PSALMUL 45
Întru sfârşit, pentru fiii lui Core, pentru cele de taină.
Psalmul acesta se suprascrie întru sfârşit, adică pentru că proorocirile pe care le cuprinde privesc spre sfârşit. Proorocesc însă şi despre revoltele şi prigoanele pe care tiranii le-au făcut împotriva Bisericii la începutul propovăduirii Apostolilor, după Teodorit, aşijderea şi despre răbdarea ce o a arătat Biserica, şi pacea ce a urmat ei după acestea, pentru aceasta, cu [pe bună] dreptate s-a pus psalmul acesta după cel de mai-nainte, fiindcă acela cuprinde chemarea Bisericii, iar acesta cuprinde pe cele ce au urmat după chemarea ei, iar în oarecare vechi copii-manuscrise nu se suprascrie pentru fiii lui Core, şi arătat [dovedit] este că zicerea pentru fiii lui Core s-a suprascris din uitare şi din neluarea-aminte a celui ce a scris la început, de la care s-a dat greşeala şi la ceilalţi, însă, chiar şi aşa, precum este, putem tâlcui suprascrierea luând prepoziţia „prin” în loc de pentru, adică „prin fiii lui Core”, pentru că psalmul acesta s-a alcătuit adică de David, însă s-a cântat de fiii lui Core, că şi zicerea [varianta] evreiască acelaşi lucru însemnează: şi pentru fiii, şi „prin fiii”. Iar pentru cele de taină se suprascrie în loc de „despre cele ascunse multora”, deoarece noimele care se află în psalmul acesta sunt alegorice* şi întunecate. Psalmul s-a zis dinspre faţa Apostolilor şi a Mucenicilor.
1. Dumnezeu este scăparea noastră şi puterea,
„Hristos, zic, întru Care noi, Apostolii şi Mucenicii am crezut, Acesta, când alergăm noi adică către Dânsul, Se află nouă scăpare, iar când stăm împotriva tiranilor şi a vrăjmaşilor credinţei, îl aflăm nouă ca putere, pentru că însuşi a poruncit să fugim de ispite, mai-nainte de a ne urma [prinde] ele, iar după ce vom cădea într-însele, să stăm împotriva lor vitejeşte şi cu răbdare, încât să nu ne biruim de dânsele.134”
ajutor întru necazurile ce ne-au aflat pe noi foarte.
Hrisostom leagă acest foarte de ajutor, adică Hristos este foarte ajutător, adică mare şi tare ajutător la necazurile ce ne-au întâmpinat pe noi, robii Lui 135. Vezi însă dar, o cititorule, că necazurile şi ispitele află pe acei creştini care trăiesc după Dumnezeu, îi vânează oarecum ca nişte însufleţite alergând în urma lor, însă aceasta se face după slobozenia [îngăduinţa] lui Dumnezeu, ca mai mult să se iscusească ei, şi, iscusindu-se, mai mult să se lămurească. Că necazul, zice Marele Pavel, lucrează răbdarea, iar răbdarea, cercare (adică lămurire) (Rom. 5: 3). Pentru că Dumnezeu nu opreşte adică a veni ispitele, pentru pricina zisă a cercării oamenilor, însă când vin, stă aproape ajutător celor ce se ispitesc, şi nu-i lasă să se biruiască, precum zice Hrisostom.
2. Pentru aceasta nu ne vom teme când se va tulbura pământul şi se vor muta munţii în inimile mărilor.
Stihul acesta, nici Marele Vasile, nici dumnezeiescul Hrisostom nu l-au tâlcuit după alegorie şi după mai înalta înţelegere (anagogie) 136, ci într-un glas au zis că Apostolii şi Mucenicii prin aceasta zic cum că: „Când va ajuta nouă foarte Hristos, niciodată nu ne vom teme, măcar de s-ar cutremura şi tot pământul din centrul său cu înfricoşătoare şi groaznice clătinări, măcar şi munţii şi dealurile de s-ar smulge din fireasca lor stare şi întărire [temelie] şi să se arunce în adâncurile mării. Deci dacă nu ne vom teme, dacă astfel s-ar tulbura stihiile, şi lumea s-ar răsturna cu susul în jos, cu atât mai vârtos nu ne vom teme când tiranii şi prigonitorii se vor scula asupra noastră şi ne vor tiraniza. Pentru aceasta şi Pavel a zis: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau foamea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia? (Rom. 8: 36).
3. Sunat-au[*][†] şi s-au tulburat apele lor, tulburatu-s-au munţii, întru tăria Lui.
Prin cuvintele acestea, Apostolii şi Mucenicii vor să arate că Dumnezeu, ajutătorul lor, este Atotputernic, pentru că de multe ori apele mărilor lovesc în ţărmuri, şi fac mare vuiet, pentru că se umflă şi clocotesc din pricina vânturilor celor mari ce cad asupra mării, de multe ori încă şi dealuri se clatină din locul lor de cutremurele ce urmează, însă acestea toate se fac cu Atotputernicia lui Dumnezeu, Care, precum zice undeva David: ...Cutremuri chitul mării (Ps. 64: 7), şi: ...Caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură (Ps. 103 : 32)137. Iar despre mările care sunt mai multe, a zis după obiceiul limbii evreieşti, care pe cele la singular le întrebuinţează la plural, precum am zis în altă parte. Ori prin mări numeşte osebitele sânuri şi noianuri* ale mării, sau largurile mării, precum al celei Ionice, Adriatice şi celelalte. Însă nu este fără de vreme a tâlcui şi zicerile cele de mai-nainte ale psalmului şi după o mai înaltă înţelegere: „Noi, zice, nu ne vom teme când se tulbură pământul, adică tiranii care cugetă cele pământeşti şi supuşii lor, pentru că toţi aceştia la începutul propovăduirii se tulburau, de vreme ce se strămuta şi se strica religia lor cea de părinţi predanisită, nici nu ne vom teme când dealurile intră în mări, adică când demonii cei înalţi ca dealurile şi mândri intră în săratele şi amarele inimi ale oamenilor celor necredincioşi, făcându-i pe ei a se sălbătici asupra noastră ca să ne omoare”. Că multe ca acestea au urmat la începutul propovăduirii, precum spun Cartea Faptele Apostolilor 138 şi istoriile bisericeşti. Iar apele demonilor, adică slujitorii de idoli, care ca nişte ape se purtau într-o parte şi într-alta de duhurile amăgirii, şi aceştia au răsunat, strigând şi îndemnându-se unii pe alţii împotriva creştinilor, şi s-au tulburat văzând minunile ce le făceau Apostolii şi Mucenicii cu puterea cea nebiruită a lui Hristos. S-au tulburat însă şi dealurile, adică demonii, fiindcă slăbeau şi se izgoneau din oameni de către Apostoli şi de către Mucenici.
Diapsalma.
4. Pornirile râului veselesc cetatea lui Dumnezeu;
Acum se zic înţelesurile cele ascunse şi tainice pentru care se suprascrie psalmul acesta, deoarece râul este Hristos, pentru curgerile cele prea dulci ale învăţăturilor Lui, care adapă şi veselesc sufletele creştinilor, şi le aduc spre rodirea faptelor bune, că zice Domnul prin Isaia: Iată, Eu abat spre dânşii ca un râu de pace (Is. 66: 12). Iar pornirile râului lui Hristos sunt Apostolii care s-au pornit şi s-au purces de la El ca să înveţe pe oameni. Că: Mergând, zice, învăţaţi toate neamurile (Mt. 28: 20). Iar cetatea lui Dumnezeu este Biserica şi adunarea creştinilor, pentru petrecerea cea iubită lui Dumnezeu ce o au. Deci veselesc Apostolii Biserica şi cu viaţa şi cu cuvântul. Se înţelege însă şi într-alt chip zicerea aceasta, după Sfântul Vasile, râu adică este Duhul Cel Sfânt, iar pornirile Lui sunt osebitele daruri prin care Biserica lui Dumnezeu se adapă şi se veseleşte 139.
sfinţit-a lăcaşul Său Cel Preaînalt.
Însăşi Biserica credincioşilor este şi cetate şi locaş al lui Dumnezeu, pentru aceasta scris este: Voi locui întru ei şi voi umbla întru ei (Lev. 26: 12; II Cor. 6: 16). Şi iarăşi: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi (In. 1: 14 140).
5. Dumnezeu în mijlocul ei
„În mijlocul Bisericii, zice, se află Dumnezeu.” Că iată, zice, Eu cu voi sunt în toate zilele (Mt. 28: 20). Şi iarăşi: Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, Eu acolo sunt în mijlocul lor (Mt. 18: 20). Deci nu se va clătina Biserica de silniciile văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi care se silesc a o răsturna, că Hristos, Mirele ei, a zis: Porţile iadului nu o vor birui pe ea (Mt. 16: 18).
şi nu se va clătina, ajuta-va ei Dumnezeu dimineaţa [dis] de dimineaţă.
„Prea curând, zice, şi prea degrab va ajuta Hristos Bisericii Sale întru împrejurările şi primejdiile ei.” Că repetarea zicerii dimineaţa de dimineaţă arată covârşirea grăbirii, şi asemănarea [comparaţia] unei dimineţi cu cealaltă dimineaţă.
6. Tulburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărăţiile, dat-a glasul Său Cel Preaînalt, clătinatu-s-a pământul.
„Când se vestea, zice, de către Apostoli propovăduirea Evangheliei, semănând în lume cunoştinţa de Dumnezeu, toate neamurile s-au pornit, şi unii alergau la credinţa lui Hristos, iar alţii o prigoneau, iar împărăţiile lumii, care vrăjmăşeau Biserica, s-au biruit în sfârşit de Dânsa, ori pentru că au obosit, ori pentru că s-au plecat şi s-au supus ei, primind credinţa lui Hristos, fiindcă şi una şi alta s-au făcut prin multe şi osebite cetăţi, iar prin zicerea dat-a glasul său Cel preaînalt a arătat David puterea cea mare a lui Dumnezeu, că Dumnezeu numai ce zice şi îndată se cutremură pământul, precum a zis şi în altă parte: Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură (Ps. 103: 32)141. Însă cuvintele cele de acest fel s-au zis despre Dumnezeu pornind de la metafora şi asemănarea cu oamenii care poruncesc să fie pedepsiţi oarecari răi, ori de la asemănarea cu acei oameni ce se uită spre alţii cu mânie. Ori şi în alt fel se înţelege, că Dumnezeu a dat lumii glasul Său prin Evanghelie, şi auzind îndată toţi oamenii, împreună s-au pornit, precum mai-nainte am zis. Iar după Hrisostom, prin pământ trebuie să înţelegem pe cei ce locuiesc pe pământ, după zicerea în tot pământul era o singură limbă (Fac. 11: l).”142
7. Domnul puterilor este cu noi, sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacov.
Aceste cuvinte le zice Biserica creştinilor, împuternicind prin ele pe fiii Săi şi îmbărbătându-i. În potrivită vreme a pomenit aici David de Iacov, pentru că şi pe Iacov, vrăjmăşit de fratele său Isav, şi de unchiul său Laban şi de mulţi alţii, l-a izbăvit Dumnezeu, dar şi pentru că Iacov a fost cel dintâi care a proorocit pentru chemarea neamurilor, zicând: Nu va lipsi stăpânitor din Iuda, şi povăţuitor din coapsele lui până ce vor veni cele gătite Lui, şi Acela va fi aşteptarea neamurilor (Fac. 49: 10)143, a căror prefacere o prooroceşte aici David (după Teodorit).
Diapsalma.
8. Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, minunile pe care le-a pus pe pământ,
Prin cuvintele acestea cheamă Proorocul David pe cei mai ascuţiţi la minte, şi pe cei ce pot pricepe mai bine decât ceilalţi, iar lucruri numeşte isprăvile Evangheliei, pe care le-a numit şi minuni: „Că acestea, zice, sunt minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pe pământ, ca prin acestea să propovăduiască puterea cea negrăită a Dumnezeirii Sale, fiindcă acestea nu s-au făcut după [urmând] legile firii, pentru că necărturarii Apostoli şi pescari biruiau pe dascăli şi pe filosofi - cei puţini biruiau toată lumea, cei goi*, pe cei înarmaţi; cei săraci, pe împăraţi; cei muritori şi văzuţi, pe dracii cei nemuritori şi nevăzuţi.
stricând războaie până la marginile pământului.
Când S-a născut Iisus, au încetat războaiele pe care neamurile le aveau între ele, fiindcă s-au îngrădit întru singură Roma, monarhia cea peste toate neamurile: Că a ieşit, zice, poruncă de la Cezarul August să se scrie toată lumea cea locuită (Lc. 2: 1). Şi dar după ce a urmat o astfel de pace adâncă în lume, apoi netrebnice s-au făcut armele, deoarece oamenii au încetat de la războaie, şi s-au dat la lucrarea pământului şi la alte meşteşuguri, de unde şi Isaia, însemnând, zicea: Şi îşi vor preface săbiile lor în pluguri şi lăncile lor în cosoare 144, şi nu va ridica sabia vreun neam asupra altuia, şi nici nu se vor învăţa a se ostăşi (Is. 2: 4). Vezi însă, o cititorule, puterea ce o are zicerea stricând, deoarece, mai-nainte de Hristos, războaiele stricau, adică omorau oamenii. Hristos însă înseşi războaiele le-a stricat, şi fiindcă ele stricau, pentru aceasta, dimpotrivă, Hristos pe dânseîe le-a stricat, adică desăvârşit le-a stins.
9. Arcul va sfărâma şi va frânge arma, şi pavezele le va arde cu foc.
Toate acestea s-au făcut şi după istorie şi după slovă, precum scrie Iezechiel, zicând: Atunci cei ce locuiesc cetăţile lui Israel vor ieşi şi vor aprinde foc, vor arde armele, scuturile, pavezele, arcurile, săgeţile; lăncile şi suliţele; şapte ani le vor arde (Iez. 39: 9). Armă numeşte David aici sabia şi orice altă armă care este de-aproape luptătoare, adică cu care se luptă cineva de-aproape cu vrăjmaşii săi. Cu dreptate însă dă [atribuie] David lui Dumnezeu plinirea isprăvii acesteia, de vreme ce prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu s-a făcut.
10. Îndeletniciţi-vă[*] şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu;
„Încetaţi, zice, de la desele războaie cele văzute şi cele nevăzute, şi atunci veţi cunoaşte că Eu sunt chiar cu adevărat Dumnezeu din semnele şi minunile cele ce se fac prin puterea Evangheliei.”145
înălţa-Mă-voi întru neamuri, înălţa-Mă-voi pe pământ.
„Mare fiind Eu, zice, după fire, mare Mă voi socoti şi între neamuri prin minunile ce le voi face. Că în cer adică toate netrupeştile puteri ale îngerilor ştiu această înălţime a Mea şi pe pământ, peste tot adică.”146
11. Domnul puterilor cu noi, Sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacov.
Aici iarăşi repetă însăşi glăsuirea cea de îmbărbătare pe care o a zis mai sus Biserica spre o creştere mai mare a bărbăţiei şi a marii însufleţiri* de ca şi cum ar încăleca şi ar călca cu aceasta pe vrăjmaşii Săi cei văzuţi şi nevăzuţi.
-----------------------------------------------------------------------------------------------
* O altă variantă ar fi: ...sunt enigmatice (sau ghicitoreşti) şi obscure (cu noime greu de priceput, acoperite de vălul literei).
134 Zice însă Marele Vasile: „Cum că cu adevărat la Dumnezeu este scăparea, de către toţi se mărturiseşte, dar însă vrăjmaşul a făcut şi întru aceasta rătăcire în privinţa alegerii Celui ce mântuieşte că, vrăjmăşind potrivnicul, iarăşi amăgeşte pe cei ce i-a vrăjmăşit, ca să nu năzuiască la Dânsul ca la un păzitor... Iar cei ce cunosc pe Dumnezeu pot greşi şi ei în desluşirea lucrurilor, cu nesocotinţă facându-şi cererile lor pentru folosiri, de multe ori cerând adică ca bune unele [lucruri] nu spre folosul lor, iar fugind de altele ca de rele, care câteodată mult folos aduc lor, că se roagă cerând sănătate şi bogăţie, şi se roagă să scape de cele potrivnice acestora; este însă de multe ori şi boala folositoare, când urmează să povăţuiască pe păcătos către pocăinţă; şi sănătatea este vătămătoare, când se face celui ce o are merinde către păcat; tot aşa şi avuţiile s-au făcut acum unora materie de neastâmpărare; şi sărăcia pe mulţi a înţelepţit în întregime [], din cei ce rău s-au pornit. Multora dar este cu putinţă a zice: «Dumnezeu este nouă scăpare», dar din aceeaşi aşezare cu Proorocul a zice, foarte puţini pot zice, că puţini sunt cei ce nu laudă cele omeneşti, măcar că toţi atârnă de Dumnezeu. Şi ne vădesc pe noi faptele, când, întru necaz, la toţi, mai mult decât la Dumnezeu alergăm: este bolnav pruncul, şi tu cauţi descântători, sau pe cel ce pune împrejurul grumazului nevinovaţilor prunci semne iscoditoare (dubioase) sau, în cele din urmă, alergi la doctori şi la doctori, neglijând pe Cel ce poate vindeca... Şi de vrăjmaşi de te temi, gândeşti împrejur să afli pe vreunul din oameni ajutător, şi cu totul la fiecare trebuinţă te vădeşti că cu graiul adică numeşti pe Dumnezeu scăpare, iar cu lucrul cauţi ajutorul în cele zadarnice”.
135 Că aşa zice: „Iar zicerea foarte ajutătorului trebuie a se da, dacă nu ajută precum s-ar întâmpla, ci cu multă covârşire, mai mult dând mângâierea cea din ajutorare decât a fost durerea cea din necazuri, că nu pe cât cere firea celor grele, pe atâta dă nouă ajutorarea, şi chiar cu mult mai mult”. Iar Vasile zice: „Află însă necazul totdeauna pe drept pentru grijile vieţii, că cel ce se abate din calea cea lată şi bine-încăpătoare şi călătoreşte pe cea strâmtă şi necăjicioasă se găseşte de către necazuri”.
136 Măcar că Hrisostom zice: pământ însă, aici, şi munţi, şi inimă a mărilor, pe stihii le zice, dar cu numele acestora însemnează primejdiile cele nesuferite, şi iarăşi mie însă mi se pare că aici însemnează mulţimile”.
*Făcut-au vuiet mare...
137 Pentru aceasta şi Hrisostom a zis: „Iar ceea ce zice astfel este că pe toate le scutură (Dumnezeu) şi le clatină, aşa uşoare şi lesnicioase sunt Lui toate, că atât de mare este puterea Lui, zice, că simplu de ar voi a se face, acestea se şi fac. Deci cum putem a ne teme, un Stăpân ca Acesta având?”.
[†] *Golfuri şi lacuri...
138 Pentru aceasta a zis Teodorit că: „Şi în Efes, Dimitrie a pornit [aţâţat] toată cetatea, şi în Listra şi în Derbe acelaşi lucru s-a făcut, şi iarăşi în Filipi, şi în Tesalonic, şi în Atena, şi în Corint, duhurile amăgirii ridicând valurile acestea, şi fiind stăpâniţi de acestea, oarecari strigau împotriva Sfinţiţilor Apostoli, zicând: Cei ce au tulburat lumea, aceştia şi aici au venit (Fapte 17: 8; 15. 24). Şi Fericitul Avacum mai-nainte a spus acestea, zicând: Coborât-ai la mare caii Tăi, ape multe tulburând (Avac. 3: 15). Cai însă pe Sfinţiţii Apostoli i-a povestit că s-au făcut o trăsură dumnezeiască”.
139 Acelaşi însă Vasile: „Prin cetate a lui Dumnezeu înţelege toată făptura, de la puterile cele mai presus de lume până la sufletele omeneşti, care făptură se veseleşte de revărsarea Sfântului Duh. Că unii socotesc că cetatea este o adunare alcătuită din oameni şi care după lege se ocârmuieşte. Aceasta socotinţă se potriveşte şi cetăţii celui de sus, Ierusalimului ceresc, care după legea cea cerească se ocârmuieşte”. Iar Grigorie al Nyssei zice: „Veseleşte dar cetatea cerească a lui Dumnezeu care se alcătuieşte din puterile cele mai presus de lume; iar pornirile dumnezeiescului râu sunt adică darurile Duhului Sfânt, potrivit împărţindu-se şi dându-se celor vrednici, fiindcă sfânta adunare a duhurilor celor de sus se bucură foarte de mântuirea oamenilor”. Iar altul zice că: „Rău este evanghelicescul cuvânt care veseleşte Biserica lui Hristos (La Nichita)”. Iar Hrisostom zice:,,Râu numeşte aici îmbelşugarea dăruirii darurilor celor de sus, şi arată neoprirea şi revărsarea dăruirii, de ca şi cum ar zice: «Ca din nişte izvoare curg toate bunătăţile»”. Iar Ioan Damaschinul zice: „Ştiu şi altă cetate a lui Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară, pe care o au veselit pornirile râului, adică venirea Sfântului Duh mai-nainte curăţind pântecele ei”.
140 Marele Vasile a zis că lăcaşul lui Dumnezeu cel de Dumnezeu purtător (adică dumnezeieşte ipostasiat) este Trupul [lit. Carnea] lui Hristos, care s-a sfinţit prin unirea cu Dumnezeu. Iar Damaschinul a zis că Fecioara este cea pe care Cel preaînalt al Său locaş o a pus, şi a sfinţit-o, în mijlocul ei sălăşluindu-Se, şi neclătinat L-a arătat, semnele fecioriei ei, nestrămutându-se şi neclătinându-se.”
141 Pentru aceasta, Hrisostom a zis: „...Ca şi cum ar zice cineva: «Cu un singur glas a avut cetăţile». Cu grai gros şi mai omeneşte zis este că Dumnezeu nu biruieşte cu glasul şi cu răcnitul, ci cu singură mişcarea şi voinţa, dar însă de la cele mai groase ridicându-l pe el (pe Prooroc), mai înalte decât altele a aflat zicerea. Preafrumoasă este însă şi potrivirea ce o face la zicerea aceasta Marele Vasile, asemănând Biserica lui Dumnezeu cu o cetate ce ar fi înconjurată de multe neamuri şi de împăraţi, iar pe Domnul asemănându-L cu un puternic voievod oştenesc, Care cu singur glasul Său cel tare a stricat poliorchia (înconjurarea cetăţii), Care risipeşte neamurile şi întoarce pe împăraţi în fugă, iar din fuga aceea se năştea tulburare şi vuiet prin toate cetăţile şi satele pe unde treceau ei”.
142 Zice însă şi Teodorit: „Cu adevărul şi cu mărturisirea lucrurilor, şi cu facerile de minuni cele de tot felul, întrebuinţându-le Dumnezeu oarecum ca pe un glas, pe a Sa înălţime o a arătat neamurilor, şi de temere a umplut sufletele lor”.
143 Zice însă Hrisostom: „Şi bine a numit pe îngeri puteri, tăria lor arătând-o, precum şi în altă parte: cei puternici întru tărie care fac cuvântul Său (Ps. 102: 20). Dar dacă, deşi este puternic, n-ar voi să întindă nouă mână de ajutor? Dar pentru aceasta a adăugat sprijinitorul nostru, drept care şi voieşte şi poate”. Iar Chiril zice: „Cu noi a fost Domnul puterilor când S-a făcut ca noi, chip de rob luând, că pentru aceasta S-a numit şi Emanuel, care se tâlcuieşte «cu noi este Dumnezeu»”.
* Lipsiţi de apărare lumească, fără arme lumeşti.
144 Se scrie zibină [] şi este un mazdrac [suliţă sau lance lungă] făcut tot din fier, după Lexiconul Barinon. Acestea însă tâlcuindu-le, Marele Vasile zice: „Drept aceea, sabia cea stricătoare o a alcătuit a fi sămânţă făcătoare de viaţă care se face înţelepciune în sufletele cele cuvântătoare... Iar zibina, adică mazdracul, care de departe împunge şi împinge, l-a prefăcut în lucru aducător de apropiere şi cuminecare şi împreună-ţiitor, că astfel sunt secerile: aduc pe cele împrăştiate şi le împărtăşesc de un [leagă într-un] mănunchi, împreună legând spicele (în Tălcuirea la Isaia).
[*] Verbul a fost tradus fie prin opriţi-vă, fie prin îndeletniciţi-vă, fapt care face îndemnul cu atât mai interesant. Ideea sugerată de verb, sau de îndemn, e aceea ca omul să se oprească - cum tâlcuieşte Sfântul Maxim mai jos - de la păcat şi să se îndeletnicească sau să se preocupe prin nevoinţă de lucrarea virtuţilor. Verbul mai este folosit la unii Sfinţi Părinţi şi în sensul de a te elibera sau ridica din deşertăciunile acestei lumi. Cu alte cuvinte, „opriţi-vă, lăsaţi deşertăciunile lumii, şi îndeletniciţi-vă prin nevoinţă întru cunoaşterea lui Dumnezeu”.
145 Iar Marele Vasile zice: „Se cuvine dar a înceta de la osârdiile cele către bogăţie, de la pofta cea către slava această deşartă, de la îndulcirile cele către câştigare, de la zavistie şi de la toată răutatea cea către aproapele nostru, ca liniştit fiind sufletul nostru şi de nici o patimă tulburat, ca în oarecare oglindă să se facă luminarea [strălucirea] lui Dumnezeu cea curată şi neacoperită de întuneric”. Iar dumnezeiescul Maxim zice: „Şase sunt îndeletnicirile, ori liniştirile, pe care isprăvindu-le [de vom trage folos din ele], putem cunoaşte pe Dumnezeu: 1) [oprirea de la] lucrarea şi fapta păcatului; 2) [îndeletnicirea cu] înfrânarea; 3) chipul amestecării celor [oprirea de la amestecarea cu cei] ce vieţuiesc fără de pază; 4) [oprirea de la] iscusinţa cea întorcătoare dinspre viaţa cea după Dumnezeu; 5) [oprirea de la] avuţia cea prihănită şi care răspândeşte mintea spre multe; 6) a nu avea cu totul nici o voie proprie, şi aceasta este supunerea cea adevărată după Dumnezeu”. Această împărţire nu poate decât să ne dumirească într-un fel, cu toate că cercetarea originalului dovedeşte o traducere foarte bună a Mitropolitului Veniamin. Sfântul Maxim tâlcuieşte acest verset în „întrebări, nedumeriri şi răspunsuri” din Filocalia, Voi. II, întrebarea 45, care cere a se tâlcui versetul de faţă: „Sunt şase opriri, pe care însuşindu-ni-le putem cunoaşte pe Dumnezeu. Prima e de la săvârşirea păcatului; a doua, de la hrana care ne aprinde; a treia, de la amestecul cu cei ce vieţuiesc fără strajă; a patra, de la îndeletnicirea care ne depărtează de la viaţa cea după Dumnezeu; a cincea, de la avuţia cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe; a şasea înseamnă a nu mai avea peste tot o voie proprie. Aceasta este lepădarea şi ascultarea cea adevărată şi după Dumnezeu”. Zice însă şi Sinesie Cireneul: „Dar prea mare bunătate este îndeletnicirea (sau liniştirea), pe care cineva ar putea-o asemui cu o ţarină aducătoare de tot rodul, că toate bunătăţile le aduce în sufletul filosofului”.
146 Iar altul zice: „Fiindcă urma a se înălţa Domnul pentru noi pe Cruce, şi a primi înălţare pentru tot pământul, pentru aceasta, pe a Sa patimă însemnând-o, zice: Înălţa-Mă-voi întru neamuri şi celelalte (La Nichita)”. Iar Origen zice: „...Iar Înălţa-Mă-voi este glas al lui Dumnezeu care zice acestea după ce se vor strica războaiele cele până la marginile pământului, şi se va zdrobi arcul şi se va frânge arma”.
* mărime de suflet, însufleţire mare, puternică.
3. Sunat-au[*][†] şi s-au tulburat apele lor, tulburatu-s-au munţii, întru tăria Lui.
Prin cuvintele acestea, Apostolii şi Mucenicii vor să arate că Dumnezeu, ajutătorul lor, este Atotputernic, pentru că de multe ori apele mărilor lovesc în ţărmuri, şi fac mare vuiet, pentru că se umflă şi clocotesc din pricina vânturilor celor mari ce cad asupra mării, de multe ori încă şi dealuri se clatină din locul lor de cutremurele ce urmează, însă acestea toate se fac cu Atotputernicia lui Dumnezeu, Care, precum zice undeva David: ...Cutremuri chitul mării (Ps. 64: 7), şi: ...Caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură (Ps. 103 : 32)137. Iar despre mările care sunt mai multe, a zis după obiceiul limbii evreieşti, care pe cele la singular le întrebuinţează la plural, precum am zis în altă parte. Ori prin mări numeşte osebitele sânuri şi noianuri* ale mării, sau largurile mării, precum al celei Ionice, Adriatice şi celelalte. Însă nu este fără de vreme a tâlcui şi zicerile cele de mai-nainte ale psalmului şi după o mai înaltă înţelegere: „Noi, zice, nu ne vom teme când se tulbură pământul, adică tiranii care cugetă cele pământeşti şi supuşii lor, pentru că toţi aceştia la începutul propovăduirii se tulburau, de vreme ce se strămuta şi se strica religia lor cea de părinţi predanisită, nici nu ne vom teme când dealurile intră în mări, adică când demonii cei înalţi ca dealurile şi mândri intră în săratele şi amarele inimi ale oamenilor celor necredincioşi, făcându-i pe ei a se sălbătici asupra noastră ca să ne omoare”. Că multe ca acestea au urmat la începutul propovăduirii, precum spun Cartea Faptele Apostolilor 138 şi istoriile bisericeşti. Iar apele demonilor, adică slujitorii de idoli, care ca nişte ape se purtau într-o parte şi într-alta de duhurile amăgirii, şi aceştia au răsunat, strigând şi îndemnându-se unii pe alţii împotriva creştinilor, şi s-au tulburat văzând minunile ce le făceau Apostolii şi Mucenicii cu puterea cea nebiruită a lui Hristos. S-au tulburat însă şi dealurile, adică demonii, fiindcă slăbeau şi se izgoneau din oameni de către Apostoli şi de către Mucenici.
Diapsalma.
4. Pornirile râului veselesc cetatea lui Dumnezeu;
Acum se zic înţelesurile cele ascunse şi tainice pentru care se suprascrie psalmul acesta, deoarece râul este Hristos, pentru curgerile cele prea dulci ale învăţăturilor Lui, care adapă şi veselesc sufletele creştinilor, şi le aduc spre rodirea faptelor bune, că zice Domnul prin Isaia: Iată, Eu abat spre dânşii ca un râu de pace (Is. 66: 12). Iar pornirile râului lui Hristos sunt Apostolii care s-au pornit şi s-au purces de la El ca să înveţe pe oameni. Că: Mergând, zice, învăţaţi toate neamurile (Mt. 28: 20). Iar cetatea lui Dumnezeu este Biserica şi adunarea creştinilor, pentru petrecerea cea iubită lui Dumnezeu ce o au. Deci veselesc Apostolii Biserica şi cu viaţa şi cu cuvântul. Se înţelege însă şi într-alt chip zicerea aceasta, după Sfântul Vasile, râu adică este Duhul Cel Sfânt, iar pornirile Lui sunt osebitele daruri prin care Biserica lui Dumnezeu se adapă şi se veseleşte 139.
sfinţit-a lăcaşul Său Cel Preaînalt.
Însăşi Biserica credincioşilor este şi cetate şi locaş al lui Dumnezeu, pentru aceasta scris este: Voi locui întru ei şi voi umbla întru ei (Lev. 26: 12; II Cor. 6: 16). Şi iarăşi: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi (In. 1: 14 140).
5. Dumnezeu în mijlocul ei
„În mijlocul Bisericii, zice, se află Dumnezeu.” Că iată, zice, Eu cu voi sunt în toate zilele (Mt. 28: 20). Şi iarăşi: Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, Eu acolo sunt în mijlocul lor (Mt. 18: 20). Deci nu se va clătina Biserica de silniciile văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi care se silesc a o răsturna, că Hristos, Mirele ei, a zis: Porţile iadului nu o vor birui pe ea (Mt. 16: 18).
şi nu se va clătina, ajuta-va ei Dumnezeu dimineaţa [dis] de dimineaţă.
„Prea curând, zice, şi prea degrab va ajuta Hristos Bisericii Sale întru împrejurările şi primejdiile ei.” Că repetarea zicerii dimineaţa de dimineaţă arată covârşirea grăbirii, şi asemănarea [comparaţia] unei dimineţi cu cealaltă dimineaţă.
6. Tulburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărăţiile, dat-a glasul Său Cel Preaînalt, clătinatu-s-a pământul.
„Când se vestea, zice, de către Apostoli propovăduirea Evangheliei, semănând în lume cunoştinţa de Dumnezeu, toate neamurile s-au pornit, şi unii alergau la credinţa lui Hristos, iar alţii o prigoneau, iar împărăţiile lumii, care vrăjmăşeau Biserica, s-au biruit în sfârşit de Dânsa, ori pentru că au obosit, ori pentru că s-au plecat şi s-au supus ei, primind credinţa lui Hristos, fiindcă şi una şi alta s-au făcut prin multe şi osebite cetăţi, iar prin zicerea dat-a glasul său Cel preaînalt a arătat David puterea cea mare a lui Dumnezeu, că Dumnezeu numai ce zice şi îndată se cutremură pământul, precum a zis şi în altă parte: Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură (Ps. 103: 32)141. Însă cuvintele cele de acest fel s-au zis despre Dumnezeu pornind de la metafora şi asemănarea cu oamenii care poruncesc să fie pedepsiţi oarecari răi, ori de la asemănarea cu acei oameni ce se uită spre alţii cu mânie. Ori şi în alt fel se înţelege, că Dumnezeu a dat lumii glasul Său prin Evanghelie, şi auzind îndată toţi oamenii, împreună s-au pornit, precum mai-nainte am zis. Iar după Hrisostom, prin pământ trebuie să înţelegem pe cei ce locuiesc pe pământ, după zicerea în tot pământul era o singură limbă (Fac. 11: l).”142
7. Domnul puterilor este cu noi, sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacov.
Aceste cuvinte le zice Biserica creştinilor, împuternicind prin ele pe fiii Săi şi îmbărbătându-i. În potrivită vreme a pomenit aici David de Iacov, pentru că şi pe Iacov, vrăjmăşit de fratele său Isav, şi de unchiul său Laban şi de mulţi alţii, l-a izbăvit Dumnezeu, dar şi pentru că Iacov a fost cel dintâi care a proorocit pentru chemarea neamurilor, zicând: Nu va lipsi stăpânitor din Iuda, şi povăţuitor din coapsele lui până ce vor veni cele gătite Lui, şi Acela va fi aşteptarea neamurilor (Fac. 49: 10)143, a căror prefacere o prooroceşte aici David (după Teodorit).
Diapsalma.
8. Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, minunile pe care le-a pus pe pământ,
Prin cuvintele acestea cheamă Proorocul David pe cei mai ascuţiţi la minte, şi pe cei ce pot pricepe mai bine decât ceilalţi, iar lucruri numeşte isprăvile Evangheliei, pe care le-a numit şi minuni: „Că acestea, zice, sunt minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pe pământ, ca prin acestea să propovăduiască puterea cea negrăită a Dumnezeirii Sale, fiindcă acestea nu s-au făcut după [urmând] legile firii, pentru că necărturarii Apostoli şi pescari biruiau pe dascăli şi pe filosofi - cei puţini biruiau toată lumea, cei goi*, pe cei înarmaţi; cei săraci, pe împăraţi; cei muritori şi văzuţi, pe dracii cei nemuritori şi nevăzuţi.
stricând războaie până la marginile pământului.
Când S-a născut Iisus, au încetat războaiele pe care neamurile le aveau între ele, fiindcă s-au îngrădit întru singură Roma, monarhia cea peste toate neamurile: Că a ieşit, zice, poruncă de la Cezarul August să se scrie toată lumea cea locuită (Lc. 2: 1). Şi dar după ce a urmat o astfel de pace adâncă în lume, apoi netrebnice s-au făcut armele, deoarece oamenii au încetat de la războaie, şi s-au dat la lucrarea pământului şi la alte meşteşuguri, de unde şi Isaia, însemnând, zicea: Şi îşi vor preface săbiile lor în pluguri şi lăncile lor în cosoare 144, şi nu va ridica sabia vreun neam asupra altuia, şi nici nu se vor învăţa a se ostăşi (Is. 2: 4). Vezi însă, o cititorule, puterea ce o are zicerea stricând, deoarece, mai-nainte de Hristos, războaiele stricau, adică omorau oamenii. Hristos însă înseşi războaiele le-a stricat, şi fiindcă ele stricau, pentru aceasta, dimpotrivă, Hristos pe dânseîe le-a stricat, adică desăvârşit le-a stins.
9. Arcul va sfărâma şi va frânge arma, şi pavezele le va arde cu foc.
Toate acestea s-au făcut şi după istorie şi după slovă, precum scrie Iezechiel, zicând: Atunci cei ce locuiesc cetăţile lui Israel vor ieşi şi vor aprinde foc, vor arde armele, scuturile, pavezele, arcurile, săgeţile; lăncile şi suliţele; şapte ani le vor arde (Iez. 39: 9). Armă numeşte David aici sabia şi orice altă armă care este de-aproape luptătoare, adică cu care se luptă cineva de-aproape cu vrăjmaşii săi. Cu dreptate însă dă [atribuie] David lui Dumnezeu plinirea isprăvii acesteia, de vreme ce prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu s-a făcut.
10. Îndeletniciţi-vă[*] şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu;
„Încetaţi, zice, de la desele războaie cele văzute şi cele nevăzute, şi atunci veţi cunoaşte că Eu sunt chiar cu adevărat Dumnezeu din semnele şi minunile cele ce se fac prin puterea Evangheliei.”145
înălţa-Mă-voi întru neamuri, înălţa-Mă-voi pe pământ.
„Mare fiind Eu, zice, după fire, mare Mă voi socoti şi între neamuri prin minunile ce le voi face. Că în cer adică toate netrupeştile puteri ale îngerilor ştiu această înălţime a Mea şi pe pământ, peste tot adică.”146
11. Domnul puterilor cu noi, Sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacov.
Aici iarăşi repetă însăşi glăsuirea cea de îmbărbătare pe care o a zis mai sus Biserica spre o creştere mai mare a bărbăţiei şi a marii însufleţiri* de ca şi cum ar încăleca şi ar călca cu aceasta pe vrăjmaşii Săi cei văzuţi şi nevăzuţi.
-----------------------------------------------------------------------------------------------
* O altă variantă ar fi: ...sunt enigmatice (sau ghicitoreşti) şi obscure (cu noime greu de priceput, acoperite de vălul literei).
134 Zice însă Marele Vasile: „Cum că cu adevărat la Dumnezeu este scăparea, de către toţi se mărturiseşte, dar însă vrăjmaşul a făcut şi întru aceasta rătăcire în privinţa alegerii Celui ce mântuieşte că, vrăjmăşind potrivnicul, iarăşi amăgeşte pe cei ce i-a vrăjmăşit, ca să nu năzuiască la Dânsul ca la un păzitor... Iar cei ce cunosc pe Dumnezeu pot greşi şi ei în desluşirea lucrurilor, cu nesocotinţă facându-şi cererile lor pentru folosiri, de multe ori cerând adică ca bune unele [lucruri] nu spre folosul lor, iar fugind de altele ca de rele, care câteodată mult folos aduc lor, că se roagă cerând sănătate şi bogăţie, şi se roagă să scape de cele potrivnice acestora; este însă de multe ori şi boala folositoare, când urmează să povăţuiască pe păcătos către pocăinţă; şi sănătatea este vătămătoare, când se face celui ce o are merinde către păcat; tot aşa şi avuţiile s-au făcut acum unora materie de neastâmpărare; şi sărăcia pe mulţi a înţelepţit în întregime [], din cei ce rău s-au pornit. Multora dar este cu putinţă a zice: «Dumnezeu este nouă scăpare», dar din aceeaşi aşezare cu Proorocul a zice, foarte puţini pot zice, că puţini sunt cei ce nu laudă cele omeneşti, măcar că toţi atârnă de Dumnezeu. Şi ne vădesc pe noi faptele, când, întru necaz, la toţi, mai mult decât la Dumnezeu alergăm: este bolnav pruncul, şi tu cauţi descântători, sau pe cel ce pune împrejurul grumazului nevinovaţilor prunci semne iscoditoare (dubioase) sau, în cele din urmă, alergi la doctori şi la doctori, neglijând pe Cel ce poate vindeca... Şi de vrăjmaşi de te temi, gândeşti împrejur să afli pe vreunul din oameni ajutător, şi cu totul la fiecare trebuinţă te vădeşti că cu graiul adică numeşti pe Dumnezeu scăpare, iar cu lucrul cauţi ajutorul în cele zadarnice”.
135 Că aşa zice: „Iar zicerea foarte ajutătorului trebuie a se da, dacă nu ajută precum s-ar întâmpla, ci cu multă covârşire, mai mult dând mângâierea cea din ajutorare decât a fost durerea cea din necazuri, că nu pe cât cere firea celor grele, pe atâta dă nouă ajutorarea, şi chiar cu mult mai mult”. Iar Vasile zice: „Află însă necazul totdeauna pe drept pentru grijile vieţii, că cel ce se abate din calea cea lată şi bine-încăpătoare şi călătoreşte pe cea strâmtă şi necăjicioasă se găseşte de către necazuri”.
136 Măcar că Hrisostom zice: pământ însă, aici, şi munţi, şi inimă a mărilor, pe stihii le zice, dar cu numele acestora însemnează primejdiile cele nesuferite, şi iarăşi mie însă mi se pare că aici însemnează mulţimile”.
*Făcut-au vuiet mare...
137 Pentru aceasta şi Hrisostom a zis: „Iar ceea ce zice astfel este că pe toate le scutură (Dumnezeu) şi le clatină, aşa uşoare şi lesnicioase sunt Lui toate, că atât de mare este puterea Lui, zice, că simplu de ar voi a se face, acestea se şi fac. Deci cum putem a ne teme, un Stăpân ca Acesta având?”.
[†] *Golfuri şi lacuri...
138 Pentru aceasta a zis Teodorit că: „Şi în Efes, Dimitrie a pornit [aţâţat] toată cetatea, şi în Listra şi în Derbe acelaşi lucru s-a făcut, şi iarăşi în Filipi, şi în Tesalonic, şi în Atena, şi în Corint, duhurile amăgirii ridicând valurile acestea, şi fiind stăpâniţi de acestea, oarecari strigau împotriva Sfinţiţilor Apostoli, zicând: Cei ce au tulburat lumea, aceştia şi aici au venit (Fapte 17: 8; 15. 24). Şi Fericitul Avacum mai-nainte a spus acestea, zicând: Coborât-ai la mare caii Tăi, ape multe tulburând (Avac. 3: 15). Cai însă pe Sfinţiţii Apostoli i-a povestit că s-au făcut o trăsură dumnezeiască”.
139 Acelaşi însă Vasile: „Prin cetate a lui Dumnezeu înţelege toată făptura, de la puterile cele mai presus de lume până la sufletele omeneşti, care făptură se veseleşte de revărsarea Sfântului Duh. Că unii socotesc că cetatea este o adunare alcătuită din oameni şi care după lege se ocârmuieşte. Aceasta socotinţă se potriveşte şi cetăţii celui de sus, Ierusalimului ceresc, care după legea cea cerească se ocârmuieşte”. Iar Grigorie al Nyssei zice: „Veseleşte dar cetatea cerească a lui Dumnezeu care se alcătuieşte din puterile cele mai presus de lume; iar pornirile dumnezeiescului râu sunt adică darurile Duhului Sfânt, potrivit împărţindu-se şi dându-se celor vrednici, fiindcă sfânta adunare a duhurilor celor de sus se bucură foarte de mântuirea oamenilor”. Iar altul zice că: „Rău este evanghelicescul cuvânt care veseleşte Biserica lui Hristos (La Nichita)”. Iar Hrisostom zice:,,Râu numeşte aici îmbelşugarea dăruirii darurilor celor de sus, şi arată neoprirea şi revărsarea dăruirii, de ca şi cum ar zice: «Ca din nişte izvoare curg toate bunătăţile»”. Iar Ioan Damaschinul zice: „Ştiu şi altă cetate a lui Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară, pe care o au veselit pornirile râului, adică venirea Sfântului Duh mai-nainte curăţind pântecele ei”.
140 Marele Vasile a zis că lăcaşul lui Dumnezeu cel de Dumnezeu purtător (adică dumnezeieşte ipostasiat) este Trupul [lit. Carnea] lui Hristos, care s-a sfinţit prin unirea cu Dumnezeu. Iar Damaschinul a zis că Fecioara este cea pe care Cel preaînalt al Său locaş o a pus, şi a sfinţit-o, în mijlocul ei sălăşluindu-Se, şi neclătinat L-a arătat, semnele fecioriei ei, nestrămutându-se şi neclătinându-se.”
141 Pentru aceasta, Hrisostom a zis: „...Ca şi cum ar zice cineva: «Cu un singur glas a avut cetăţile». Cu grai gros şi mai omeneşte zis este că Dumnezeu nu biruieşte cu glasul şi cu răcnitul, ci cu singură mişcarea şi voinţa, dar însă de la cele mai groase ridicându-l pe el (pe Prooroc), mai înalte decât altele a aflat zicerea. Preafrumoasă este însă şi potrivirea ce o face la zicerea aceasta Marele Vasile, asemănând Biserica lui Dumnezeu cu o cetate ce ar fi înconjurată de multe neamuri şi de împăraţi, iar pe Domnul asemănându-L cu un puternic voievod oştenesc, Care cu singur glasul Său cel tare a stricat poliorchia (înconjurarea cetăţii), Care risipeşte neamurile şi întoarce pe împăraţi în fugă, iar din fuga aceea se năştea tulburare şi vuiet prin toate cetăţile şi satele pe unde treceau ei”.
142 Zice însă şi Teodorit: „Cu adevărul şi cu mărturisirea lucrurilor, şi cu facerile de minuni cele de tot felul, întrebuinţându-le Dumnezeu oarecum ca pe un glas, pe a Sa înălţime o a arătat neamurilor, şi de temere a umplut sufletele lor”.
143 Zice însă Hrisostom: „Şi bine a numit pe îngeri puteri, tăria lor arătând-o, precum şi în altă parte: cei puternici întru tărie care fac cuvântul Său (Ps. 102: 20). Dar dacă, deşi este puternic, n-ar voi să întindă nouă mână de ajutor? Dar pentru aceasta a adăugat sprijinitorul nostru, drept care şi voieşte şi poate”. Iar Chiril zice: „Cu noi a fost Domnul puterilor când S-a făcut ca noi, chip de rob luând, că pentru aceasta S-a numit şi Emanuel, care se tâlcuieşte «cu noi este Dumnezeu»”.
* Lipsiţi de apărare lumească, fără arme lumeşti.
144 Se scrie zibină [] şi este un mazdrac [suliţă sau lance lungă] făcut tot din fier, după Lexiconul Barinon. Acestea însă tâlcuindu-le, Marele Vasile zice: „Drept aceea, sabia cea stricătoare o a alcătuit a fi sămânţă făcătoare de viaţă care se face înţelepciune în sufletele cele cuvântătoare... Iar zibina, adică mazdracul, care de departe împunge şi împinge, l-a prefăcut în lucru aducător de apropiere şi cuminecare şi împreună-ţiitor, că astfel sunt secerile: aduc pe cele împrăştiate şi le împărtăşesc de un [leagă într-un] mănunchi, împreună legând spicele (în Tălcuirea la Isaia).
[*] Verbul a fost tradus fie prin opriţi-vă, fie prin îndeletniciţi-vă, fapt care face îndemnul cu atât mai interesant. Ideea sugerată de verb, sau de îndemn, e aceea ca omul să se oprească - cum tâlcuieşte Sfântul Maxim mai jos - de la păcat şi să se îndeletnicească sau să se preocupe prin nevoinţă de lucrarea virtuţilor. Verbul mai este folosit la unii Sfinţi Părinţi şi în sensul de a te elibera sau ridica din deşertăciunile acestei lumi. Cu alte cuvinte, „opriţi-vă, lăsaţi deşertăciunile lumii, şi îndeletniciţi-vă prin nevoinţă întru cunoaşterea lui Dumnezeu”.
145 Iar Marele Vasile zice: „Se cuvine dar a înceta de la osârdiile cele către bogăţie, de la pofta cea către slava această deşartă, de la îndulcirile cele către câştigare, de la zavistie şi de la toată răutatea cea către aproapele nostru, ca liniştit fiind sufletul nostru şi de nici o patimă tulburat, ca în oarecare oglindă să se facă luminarea [strălucirea] lui Dumnezeu cea curată şi neacoperită de întuneric”. Iar dumnezeiescul Maxim zice: „Şase sunt îndeletnicirile, ori liniştirile, pe care isprăvindu-le [de vom trage folos din ele], putem cunoaşte pe Dumnezeu: 1) [oprirea de la] lucrarea şi fapta păcatului; 2) [îndeletnicirea cu] înfrânarea; 3) chipul amestecării celor [oprirea de la amestecarea cu cei] ce vieţuiesc fără de pază; 4) [oprirea de la] iscusinţa cea întorcătoare dinspre viaţa cea după Dumnezeu; 5) [oprirea de la] avuţia cea prihănită şi care răspândeşte mintea spre multe; 6) a nu avea cu totul nici o voie proprie, şi aceasta este supunerea cea adevărată după Dumnezeu”. Această împărţire nu poate decât să ne dumirească într-un fel, cu toate că cercetarea originalului dovedeşte o traducere foarte bună a Mitropolitului Veniamin. Sfântul Maxim tâlcuieşte acest verset în „întrebări, nedumeriri şi răspunsuri” din Filocalia, Voi. II, întrebarea 45, care cere a se tâlcui versetul de faţă: „Sunt şase opriri, pe care însuşindu-ni-le putem cunoaşte pe Dumnezeu. Prima e de la săvârşirea păcatului; a doua, de la hrana care ne aprinde; a treia, de la amestecul cu cei ce vieţuiesc fără strajă; a patra, de la îndeletnicirea care ne depărtează de la viaţa cea după Dumnezeu; a cincea, de la avuţia cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe; a şasea înseamnă a nu mai avea peste tot o voie proprie. Aceasta este lepădarea şi ascultarea cea adevărată şi după Dumnezeu”. Zice însă şi Sinesie Cireneul: „Dar prea mare bunătate este îndeletnicirea (sau liniştirea), pe care cineva ar putea-o asemui cu o ţarină aducătoare de tot rodul, că toate bunătăţile le aduce în sufletul filosofului”.
146 Iar altul zice: „Fiindcă urma a se înălţa Domnul pentru noi pe Cruce, şi a primi înălţare pentru tot pământul, pentru aceasta, pe a Sa patimă însemnând-o, zice: Înălţa-Mă-voi întru neamuri şi celelalte (La Nichita)”. Iar Origen zice: „...Iar Înălţa-Mă-voi este glas al lui Dumnezeu care zice acestea după ce se vor strica războaiele cele până la marginile pământului, şi se va zdrobi arcul şi se va frânge arma”.
* mărime de suflet, însufleţire mare, puternică.
