marți, 31 martie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 2


65.  «Cuvântul care a fost către Isaia, fiul lui Amos, despre Iudeea şi despre Ierusalim».
După delimitarea primei viziuni, a fost cuvântul acesta către Isaia, fiul lui Amos. De ce însă acolo era «vedenie», iar aici este «cu­vânt»? Pentru că puterea dată de Dumnezeu sfinţilor Lui după harul Duhului este una. Căci este o cunoaştere a celor neînţelese, făcută în inimile sfinţilor prin descoperire şi iluminare. Dar după diferenţa lucrurilor cu privire la cunoaştere, ceea ce este descoperit se numeş­te fie vedenie, fie cuvânt. Acolo au fost arătate cele trecute: răutatea poporului, înstrăinarea de Dumnezeu, nerecunoştinţa faţă de bine­facere. Aici însă este profeţit viitorul. De aceea [este] «cuvânt», pen­tru că va fi în zilele din urmă. Totuşi, nici acolo nu este o vedenie cu ajutorul ochilor, nici aici cunoaşterea cu ajutorul urechilor, ci este o iluminare în inimă de la Duhul, Care fie arată cele trecute, fie spune de dinainte viitorul. Totuşi, şi aici iarăşi este despre Iudeea şi despre Ierusalim. Urmează să relateze ceva şi despre celelalte neamuri, căci Dumnezeu nu este doar al iudeilor, ci şi al neamurilor. Dumnezeu este unul, Care va îndreptăţi tăierea împrejur din credinţă şi netăierea împrejur prin credinţă, dar aminteşte în principal şi în primul rând de partea Sa.
        Vei întreba însă dacă pentru vreo raţiune care necesită cerce­tare într-un loc se adaugă la „cuvânt” „al Domnului”, iar într-altul este fără adăugarea [sintagmei] „al Domnului”, precum: «Cuvântul Domnului, care a fost către Oseea al lui Beeri», şi aici: «Cuvântul care a fost către Isaia». Şi despre vedenia de la Iezechiel: «S-au deschis cerurile şi am văzut vedenia lui Dumnezeu», iar la Isaia: «Ve­denia pe care a văzut-o Isaia». La Ieremia: «Cuvântul care a fost la Ieremia». Pentru că vorbeau unui popor necredincios, certăreţ şi îndepărtat de la Dumnezeu, au trecut sub tăcere numele Domnului, îngrijindu-se ca ei să primească cuvintele lor. Fiindcă ei credeau că pe Dumnezeu îl preocupă cele omeneşti, îi batjocoreau pe cei care le vorbeau ca de la faţa Domnului, cum arată Ieremia, care spune: «Toată ziua fără încetare sunt batjocorit».

66.   «Va fi în zilele din urmă că vor fi arătate muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu peste vârfurile munţilor».
       Zile din urmă sunt numite cele care se apropie de sfârşitul acestui timp. Fiindcă şi natura timpului trecător corespunde cu această lume pieritoare, căci are afinitate şi înrudire cu cele văzute, plecând împreună cu cele care pier, subzistând împreună cu cele ca­re sunt, fiind aşteptat şi nădăjduit împreună cu cele care urmează încă. Deci, pentru că zilele şi nopţile, lunile şi anii, perioadele de timp îşi au originea de la soare şi lună şi mişcarea firmamentului, trebuie ca prin distrugerea acestora să fie şi sfârşitul timpului. Îna­inte de sfârşitul lumii acesteia, «vor fi arătate muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu peste vârfurile munţilor». Iar cel care nu slujeşte doar expresia şi nu apără litera simplă, va trebui să nu rămână la ce­le sensibile. Cum se va arăta atunci muntele lui Dumnezeu? Cum va fi pe vârfurile munţilor casa lui Dumnezeu? Căci Israelul trupesc nu aşteaptă nici facerea altui munte, nici zidirea unei a doua case care să fie pe alte vârfuri. Ci muntele Sion şi templul erau arătate în tim­pul profeţiei lui Isaia. Ce se spune deci? Nu că în zilele din urmă acestea vor fi arătate, ci că în zilele din urmă pentru iertarea păcatu­lui se va arăta marea şi înalta iconomie pentru mântuirea oameni­lor. Taina cea din veci ascunsă a fost descoperită la sfârşitul timpuri­lor. Coborârea Domnului pe pământ a fost asemănată cu un munte, pentru că muntele este pământ înălţat. Şi trupul Domnului, fiind pământ după firea comună, a fost înălţată prin unirea cu Dumne­zeu.
Şi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor este Biserica, după expresia Apostolului. Căci spune: «Trebuie să ştii cum să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu», ale cărei «temelii sunt în munţii cei sfinţi», căci este «zidită pe temelia apostolilor şi a profeţilor». Unul dintre munţi era şi Petru, pe a că­rui stâncă Domnul a făgăduit să zidească Biserica Lui. Căci gân­durile înalte şi ridicate, care se înalţă deasupra celor pământeşti, sunt în mod potrivit numite „munţi”. Sufletul fericitului Petru este numit „stâncă înaltă”, pentru că este înrădăcinat singur în credin­ţă, fiind tare şi neclintit faţă de loviturile aduse de ispitiri. Deci toţi cei care cuprind cunoaşterea Dumnezeirii prin măreţia minţii şi prin faptele minţii, care sunt desăvârşiţi întru viaţa sănătoasă, sunt vârfuri ale munţilor, pe care este zidită casa lui Dumnezeu.


67.    «Şi se va înălţa deasupra dealurilor».
          Dealurile sunt ridicături având o înălţare de la pământ mode­rată, depăşindu-le pe cele joase, dar fiind întrecute de cele mai înal­te. De aceea pentru că superioritatea Domnului în omenitate este incomparabilă cu toţi [oamenii] laolaltă, în orice realizări s-ar evi­denţia ei la un moment dat, de aceea s-a spus că muntele Domnului va fi arătat deasupra dealurilor. «Care s-a învrednicit de mai mare slavă decât Moise, după cum are mai mare cinste decât casa cel care o zideşte». Dar cu cât este mai mare faţă de Avraam? Avraam, spune, «s-a bucurat să vadă ziua» întrupării şi «a văzut-o şi s-a bucurat». Avraam a dat zeciuială lui Melchisedec, iar Melchisedec era tip al Domnului. Acestea [au fost amintite], ca să dovedim superioritatea trupească [a Domnului].
Să nu să slăvim divinitatea datorită superiorităţii faţă de robi. Căci iconomia omenităţii este deasupra celor drepţi dintre oameni. El singur nu a făcut păcat, iar măreţia dumnezeirii a fost ridicată mai sus decât cerurile.
«Şi vor veni la El toate neamurile».
Cuvântul continuând revelează şi mai descoperit profeţia, ară­tând venirea viitoare a neamurilor la cunoaşterea lui Hristos. Căci toate neamurile sunt chemate prin propovăduire la credinţă. «Evanghelia aceasta va fi propovăduită în întreaga lume»şi în toată lumea a ieşit glasul evanghelic al Apostolilor.

68.     «Şi vor merge, spune, multe neamuri».
Să nu treci [mai departe] fără să cercetezi precizia expresiei. Cum la «vor veni» se spune «toate», iar la «vor merge» nu „toate”, ci «multe»? Pentru că «vor veni» se referă la „a crede”, iar «vor merge» la „a vieţui”. Toţi mărturisim credinţa, dar nu toţi vieţuim după po­runci, de aceea «vor veni» toate popoarele, dar «vor merge» multe. Pentru că «a merge» este luat pentru „a trăi după Lege”. «Fericiţi, spune, cei fără prihană în cale, care merg în Legea Domnului». Cum însă, dacă Domnul zice că: «puţini sunt cei care găsesc ca­lea», noi spunem că multe neamuri vor merge? Toate neamurile sunt puţine după numărul propriu-zis al neamurilor, dar oamenii din [aceste] neamuri sunt mulţi.
         Scriptura spune, deci, aici că multe neamuri, [dar] nu toate, primesc vieţuirea după Evanghelie, deşi toate se numesc cu numele lui Hristos. Deşi multe neamuri sunt numărate, [totuşi] oamenii, ca­re sunt cuprinşi în denumirea comună a neamului, nu urmează fie­care în parte în întregime numărului. Căci neamurile pot fi numărate, al capadocienilor şi al galatenilor şi al armenilor, sau al sirienilor sau al egiptenilor, încât se spune cât de multe sunt neamurile care merg în Legea Domnului. Dar neamul, în ce priveşte oamenii in­cluşi, fiecare dintre ei în parte, nu a primit ţinta vieţuirii unanim. Cât despre cele şaptezeci şi două de neamuri, sau câte ar fi, numă­rate în întreaga lume, multe sunt cele care merg pe calea vieţii. Dar în ce priveşte întregul număr al oamenilor de pe pământ, puţini sunt cei mântuiţi. Astfel şi Evanghelia spune adevărul, dar nici pro­feţia nu [o] contrazice. «Toate neamurile îi vor sluji Lui», dar I se vor închina puţini dintre cele multe. «Toţi, spune, regii pământu­lui». Şi Sofonie [spune]: «Vor merge sâ-I slujească Lui sub un sin­gur jug».

69.    «Şi vor zice: Veniţi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui Iacob». 
Cei avansaţi în cunoaştere, ca şi cum ar anticipa cele de sus, îi cheamă la un urcuş asemănător cu al lor pe cei care se mulţumesc cu şederea în cele de jos şi se preocupă cu grijile umile ale vieţii. Cel care a înviat împreună cu Hristos şi caută cele de sus să-i strige pe cei care cugetă cele pământeşti şi să le călăuzească gândurile către cele de sus. Poziţia trupească faţă de munte este dublă, o dată urcând de la poalele muntelui spre piscuri, iar altă dată coborând din vârful muntelui spre poale, după diferen­ţa poziţiei trupului şi a lucrării împlinite de noi în mod diferit. Poate că acest sens dublu se va potrivi cu iconomia întrupării [lui Hristos], încât înţelegem muntele ca întruparea: o dată trupul urcând spre cer prin unirea cu Dumnezeu, altă dată dumnezeirea coborând în cele de aici prin comuniunea cu omenescul.

          70.   «Veniţi să ne suim». 
          Să ne suim la înălţimea teologiei, în­cepând de la pătimire. «Şi în casa Dumnezeului lui Iacob». Mai sus casa se numeşte simplu «a lui Dumnezeu», pe când aici «casa Dumnezeului lui Iacob». Care să fie deci cauza? Căci fie acolo lipseşte, fie aici este adăugat. Dar nimic din cele ale Duhului nu fără lucrare. Căci Scriptura arată că primele asocieri se fac după concepţiile co­mune despre Dumnezeu, dar acrivia credinţei se împlineşte când lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut deja clară în inimile celor care avansează în cunoaştere. De aceea, pentru cei [abia] introduşi în cunoaştere, se spune simplu «casa lui Dumnezeu», pe când celor ca­re urmează [învăţăturii] continue [li se arată] şi al cărei Dumnezeu, că este al lui Iacob, cel căruia i-a dăruit familiaritatea cu El. Fiindcă spune: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Acesta este numele Meu veşnic». Ca să facă cinstea pentru sfinţi pomenită veşnic, a asociat cu El numele slujito­rilor, ca ori de câte ori se face pomenirea lui Dumnezeu, de tot atâ­tea ori să fie adusă şi pomenirea acelora. De aceea celor care s-au apropiat deja, le adaugă ca o însuşire a lui Dumnezeu, spunând: «şi în casa Dumnezeului lui Iacob». Dar pentru că Iacob este de aseme­nea numele unuia şiret şi luptător - căci Iacob se numeşte şiret[1] datorită luptei cu cele care îi erau ostile, iar apoi după victorie a primit ca răsplată numele Israel -, cel care avansează până acum învaţă despre casa Dumnezeului lui Iacob ca despre cele inferioare şi accesibile lui, dar cândva după aceea va fi învăţat şi despre Dum­nezeul lui Israel, când îi sunt administrate cu cale şi rânduială predaniile mai desăvârşite.

71.   «Şi ne va vesti calea Lui şi vom merge pe ea».
Dacă nu ne vom urca în munte, nu ne va vesti calea Lui. Şi da­că nu ne va vesti, cum vom merge? Adică, dacă nu primim Evanghe­lia, cum să vieţuim după ea? Cei care caută să înveţe calea, în mod evident nu au cunoscut-o. De aceea, cum ne vom urca în munte, fă­ră să cunoaştem calea? Sau «Veniţi să ne suim în munte» arată sco­pul şi strădania celor care se grăbesc, dar încă nu deţin realizarea celor dorite. Căci să presupunem că unii dintre cei care se grăbesc spre credinţă se adresează şi se îndeamnă reciproc: „Veniţi să stăm departe de cei care se târăsc pe pământ! Veniţi să cugetăm cele ce­reşti, să intrăm în casa lui Dumnezeu! Acolo vom învăţa calea, prin care vom ajunge la ţelul deopotrivă înaintea tuturor”.

72. «Căci din Sion va ieşi Legea şi cuvântul Domului din Ierusa­lim».
Întreabă un om al tăierii împrejur, un iudeu după trup, despre ce lege vorbeşte şi despre ce cuvânt. Despre Legea dată prin Moise? Dar [iudeii] să arate cum este aceea din Sion. Căci Moise nu a intrat în pământul moştenirii, iar Sionul este în Iudeea. De aceea, după ei Scriptura a greşit, spunând în locul unui nume altul, căci în loc de Sinai sau Horeb a zis Sion. [Scriptura] vorbeşte însă de Legea cea sfântă. Care [anume]? Când a fost dată? Când a fost scrisă? «Şi cu­vântul din Ierusalim». Este cel profetic, spune [iudeul]. Dar a fost în întreaga ludee, nu numai în Ierusalim, şi în Israel, chiar şi în robie, în Ninive şi în multe locuri pe pământ. Să fie constrânşi de adevăr şi să primească legiuirea Domnului, făcută din turnul de veghe, din trupul purtător de Dumnezeu[2], din care veghea faptele oamenilor. «Şi cuvântul Domnului din Ierusalim». Căci începând de aici, vesti­rea a fost însămânţată în toată lumea.

73.    «Şi va judeca între neamuri».
         «Când a stat Dumnezeu în adunarea dumnezeilor, i-a deosebit pe dumnezei». Dar la neamuri: «va judeca între neamuri». Căci se cuvine ca sfinţii să fie deosebiţi pentru recunoaşterea vredniciei lui,iar cei care au vieţuit în zadar să fie judecaţi[3]. Dar poate că de aici se arată că pedeapsa neamurilor din afara dreptei credinţe este dife­rită, şi nu una şi aceeaşi. Căci în măsura în care au căzut de la cu­noaşterea lui Dumnezeu, sunt vrednici de chinuri şi pedepse. În măsura în care practicile lor de viaţă sunt diferite, în patimile necin­stei şi în răutăţile faţă de aproapele, este nevoie de judecata împo­triva neamurilor, care să separe greşelile faţă de aproapele.
«Şi va mustra popor mult». Pentru a ne arăta ceea ce este drept şi de netăgăduit în judecata cea dreaptă, a adăugat: «Şi va mustra popor mult». «Mustra-te-voi, spune, şi voi pune înaintea feţei tale [păcatele]». Aici acuzatorul prezintă martori pentru examina­rea plângerilor împotriva acuzatului, dar în tribunalul celor ascunse faptele înseşi ne stau alături în înfăţişarea lor proprie, fiecare păcat fiind prezentat celor care au păcătuit. Acolo examinarea este făcută pentru susţinerea dreptei judecăţi, aici însă pentru îndreptarea celor reproşate. De aceea Apostolul îl îndeamnă pe Timotei să se folo­sească de aceasta. Desigur, orice reproş adus în chip vădit celui acu­zat îl chinuieşte pe acela puternic, prezentându-i ruşinea păcatului, pentru a-i face mult bine celui care nu percepe propriile greşeli, ducându-l la recunoaştere şi pocăinţă adevărată. Căci ce rană tru­pească ar produce o durere aşa de ascuţită, cât chinul pe care îl pro­duce sufletului cuvântul tăios, care atinge conştiinţa celor cuprinşi de ruşinea relelor făcute?

74.   «Şi îşi vor bate săbiile lor în pluguri şi suliţele lor în se­ceri».
        Acesta este scopul folositor al mustrărilor, să-i schimbe pe cei războinici şi agitaţi într-o stare paşnică. Este clar oricui că Legea şi cuvântul lui Hristos, care sunt liniştite şi împăciuitoare, au propo­văduit pacea celor de departe şi celor de aproape, ca şi iudeii, şi cei dintre neamuri să lepede [lucrurile] războinice, atât cele pentru contactul de aproape din luptele desfăşurate corp la corp - acestora le zice „sabie” cât şi cele pentru apărarea de la distanţă - acestea spune că sunt „lăncile” şi „suliţele”. Pe acestea Cuvântul din Ierusa­lim le transformă în unelte de agricultură, încât sabia distrugătoare oferă seminţe dătătoare de viaţă, puse în sufletele raţionale de înţe­lepciune; devine plug care face moale cele ce sunt întărite, care scoate spinii şi le face vase ale harului ceresc. Iar suliţa care loveşte şi respinge de la distanţă [devine] ceva care le strânge pe cele de aproape şi ţine împreună legături. Căci asemenea sunt secerile care le adună împreună pe cele împrăştiate şi leagă împreună spicele în legătura snopului. Este deci şi un seceriş raţional, pentru care este nevoie de instrumente potrivite, de care se spune: «Ridicaţi ochii voştri şi vedeţi, că ţarinile sunt bălane». Niciun războinic nu este potrivit pentru seceriş. Dar la acest seceriş [Domnul] îi trimite pe proprii Săi ucenici, despre care a şi spus: «Secerişul este mult, dar lu­crătorii puţini». De aceea, acestor secerători, pentru că nu aveau vreo unealtă de război în inimi, le-a dat puterea să aducă pacea în casele în care intrau.

75.    «Şi nu va ridica neam împotriva [altui] neam sabie».
       Cât timp cuvântul înţelepciunii acestei lumi lucrează înfocat, neamurile se ridică unele împotriva celorlalte, aducându-şi împotri­vă sabia cuvântului ascuţită cumplit în exerciţiu şi strălucind de [puterea de] convingere. Dar de când a venit pacea noastră şi a fost vestită «slava întru cele înalte lui Dumnezeu şi pe pământ pa­ce», atunci deodată minciuna a fost redusă la tăcere de adevăr. După cum corul păsărilor care ciripesc se amuţeşte deodată, când de undeva de sus se arată un vultur deasupra lor, [tot aşa ei] nu îşi mai resping unul altuia cuvintele. Unul spunând că nu este deloc pronie, altul că aceasta ajunge până la lună. Nici despre suflet: unul considerând că este muritor, altul că este nemuritor. Cele despre soartă, unul că ea le stăpâneşte pe toate, iar altul că ea nu există absolut deloc. Dar de când a venit nebunia propovăduirii şi Cel răs­tignit este slăvit, învierea este crezută, şi judecata este nădăjduită, neamurile au încetat războiul dintre ei şi este pace. Dar mă tem să nu devină apoi spectatori al războiului nostru... Dacă până atunci toată viaţa li s-a irosit cu învăţarea cuvintelor zadarnice, căci dialo­gul este o polemică argumentată, [Scriptura] spune: «Nu vor mai în­văţa să se războiască» în loc de „Nu vor mai avea legătură cu învăţă­torii disputelor”.

76.   «Şi acum, casă a lui Iacob, veniţi să mergem în lumina Domnului».
Este a doua invitaţie, care îi cheamă spre cele mai desăvârşite pe cei cărora li s-a făcut bine. Căci după ce s-a suit în muntele Domnului şi a trecut peste cele pământeşti, fiind părtaş la o aseme­nea strălucire mai curată, [omul] trebuie să ajungă la lumina dum­nezeiască, ce luminează ochii sufletului spre contemplarea vederilor fericite şi raţionale şi a viziunilor dumnezeieşti. Asemănător cu aceasta este şi la Psalmist: «Apropiaţi-vă de El şi vă veţi lumina şi fe­ţele voastre să nu se ruşineze». Căci nu vor fi ruşinaţi, cei asupra cărora s-a însemnat lumina feţei Domnului. Iar cel ce face [fapte] necuviincioase, urăşte lumina.
Dar de vreme ce casa lui Iacob a considerat în mod necinstit că învăţătura Legii este o lumină suficientă şi o călăuză a orbilor, lumină celor care sunt în întuneric, Scriptura spune, îndreptându-le ignoranţa: «Veniţi să mergem», nu în lumina profetică, nici în lumi­na Legii, ci «în lumina Domnului». Căci lămpile sunt utile, dar înain­te de [răsăritul] soarelui; stelele sunt plăcute, dar noaptea. Dacă cel care îşi pune alături o lampă, când soarele străluceşte, este ridicol, cu mult mai ridicol este cel care rămâne în umbra Legii, când Evan­ghelia este propovăduită.


           77. «Căci a părăsit pe poporul Său, casa lui Israel».
Cea mai grea pierdere este părăsirea de către Dumnezeu. Ca şi cum, dintr-o ţinere puternică a mâinilor, prin destinderea degetelor, cu care până atunci cineva strângea lucrul ţinut, l-a lăsat să cadă din propria păstrare, la fel Scriptura arată că poporul nu mai este stăpâ­nit de Dumnezeu. Din ce cauză, însă, este lăsat cineva din mâinile lui Dumnezeu învaţă cele următoare:
«Pentru că s-a umplut ca la început ţara lor de ghiciri, ca de oameni străini».
Vezi cât de mare rău este să ghiceşti. Îl face pe cel care se de­dică acesteia să fie în afara grijii lui Dumnezeu. Dar multora dintre creştini le este indiferent dacă ascultă [de ghiciri], vânează oracole şi dau atenţie simbolurilor. A strănutat cineva, se spune, în timpul vorbirii, şi aceasta semnifică [ceva]. M-a strigat cineva de la spate, şi aceasta încurcă. [La fel dacă] piciorul dă [peste ceva] când sunt ple­cat; [dacă] haina se prinde [în ceva].
Chiar şi unii dintre cei foarte bine cunoscuţi şi care aşteaptă judecata din ceruri, cad pradă în mod indiferent acestor lucruri vă­tămătoare. Dar ascultă că poporul care îşi iroseşte puterile cu aces­tea este aruncat. În vechime chiar şi din Legea lui Moise, ghicirile, prezicerile, augurii şi observările păsărilor sunt defăimate ca inven­ţii ale demonilor. Căci spune: «Să nu prezici augurii, nici să observi zborul păsărilor». «Căci neamurile, spune, pe care Domnul le va distruge dinaintea feţei Lui, acelea vor asculta de ghiciri şi prevestiri; ţie însă nu ţi-a dat aşa Domnul Dumnezeu tău».
        Este absurd ca cel care are sfatul îndreptărilor lui Dumnezeu să înţeleagă ceea ce nu trebuie făcut şi să le ia drept sfetnici pe dobi­toace (cele iraţionale), dar, mai mult, nici ca sfetnici, ci să îi consul­te ca învăţători şi legiuitori. Pasărea nu a văzut pericolul care stătea lângă ea însăşi şi era în ochii [ei], dar îţi vesteşte ţie viitorul. Zbu­rând din cuib pentru a procura hrană puilor, adeseori se întoarce fă­ră succes, dar pentru tine mişcarea zadarnică a păsării a devenit o prezicere nemincinoasă şi o descoperire a viitorului. Dacă cele zadarnice din lucrarea demonilor zboară în jur, să nu-mi stai cu gura căscată la înşelăciunile demonilor, să nu te laşi pradă lucrărilor dia­voleşti. Acela odată ce prinde un suflet uşor de dus la pierzanie, nu încetează să abuzeze de el în orice chip.

78.   Dar şi corbii care croncănesc şi vulturii care colindă din lipsa prăzii, îngrozesc inima superstiţioasă. Şi aşa de mare este ne­săbuinţa [adusă] omului de la vrăjmaş, că până şi o nevăstuică dacă se arată alături, un câine dacă se furişează, un om dacă se arată dis-de-dimineaţă, chiar şi dacă era dintre cei mai bine-dispuşi, dacă era lovit la ochi sau la piciorul drept, [respectivul] sare înapoi şi se în­toarce şi-şi acoperă adeseori ochii. Ce este mai vrednic de milă de­cât o asemenea viaţă, să le suspecteze pe toate, să fie împiedicat de toate, când trebuie ca din toate părţile să-şi ridice sufletul lui spre Dumnezeu?
Când vezi păsări zburând prin aer, nu-ţi irosi puterile cu figu­rile de zbor, dacă fac cercuri deasupra capului nostru sau vin direct din faţă, sau zboară deasupra din spate, sau trec spre laturi. Părăsindu-le pe acestea, să fii uimit de înţelepciunea şi ordinea din ele a Creatorului. Cum este purtată o asemenea greutate prin aer? Cum devine natura moale a aerului vehicul pentru aripă, cum prin întinderea aripilor plutesc prin aer, iar prin coadă îşi îndreaptă zbo­rul asemenea unei cârme, cum cele care nu sunt adaptate să umble, suplinesc prin aripă nevoia de picioare. Câte sunt înotătoare, câte răpitoare, au construcţia corpului potrivită vieţii. Căci unele au or­gane pentru prindere, ghearele, iar celelalte au ca nişte vâsle mem­branele picioarelor, încât este mai uşor să împingă cu lăţimea labei apa pentru mişcare. Toate sunt pline de înţelepciunea lui Dumne­zeu.
          «Căci pe toate cu înţelepciune le-a făcut». Dar cel cu suflet mărunt şi care cugetă cele de jos, care încearcă să pună în armonie mişcările dobitoacelor cu scopul său propriu, care îl părăseşte pe Dumnezeu, s-a dat pe sine pradă demonilor uneltitori, care prin stăpânirea asupra aerului plănuind să întoarcă păsările când aici şi când dincolo, menţin de netămăduit înşelăciunea celor fără minte. Acestea chiar dacă au fost spuse ca o digresiune, cuvântul s-a folosit deloc fără folos de ocazia din cele spuse pentru vindecarea celor fără minte.
Trebuie remarcat că Scriptura consemnează că ghicirea este o îndeletnicire specifică filistenilor, adică palestinienilor, pentru că pe aceştia, şi doar pe aceştia, îi numeşte în cuprinsul ei „de alt neam”. Căci după cum caldeii şi-au făcut proprie astrologia, egiptenii folosi­rea de substanţe magice şi incantaţiile, cretanii augurii, aşa şi cei de alt neam [şi-au făcut proprie] ghicirea. De aceea, ţara s-a întors la relele proprii ei, fiind ca la început.

79.    «Şi mulţi copii străini s-au născut în ea».
Când o cetate, care primeşte obiceiuri netrebnice, a ales să trăiască după ele, celor care se nasc apoi păcatul părinţilor li se face ca o lege, şi imediat după naştere sunt copii străini, înstrăinaţi de poporul lui Dumnezeu prin purtarea cea rea. Pentru că roadele su­fletului sunt numite adesea „copii”, cineva ar putea să spună că cel care adună dincolo de înţelesul dumnezeieştii Scripturi cuvinte ne­sănătoase din cele de dinafară de credinţa în Dumnezeu şi le ac­ceptă, îşi face copii străini.

80.  «Căci ţara lor s-a umplut de argint şi aur şi comorile lor nu au număr».
         Ce păcat mare este iubirea de bogăţie, că este înşirată în lista unor asemenea păcate! Căci după ghicitorie şi copii străini, care probabil s-au născut în Israel din cauza înmulţirii desfrânării, este numărat şi faptul că ţara s-a umplut de argint şi de aur. Pentru su­fletul cuvios bogăţia devine este un imbold pentru facerea de bine prin milostenie, pe când pentru cel iubitor de plăceri şi de trup, devine mijloc de slavă şi de obrăznicie. Sărăcia este un pedagog spre dreapta credinţă, pe când bogăţia este un imbold pentru nesăbuin­ţă. Dacă întregul neam este acuzat de averi în exces, să ia seama cei bogaţi, cum se vor apăra pentru proprietăţile lor. Dacă cineva ar crede că nu ar păcătui, îmbogăţindu-se dintr-o scuză oarecare con­siderată rezonabilă, să-şi aducă aminte de porunca evanghelică, care interzice clar [ca omul] să-şi adune comori pe pământ.

81. «Şi pământul s-a umplut de cai şi nu mai este număr carelor lor».
Peste tot observăm că sfinţii refuză folosirea cailor atât pentru trupele de război, cât şi în celelalte necesităţi ale vieţii. De aceea şi aici [folosirea] cailor este înşirată cu celelalte acuze. Căci Dumnezeu dorind ca ei să depindă de ajutorul de la El, şi în războaie să nu se încreadă în propriile pregătiri, de aceea a interzis: «să nu-ţi înmul­ţeşti caii». Atunci ei sunt acuzaţi că au intrat în posesia unei ase­menea mulţimi de cai, încât depăşeşte şi numărul. Dar aceasta fie o înţelegem la modul hiperbolic, fie considerăm că, în loc de: „să nu fie numărate cele mărunte şi altfel de necinste”, se spune: „să nu fie numărul carelor”. Observă că în Numeri femeia nu este numărată, ca fiind slabă; nici copilul, ca uşor de dispreţuit, afară de cel întâi născut şi de cel al leviţilor; nici slujitorul, pentru că este fără cinste; nici cel născut din căsătorii mixte, pentru că este străin. De aceea, credem că sunt în afara numărului carele dobândite prin răutate.

82.  «Şi s-a umplut pământul de urâciunile faptelor mâinilor lor».
Practicile neamurilor, luând început din ghiciri, continuând cu iubirea de argint şi mania pentru cai, i-au purtat spre idolatrie. Pentru că s-au lepădat de sfatul lui Dumnezeu şi i-au ascultat pe ghicitori, pentru că nu au crezut în Dumnezeu, ci în întunericul averii, pentru că s-au sprijinit pe caii falşi pentru mântuire, iar nu pe Cel ce poate să zdrobească războaiele, drept urmare au ajuns ca pământul lor să fie umplut de urâciuni. Orice faptă deci, săvârşită dincolo de cuvântul cel drept, este o urâciune pentru Dumnezeu.
          După cum cei care au un stomac sensibil şi vomită uşor se întorc la vederea lucrurilor mizere, precum eliminarea excrementelor sau ul­ceraţii urât mirositoare şi [altele] asemenea, aşa şi cele înfăptuite după necurăţie sunt urâciune pentru Cel Sfânt. Fiindcă este un obi­cei pentru Scriptură să numească idolii în mod propriu urâciuni, toate închipuirile netrebnice întipărite în suflet prin reprezentare sunt urâciuni care umplu ţara, adică întregul spaţiu deschis al raţio­nalului din suflet.
«Şi s-au închinat la cele pe care le-au făcut degetele lor». O, ce nebunie extremă, să numeşti Dumnezeu ceea ce este făcut de ti­ne însuţi şi să nu înţelegi absurdul a ce s-a făcut. Căci dacă te minu­nezi de materie, de ce atunci nu te închini bronzului fără formă sau pietrei? Dacă [te minunezi] datorită tehnicii, închină-te propriilor mâini, care i-au dat forma sau uneltelor prin care l-ai făurit. Cât de mare ignoranţă ai ca în timpul cât este cioplită sau turnată statueta să nu dobândeşti înţelegerea a ce s-a făcut? Aceasta arată [textul]: «Şi s-au închinat la cele pe care le-au făcut degetele lor». Atunci, de­sigur, [omul] este obligat să aleagă una din două: fie că nu avea niciun zeu până să fie modelat [unul] de el însuşi, fie că cel de dina­inte a îmbătrânit pentru că se simte lipsa altuia. Dar «blestemat tot omul care îşi va face [idol] cioplit sau turnat, lucrul mâinilor unui meşter».

83.    «Omul s-a aplecat şi bărbatul s-a umilit».
         Cred că acestea s-au spus cu indignare, nesuportând decăde­rea oamenilor de la vrednicie. Omul s-a plecat, spune, idolului pen­tru închinare, fiind cea mai de cinste dintre fiinţele de pe pământ, fiind rânduit după îngeri între cele raţionale, [el] cel cinstit cu chi­pul lui Dumnezeu, cel ce inventează meşteşuguri prin puterea raţi­unii. Cel care cunoaşte [lucrurile] de pe pământ, puterile plantelor, ale rădăcinilor şi ale fructelor, cel care avântându-se pe mare, [cu­noaşte] firea aerului, naşterea vânturilor, aşezarea stelelor, mişcarea lor, intervalele [dintre ele] şi constelaţiile [lor], rânduiala de pe pământ, cetăţile, legile, campaniile militare, cele necesare dintre meş­teşuguri atât pentru trai, cât şi pentru împodobire şi paradă - acesta s-a plecat idolului, ca şi cum ar avea nevoie de mântuire de la aces­ta, cel însufleţit de la cel lipsit de suflet, cel raţional de la cel care nu simte. Cel care ţine sub mână animalele, căruia toate dobitoacele i­au fost supuse spre slujire - pentru că Dumnezeu ni le-a supus, Cel care ne-a dat să fim după chip, prin faptul că le stăpânim pe cele din apă deopotrivă cu cele de pe uscat -, acesta nu îndrăzneşte să stea la acelaşi [nivel] nu în faţa unuia dintre dobitoacele diferite de el prin forţă, ci a imitaţiei unei fiinţe dintre dobitoace, sau a unei femei ne­cuviincioase sau unui bărbat foarte dizgraţios, şi se înfricoşează şi se pleacă la pământ, nefiind vrednic să se uite în sus spre cer din cauza păcatului împotriva Celui ceresc.

84.    «Omul s-a aplecat şi bărbatul s-a umilit».
Este o sporire a răului, ca bărbatul, care este mai potrivit să fie conducător, mai desăvârşit în înţelegere, mai puternic în fapte, ui­tând de demnitatea proprie, să se înjosească în faţa idolului. Fiind chipul şi slava Iui Dumnezeu, având cap al său pe Hristos, s-a înjosit în faţa idolului, el care faţă de acestea este bărbat. Acesta este lucrul cel mai grav în situaţia [respectivă]. Căci dacă era un copil, dacă era o femeie, cineva ar putea avea îngăduinţă faţă de unul din cauza ti­nereţii, faţă de cealaltă din cauza slăbiciunii din fire. Dar acum băr­batul s-a umilit, ceea ce depăşeşte orice exces al ruşinii.
         «Nu îi voi ierta». O, ce ameninţări! Oare nu din cauza pe­depsei veşnice sunt acestea: «nu îi voi ierta»! Căci cât timp ghicesc, cât timp îşi înmulţesc copiii străini, cât timp se agită pentru argint, cât timp îşi echipează cavaleria, exista [încă] speranţă şi aşteptarea iertării. Dar pentru că au căzut în idolatrie, cea din urmă dintre rele, şi înţelegând propria lor demnitate, îi acordă idolului cinstiri egale cu ale lui Dumnezeu, [de aceea s-a spus]: «Nu îi voi ierta». Cel Bun înfăptuieşte aceasta spre facere de bine. Căci dacă iertarea este un imbold pentru neînfrânare, «Nu îi voi ierta» pentru ca necazul să le aducă acestora amintirea de Dumnezeu. încât a nu ierta nu este o ameninţare vătămătoare, ci o pedagogie mântuitoare. „Căci nu te voi lăsa, spune, nici nu te voi părăsi”.

85.   «Şi acum intraţi în pietre şi ascundeţi-vă în pământ de la fa­ţa fricii de Domnul şi de la slava tăriei Lui, când Se va scula să distru­gă pământul».
O altă invitaţie este cea către casa lui Iacob, care cheamă la ceea ce este folositor. Căci după cum [s-a spus]: «Veniţi să ne suim în muntele Domnului», «veniţi să mergem în lumina Domnului», aşa şi acum [se spune]: «Şi acum intraţi în pietre şi ascundeţi-vă în pământ de la faţa fricii de Domnul». Cine este oare un aşa de [mare] calomniator al Scripturii încât să creadă că îi sfătuieşte pe unii să fugă de la faţa fricii de Domnul şi să se ascundă în crăpăturile pie­trelor? Fiindcă «unde să merg, spune, de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde să fug? Dacă mă voi urca în cer, Tu acolo eşti». Şi iarăşi Domnul: «Dacă se ascund în Cârmei, de acolo îi voi lua. Dacă fug în mare, acolo voi porunci şarpelui şi îi va muşca». De aceea cum a sfătuit ca piatra să fie pusă adăpost de la faţa fricii de Domnul? Dar poate spune că singura scăpare de rele, care au fost enumerate mai înainte este să fugă la adăpostul pietrei, adică trăinicia credinţei în Hristos. Unde şi Moise a fost pus, când urma să-L vadă pe Dum­nezeu. «Intraţi aici, spune, şi ascundeţi-vă în pământ», adică îngropaţi-vă. Pentru ce? Pentru ca îngropaţi fiind cu El prin Botez şi murind împreună cu El, să mergeţi întru înnoirea vieţii, murind faţă de păcat.
       Adună [textele] despre piatră în Scriptură, ca să ţi se clarifice locul. «în piatră m-ai ridicat». Poporul a băut din piatră, dar şi miere a avut din piatră. Iar Psalmistul spune: «Piatra scăpare ie­purilor». Piatra tare a dat [apă] curată din belşug şi ulei, cu care s­au uns, după cântarea lui Moise. Dacă deci intraţi în piatră, veţi putea evita frica de Domnul, când Se va scula să distrugă pământul, când va urma să nimicească cele pământeşti, să distrugă [omul] pământesc pentru a da viaţă fără piedică [omului] duhovnicesc. Trebuie deci să anticipeze învierea Lui cu slavă şi putere, îngrijindu- se de ei înşişi în acest fel.

86.    «Căci ochii Domnului sunt înalţi, iar omul este smerit».
Ca să nu crezi că sfătuieşte o îndepărtare trupească de Dum­nezeu, adaugă: «Ochii Domnului sunt înalţi, iar omul este smerit». Nimic din cele de jos nu rămâne ascuns de Cel care veghează din înalt, toate fiind sub privirea [Lui] şi nimic neîntunecându-I ochii-primul și singurul Big Brother. Iar omul smerit este fie cel care se consideră pe sine nimic în com­paraţie cu măreţia lui Dumnezeu, fie cel care prin umilinţă îndepăr­tează cugetarea înfumurată, fie cel care prin păcat se aruncă pe sine din înălţimea de dinainte.
«Şi se va smeri semeţia oamenilor». În cele de dinainte omul şi-a umilit înălţarea şi era vrednic de acuzare. «Omul s-a aplecat şi bărbatul s-a umilit». Aici însă, umilinţa este folositoare. Căci înde­părtarea cugetării zadarnice şi ridicarea din deşertăciune, din seme­ţia înfumurată şi din goala părere de sine spre vrednicia proprie, [aceasta] este smerenia lăudabilă. Dacă se refugiază în piatră şi îşi pun trupul în pământ în nădejdea învierii cu Hristos, înălţările din cauza nesăbuinţei cad, iar părerea lor despre sine [rămâne] zadarni­că. Iar mărturia adevărată a înălţării este atribuită de ei doar lui Dumnezeu.

87.    «Şi se va înălţa singur Domnul în ziua aceea».
Scriptura ne indică ziua ca fiind cunoscută şi mărturisită de către toţi. în acea zi, ultima dintre toate zilele, pe care noaptea nu o întrerupe, nici timpul nu o limitează, nici lumina fizică nu îi dă în­ceput şi sfârşit, ci este una singură, asemenea cu ea însăşi, nemişca­tă, neînserată şi neurmată [de altele]; în acea zi, «Se va înălţa singur Domnul», când orice cugetare semeaţă va cădea şi orice luminare a fericitelor puteri va dispărea prin măreţia strălucirilor acelei slave. Fie că este profet, fie apostol, fie că sunt puteri sfinte şi mai presus de lume, când se va arăta măreţia adevărată, toate vor fi considerate umile.
        Închipuie-ţi ceea ce s-a spus dintr-un exemplu de viaţă. Dacă ar fi o cetate de meşteşugari, care abia îşi procură cele necesare pen­tru trai din munca pe o zi; şi ar fi acolo unii cu mult mai înzestraţi decât [acei] zilieri, fericiţi şi admiraţi până atunci de către cei săr­mani. Apoi ar veni în cetate un împărat, cel mai bogat dintre toţi regii, având mult aur, mult argint, multe pietre foarte preţioase, unele puse în [veşmântul] împărătesc, altele expuse pentru paradă. Frumuseţea şi mulţimea hainelor erau imense, mulţimea slujitorilor şi paznicilor depăşea [orice] număr, cheltuiala negrăită, cămile şi catâri nenumăraţi îi cărau bogăţia, cai împodobiţi cu aur şi ţesături de purpură, unii slujind, iar alţii mergând înainte în procesiune. La această privelişte, ce impresie ar primi acel popor sărac, care până atunci se minuna de cei care îi erau superiori cu lucruri mici? Nu se ruşinează de propria lor judecată? [Nu] le dispreţuieşte pe toate în comparaţie cu cele superioare? [Nu] va mărturisi slava şi bogăţia pentru singurul cu adevărat bogat? De aceea tot aşa cât timp măre­ţia şi slava înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu sunt ascunse, multe par să fie înalte şi mari pentru cei care stau în sărăcie extremă. Când însă se arată ceea ce este prin fire înţelept şi puternic cu adevărat, nimeni nu mai este socotit nici înţelept, nici puternic. Astfel odată şi Moise a mărturisit despre sine că este cu vocea stinsă şi limba greoaie, după ce l-a auzit pe Dumnezeu vorbind cu el. Şi Avraam, când L-a văzut pe Dumnezeu, a mărturisit despre sine că este pământ şi cenuşă. Nimeni deci, învrednicindu-se să privească la bu­nătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, nu poate să afirme înţelep­ciunea sau puterea nici a lui nici a altuia. Căci toţi sfinţii sunt ca lumina lămpii în amiaza mare care este depăşită în strălucire de soare. De aceea «Se va înălţa singur Domnul în ziua aceea».

88.    «Căci ziua Domnului este peste orice nesăbuit şi semeţ».
Poate că primul păcat a fost nesăbuinţa şi semeţia, dacă diavo­lul, răzvrătindu-se din belşugul bunurilor din jurul său, L-a părăsit pe Dumnezeu şi le-a făcut şi pe puterile potrivnice să-L părăsească împreună cu sine, spunândMai presus de stele voi pune tronul meu şi voi şedea în muntele cel înalt peste munţii cei înalţi, dinspre nord. Mă voi sui deasupra norilor, voi fi asemenea Celui Preaînalt». De aceea a început de aici şi pedepsirea. Şi dacă totuşi, cineva pierzându-şi minţile, a căzut în judecata diavolului, va fi condamnat împreună cu începătorul şi făcătorul semeţiei. Căci «Domnul le stă împotrivă celor semeţi».
Oarecum pare că începutul semeţiei este nesăbuinţa. Cel care îi dispreţuieşte pe alţii şi îi crede nimicuri, considerându-i pe unii săraci, pe alţii de neam modest, pe alţii neînvăţaţi, din această nesă­buinţă alunecă spre a se socoti doar pe sine că este înţelept, price­put, nobil, bogat, puternic, făcând din dispreţ începutul purtării cu semeţie. Căci aceasta este să te porţi semeţ, să te străduieşti să te arăţi deasupra multora. Făcând aceasta, îl dispreţuieşte pe aproape­le, iar pe sine se slăveşte.
       Nesăbuinţa este început al semeţiei şi semeţia este o odraslă rea a nesăbuinţei. De aceea pedeapsa este asupra oricărui nesăbuit şi semeţ. Căci păcatele înrudite se pedepsesc asemănător. De aceea vestita zi a Domnului va aduce pedeapsă asupra oricărui nesăbuit şi semeţ. Dar noi, demni de milă, toată ziua alipiţi de aceste rele, nu înţelegem cât de mari rele păcătuim. «Cei care batjocoresc nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu». Şi noi batjocorim, dar batjocorind nu înţelegem că aceste cuvinte pe care eu le rostesc, îmi vor sta împotrivă în ziua Domnului, îmi vor tăia calea şi se vor face ca un zid, peste care nu pot să trec. Cine dintre noi nu se slăveşte? Cine nu îl dispreţuieşte pe aproapele? Dar nesăbuinţa este ceva mai mare decât batjocura. Căci una este doar necinstirea de către limbă, dar nesăbuinţa are şi intenţia prin fapte de [a aduce] ruşinea asupra ce­lor nesocotiţi. Totuşi astăzi este cu putinţă celui semeţ, dacă doreş­te, să coboare la umilinţa celor smeriţi. Şi chiar acum este pericol pentru cel smerit să se schimbe la trufia celor semeţi. Căci însuşi faptul de a crede despre sine că a ajuns pe piscul smereniei este un început al semeţiei şi a te purta arogant faţă de cel care pare a se afla în păcate constituie o teribilă semeţire, de care suferea şi farise­ul împotriva vameşului.

89.    «Şi peste orice trufaş şi îngâmfat».
Cel trufaş şi îngâmfat ţine de aceeaşi răutate, deosebindu-se de cel nesăbuit şi semeţ doar în purtare. Căci unul se foloseşte de nesăbuinţă şi de semeţie împotriva celorlalţi, pe când celălalt, şi singur fiind, se înalţă pe sine, se îngâmfă în zădărnicia minţii [sale] şi se trufeşte. Ca să ţi-l închipui exact pe cel îngâmfat, aminteşte-ţi de tine în zădărnicia tinereţii tale, dacă vreodată fiind de unul sin­gur te-ai gândit la viaţă şi la îndeletniciri; cum uşor în fantezia min­ţii urmăreai demnităţi după demnităţi, oficii după oficii, te înconju­rai de bogăţie, construiai case, puneai deoparte aur şi argint, adunai averi, aduceai atâţia şi atâţia talanţi [de marfă] pe an; aveai mii de slujitori, tot felul de meşteşugari, venituri de la aceştia, herghelii de cai, turme şi cirezi şi bani din acestea, femeie şi copii şi odraslele acestora; le făceai bine prietenilor, te răzbunai pe duşmani; condu­ceai cetăţi, apoi popoare, iar în cele din urmă ajungeai şi împărat! Vezi cum din cauza uşurătăţii o asemenea minte este trufaşă şi în­gâmfată? Nu este ţinută de nimic şi se duce dincolo de cele cu pu­tinţă, dincolo de fire.
       Pericolele zilei [aceleia] îi ameninţă deci şi pe cei îngâmfaţi. Căci îngâmfarea, spune, este un păcat. Ascultă-L pe Domnul, Care spune: «Nu vă îngâmfaţi». Şi fericitul David numără între realizări şi a nu fi îngâmfat şi a nu fi trufaş. Căci spune: «Doamne, inima mea nu s-a îngâmfat, nici nu s-au trufit ochii mei». Este totuşi şi o înăl­ţare de lăudat, când nu eşti meschin, nici nu te îngrijeşti de cele de jos, ci îţi înalţi cugetarea şi eşti împodobit cu înălţimea virtuţii prin măreţia sufletului şi a minţii. Acea înălţare a conştiinţei este accep­tabilă, care nu este umilă în necazuri, care le dispreţuieşte pe cele de pe pământ. Acela are cetăţenie în cele cereşti, a cărui inimă este înflăcărată după comorile de acolo. Şi se pare că această înălţime a cugetului are aceeaşi deosebire faţă de ridicarea cu aroganţă ca cea pe care o are sănătatea adevărată faţă de umflarea cărnii făcută din cauza hidropicii. Căci trupul se umflă, dar supurează pe dinăuntru şi este bolnav.

90.   «Şi peste orice cedru al Libanului dintre cei trufaşi şi se­meţi».
Ce fel de rele, [se poate] spune, are cedrul, încât o asemenea înălţime, care îi aparţine din fire, să fie adusă spre cercetare? Şi de ce Scriptura îi ameninţă în general cu ziua [aceea] pe cedrii din Li­ban? Căci nimeni nu contestă că Scriptura [vorbeşte] despre cele în­sufleţite, care se îngâmfa şi se înalţă cu neînţelegere. Dar de ce ce­drii? Şi de ce din Liban? Cedrii sunt plante care produc fructe nefo­lositoare, ating cea mai mare înălţime şi cresc mereu cu trecerea timpului, nici nu îmbătrânesc repede, nici nu devin lesne putrezi. Iar Libanul era din vechime un munte al idolatriei. Deci, ca să ne indice puterile nimicitoare care există acolo, a numit cedrii ai Liba­nului înălţimile răutăţii, care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, despre care şi Psalmul spune că: «Domnul va zdrobi cedrii Libanului».
        Dar se poate ca prin cedri să fie sugerate obiceiurile înfumura­te ale oamenilor ridicate spre îngâmfare fără vreun motiv pe măsu­ră. Căci în îngâmfare fie este vreun motiv convingător care produce semeţia, fie este complet iraţională. Spre exemplu, cineva gândeşte [semeţ] despre sine din cauza abstinenţei, gândeşte din cauza cum­pătării, gândeşte din cauza perseverenţei în rugăciuni. Face rău, gândind dincolo de ce trebuie, atât că semeţia are o corespondenţă. Unul ca acesta este o plantă semeaţă, dar una roditoare. Dar cel ca­re, fără vreo faptă bună, se îngâmfă din cauza bogăţiei sau a naşterii nobile sau a puterii trupului este un cedru care se bucură de viaţa neroditoare şi nefolositoare. Dar de ce şi al Libanului? Pentru că după cum plantele sădite pe munţi se folosesc de o înălţime străină, tot aşa şi cei care îşi asumă bogăţia sau puterea sau slava strămoşi­lor, abuzează de cele care nu le aparţin ca ocazie pentru propria înălţare.
Există, totuşi, şi cedri lăudaţi. «Sătura-se-vor copacii Domnu­lui, cedrii Libanului pe care i-ai sădit». Pomii roditori şi toţi cedrii sunt invitaţi la doxologie, ca să se arate că nimic nu este rău prin fire, nici înstrăinat de Dumnezeu, ci fiecare după propria motivaţie, fie se îndepărtează de Dumnezeu, fie I se alătură Acestuia. De aceea şi cedri finisaţi pentru pregătirea Templului erau aduşi din Liban, is­toria demonstrând că se poate să îi schimbe de la idolatrie la sfinţe­nie. De aceea cedrul este sfărâmat atunci când nu este separat de Liban, iar atunci când le părăseşte pe cele vechi, se face vrednic să fie sfinţit. Totuşi, în general, obiceiurile animalelor şi felurile plan­telor sunt luate drept varietate a intenţiilor oamenilor.

91.   «Şi peste orice copac cu ghindă din Basan».
       Pomenirea unei alte plante [se face] pentru a arăta că viaţa omenească este ameninţată de judecată. Căci practica obişnuită compară cu stejarul caracterele tari şi nezdruncinate, care sunt în­căpăţânate faţă de toţi şi opuse. Copacul acesta produce un fruct, dar ca hrană a porcilor. De aceea este numit copacul ruşinii. Pentru că schimbă Basan cu „ruşinea”. Deci şi peste cei a căror slavă de a aduce roade este de ruşine, şi peste aceştia este ziua Domnului. De fapt, găsim şi idolatria că este numită ruşine, după cum în cea de-a treia [carte] a Regilor Ilie îi spune lui Ahab: «Şi acum trimite şi adu­nă înaintea mea întreg Israelul în muntele Cârmei şi pe profeţii ruşinii şi pe profeţii dumbrăvilor, patru sute de bărbaţi, care mâncau la masa Izabelei». Deci, pentru că «orice pom care nu face roadă bună este tăiat şi aruncat în foc», ziua Domnului îi ameninţă ca înfricoşă­toare şi pe copacii ruşinii. De aceea şi împăratul Basanului se numea Og, iar Og se tâlcuieşte „stavilă”, faptele de ruşine fiind o opreliş­te pentru noi în calea mântuirii. Căci desfrânaţii, adulterii, efemi­naţii, sodomiţii şi toţi cei ce fac [lucruri] de ruşine sunt sub Og, care îi împărăţeşte, care lucrează [pentru ei] despărţirea de Dumnezeu. Pe acesta Dumnezeu îl zdrobeşte pentru eliberarea celor pe care îi stăpâneşte. «Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, Cel ce a bătut îm­păraţi mari şi a omorât împăraţi tari, pe Sihon şi pe Og».

92.  «Şi peste orice munte şi peste orice deal şi peste orice turn înalt».
După cum munţii sunt diferiţi faţă de dealuri după mărime, dar în rest le seamănă, tot aşa şi puterile potrivnice se aseamănă unele cu altele în intenţie, dar în mărimea nedreptăţilor diferă. Şi împotriva lor se va ridica pe bună dreptate ziua Domnului Savaot.
       Dar ce înseamnă «şi peste orice turn»? Turnul este un post de veghe înalt pentru păzirea cetăţilor şi cunoaşterea potrivită a atacu­rilor inamice. Asemenea ni s-a dat mintea, care le păzeşte pe cele bune [şi] anticipează uneltirile. Nu trebuie ca ea să se preocupe de înălţarea spre cer nici prin ea însăşi, nici prin cele pământeşti. Căci Domnul Se coboară la ea, cea căzută prin cugetare şi rupe armonia ei cu răul spre binefacere şi mântuire. Pentru zidirea acestuia Dom­nul ne porunceşte ca, şezând, să socotim, dacă avem cele pentru terminare, după cum arată chiar şi sfatul Evangheliei. Scriptura doreşte deci ca mintea care cugetă semeţ, se îngâmfă, pe toate le bârfeşte şi pe sine se fericeşte, să se teamă de ziua Domnului.
«Şi peste orice zid înalt». Iarăşi, zidul este un adăpost făcut pentru păzirea cetăţilor şi care respinge asalturile inamice. Aşa sunt şi învăţăturile (cuvintele), unele ne înconjoară cu adevărul însuşi, păzind curăţia învăţăturilor pentru mântuire; altele, însă, sunt prac­ticate de gândirea din afară pentru întărirea minciunii şi păzirea ză­dărniciei. Căci puterea dialecticii este un zid pentru învăţături, care nu permite ca ele să fie uşor de jefuit şi de cucerit de către cei care vor. De aceea zidurile Ierusalimului sunt scrise pe mâinile Domnu­lui, dar ale Ierihonului sunt distruse de Iisus [Navi], fiind sfărâma­te doar prin glas. Deci mai sus au fost acuzate doar cele înalte; aici însă, şi cele care au pe lângă înălţime şi ceva putere, profetul nu­mind figurat [puterea de] convingere întărită şi înălţată în exces prin metodele doveditoare (apodictice) zid înalt, ţinând ferm că acesta va fi distrus în ziua Domnului.

93.    «Şi peste orice corabie a mării».
         Sunt pilde expuse pentru exerciţiul minţii noastre, ca să nu as­cultăm Scriptura cu lenevie [şi] ca să nu ne aplecăm mintea spre pământ. Vorbind despre mintea care le cugetă pe cele înalte şi nu este îndepărtată de cele umile, în continuare [Scriptura] discută în acelaşi chip al tăinuirii despre trupuri. Căci ziua Domnului nu este înfricoşătoare pentru corăbiile neînsufleţite, ci pentru cei care sunt clătinaţi în trup pe valul sărat al acestei vieţi. Căci după cum corăbi­ile, îngreunate peste măsură cu încărcătură, sunt greu de condus şi [ajung] uşor epave, tot aşa sunt numite corăbii ale mării şi trupurile care s-au supraîncărcat până la obezitate prin multă şi abundentă desfătare, fiind duse din cauza iubirii de plăcere în adâncul pierză­rii.
Totuşi, sunt şi corăbii lăudabile, care slujesc celor care merg pe mare pentru a face negoţ în ape multe şi despre care se spune în Psalmul de laudă că: «Acolo corăbiile umblă». Căci sunt lăudate corăbiile care străbat marea, dar care nici nu rămân în ea, şi nici nu sunt scufundate în valuri. Şi cei care trăiesc în trup, dar nu se luptă trupeşte, [ci] călcând valurile vieţii şi fiind mai înalţi decât aceasta, fac negoţ în ape multe. Aceştia merg în viaţă pentru a-i câştiga pe vreunii dintre cei afundaţi. De aceea, [ei] cunosc faptele Domnului, primind drept câştig al negoţului înţelegerea faptelor Domnului şi a minunilor din adânc.
«Şi peste orice vedere a frumuseţii corăbiilor». Să asculte cei care se ocupă cu împodobirea trupului şi cei care cu migală se dedi­că aspectului lor. Căci nu vederea corăbiilor este vătămătoare, ci ve­derea trupului spre dorinţă. Ziua Domnului va fi deci şi peste orice vedere a frumuseţii corăbiilor, pentru că cel care se uită la femeie poftind-o a comis adulter în inima lui, iar femeia care se împodo­beşte ca să atragă asupra ei dorinţa celor nestăpâniţi a comis deja adulterul în inima ei.

94.    «Şi se va smeri orice om».
Din acestea, Scriptura arată că toate cele prezentate în pilde şi în chip ascuns s-au spus despre oameni. Căci după cel nesăbuit şi semeţ, după cel îngâmfat şi trufaş, după tot cedrul Libanului, după tot copacul cu ghindă al Basanului, după orice turn înalt, după orice zid înalt, după orice vedere a frumuseţii corăbiei, spune apoi: «se va smeri orice om», adică orice fel de rău din oameni va cădea.
       [Noi], oamenii, suntem introduşi în această lume ca într-o şcoală de obşte şi ni s-a poruncit, primind minte şi având ochi pentru simţire, să-L recunoaştem pe Dumnezeu după iconomia şi ad­ministrarea tuturor ca din nişte scrieri, pentru ca cei care doresc să se ocupe cu căutarea adevărului, luând din acestea imbold, după ce s-au pregătit suficient, să se şi învrednicească de vederea faţă către faţă a celor pe care le-au căutat bine sau ca cei conduşi foarte depar­te de adevăr, prin adevărul însuşi să fie ruşinaţi de minciună. Căci «cunoscându-L pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit». Mintea sfinţilor nu doar vede, ci şi ascultă cre­aţia care spune cele despre slava lui Dumnezeu. Căci zice: «cerurile spun slava lui Dumnezeu». Dar cei care nu înţeleg mai mult decât cele arătate, «au ajuns deşerţi şi s-au închinat şi au slujit creaţiei în locul Creatorului».

95.    «Şi Se va înălţa Domnul singur în ziua aceea».
Când lumina străluceşte, întunericul dispare, şi când sănătatea vine, tulburările bolii încetează, şi când adevărul se arată, este ruşi­nată firea minciunii. Când Cel înalt cu adevărat este cunoscut cu cât se află deasupra oricărei minţi înalte şi trufaşe şi când orice con­templare adevărată este înţeleasă, cele înalte şi trufaşe de dinainte vor părea demne de dispreţ. Deci înălţimea şi mărirea vor fi mărtu­risite de către orice fiinţă raţională, când cei amăgiţi până acum în­depărtează învăţăturile mincinoase despre fiecare [lucru].

96.   «Şi pe toate cele făcute de mână le vor ascunde, băgându-le în peşteri şi în crăpăturile pietrelor şi în găurile pământului de la faţa fricii de Domnul şi de la slava tăriei Lui, când Se va scula să distrugă pământul».
         Pentru că adeseori Scriptura vorbeşte asemănător şi despre venirea Domnului în trup şi despre cea pentru judecată, iar uneori anunţă împreună despre cele două veniri, credem că cele de acum sunt spuse despre întrupare, pentru că sensul celor expuse nu se în­depărtează de cele care urmează şi sunt aşteptate. Căci după venirea lui Hristos, grija faţă de cele făcute de mână a fost aruncată. Făcătorii de statui nu mai sunt grăbiţi, nici cele care erau slujite din ve­chime nu se mai bucură de aceeaşi grijă, ci sunt aruncate în peşteri, în găuri şi în locurile cele mai obscure. Căci au înţeles, când lumina a strălucit, cele neobservate până acum din cauza întunericului ne- ştiinţei, lemnul ca lemn şi piatra ca piatră, nemaifiind amăgiţi de acestea prin înfăţişarea care le înconjura, ci cunoscându-le din firea subzistentă.
Căci venirea mântuitoare pentru întreaga lume a lui Hristos este înfricoşătoare demonilor. Acum [ei] au părăsit locurile scanda­loase, atelierele înşelăciunii. Delfi nu mai este, nici oracolele, iar profeteasa tace[4]; Castalia[5] este băută, dar cei care beau îşi păs­trează minţile. Amfiaraos[6] a fugit, Afilohus[7] nu [mai] este niciun­de, statuile [zeilor] sunt distruse şi puterile nevăzute s-au retras de la faţa fricii de Domnul şi de la slava tăriei Lui. De când a fost numi­tă crucea, idolii au fost surghiuniţi.
Totuşi, idoli sunt şi aparenţele întipărite în fiecare suflet ale celor care primesc minciuni fie despre Dumnezeu, fie despre vreun lucru din cele cercetate. Şi cât timp lucrarea şi arătarea adevărului nu sunt observate, fiecare se îngrijeşte de propriile născociri. Dar când înălţimea şi măreţia Celui care este adevărat în realitate se ara­tă, atunci fiecare, condamnându-şi propriile învăţături, pentru că sufletul lui le-a închipuit în chip mincinos, se grăbeşte să nimiceas­că înţelesurile mincinoase, ca şi cum le-ar ascunde în peşteri şi gă­uri, văzându-le apoi din lucrarea însăşi pe cele înfricoşătoare ale lui
Dumnezeu şi că după distrugerea tuturor celor materiale, ca şi cum cele pământeşti s-au clătinat, ca să se arate cele duhovniceşti, trebu­ie ca icoana celui pământesc să fie distrusă, ca să se arate cea a celui ceresc. Încât şi cei care au concepţii false despre Dumnezeu, slu­jind în ei înşişi o idolatrie a minţii, considerându-le pe cele care nu există că există, facându-se pasibili de blestemul, care spune: «Blestemat este orice om care îşi va face [idol] cioplit sau turnat, urâ­ciune pentru Domnul, lucrarea mâinilor unui meşteşugar şi îl pune în ascuns».

97.   «Căci în ziua aceea va lepăda omul urâciunile sale cele de argint şi de aur, pe care le-a făcut ca să se închine celor deşarte şi lili­ecilor, ca să intre în găuri de piatră tare şi în crăpăturile pietrelor de la faţa fricii de Domnul şi de la slava puterii Lui, când Se va scula să distrugă pământul».
În cuvintele de dinainte s-a spus că idolii sunt ascunşi, dar acum că sunt aruncaţi, pentru că trebuie mai întâi să se ruşineze de minciună, apoi să o arunce din inimă. Aruncă, deci, idolii de argint cel care scapă de cuvintele celor ascunse din el care construiesc minciuna cu toată convingerea, iar pe cei de aur cel care distruge imaginile formate în cugetul său despre minciună. Se închină lilieci­lor cel care divinizează puterea demonilor, care este înrudită cu în­tunericul. Căci liliacul este un animal prieten cu noaptea şi locuitor în întuneric, care nu suportă strălucirea soarelui [şi] căruia îi place să stea în pustietăţi.
        Dar ce sunt demonii? Nu la fel? [Nu sunt] pustiitori, fugind de lumina adevărată, care este a întregii lumi? Liliacul are aripi, dar nu are pene, ci zboară prin aer cu o membrană de carne. La fel şi de­monii; sunt lipsiţi de trup, dar nu sunt înaripaţi cu dorul dumne­zeiesc, ci ca şi cum ar avea trup, se lipesc de poftele pentru cele ma­teriale. Liliacul este şi înaripat şi patruped, dar nici nu este stabil pe picioare, nici nu are zborul ferm. La fel şi demonii; nici îngeri nu sunt, nici oameni; au căzut din vrednicie, dar nu au nici firea [oa-menilor]. [Liliecii] au dinţi, ceea ce păsările nu au. Şi demonii sunt răzbunători, ceea ce îngerii nu fac. De asemenea [liliecii] nu depun nici ouă, ca păsările, ci nasc imediat [pui] vii. La fel şi demonii; ime­diat şi cu multă iuţeală săvârşesc răutatea. Încât cei care se închină demonilor se spune în chip alegoric (tropic) că se închină liliecilor.
Dar când cineva aruncă zădărnicia idolilor şi încetează să se mai închine liliecilor, atunci caută să intre în găurile de piatră tare şi în crăpăturile pietrelor. Cred că găurile sunt sălaşurile multe care sunt împărţite fiecăruia după măsura credinţei în Hristos. Şi crăpă­turile pietrelor sunt pătimirea Lui cea după trup, la Care cei mântu­iţi se roagă să fugă şi să se ascundă sub paza Lui.

98.   «Opriţi-vâ de la omul căruia îi este răsuflarea în nas. Căci în ce [lucru] este numărat de ei?».
Aceasta nu se găseşte în copiile versiunii comune, ci aflându-se în cea ebraică, a fost transpusă de la alţii. Iar sensul es­te acesta: „Abţineţi-vă de la om, de la a vă lupta cu el şi a mărşălui împotriva lui, care este astfel cu o constituţie atât de slabă, încât are în nas răsuflarea de viaţă, care după ce este ţinută puţin, nu mai es­te”. De aceea, pare că porunceşte acestor puteri, pe care le-a numit alegoric (tropic) lilieci, să se oprească puţin de la uneltirea asupra oamenilor. Aceştia sunt slabi după carne (trup), dar sunt rânduiţi de Dumnezeu între cei de cinste, şi nimic din cele împotriva lor nu este necercetat.




[1]  În ebraică numele lui lacob,ya'aqov este legat prin etimologia populară de „călcâi” şi de verbul derivat de aici „a înşela”, „a se furişa în spatele cuiva”. Iacob l-a ţinut de călcâi pe fratele său şi i-a luat chiar de la naştere dreptul de întâi năs­cut. Ulterior, prin şiretenie, va obţine dreptul de întâi născut chiar şi legal, când fratele său Esav i l-a vândut pe un blid de linte fiartă. De asemenea, tot prin şiretenie, va lua binecuvântarea tatălui său în locul lui Esav. Iacob reprezintă efortul ascetic al omului, căci împărăţia cerurilor se ia cu sila (Mt. XI, 12).

[2]  Sf. Vasile identifică deci Cuvântul cu Mântuitorul Hristos, iar ieşirea din Ierusalim cu întruparea.

[3]  Se face un joc de cuvinte între „a judeca” şi „a deosebi”, „a separa”.

[4] La Delfi, pe muntele Parnas, se afla un sanctuar renumit în antichitate, dedicat zeu­lui Apollo. Preoteasa de acolo, numită generic Pythia, proorocea stând pe un tripod deasupra unei crăpături în pământ de unde se ridicau aburi pestilenţiali, iar Pythia in­halând aburii, intra în extaz, bolborosind oracole pe care preoţii le scriau în hexametri .

[5] Castalia era o fântână pe muntele Parnas, lângă Delfi, dedicată muzelor. Se credea că cel care bea din fântâna aceasta dobândea darul poetic.
[6] Amfiaraos era un erou grec, care participase la expediţia Celor Şapte împotriva Tebei. A scăpat cu viaţă fugind în carul de luptă, dar a fost înghiţit de pământ. A devenit o divinitate chtonică, al cărei sanctuar, Amfiareum, era la Oropus, în Atica 
[7] Amfilohus era fiul lui Amfiaraos, de asemenea cu dar profetic.