului. Dar celui care, în pocăinţa pentru păcatele de dinainte, seamănă puţin în milă, în rugăciune, cultivând un pai golit de roade, nu i se va permite de către perceptor să-l aibă nici pe aces­ta.
Cine este acest perceptor, învăţăm din îndemnul după Evan­ghelie, când Domnul spune: «Şi când mergi cu acuzatorul tău la conducător, dă-ţi silinţa să scapi de el pe cale, ca nu cumva să te tâ­rască la judecător, şi judecătorul să te predea perceptorului, iar per­ceptorul să te arunce în temniţă». Observă, dar, aici acuzatorul şi calea, apoi conducătorul care are întâietate asupra acuzatorului nos­tru. Căci calea este viaţa noastră, iar acuzatorul este puterea care se luptă cu noi şi care ne însoţeşte în viaţă, uneltind prin orice metodă să ne întoarcă de la calea care duce spre Dumnezeu. Iar conducăto­rul [este cel] despre care Domnul a spus: «Acum a venit conducăto­rul (stăpânul) lumii acesteia şi nu va găsi nimic în Mine». Nu a gă­sit nimic în Domnul, pentru că «păcat nu a făcut, nici vicleşug nu s-a aflat în gura Lui», Cel ispitit întru toate după asemănarea [noas­tră], afară de păcat.

117. De aceea, când găseşte în noi multe, ne predă Judecătoru­lui prin multe frânghii ale păcatului cu care ne trage după sine, [frânghii] cu care ne-am legat noi înşine. Iar Judecătorul, Căruia Ta­tăl I-a dat toată judecata, primindu-ne de la cel vrăjmaş şi răzbu­nător încărcaţi cu multe acuze, ne va preda preceptorului, rânduit pentru pedeapsă. Acesta ne va arunca în temniţă, adică în locul de pedeapsă, silindu-ne cu biciuiri chinuitoare şi recuperând până şi de la cel mai mic păcat [făcut] de noi din nepurtare de grijă. De aceea Domnul ne sfătuieşte cât timp suntem pe cale cu acuzatorul, să ne dăm silinţa să scăpăm de el, adică să săvârşim fapte pentru elibe­rarea de vrăjmaş şi să nu aşteptăm [până] când suntem duşi, când vine ceasul din urmă, în care conducătorul stând ne va cerceta. Da­că acesta găseşte multe de ale lui în viaţa noastră, ne va preda Jude­cătorului, acuzându-ne şi nelăsându-ne să negăm, amintindu-ne despre locul în care am făcut păcatul, ca unul care se afla cu noi şi lucra împreună cu noi răul, despre modul în care l-am săvârşit, des­pre dispoziţia cu care am păcătuit. De aceea, câtă vreme suntem stăpâni pe ceea ce facem, să ne dăm silinţa să scăpăm de acuzator.
«Şi cei ce vă silesc domnesc asupra voastră». Cei care îi silesc pe cei săraci, care sunt supuşi multor datorii, îi târăsc în robie. De aceea este bine să nu datoreze [nimic], iar în al doilea rând să nu fie lipsit să îşi plătească datoria. Altfel, este neapărată trebuinţă să ajungă rob când îi sunt prezentate cerinţele. Aceasta [se arată] prin [cuvintele]: «Şi cei ce vă silesc domnesc asupra voastră».

118. «Poporul Meu, cei ce vă fericesc vă înşală şi cărarea picioa­relor voastre o strică».
        Cei conduşi de tineri şi stăpâniţi de batjocoritori, cei jefuiţi de preceptori şi duşi în robie din cauză că nu aveau [cu ce] să plătească şi care şi-au pierdut libertatea din cauza sărăciei extreme, mai de­grabă sunt vrednici să de milă, decât să fie fericiţi. De aceea, cel care îi fericeşte pe unii ca aceştia, săvârşeşte o faptă de linguşitor, depă­şind din complezenţă ceea ce este potrivit, [şi] vătămând peste măsură îi duce la rătăcire, îndepărtându-le percepţia asupra păcatelor, iar cărarea picioarelor celor pe care îi înşală cu fericirea peste cuvi­inţă este stricată. De aceea necazurile îndeamnă la umilinţă, iar feri­cirea aduce îngâmfare.
A spus în general, «popor», arătând că nu doar acesta care se află în umilinţă, găsindu-se în suferinţele enumerate, ci orice popor în general, fiind o adunare de oameni, formată din diferite profesii, vârste şi vieţi [aparte], nu se poate în întregime încadra în fericire la acelaşi nivel. Căci alte evenimente proprii îl afectează diferit pe fie­care: pe unul chinurile bătrâneţii, pe altul răutăţile robiei; pe altul sărăcia, pe alţii pierderea casnicilor, pe alţii bolile. De aceea, cum să nu fie înşelătoare fericirea atribuită întregului popor?
Desigur Domnul, chiar şi când indică mulţimea prin fericire: «Fericiţi cei săraci cu duhul», şi: «Fericiţi cei ce flămânzesc», şi: «Fericiţi cei ce plâng», adresându-se celor prezenţi, arată că ferici­rile sunt uşor de numărat. Căci este clar că a făcut cuvântul despre ucenici, care învăţaseră lăudata smerenie a cugetului şi care, după asemănarea cu El, «Care sărăcise pentru noi», îşi asumaseră sără­cia în cugetare. De aceea spune: «A voastră este împărăţia ceruri­lor», şi: «Fericiţi cei ce flămânzesc acum, că aceştia vor fi sătu­raţi». Dacă «strâmtă este calea şi puţini sunt cei care o găsesc», cum se poate ca mulţi să fie fericiţi? De aceea, cel care fericeşte în­tregul popor duce cu totul la înşelare şi îl tulbură, nelăsându-l să meargă liniştit pe cale.
          Este uşor ca cei care nu ascultă să fie prinşi în patima laudelor, din cauza iubirii de sine fiecare fiind supus cu uşurinţă vicleşuguri­lor linguşirilor. Omul nu trage foloase, nici dacă se umileşte şi se re­trage când cade sub acuzaţiile unora, nici dacă din ignoranţa despre cele ale sale se umflă şi se îngâmfă cu uşurinţă prin laude. Dar de vreme ce cărarea este un drum bătătorit mai înainte şi străbătut de cei care l-au apucat anterior, cel care nu le permite celor lăsaţi în urmă de zelul celor care merg în faţă să ajungă la simţirea întristării, ci îi fericeşte pe cei care păcătuiesc ca şi cum ar fi drepţi, acela strică [deci] cărarea picioarelor lor.

119. «Dar acum Domnul va sta la judecată şi va aduce la judeca­tă pe poporul Său».
Prin judecata şi priceperea dumnezeiască, după nespusa înţe­lepciune, toate sunt împărţite fiecăruia după merit, atât cele care in­tervin acum, cât şi cele din veacul viitor. De aceea, spune, dacă po­porul a făcut asemenea fărădelegi, Domnul a adus asupra lui ase­menea [pedepse]. Pentru că era nevoie ca cele care ţin de dreptatea lui Dumnezeu să fie oarecum arătate că nu depăşesc măsura ne­dreptăţilor prin mulţimea de pedepse, se spune: «Dar acum Domnul va sta la judecată», încât acest «acum» să fie deosebit de veacul vii­tor.
Sau poate «acum» pentru noi înseamnă timpul scurt şi neîm­părţit, dar pentru Dumnezeu toate sunt prezente în percepţia lui «acum». Căci nimic nu îi este trecut, nimic nu urmează, ci toate sunt de faţă; şi toate cele aşteptate de către noi de departe se arată ca deja prezente sub ochii dumnezeieşti, încât la Dumnezeu «acum» include şi veacul viitor. Pentru că timpul hotărât pentru ju­decată nu este departe faţă de Dumnezeu, înţelegem că «acum» se referă la judecata universală. Va sta la judecată, desfăşurând cuvin­tele judecăţii Sale, după care va da pentru faptele înseşi răsplata dreaptă a unor asemenea pedepse, încât şi cei condamnaţi vor as­culta judecata rostită împotriva lor ca fiind cea mai dreaptă.

120.   «Şi va aduce la judecată pe poporul israelit».
         Căci cei care au păcătuit sub Lege, prin lege vor fi judecaţi, dar nu şi celelalte popoare, căci cei care au păcătuit fără Lege, fără Lege vor fi pierduţi şi: «Cei necredincioşi nu se vor ridica la judecată» ci la osândă. Pentru orice legiuitor, judecata faţă de cei jude­caţi după legea scrisă de el se face prin comparaţia dintre faptă şi in­tenţia legiuitorului. De aceea Domnul spune: «Cuvântul pe care l-am spus, acela vă va judeca», pentru că gândurile se vor ridica unele împotriva celorlalte: cel insuflat de la Domnul şi cel care în­demna spre păcat.
Căci după Osea, fiecare va fi înconjurat de sfaturile sale. Vom vedea deodată prin amintire toate faptele ca şi cum ar sta îna­intea noastră şi arătate faţă în faţă în mintea noastră cu chipurile proprii, aşa cum a fost fiecare făcută sau cum a fost spusă. De vreme ce Domnul va arăta fără vreo lipsă toate cele făcute de El însuşi pe care le-a asumat cu privire la grija faţă de neamuri, se spune că va birui în judecata faţă de noi. Nu este potrivit să credem că va tre­ce mult timp ca fiecare să se vadă pe sine cu faptele sale şi pe Jude­cător şi consecinţele, căci în tribunalul dumnezeiesc, mintea, printr- o putere de negrăit, îşi va plăsmui într-o clipită, îşi va zugrăvi toate şi va vedea ca într-o oglindă în partea conducătoare (raţiune) chipu­rile celor săvârşite.

121.  «Domnul însuşi va veni la judecată cu bătrânii poporului şi cu conducătorii lui».
        Cum arată Scriptura o mai mare tulburare prin: «Domnul în­suşi va veni la judecată».Căci despre popor se spune: «Domnul va sta la judecată şi va aduce la judecată pe poporul Său», dar despre bătrâni (prezbiteri) şi conducători: «Domnul însuşi va veni la jude­cată». Mai întâi, ca să învăţăm că fiecare vom fi judecaţi în tagma proprie: poporul, bătrânii (prezbiterii), conducătorii. «Căci cel mai mic este miluit, dar cei puternici vor fi încercaţi cu putere». Este clar că Cel care vine la judecată, nu vine să judece, ci să discearnă. Căci nu este [potrivit] celui care judecă să meargă la judecată cu cei judecaţi, ci celor care se judecă între ei să se înfăţişeze înaintea celui care judecă. Venind la judecată cu ei, îi va încrimina direct acuzator: «De ce aţi pus foc asupra viei Mele şi prada celui sărac de ce este în casele voastre? De ce aţi nedreptăţit pe poporul Meu?».
Să cumpănim, noi, bătrânii (prezbiterii) şi conducătorii popo­rului, ce vom răspunde Acuzatorului. Dar mai degrabă să ne rugăm să nu ne fie găsite unele ca acestea vrednice de a fi incriminate. Căci este clar că Scriptura se referă Ia noi, cei puşi în fruntea poporului, atât în prezbiterat (preoţie), cât şi în vreo cinste mai mare. „V-am încredinţat o vie îmbelşugată, cu totul adevărată, ca să facă roadele necesare prin îngrijirea voastră. Dar voi nu numai că aţi uscat-o, dar aţi şi incendiat-o”. Aceasta se întâmplă, când pe lângă faptul că nu învăţăm cele de trebuinţă, primim în vie încă şi incendierea din ne­credinţă, care ca o flamă se întinde pretutindeni şi le cuprinde me­reu pe cele din continuare.
Cei care arată uscate, deformate şi fără roade ramurile până acum înflorite şi îmbelşugate şi cei care nu sting patimile care vin din săgeţile aprinse ale diavolului, ci permit prin slăbiciunea vieţii lor ca ele să fie multe, [unii ca aceştia] incendiază via. Dar şi cel care prin lăcomia plină de plăcere îi invită pe mulţi la dorirea lucrurilor străine, [şi acesta] incendiază via. Continuă oricum: «prada celui să­rac de ce este în casele voastre». Încât şi cei care adună avere ne­dreaptă din pradă şi violenţă dau o ocazie de incendiere viei, popo­rul întreg fiind condus la lăcomie unii împotriva altora prin exem­plul rău al celor care au întâietate. Deci dacă suntem prezbiteri şi conducători care nu cultivă via prin învăţătura sănătoasă şi prin exemplele bune din propria viaţă, suntem acuzaţi de acestea. Pe bună dreptate vom şi auzi: «prada celui sărac este în casele voastre», dacă avem în case [lucrurile] date în scopul eliberării celor săraci, jefuindu-i astfel pe cei nevoiaşi.

122.  «Pentru ce nedreptăţiţi poporul Meu şi faţa săracilor o ru­şinaţi».
       Este un obicei al celor care nedreptăţesc şi jefuiesc, ca de câte ori sunt acuzaţi de cei nedreptăţiţi, să-i ruşineze cu obrăznicii şi batjocuri, bârfindu-i, ameninţându-i cu loviri şi calomniindu-i ca pe nişte pisălogi. De aceea nu spune doar: „nu nedreptăţiţi pe cei să­raci”, care sunt uşor de jefuit şi uşor de uneltit împotriva lor din ca­uza izolării, ci şi „ruşinaţi feţele celor săraci”. Ruşinea care vă vine din nedreptate, cea din tirania voastră [cu care] întoarceţi spatele săracilor, influenţaţi martorii, angajând avocaţi, păcălind judecăto­rii, până când pe lângă nedreptatea rămasă aduceţi celor săraci şi ruşinea calomnierii.
Acuza noastră se face şi altfel când îi ocărâm cu străşnicie pe cei săraci de aceleaşi greşeli, arătându-le greşelile public şi necru­ţând niciun reproş, demonstrând zelul lui Dumnezeu cu cei săraci şi din aceasta ruşinându-le feţele.
Dacă sunt unii săraci fericiţi, care prin credinţa în Dumne­zeu le-au dispreţuit pe toate şi în nădejdea bogăţiei după Dumnezeu au desconsiderat belşugul lumesc, [atunci] cei care conduc în mod rău poporul, în loc să-i fericească pe cei care sărăcesc astfel, calomniindu-i, considerându-i de nimic şi bârfindu-le smerenia lă­udabilă a cugetului, sunt pe bună dreptate acuzaţi, mai ales dacă sunt prezbiteri sau conducători, că ruşinează feţele sfinţilor săraci. Aşa de sărac era Ioan, neavând nici casă, nici slujitor, nici bou de arat, nici lot de pământ, nici pat, nici masă, nici pâine. Aşa era Ilie. Aşa era fiecare dintre sfinţi, care umblau «în piei de oi, în piei de ca­pră, lipsiţi, strâmtarăţi, rău primiţi».

123. «Acestea zice Domnul: Pentru că s-au semeţit fiicele Sionului şi umblă cu gâtul semeţ şi cu semne din ochi, trăgându-şi în mersul picioarelor hainele deopotrivă şi jucându-se deopotrivă cu pi­cioarele, Dumnezeu le va umili pe fiicele conducătoare ale Sionului».
         Deşi Scriptura arată în principal ceva mai important, totuşi ce­le spuse conţin şi ceva folositor şi moralizator în sine pentru mul­ţimi. Căci restrânge viaţa celor nestăpânite, care arată prin înfăţişa­re, chip, mers şi haine uşurinţa spre desfrânare. Când se îngâmfă cu frumuseţea trupului, se semeţesc peste celelalte, folosindu-se de obrăznicie zadarnică şi falindu-se cu un lucru care înfloreşte şi trece degrabă, apoi îşi poartă semeţ gâtul pentru ca faţa lor să fie vizibilă tuturor. Femeia demnă şi decentă, plecându-şi de ruşine privirea spre pământ, îşi are faţa aplecată în jos, dar cea care îşi propune să prindă mulţi în capcana frumuseţii umblă cu gâtul semeţ.
«Şi cu semne din ochi». Este acuzarea unei femei care duh­neşte a desfrânare, [aceea] că se uită curioasă cu ochii, că îşi arată neruşinarea sufletului cu privirea, că zâmbeşte, că incită cu ochii în mod desfrânat, aruncând prin ochi un venin mortal. Ceva asemănă­tor cu aceasta are şi povestea despre vasilisc*, despre care spun că nimiceşte doar din privire cei la care se uită. De aceea cuvântul se irită împotriva celor care umblă cu gâtul semeţ, adică [având] o faţă neruşinată şi semne din ochi. Semeţia gâtului este o dovadă că nu se supune jugului cumpătării, că dându-şi aere şi trăind în lux, păşeşte trăgându-şi hainele şi îşi face mersul nenatural, urmând lasciv un ritm fals. Pentru acestea «Dumnezeu le va umili pe fiicele conducă­toare ale Sionului». Pentru că nu au ales de bună voie smerenia, ci au umblat cu gâtul semeţ, le va umili, spune, pe conducătoarele lor, pe fiicele Sionului.
         Încă şi acum se pot vedea în multe locuri femei iudaice (evrei­ce) jucându-se cu picioarele şi neascultând de glasul profetului. Vai, fiicele Bisericii să nu fie acuzate de acestea! Căci multe, ca într-o gloată în faţa celor care vin Ia cuvântul dumnezeiesc, în zilele de sărbătoare, necunoscând bucuria duhovnicească, se dedau jocurilor nedemne, tăvălindu-se în petreceri şi în beţii şi nu păzesc porunca ce spune: «Ochii tăi să privească drept».Întorcându-şi ochii pieziş şi mutându-i într-o parte, fac dovada intenţiei [lor] rele. În multe locuri semnele cu ochii sunt blamate, ca în Pilde, unde despre unul rău se observă: «Face cu ochiul, dă din picioare», şi iarăşi: «Cel ca­re face cu ochiul cu vicleşug va aduna oamenilor supărări», şi: «Cei ce mă urăsc fără motiv şi fac semn cu ochiul».
Uneori aceste acuze vin şi asupra bărbaţilor, care cu cuget lă­udăros se îngâmfă faţă de cei inferiori, care se poartă arogant în în­făţişare, şi cu semne de sprâncene îşi arată aroganţa, care umblă ritmat cu mers mândru şi înălţat, coborându-şi haina până la glez­ne, arătând aroganţă, care se dedică unor jocuri fără măsură, dar pe care îi aşteaptă căderea de la semeţie prin umilire, aşa cum s-a ame­ninţat.

124.  «Şi Domnul va descoperi înfăţişarea lor».
Această înfăţişare semeaţă, făcută pentru desfrâu şi orice gând nestăpânit, săvârşită în inimile celor care nu se păzesc, Domnul o va descoperi, când la arătarea celor ascunse acoperămintele de carne vor fi îndepărtate, iar sufletul se va expune gol şi în sine cu faptele neruşinării. Uneori descoperirea înfăţişării se face şi aici spre bi­nele celor pentru care este lucrarea, încât, fiind dezgolite cele care până atunci scăpau din vedere multora şi neruşinarea cea faţă de păcate venind la cunoştinţa celor mulţi, să se întoarcă ruşinaţi cei care până atunci rămâneau în rău din cauza ascunderii. De aceea, este lucrarea Domnului să descopere înfăţişarea mincinoasă şi pre­făcută.
         Dacă unii dintre noi, cei puşi în cinste, ascund sub aparenţă o viaţă nedemnă, să se teamă de Cel care urmează să descopere înfăţi­şarea noastră şi să arate sfaturile inimilor noastre, încât în ochii tu­turor vor fi prezentate gândurile rele care sunt în fiecare. Pe fieca­re dintre noi îl vor înconjura sfaturile lui şi faptele vor sta de jur împrejur cu însuşirile proprii, aducându-ne ruşine şi ocară veşnică,când se vor dovedi cele contrare Scripturii, [anume] că cel care propovăduieşte să nu se fure va fi găsit hoţ, cel care spunea să nu se comită adulter este descoperit că are parte cu adulterii, cel care îi detestă pe idoli că nu se îndepărtează de acest sacrilegiu. «Căci nu este nimic ascuns care să nu se arate şi nimic tainic care să nu se des­copere».

125. «În ziua aceea va îndepărta Domnul slava îmbrăcămintei lor şi podoaba lor».
Pentru că s-au folosit necuvenit de cele date spre folos, «va în­depărta Domnul slava îmbrăcămintei lor», cu care s-au acoperit spre rău pe sine şi pe cei pe care i-au întâlnit. De aceea, orice femeie care s-a folosit în mod rău de acoperământul hainelor este ameninţată cu îndepărtarea [acestora]. De vreme ce umblă, se spune, trăgându-şi hainele laolaltă, nu folosindu-se de îmbrăcăminte, ci abuzând de ea, li se porunceşte să se dezbrace de slava îmbrăcămintei. Totuşi, Domnul va îndepărta şi de la noi slava îmbrăcămintei, dacă suntem arătaţi că ne folosim nevrednic de ea, călcând pe ea şi umplând-o de necurăţii trupeşti. Dar cine este această îmbrăcăminte, dacă nu hai­na sfinţilor, Domnul nostru Iisus Hristos? Căci «câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat», pe Care Domnul îl va îndepăr­ta de cei care calcă prin păcătuire Trupul şi socotesc [ceva] obişnuit Sângele Legământului. Simbolurile acestei îmbrăcăminţi erau ha­inele lui Israel care nu se uzau, despre care s-a scris în Deuteronom: «Hainele voastre nu s-au uzat şi sandalele din picioarele voastre nu s­au învechit». Pentru că şi sandalele sunt simboluri ale pregătirii Evangheliei păcii.
         Hristos Iisus ne-a dat un Legământ Nou, care rămâne nou şi nu se învecheşte niciodată. Căci pe cât ne folosim de acesta şi de sandale, pe atât [ele] rămân şi mai noi, pregătirea Evangheliei în ur­cuşul credinţei în Hristos fiindu-ne şi nouă mereu proaspătă.
«Şi franjurile».
Domnul ameninţă prin profet că îndepărtează de la femeile înfrumuseţate şi franjurile. Termenul kosymbos (franj) nu este cu­rent în uzul limbii greceşti, din care cauză înţelesul lui nu este clar. Atât că, de vreme ce găsim în pregătirea veşmântului arhiereşti o haină cu franjuri, având rodii mici şi clopoţei, înţelegem franjurile ca benzi de ciucuri, suspendaţi împreună cu clopoţei de aur şi cu rodiile mici de poale, pe care în excesul de lux şi fiicele Sionului le imitau în acoperământul propriilor haine. Prin acestea au batjocorit însemnele preoţeşti, purtând tivuri albastre şi violete cu ciucuri suspendaţi de margine.

126.   «Şi semilunile şi colierul şi podoaba feţei lor».
Cercetează podoaba feminină, pe fiecare în parte, destrămând migala înfrumuseţării. Căci Domnul va îndepărta semilunile şi coli­erul. Altul redă mai clar „semilunile”, spunând „şi salbele”, iar în loc de „colierul” spunând „lănţişoare”. Semiluna este o podoabă de aur purtată în jurul gâtului, lucrată în cerc, pe care o pun femeile dorind să-şi expună gâtul nud şi să dezgolească fără ruşine ceea ce mai decent este să acopere. Şi „colierul” este o podoabă, iar el desi­gur coboară şi descinde pe piept, suspendat de lanţuri largi, care ca să fie văzut, trebuie ca cele din jurul pieptului să nu fie deloc acope­rite decent.
         «Şi podoaba feţei lor». Sunt şi unele culori dorite de femei pen­tru podoaba feţei: alb şi roşu, iar altă [culoare] este negru. Una falsi­fică albeaţa trupului, roşul îmbujorează obrajii, iar negrul desenează sprâncenele în semicerc în jurul ochilor. Pe aceasta ameninţă Dom­nul că o va îndepărta, ca să nu fie răpită, spune, cumpătarea bărbaţi­lor, nici ochii vrednici de milă ai celor mai tineri să nu fie furaţi prin acest machiaj. Sau acestea vor fi îndepărtate atunci când toate lu­crurile vor sta goale în faţa Judecătorului, când sprâncenele vor fi căzute, obrazul plecat, culoarea palidă de teamă. De aceea Domnul îndepărtează şi podoaba, dar şi alcătuirea podoabei de slavă, ca şi cum [ar respinge] şi materia care înfrumuseţează, dar şi priceperea din artă. Şi de vreme ce cugetul trufaş nu se poate semeţi cu unul singur [din acestea], nici îngâmfa [numai] cu el, ci vine cu toate pu­se deodată, [de aceea] Domnul ameninţă că va îndepărta şi alcătui­rea podoabei. în ce fel este podoaba, la fel este desigur şi slava pen­tru ea. Dacă podoaba este trupească şi zadarnică, pieritoare şi fără substanţă este şi slava pentru ea.

127.  «Şi lanţurile şi brăţările şi plasele pentru păr».
Toată podoaba enumerată este preocuparea unei femei care îşi dă aere, adică [este] trufaşă şi destrăbălată. În special lanţurile, având acelaşi nume cu luxul, erau probabil purtate în jurul braţe­lor. Brăţările sunt puse la încheieturile mâinilor pentru a fi arătate. Dar câteodată există şi brăţări luate spre bine, ca atunci când pe sfânta Rebeca bătrânul (prezbiterul) casei o înfrumuseţează. Căci trebuia pentru cea care urma să devină soaţa patriarhului ca partea lucrătoare a sufletului să îi fie învăţată mai înainte de către cel care o logodise. De aceea i-a împodobit cu brăţări de aur mâinile, adi­că prin fapte de cinste. Zece galbeni era greutatea lor, căci în zece capete este rezumată întreaga păzire a Legii. Şi cercei, având gre­utatea de câte o drahmă***,căci este potrivit ca ascultarea să fie în­frumuseţată cu credinţa într-un singur Dumnezeu.
       Aici, totuşi, brăţările sunt scoase, din cauza celor care se în­gâmfă cu podoaba brăţărilor, când Scriptura ne arată în general că cel care se înfumura că le poate [face lucruri] puternice este părăsit de grija [dumnezeiască] care îl cuprindea. Iar plasa pentru păr pare a fi ceva împletit cu firele ca prin fineţea ei proprie să evidenţieze culoarea firelor. Nimeni să nu le considere pe acestea de mică valoa­re! Căci noi nu suntem mai sfinţi decât Duhul, ca să dispreţuim a cerceta termenii din Scriptură. Am învăţat în [Cântarea] Cântărilor că plasa de păr a miresei cântate este slăvită. «Căci capul tău, spune, este asemeni Carmelului, iar plasa ta de păr ca porfira».

128.   «Şi cerceii şi inelele».
Am învăţat o folosire lăudată a cerceilor la logodna Rebecăi, simbol al faptului că învăţăturile bune despre adevărul din cele inte­ligibile urmează să-i fie transmise când este în casa lui Avraam. Dar în multe locuri le-am observat pe acestea blamate. în primul, când urmând să ajungă în Betel, femeilor li s-a poruncit de către Iacob să le îndepărteze împreună cu dumnezeii străini, fiind un obstacol din cauza idolatriei şi din cauza folosirii cerceilor la intrarea în casa Domnului. Căci Betel se tâlcuieşte „casa lui Dumnezeu”. Apoi în Ieşire, Aaron fiind nevoit să facă un idol, a ales cerceii ca materie potrivită pentru pregătirea celor interzise. «Căci tot poporul, spune, şi-a scos cerceii de aur care erau în urechile lor şi i-au adus la Aaron şi a făcut din ei un viţel turnat». Dar şi Ghedeon, luând cerceii de la popor din prada de la ismaeliţi, «a făcut din ei un efod şi l-a aşezat în cetate şi s-a desfrânat tot Israelul în faţa lui acolo şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa lui». Iar aici aceşti cercei sunt bla­maţi din cauză că au înălţat cugetul fiicelor Sionului.
         «Şi cele cu margini de porfiră sau cu fâşii de porfiră». Bla­mează ca nefolositoare podoaba din îmbrăcăminte a femeilor care se înfrumuseţează, uneori cosând porfiră la margini, iar alteori punând-o la mijloc. Porfira este simbolul vicleniei, acoperind culoa­rea după fire şi arătându-şi propria strălucire, ca cei care sunt stră­lucitori în aparenţă, dar în adânc îşi ascund răul. Aceasta trebuie evitată fie că este la marginile vieţii, fie în mijloc. De aceea Scriptura le respinge şi pe cele cu margini de porfiră.

129.  «Şi acoperămintele cele pentru casă şi pe cele transparente laconiene»".
Scriptura arată excesul de risipă şi luxul abundent, spunând că acoperămintele pentru casă sunt transparente din cauza subţirimii deosebite. Ceea ce este extravagant la înfăţişare are ca scop preţui­rea de către oameni. Dar [faptul] că cel care petrece de unul singur în casă îmbracă [haine] transparente, când nimeni nu îl vede, arată tot abuzul excesiv faţă de ceea ce ni s-a permis spre folosire, încât imită acoperămintele laconienelor, care, refuzând ca necuviincios să se dezbrace direct la dans, se îmbracă în haine de in de o subţirime extremă, prin care arată cele pe care trebuia să le acopere de priviri­le bărbaţilor.
«Şi pe cele de vizon şi pe cele violete şi pe cele de vizon cusute cu aur şi cu [fir] violet».
        Deja imitaţii ale îmbrăcămintei preoţeşti, insultând sfinţii prin viaţa lor necuviincioasă din cauza excesului de lux, fiicele Sionului poartă [veşminte] de vizon şi violete; aceia (preoţii) îmbră­când asemenea simboluri ale stihiilor, din care sunt alcătuite toate, stăteau în cele sfinte făcând prin ei ispăşire în faţa lui Dumnezeu pentru lume. Căci vizonul reprezintă pământul, iar [firul] violet aerul, porfira apa, iar stacojiul focul. Dar nefiind mulţumite cu po­doaba din ele, au cusut şi aur pentru o diversitate şi o extravaganţă şi mai mare.
«Şi voaluri [pentru] paturi».
Pare că voalul este un acoperământ de vară, care se presu­pune că acoperă, dar nu îngreunează în [timpul] caniculei. După cum şi în Facere am învăţat că Rebeca la întâlnirea cu Isaac era în­veşmântată cu un voal. Cele pe care le blamează aici Scriptura se numesc voaluri, fiind puse pe paturi pentru odihnă din cauza exce­sului de lux. Şi totuşi, ceilalţi [traducători] nu redau deloc „paturi”. De aceea sunt marcate cu un obelisc, ca neavând niciun sens.

130.  «Şi va fi în loc de miros plăcut praf, în loc de brâu te vei în­cinge cu o funie şi în loc de podoaba de aur a capului vei avea pleşuvie din cauza faptelor tale».
         Parte a luxului este şi plăcerea din parfumuri, când înmires­mează aerul cu vreo licoare fumegată şi emană o prospeţime plăcu­tă. De aceea celor risipiţi de plăcere şi care îşi produc un parfum plăcut mirosului li se va da în loc praf de către Cel care [îi] amenin­ţă. Praful este pământ fin, ridicat în aer, care produce dificultate la respiraţie şi o mare neplăcere din cauza obstrucţiei. Căci sufletul se bucură de miruri şi tămâie, dar de miruri duhovniceşti, precum era cel care spune: «Suntem bună mireasmă a lui Hristos», şi: «Mul­ţumire lui Dumnezeu, Cel ce descoperă mireasma cunoştinţei Sale în orice loc».O asemenea mireasmă care emana din Iacob simţea ta­tăl Isaac: «Iată mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp plin, pe care l-a binecuvântat Domnul». Şi fetele în Cântarea [Cântărilor], simţind mireasma cerească a Cuvântului, spuneau: «Vom fugi spre mireasma mirurilor tale». Ungerea arhierească era un mir bun şi plăcut, vrednic să fie asemănat unirii dintre fraţi. Un asemenea mir are nevoie de un meşter care să fi primit de la Dumnezeu arta unguentelor pentru a face un unguent sfânt, care nu va fi pus pe trupul omului.
Totuşi, când plăcerea miresmei este dorită din nestăpânire, calea simţului este blocată de praf, pentru că Domnul binefăcător le-a administrat lor acestea. Poate pentru că în Templu erau mires­mele plăcute, mirul de ungere şi tămâia amestecată, dar Templul a fost distrus şi este acum în praf, dărâmat şi întins pe jos, în locul mi­resmei plăcute de atunci, după cultul conform Legii, acum este în praf, din cauza sufletelor care umblau cu semeţie şi cu gât nesupus, despre care se spune: «Iată casa voastră va rămâne pustie». Le stă totuşi în putinţă, dacă doresc să-şi scuture pulberea, să se umple de buna miresmă a lui Hristos după îndemnul celui care spune: «Scutură-ţi pulberea şi ridică-te, Ierusalime, şi îmbracă slava braţului tău».

131. «În loc de brâu te vei încinge cu o funie».
        Cel care se încinge pentru Dumnezeu îşi încinge coapsele în adevăr. Asemenea era Petru, care şi-a întins mâinile şi a fost încins pentru războiul lui Hristos de către cei care l-au chemat la mărturisirea adevărului până la moarte. Astfel, sfântul se încinge cu putere. Căci, spune, Dumnezeu este «Cel ce mă încinge cu putere», dar cel ce şi-a dezlegat acest brâu, se încinge cu legătura propriilor păcate, căci «fiecare se leagă cu funiile propriilor păcate». Biciul din sfori, care a alungat din sanctuar pe cei care profanau cele sfinte, era un simbol al acestora, Domnul arătând că pentru fiecare propriile îm­pletituri ale păcatelor se fac bice şi el este biciuit cu sforile păcatelor împletite în jurul lui.
«Şi în loc de podoaba de aur a capului vei avea pleşuvie din cau­za faptelor tale».
După cum cele care caută migala pentru arome contra firii şi le resping pe cele după fire, fiindcă nu suportă să respire [doar] aer simplu, ci îl colorează cu miruri şi cu tămâie, în cele din urmă au re­spirat nu aer curat, ci amestecat cu praf, tot aşa, de vreme ce nu au rămas la podoaba după fire a părului, care a fost dată femeilor ca acoperământ, ci şi-au împletit părul în plase [şi] s-au înfrumuse­ţat în mod vulgar, vor fi lipsite şi de podoaba după fire şi vor fi un spectacol de neprivit din cauza pierderii părului, care de la firea în­săşi a fost pus femeilor drept podoabă proprie din naştere. Căci dacă este ruşinos pentru femeie să se tundă scurt sau să se radă, oare nu este cu atât mai ruşinos să aibă pleşuvie, purtând [de data aceas­ta] urâţenia cu folos pentru cei care îşi chivernisesc rău tinereţea?
«În loc de haina cu fâşii de porfiră, te vei încinge cu sac».
         Şi lucrând aceasta spre folosul celor care se înfrumuseţează, Domnul porunceşte să fie această schimbare. Pentru că haina de porfiră este o ocazie de opulenţă şi lăudăroşenie, dar sacul este un mijloc de zdrobire şi smerire. Cel îmbrăcat într-o tunică de purpură nu îndrăzneşte să cadă la pământ şi să se închine lui Dumnezeu, din menajarea podoabei, ca să nu strice strălucirea îmbrăcămintei, dar cel care se îmbracă în sac, îşi are potrivit orice loc pentru închinare.

132. «Şi fiul tău cel preafrumos, pe care îl iubeşti, va cădea de sabie».
Pentru cei care urmează să fie crescuţi în obiceiuri netrebnice este mult mai avantajos să plece înainte de a ajunge în putere decât să se umple total de vieţuirea rea a părinţilor. De aceea, dacă ai un fiu foarte frumos la trup sau de arătos în ochii mamei, acesta va muri în putere şi în floarea vârstei, iar ca sporire a răului, [va muri] nu de la sine, nici prin moartea firească, ci în chip violent printr-o mână inamică, rănit de sabie.
«Şi cei puternici ai voştri vor cădea de sabie».
Suferind acestea, nu va avea puterea să se răzbune. Este o con­solare în răutăţi să te răzbuni pe cei ucişi şi să-i covârşeşti cu unele asemănătoare pe cei care au făcut necazuri. Nu-ţi va sta în putere nici aceasta. Căci toţi de o vârstă vor sfârşi în război, încât vor ră­mâne cei de o vârstă nefolositoare, care, din cauză că sunt neajuto­raţi, mai lesne suferă toate cele care le-ar fi în intenţia duşmanilor.
«Şi vor fi umilite şi vor plânge cuferele podoabei voastre».
Cuferele de aur, de argint, cu îmbrăcăminte scumpă, cu pietre preţioase, cât timp conţin bunurile, sunt socotite vrednice de multă strădanie şi grijă, fiind ţinute în case întărite, în locuri înalte, fiindu- le concepute zăvoare, chei, peceţi, paznici şi toate cele pentru stabi­litate şi pază, dar dacă sunt arătate goale de bunuri, vor sta deoparte neîngrijite şi aruncate.
Acestea să ne fie şi nouă de folos, căci sufletele care au primit darul cuvântului dumnezeiesc s-au făcut cămări pentru cele de cin­ste, vrednice să fie ţinute în comorile dumnezeieşti, dar când se ara­tă goale de podoabele dumnezeieşti, vor fi umilite, fiind aruncate, condamnate ca inutile. De aceea, spune, «Iehonia a fost socotit nefo­lositor, ca un vas de care nu mai este trebuinţă». De aceea, ca să rămânem în cămările împărăteşti, să nu predăm hoţilor mărgărita­rul cel de mare preţ, cu care am fost încredinţaţi.





[*]        Animal fabulos, descris de Pliniu cel Bătrân în Istoria naturală . Era un şarpe cu coroană (de unde şi numele de „[şarpe] împărătesc”) din Cyrenaica, înzes­trat cu puteri neobişnuite, ucigând cu privirea, extrem de veninos, încât şi plantele din jurul bârlogului său se ofileau. Putea fi însă ucis de nevăstuică.

[***]       Deşi greutatea drahmei a variat chiar în Atena (între 5,30 g - 7,30 g ), în sec. VI îdHr. s-a impus standardul atic sau atenian de 4,30 g .