PSALMUL 43
Întru sfârşit, fiilor lui Core, spre înţelegere. Psalm al lui David.
O suprascriere asemănătoare este şi la Psalmul 31, pe care am tâlcuit-o la acela. Acum trebuie să zicem doar atât, anume că, după Hrisostom, Atanasie şi alţii, psalmul acesta îl glăsuieşte David dinspre faţa lui Matatia Macabeul şi a fiului lui, că, fiind aceştia fugari, după ce s-au biruit în Iudeea şi s-au stăpânit de mândrul Antioh şi de macedoneni, abia mai la urmă şi cu anevoie îmbărbătându-se, şi împreună aducând pe câţi evrei au putut, s-au gătit să ostăşească spre ajutorul patriei lor, nădăjduind întru Dumnezeu, precum pomenesc Cărţile Macabeilor şi ale lui Iosif [Flaviu], iar de vreme ce iudeii ostaşi care se adunaseră împreună din fugă erau înspăimântaţi din pricina sălbăticiei macedonienilor, fiii lui Matatia aduc ostaşilor o sfatuire în forma unei rugăciuni pentru a-i îmbărbăta şi a-i îndemna spre luptă, cu aducerea-aminte de minunile şi semnele acelea pe care Dumnezeu le-a făcut strămoşilor celor vechi.
1. Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, şi părinţii noştri ne-au spus nouă.
2. Lucrul pe care l-ai lucrat în zilele lor, în zilele cele de demult.
„O Dumnezeule, zic Macabeii, noi cu însuşi urechile noastre am auzit”, spre adeverire însă a cuvântului se adaugă cu urechile noastre, de vreme ce, după dumnezeiescul Hrisostom, noi, oamenii, când povestim despre lucrurile de care suntem încredinţaţi, obişnuim a aduce ca mărturii [martori] simţurile noastre, precum a zis şi Ioan, ucenicul cel iubit al Mântuitorului: Ceea ce au văzut ochii noştri, şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii (I In. 1: 1). Iar după ce au zis că au auzit, spun apoi şi de la cine au auzit, adică de la strămoşii lor. Dar ce au auzit? Şi ce a lucrat Dumnezeu? Să le auzi în următoarele cuvinte 86.
3. Mâna Ta neamuri a pierdut, şi i-ai sădit[*] pe dânşii;
Neamuri numeşte aici acele neamuri ale canaaneilor şi ale altora, care locuiau mai-nainte în pământul făgăduinţei. Iar mână a lui Dumnezeu numeşte nebiruita Sa putere, iar i-ai sădit a zis în loc de „i-ai pus să locuiască cu statornicie în pământul zis mai sus”. Vezi însă, o cititorule, zice Hrisostom, amănunţimea [acrivia] zicerilor psalmului, pentru că, zicând despre neamurile canaaneilor, a zis şi că i-a pierdut, pentru obşteasca pieire şi prăpădenie ce au făcut neamurilor acelora. Iar evreilor le-a zis că i-a sădit, pentru înrădăcinarea în pământ, că deşi au fost mai apoi strămutaţi şi robiţi într-alte locuri, însă nu au fost chiar acei strămoşi care au moştenit pământul făgăduinţei, ci strănepoţii lor, după Hrisostom, şi s-au făcut astfel din pricina păcatelor lor, după acelaşi Hrisostom. Însă Macabeii i-au părăsit, şi n-au povestit minunile cele de mai-nainte, pe care Dumnezeu le-a săvârşit în Egipt, ci au arătat doar minunea aceasta a sălăşluirii lor în pământul făgăduinţei, ca un lucru potrivit la pricina lor. Căci dacă Dumnezeu pe străinii israeliteni i-a sălăşluit în pământul străin al canaaneilor, cu mult mai vârtos însuşi Dumnezeu iarăşi îi va aşeza acum, şi-i va aduna în Ierusalim, patria lor, pe cei izgoniţi dintr-însa, din porunca macedonienilor.
chinuit-ai popoare şi le-ai gătit pe ele.
„Tu, Doamne, zice, ai pedepsit cele şapte neamuri ale canaaneilor, căci ei nu numai că au fost lepădaţi din pământul făgăduinţei, ci şi rele au pătimit mai-nainte prin felurite războaie şi urgii dumnezeieşti, cu grindină, cu viespi şi cu alte ca acestea.”
4. Că nu cu sabia lor au moştenit pământul, şi braţul lor nu i-a mântuit pe ei.
5. Ci dreapta Ta şi braţul Tău, şi strălucirea feţei Tale, că bine ai voit întru dânşii.
„Strămoşii noştri, zice, nu au moştenit pământul făgăduinţei cu armele lor, nici puterea lor nu i-a izbăvit de atât de multe şi preaputemice neamuri, ci i-a izbăvit dreapta Ta şi braţul Tău, Doamne, adică ajutorul Tău, ori puterea Ta, căci amândouă acestea însemnează puterea. Dar şi strălucirea feţei Tale i-a izbăvit, adică cercetarea Ta”; că arată faţa Ta şi ne vom mântui, a zis într-alt loc însuşi David (Ps. 79: 4). Iar cercetarea lui Dumnezeu (după Hrisostom) este sprijinirea, şi pronia şi apărarea lor, căci atunci când cineva vede pe vreun om pătimind, îl apără şi-l sprijineşte: „Acestea toate, zice, le-ai făcut părinţilor noştri pentru că le-ai voit binele şi i-ai iubit”. Că aceasta însemnează zicerea bine ai voit 87.
6. Tu eşti însuţi împăratul meu şi Dumnezeul meu, Cel ce porunceşti mântuirile lui Iacov.
„Tu, Doamne, zice, Care ai făcut acele minuni părinţilor noştri, Tu însuţi eşti şi acum, pentru că după fire eşti neschimbat şi neprefăcut, iar noi suntem strănepoţii acelora (după Hrisostom). Deci, precum atunci ai pierdut neamurile canaaneilor, aşa şi acum zdrobeşte şi neamurile macedonienilor, Tu, Care eşti împăratul şi Dumnezeul nostru, precum ai fost şi al strămoşilor noştri.” Iar zicerea Cel ce porunceşti mântuirile lui Iacov se înţelege pentru graba şi lesnirea ce o are Dumnezeu pentru a ajuta: „Tu, zice, ajută nouă, Care numai cuvânt şi poruncă întrebuinţezi spre a mântui poporul cel coborâtor din Iacov (după Hrisostom)”. Ori: „Ajută nouă, Tu, Cel ce porunceşti ce şi cum să facem în războaie ca să ne mântuim”. Căci în lege porunceşte Dumnezeu ce şi cum să facă evreii pentru a birui pe vrăjmaşi şi a scăpa de ei, şi mai ales în Cartea Ieşirii, a Numerilor şi a Deuteronomului 88.
7. Întru Tine pe vrăjmaşii noştri cu cornul vom împunge, şi întru numele Tău de nimic vom face pe cei ce se scoală asupra noastră.
„Cu puterea Ta, Doamne, zice, ca prin puterile noastre vom doborî pe vrăjmaşii noştri (aceasta însă, după Teodorit, se zice din metafora şi asemănarea cu dobitoacele cele cu coame, care prin coarnele lor bat pe celelalte dobitoace 89), şi nădăjduim că prin singur numele Tău, înfricoşând pe vrăjmaşi, şi strigând numai cuvântul acesta: «O Dumnezeule al lui Israel!», îi vom avea ca pe nişte lesne defăimaţi, şi îi vom socoti ca pe un nimic.”90
8. Pentru că nu spre arcul meu voi nădăjdui, şi sabia mea nu mă va mântui;
„Deşi noi, Macabeii, zice, suntem înarmaţi după legea şi rânduiala oştirii, nu nădăjduim însă în armele noastre ca să biruim.”91
9. Că ne-ai mântuit pe noi de cei ce ne necăjesc pe noi, şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat.
„Din ispită, zice, şi din cercare mai-nainte am văzut ajutorul şi apărarea Ta, Doamne, şi cu lucrul ne-am încredinţat cum izbăveşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine şi cum ruşinezi pe aceia care ne urăsc pe noi, robii Tăi.”
10. Întru Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua,
Pe ne vom lăuda, Simmah l-a zis [redat] prin „ne vom făli”, pentru că cel ce se făleşte, acela se şi laudă pe sine: „Noi, zice, nu ne vom făli cu nici un lucru al lumii, măcar deşi avem multe să zicem, numai întru aceasta ne fălim: întru a Te cunoaşte pe Tine Dumnezeu al nostru”. Iar toată ziua, Achilla l-a zis [redat] prin „în toate zilele”, iar Simmah a zis „în toată viaţa”92.
şi întru numele Tău ne vom mărturisi în veac.
Zicerea ne vom mărturisi unii o au înţeles „vom povesti”, adică „întru numele Tău vom face povestirea, enumerând toate minunile şi facerile de bine, şi măririle pe care le-a lucrat numele Tău între strămoşii noştri şi între strănepoţii lor”. Ori se înţelege şi altfel, adică „că vom mulţumi numelui Tău”. Iar despre zicerea în veac, toţi zic că însemnează „fără hotar”[*][†], pururea şi totdeauna (măcar că uneori însemnează şi oarecare vreme hotărâtă, precum vom spune).
Diapsalma.
11. Iar acum ne-ai lepădat şi ne-ai ruşinat pe noi, şi nu vei ieşi,Dumnezeule, întru puterile noastre.
„Acum, zice, ne-ai lepădat, Doamne, ca pe nişte nevrednici, şi ne-ai ruşinat, adică ne-ai făcut să ne ruşinăm, neajutându-ne nouă când pătimeam atâtea rele, şi nici nu-i baţi pe vrăjmaşii noştri împreună cu oştile noastre”, că pe acestea le numeşte puteri 93. Însă acestea s-au pus la timp viitor în loc de prezent, adică în loc de a zice „Şi nu ieşi”, a zis şi nu vei ieşi. Pentru aceasta a zis Simmah: „Şi nu vei ieşi împreună cu oştile noastre, adică la războiul cel împotriva vrăjmaşilor noştri, nici vei tăbărî asupra lor împreună cu oştile noastre”.
12. Întorsu-ne-ai pe noi înapoi înaintea vrăjmaşilor noştri, şi cei ce ne urau pe noi ne-au jefuit loruşi.
„Pe noi, zice, care eram între cei ce se ajută de Tine, acum ne-ai întors în starea celor mai din urmă, şi ne-ai supus vrăjmaşilor noştri, pentru aceasta, cei ce ne urăsc jefuiesc averile noastre.”94
13. Datu-ne-ai pe noi ca oile de mâncare, şi în neamuri ne-ai risipit.
„Zicerea datu-ne-ai se înţelege în loc de „ne-ai predat [dat pe mâna] vrăjmaşilor, nu ca pe nişte oi de avuţie şi de ocrotire, care sunt îndemânatice* spre prăsire, ci ca pe nişte oi de mâncare”, că acestea, faţă de celelalte, se socotesc mai rele, pentru că, fiind sterpe sau bătrâne, sunt netrebnice, şi numai spre tăiere trebuitoare (după Hrisostom), „şi ne-ai semănat (adică ne-ai împrăştiat) pe noi robi şi slujitori neamurilor”, iar neamuri numeşte pe elini şi pe macedonieni, că multe neamuri erau aliate cu aceştia, Macabeii însă, din iubire de fraţi, prin aceste cuvinte îşi însuşesc faţa* celorlalţi fraţi ai lor, a celor de-o seminţie cu dânşii, care au fost robiţi de elini.
14. Vândut-ai pe poporul Tău fără preţ,
„Fără de nici un preţ ai vândut pe poporul Tău cel iubit, Doamne, şi l-ai făcut rob.” Aceasta însă o zicea oastea Macabeilor pentru ca să arate nimicnicia şi micşorarea* poporului iudaicesc, pentru că [şi] noi obişnuim a vinde fără de preţ pe robii cei foarte răi ca pe nişte nepreţuiţi şi netrebnici, socotind că câştigăm,chiar şi numai scăpând de dânşii. Însăşi aceasta o zice şi Dumnezeu prin Isaia: În dar [fără preţ] aţi fost vânduţi (Is. 52: 3).
şi nu era mulţime întru strigările noastre.
„Nu era, zice, mult preţ răscumpărarea noastră, că schimbare de rob, sau de vreun alt lucru, este preţul şi răscumpărarea ce se dă în locul lor.” Şi Macabeii zic aceasta cu defăimare împotriva lor, căci cu adevărat n-au fost vânduţi cu mult preţ, că fără nici un preţ s-au vândut (după Hrisostom 95). Oarecare dintre copiile-manuscrise au [redau prin] întru strigările, precum astfel au citit şi Atanasie şi Chiril, adică: „Cei ce ne băteau pe noi nu au fost atât de mulţi încât să ai trebuinţă să strige împotriva noastră răcnetele cele de biruinţă pe care obişnuiesc a le face biruitorii. Nu, ci către noi erau puţini cei care ne-au biruit, drept care, prin urmare, nici nu era mulţime în strigările lor cele de biruinţă asupra noastră”.
15. Pusu-ne-ai pe noi ocară vecinilor noştri, batjocură şi [luare în] râs celor dimprejurul nostru.
Batjocură numesc aici Macabeii defăimarea şi necinstea ce li se făcea, iar luare în râs, prihănirile celor de dimprejur: „Batjocură, zice, şi râs ne-ai făcut, Doamne, între neamurile cu noi învecinate, adică între idumei şi moabiteni şi amaniteni şi arabii cei de altă seminţie (după Hrisostom şi Teodorit) şi între alţii ca aceştia”96.
16. Pusu-ne-ai pe noi spre pildă întru neamuri,
„Doamne, zice, ne-ai pus spre pildă între neamuri, că obişnuiesc neamurile a vorbi împotriva noastră. O, de ar pătimi toţi vrăjmaşii noştri câte au pătimit israelitenii (precum tâlcuieşte dumnezeiescul Chiril).” Ori zicerea spre pildă se înţelege în loc de „spre povestire”, pentru că, „şezând păgânii cu inimă veselă, povestesc cele ce ni s-au întâmplat nouă”97.
clătinare de cap întru popoare.
Aici se subînţelege aşa: „Ne-ai pus pe noi spre clătinare capului între popoarele neamurilor, pentru că neamurile cele dimprejurul nostru clatină din cap pentru noi, unii jelindu-ne şi spăimântându-se de relele noastre întâmplări, iar alţii bucurându-se împotriva noastră şi zicând oarecum cu luare în râs: bine, bine! Adică: să pătimească bine! Bine, aşa să le fie!”98
17. Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este, şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit.
„Totdeauna, zice, înfruntarea se află înaintea mea, a poporului Tău, Doamne, şi ruşinea îmi acoperă faţa, fiindcă am văzut cum au răpit vrăjmaşii averile mele, iar eu, robit, m-am împrăştiat în toate neamurile.”
18. De către glasul celui ce ocărăşte şi cleveteşte, de către faţa vrăjmaşului şi prigonitorului.
„Ruşine, zice, îmi este mie, poporului Tău, Doamne, şi pentru cuvintele cele luătoare în râs ce le zic asupra noastră vecinii păgâni, şi pentru că vrăjmaşii noştri cu ochi mândri caută asupra noastră, iar noi nu putem nici să ridicăm ochii către dânşii.” Zicerea însă grăieşte împotrivă, [drept care] Achilla a zis „celui ce mă huleşte”.
19. Acestea toate au venit peste noi, şi nu Te-am uitat pe Tine şi nu am făcut nedreptate întru aşezământul de lege al Tău.
„Toate aceste rele întâmplări, zice, le-am suferit şi, cu toate acestea, nu Te-am uitat, Doamne, nici am numit alt Dumnezeu afară de Tine, nici legea Ta nu am călcat-o, că cel ce calcă lega, acela o nedreptăţeşte.”99
20. Şi nu s-au depărtat înapoi inimile noastre, şi ai abătut cărările noastre de la calea Ta.
„Inima, zice, şi voinţa noastră nu s-a întors la cele din urmă, adică le rele şi la păcate, cu toate că am pătimit atâtea şi atâtea întâmplări.”100 Acestea toate însă le zic cei mai cinstitori de Dumnezeu ai poporului, precum erau Macabeii şi cei ce păzeau poruncile lui Dumnezeu, măcar că deşi se aflau în nişte ticăloşii ca acestea, şi nu numai aceasta, ci ei, prin cuvintele acestea, totodată se dezvinovăţesc şi se îndreptează înaintea lui Dumnezeu şi pentru ceilalţi fraţi de-o seminţie cu ei, îndemnându-i şi pe aceia la bărbăţie şi la mărime de suflet. „Tu însă, zic ei, Doamne, ai întors paşii noştri de la calea care duce la biserica Ta, încât nu putem, ticăloşii [de noi], să mergem la dânsa, căci unii dintre noi au fost luaţi robi, iar alţii au fugit din patria noastră din Ierusalim, şi nu mai putem săvârşi slujbele cele după lege (după Hrisostom).”101
21. Că ne-ai smerit pe noi în locul dosădirii, şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.
„Tu, zice, ne-ai ticăloşit în locul relei întâmplări, adică a fugii şi a robiei; iar necazul, cel ce se aseamănă morţii, din pricina covârşitoarei sale amărăciuni, acesta ne-a izgonit.” Căci este firesc ca umbra să se asemene lucrului celui dintâi a cărui umbră este ea, şi căruia urmează.
22. De am uitat numele Domnului Dumnezeului nostru, şi de am întins mâinile noastre către dumnezeu străin.
23. Au nu Dumnezeu va cerceta acestea? Că El cunoaşte ascunzişurile inimii.
„De am uitat noi, zice, numele lui Dumnezeu, adică pe Dumnezeu (după perifrază), şi de am ridicat mâinile noastre şi ne-am rugat altui dumnezeu mincinos*, oare de le-am făcut noi acestea, zic, nu va cerceta Dumnezeu, şi nu va judeca păgânătăţile acestea? Aşa, cu adevărat le va judeca, pentru că El ştie adâncurile cele ascunse ale inimii, şi El este martor că noi n-am cugetat unele ca acestea.”102
24. Că pentru Tine ne omorâm toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere.
„După aducerea* noastră, zice, în toate zilele murim pentru Tine, Doamne, pentru că noi, putând a ne uni întru păgânătate cu slujitorii idolilor, şi a ne petrece viaţa întru odihnă, nu facem aceasta, ci, pentru dragostea Ta, şi pentru legea Ta răbdăm toate primejdiile (după Hrisostom), şi suntem gata a ne junghia fără tulburare pentru credinţa şi legea Ta, precum şi oile, când sunt duse spre junghiere, merg cu gătire şi fără tulburare, nestând împotrivă.”103
25. Deşteaptă-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi să nu ne lepezi până în sfârşit.
„Deşteaptă-Te, zic, ca să izbândeşti şi să ajuţi nouă, pentru ce eşti liniştit, părând că dormi prin această covârşitoare şi de mulţi ani răbdare a Ta? Că cel ce doarme se linişteşte-te, scoală-Te spre ajutorul nostru, şi să nu ne părăseşti desăvârşit şi totdeauna [lăsându-ne] neajutoraţi, măcar că în parte şi la o vreme [anume] ne-ai lăsat.” Cu prea-omenească cuviinţă însă sunt cuvintele acestea, căci, precum de multe ori am zis, de la lucrările şi patimile omeneşti obişnuieşte Scriptura a caracteriza pe Dumnezeu, căci în alt chip, neputinţa şi grosimea auzitorilor nu poate înţelege.
26. Pentru ce întorci faţa Ta? Uiţi sărăcia noastră şi necazul nostru.
„Pentru ce, Doamne, zice, întorci de către noi cercetarea şi faţa Ta, ca de către nişte necredincioşi? Ori pentru ce uiţi sărăcia noastră? Adică reaua întâmplare şi necazul ce le suferim? Că însuşire a sărăciei sunt reaua întâmplare şi necazul, însă acestea le uiţi, fiindcă nu le bagi de seamă, nici ca nimic nu le socoteşti.”104
27. Că s-a plecat [smerit] în ţărână sufletul nostru; lipitu-s-a de pământ pântecele nostru.
„Sufletul nostru, zice, adică noi, după perifrază, am căzut în ţărână, şi pântecele nostru s-a lipit de pământ, pentru că dormim pe pământul gol ca nişte sluji şi robi, şi pentru că totdeauna ne plecăm la pământ de greutatea necazurilor.” Iar după mai înalta înţelegere [anagogic], se pleacă în ţărână şi la pământ cel ce este lipit către cele pământeşti şi cel ce se tăvăleşte în curvii, şi în iubirea îndulcirilor celor trupeşti, după dumnezeiescul Hrisostom 105.
28. Scoală-te, Doamne, ajută nouă şi ne izbăveşte pe noi, pentru numele Tău.
„Scoală-te, Doamne, zice, spre ajutorul nostru - pentru că, trecându-ne cu vederea şi [lăsându-ne] neajutoraţi, pe noi, cei ce pătimim atâtea, se socoteşte că şezi şi dormi - şi ne izbăveşte, nu pentru bunătăţile [virtuţile] noastre, fiindcă acestea nu sunt vrednice de un mare dar ca acesta, ci pentru ca numele Tău să fie înfricoşător şi preaslăvit la toate neamurile, şi să nu se hulească între slujitorii idolilor.”106
Aceasta este tâlcuirea cea după slovă şi după istorie a psalmului acestuia, iar după înţelegerea mai înaltă, cuvintele acestea se pot zice şi către Hristos, şi din partea tuturor mucenicilor care au pătimit nenumărate munci şi se omorau în fiecare zi pentru Hristos, dar şi toţi drept-slăvitorii [ortodocşii] creştini pot a le zice către Hristos, fiindcă în toată vremea* sunt supăraţi, şi cu totul se obijduiesc de către vărsătorii de sânge şi necinstitorii de Dumnezeu păgâni.
------------------------------------------------------------------------------------------
86 Obşteşte folositoare sunt însă cuvintele adăugate de Hrisostom la această zicere: „Auziţi toţi cei ce nu purtaţi grijă de fiii voştri, câţi îi treceţi cu vederea cântând ei diavoleşti cântări şi lenevindu-se de dumnezeieştile învăţături. Dar fiii Macabeilor n-au fost aşa, ci de-a pururea îşi petreceau viaţa întru istorisirile isprăvilor lui Dumnezeu, că şi cărţi se faceau pentru toate gurile celor născuţi, iar ei, aflându-se întru pomenirea facerilor de bine ale lui Dumnezeu, şi prin aceasta facându-se mai buni, şi pe fiii lor prin nişte istorisiri, la acestea mai mult îi trăgea prin cunoştinţa de Dumnezeu, că cei ce se aflau de faţă la cele ce se faceau şi le primeau în vedere, le dădeau auzului, iar auzul era întocmai deopotrivă cu vederea către credinţă”. Adaugă însă acelaşi: „Vezi însă virtutea acestora (a Macabeilor adică), ori fapta lor bună încă de la principii [începuturi] a început, că atâtea rele pătimind pentru Dumnezeu... nimic din acestea n-au zis, precum: «Cutare şi cutare am pătimit pentru Tine, ajută nouă». Ci, de ca şi cum ar fi lipsiţi de vreun cuvânt de apărare [îndreptăţire], şi neavând din a loruşi ispravă [virtute] îndrăzneală, aşa năzuiesc la cele făcute de Dumnezeu strămoşilor lor, şi, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, de care şi părinţii lor s-au îndulcit, se roagă să se mântuiască - acesta este [deci] semnul mult smeritei lor cugetări”.
[*] a scoate, a alunga, a trimite. Mitropolitul Veniamin şi Biblia 1914 traduce în schimb cu sădit, ceea ce nu e greşit. Sensul prim al cuvântului nu e nici el de lepădat; s-ar fi putut reda prin i-ai trimis pe dânşii (adică pe iudei, în pământul făgăduinţei), sau prin i-ai alungat pe dânşii (adică pe neamurile păgâne, din pământul făgăduinţei). Oricum ar fi, istoric vorbind, nu s-a întâmplat decât un singur lucru la care se referă Zigabenul în tâlcuire.
87 Pentru aceasta zice şi Hrisostom că: „A voi (Dumnezeu) şi a fi de faţă pentru ei a fost destul, apoi şi pricina: „Că bine ai voit, zice, întru dânşii, că i-ai iubit adică şi ai voit”, drept aceea lucrurile au fost ale darului şi nu ale isprăvilor, nici din virtutea lor nu s-au norocit, ci din iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Iar după Chiril: „Faţa Tatălui adică este Fiul, că chip al Lui neschimbat este, şi icoană şi întipărire [] a Ipostasului Lui este, însă luminarea care se trimite de la El în mintea celor ce pătimesc rău spre izbăvire este înţelegerea cea prin Sfântul Duh, care aduce lui Dumnezeu pe cei ce se luminează, iar în locul lui Israel cel lepădat după răstignirea Mântuitorului, noi, cei din neamuri, cu învăţăturile dumnezeieştilor Scripturi, ne-am sădit în mintea lui Dumnezeu; iar braţul nostru şi lucrarea noastră nu ne-a mântuit, ci mântuirea o am dobândit prin dar”. Iar Origen zice: „Tu îi vei duce [în sensul de îi vei îndruma, călăuzindu-i, sau iniţiindu-i] şi vei sădi pe ei în muntele moştenirii Tale (Ieş 15: 17), că neamurile pentru răutate le pierde, mai-nainte de a ne sădi pe noi, că pe Mântuitorul îl numeşte mână dreaptă, şi braţ, şi strălucire, că Faţă a Tatălui este şi întipărire a Ipostasului Lui; strălucirea însă - din Aceştia trimiţându-se în mintea celor chemaţi spre izbăvire - este înţelegerea cea prin Sfântul Duh, care aduce pe cei ce se luminează la Dumnezeu (La Nichita)”.
88 Iar Origen zice: „Porunceşte însă Dumnezeu sfintelor duhuri care se trimit spre slujbă pentru cei ce urmează a moşteni mântuirea (cf. Evr. 1: 14); însă sunt multe mântuiri şi multe vieţi”.
89 Poate cu cornul vom învinge s-a zis de la cetele cu trâmbiţe de corn ce răsunau, şi se ia la cetatea Ierihonului, care s-a luat prin răsturnare, şi de la cei ce de demult s-au învrednicit a câştiga pământul făgăduinţei”.
90 Pentru aceasta a zis Hrisostom: „Ce zic întru Tine? Destul este numai numele Tău să-L chem, şi toate le isprăvesc cu covârşire, că nici nu a zis «îi vom ţine», sau «îi vom birui», ci «îi vom defăima», adică «nici nu-i vom socoti a fi ei ceva, nici nu ne vom teme de ei, ci ca şi cum ar fi nimic îi vom goni”. Iar un alt tâlcuitor zicea «îi vom călca», arătând biruinţa cea desăvârşită, năvălirea şi oştirea cea fără de frică”.
91 Zice însă Hrisostom: „Şi tu dar, când te lupţi cu Diavolul, zi-i: «Nu în armele mele mă bizui, adică nu întru tăria mea, nici întru dreptăţile mele, ci întru mila lui Dumnezeu». Că şi Daniel aşa zice: Că nu pentru dreptăţile noastre arătăm nădejdea noastră înaintea Ta, ci spre îndurările Tale, Doamne, cele multe (Dan. 9: 18)”.
92 Zice însă Hrisostom că: „«Dumnezeu avem adevărat (întru Acesta ne aflăm), nu numai când ajuţi nouă, ci şi când ne părăseşti». Că aceasta se înţelege prin toată ziua, că nu este altă slava ca aceasta. Pentru aceasta şi Pavel zice: ...Ci nu numai atât, ci şi ne lăudăm întru Dumnezeu (Rom. 5: 11), că nimic nu se aseamănă cu lăudarea aceasta. Deci nimeni pentru bogăţie să cugete înalt, nimeni pentru ceva din cele lumeşti, ci numai pentru a avea stăpân pe Dumnezeu, aceasta decât toată slobozenia este mai de folos, aceasta decât înseşi cerurile e mai bună. Că dacă am avea un nume mare al cutăruia sau al cutăruia, iar acesta prilejuieşte laudă de la oameni, gândeşte ce slavă îţi vei aduce de vei auzi că eşti al lui Dumnezeu? Pentru aceasta şi Pavel, în loc de [a se arăta ca unul de] mare vrednicie [cinste], a spus aceasta: Iar cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul (Gal.5: 24)”.
[†]* nedefinit, nemărginit.
93 Iar puteri a numit oştile (după Hrisostom), fiindcă puterea împăratului este întru dânsele, şi aceasta Dumnezeu bine iconomisind-o, ca să fie o împreună legătură între stăpânitor şi cei stăpâniţi de el, căci şi împăratul are trebuinţă de supuşi, şi supuşii de apărător, şi multă trebuinţă au unii de alţii, ca, pentru a nu fi oarecare nebunie supărătoare oştii, Dumnezeu a rânduit ca şi cele mari de multe ori să aibă trebuinţă de cele mici, aceasta o a făcut şi cu cele neînsufleţite, că de multe ori o piatră, clătinându-se, o pietricică dacă se pune sub ea, o întăreşte; şi o corabie foarte mare se îndreptează printr-o cârmă mică şi scapă de primejdii. Pentru aceasta a zis şi înţeleptul: Slava împăratului este întru mult popor (Pilde 14: 28).
94 Iar după Marele Atanasie, acestea le zice ceata Proorocilor, însuşindu-şi loruşi relele întâmplări ale poporului. Iar după alţii, acestea le zice oastea Macabeilor. Frumoasă este însă şi tâlcuirea ce o face înţeleptul şi rău-norocitul [] Origen la zicerea întorsu-ne-ai pe noi înapoi, că zice: „Aici însemnează că înaintea noastră se zic a fi virtuţile, iar în urma noastră, răutăţile. De aceasta ni se face îndemnare să fugim de curvie şi să alergăm după iubirea de străini, însă nu tot cel ce se întoarce înapoi, aceasta îl face şi prihănit, ci, dacă cineva, fugind de cele rele, ar voi să se întoarcă la ele, ca de la Sion, adică de la fapta bună, întorcându-se către răutate, care se numeşte Babilon”.
* înclinate, iscusite.
* Se pun în locul lor, îşi asumă, trăiesc gânditor condiţia lor, necazul lor.
* împuţinarea, smerirea, necăjirea...
95 Care zice: „Aceasta o zice din omenescul obicei, că noi obişnuim pe cele necinstite şi proaste [simple] a le da fără preţ, iar acelea de care mult ne pasă, de le şi dăm, mult preţ luăm înapoi, iar de acelea de care nu prea ne pasă, le dăm chiar şi în dar. Şi dacă a lăsa în preţul cel mai mic arată prostimea lucrului celui ce se vinde, cu mult mai vârtos apoi nici preţ a lua, ci a-1 da fără de preţ. Aceasta dar zice: „Precum ar ieşi vreun om dintru ai săi fără de preţ, aşa şi Tu ne-ai lăsat pe noi fără de preţ, ca pe nişte necinstiţi foarte ne-ai defăimat pe noi”. Pentru aceasta, şi altul zice: „Nu era mulţime întru schimbările noastre, adică la vânzarea noastră”. Poate însă şi Macabeii zic că adică: „Ai lepădat pe poporul Tău fără de preţ, pentru că mulţi din evreii care s-au robit s-au vândut fără de preţ, iar că nu era mulţime întru schimbările noastre, zic pentru că şi câţiva evrei s-au vândut, însă cu puţin preţ, şi nu cu multă schimbare, adică preţ”. Pentru aceasta, şi una şi alta întru adevăr o zic, şi nu cu defăimare. Pentru aceasta, la Teodorit, Simmah arată astfel: „Ai dat pe poporul Tău nu pentru avuţie, şi nu ai făcut mult preţul lor”. Unele ca acestea şi Dumnezeu prin Isaia zice: Unde este cartea de despărţire cu care am alungat pe maica voastră? Sau cărui datornic v-am vândut pe voi? Pentru că numai pentru fărădelegile voastre v-aţi vândut (Is. 50: 1). Şi iarăşi: Fără preţ aţi fost vânduţi şi fără argint veţi fi răscumpăraţi (Is. 52: 3). Deci zic şi minunaţii bărbaţi că: „Ne-a predat, nici un preţ luând de la vrăjmaşi, ci pentru păcate ne-a predat”.
96 Pentru aceasta zice Hrisostom: „Cumplită este pedeapsa aceasta, şi mai vârtos nesuferită: a fi ocărâţi de păgâni, a pătimi acestea de la vrăjmaşi, şi împrejurul lor a locui ei, şi din toate părţile a fi înconjuraţi de ocăritorii lor: aceştia îi rodeau mai mult decât pedepsele, că de vreme ce pururea se îndulceau de buna-sporire, şi pe vrăjmaşi îi stăpâneau, apoi împiedicându-se ei şi căzând, atunci gurile lor s-au deschis asupră-le”.
97 Hrisostom zice: „Ce este pilda? Povestire şi ocară [reproş], că spurcaţi oarecare şi fără simţire erau cei dimprejur, nu numai nefiindu-le milă de ei, ci şi ocărându-i, care lucm mai mult îi şi rănea”.
98 Zice însă Teodorit: „Primejdiile cele mari, şi povestindu-le şi auzindu-le, obişnuim a clătina cu capul de înspăimântare, fiind siliţi a face aceasta, că şi patimi cu patimi obişnuim a asemăna şi a zice că unele ca acestea a pătimit cutare, într-un fel cutare; de aceasta se tânguiesc şi aici, zicând că pildă s-au făcut neamurilor”.
99 Pentru aceasta a zis Hrisostom: „Prea mare nedreptate este când calcă cineva legea ce apără [face răzbunare], şi care nu lasă nici de cei de aproape a fi nedreptăţit el, şi răutatea o opreşte când este nemulţumitor unul ca acela legii care-i dă atâtea bunătăţi”.
100 Pentru aceasta a zis Hrisostom: „Precum legea duce la cele dinainte, tot astfel şi călcarea de lege la cele din urmă întoarce, şi precum legea porunceşte a umbla pe calea cea dreaptă, tot aşa şi călcarea de lege întoarce pe om la pustiu şi la cea neumblată”. Şi Origen: „Nu s-a depărtat inima noastră la cele din urmă, ca a femeii lui Lot, ori ca a celui ce a pus mâna pe plug, ori ca a celor ce s-au întors cu inimile în Egipt”.
101 Simmah zice: „Nici nu s-au întors cele ce ne îndreptează pe noi din calea Ta”. Iar cale numeşte legea. Deci zice: „Umbletele minţii noastre nu şi-au îngăduit a se abate din calea şi legea Ta”. Că acest nu (după Nichita) trebuie a se lua din afară la ambele ziceri, adică „nu s-a depărtat inima noastră, şi nu ai abătut cărările noastre prin care obşteşte au arătat lucrul virtuţii, şi că inima noastră nu s-a depărtat de la bine, şi că Dumnezeu nu a abătut de la dreptate pe cel ce voieşte, ci îl întăreşte. Iar de nu se va lua pe din afară tăgăduitorul [negaţia] nu, înţelesul va fi astfel: „Că noi, adică, pe toate le-am păzit, Tu însă ai abătut cărările noastre de la calea Ta, adică ne-ai împins de la biserica Ta”. Căci prin cale se înţelege şi legea, ca ceea ce povăţuieşte către slujire. Iar după Sfântul Chiril, zicerea o vei înţelege aşa: „Ai abătut cărările noastre de la calea Ta”. Că nesupunându-se Israel propovăduirilor celor pentru Hristos, a fost lepădat şi de la a putea să bine-sporească prin legiuita slujire, căci umbra legii a încetat”. A zis însă oareunde printr-unul din prooroci despre Ierusalim: Pentru aceasta, iată că-i voi împiedica calea lui cu mărăcini, şi voi zidi a doua oară căile, şi cărarea lui nu o va afla (Osea 2: 8). Că sinagoga iudeilor nu a ştiut într-alt fel chipurile bunei-sporiri celei după Dumnezeu. Iar Teodorit zice: „«Cu multe dureri de tot felul, ne-ai îmbrăcat pe noi, care erau îndestule şi din cale să ne abată, că ne-ai predat pe noi în robia unor oameni păgâni, care folosesc cruzimea asupra noastră şi aduc asupra noastră pedepse omorâtoare». Că umbră a morţii a numit primejdiile cele de moarte”.
* Pseudo-dumnezeu.
102 Iar Teodorit zice: „Se cuvine însă a însemna că cuvântul a arătat o doime a feţelor, că, zicând au nu Dumnezeu va cerceta acestea? Că El cunoaşte ascunzişurile inimii, a adăugat că pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, iar schimbarea aceasta a pronumelui o are şi evreul [Scriptura evreiască], pe care au pus-o şi ceilalţi tălmăcitori”. Iar această virtute au arătat-o Macabeii, şi cei de pe lângă Matatia, şi cei şapte tineri, împreună cu maica lor şi cu Eleazar preotul, că nici cu linguşirile, nici cu muncile nu s-au înduplecat, ci neatinsă cinstirea adevăratului Dumnezeu o au păzit, şi ziceau acestea; „Tu ştii, Stăpâne, că Ţie nu numai lucrurile îţi sunt arătate, ci şi mişcările inimii”.
* hotărâre dreaptă; consacrare, angajare în faţa lui Dumnezeu.
103 Iar altul oarecine zice (poate Nichita): „Ştii, zice, şi înseşi gândurile întru care în fiecare zi pentru buna cinstire ne omorâm, că cel ce socoteşte de bună voie la fiecare ispită să primească moartea cea pentru adevăr, unul ca acesta a murit cu buna cinstire”. Şi Apostolul încă aceasta zicea, că de vreme ce dese erau şi unele peste altele prigoanele şi ispitele ce îl îngrozeau cu moartea, potrivit zicea că în toate zilele se omoară. Însă oi de junghiere sunt mucenicii, întâi că se aduc jertfa înaintea lui Dumnezeu, iar apoi că pătimesc cu blândeţe, cu linişte, fără glas suferind nevoinţele muceniceşti, nu scârbindu-se, nici fugind de pătimiri, asemenea cu oile când se jertfesc. De aceasta şi Pavel această zicere o a luat la cea [Epistola] către Romani, la cei ce se nevoiesc pentru Hristos”.
104 Iar după Dionisie Areopagitul: „Somn bun ca al lui Dumnezeu este oprirea Sa şi neîmpărtăşirea celor ce le trebuie, purtarea Lui de grijă, iar deşteptarea Lui este luarea-aminte de a vedea şi cunoaşte mai-nainte El pentru cei ce au trebuinţă de pedeapsă sau de mântuire”. Deci, dormind noi, zice Nichita, şi cu trândăvire lucrând, se zice că doarme Dumnezeu, nevrednici judecându-ne pe noi de cercetarea şi nedeşteptarea Sa. Iar dacă cândva, simţind noi vătămarea cea din somn, vom zice: „Scoală-Te, pentru ce dormi, Doamne?”, atunci nu va dormita, nici va dormi Cel ce păzeşte pe Israel. Şi alţi oarecari întorc oarecum ochii lui Dumnezeu pentru neruşinarea celor ce le fac şi nevrednicia de ochii lui Dumnezeu, care, prefacându-se, zic: Pentru ce întorci faţa Ta? Şi alţii afară de acesta sunt, care, dându-se afară din pomenirea lui Dumnezeu, şi oarecum făcându-I Lui uitare de dânşii, venindu-şi oarecum în simţire, zic: Uiţi sărăcia noastră. Şi Teodorit zice: „Numeşte somn îndelunga răbdare, iar sculare, pornirea cea către pedeapsă”. Şi Hrisostom: „Somn numeşte aici liniştea, iar sculare, răsplătirea, iar faţă, apărarea, Providenţa şi purtarea de grijă”.
105 După Origen însă: „Pentru aceasta ne rugăm, ca să fie îngăduitor cu neputinţele noastre, de vreme ce sufletul nostru în ţărână s-a smerit, ori pentru că suntem înfăşuraţi cu pământul cel din patimi, pentru aceasta ne-am făcut aruncaţi la pământ, dar şi de pământ s-a lipit pântecele nostru, cu nimic ceresc hrănindu-ne, ci ca şerpi pământ mâncând. Pântecele însă însemnează lucrarea cea poftitoare a sufletului, întru care se adună toate învăţăturile (La Nichita)”.
106 Pentru aceasta a zis Hrisostom: „Vezi unde a încheiat cuvântul, după nenumăratele lor isprăvi, de unde se roagă a se mântui! De la milă, de la iubire de oameni, pentru numele lui Dumnezeu”. Zice însă Teodorit: „Ceea ce au şi făcut acei minunaţi bărbaţi cu adevărat: au milostivit pe Dumnezeu, şi - povăţuindu-se de Dânsul în oştire - i-au întors pe vrăjmaşi în fugă, iar celor de o seminţie cu dânşii le-a pricinuit slobozenia cea de mai-nainte”.
*... E de accentuat puţin această afirmaţie. Oare am putea spune şi noi ca şi creştinii la care face referire Zigabenul? Desigur, şi chiar mai mult decât atât. Dacă cineva îşi închipuie că trăim într-o lume liberă în care creştinii îşi pot arăta şi manifesta credinţa liber, conform legilor, aşteptând să fie respectaţi de familie, vecini, societate etc., se înşală amarnic. Păgânii şi necinstitorii de Dumnezeu la care se face referire s-au înmulţit astăzi mai mult ca oricând, neghina creşte foarte bine o dată cu grâul, încercând să o copleşească de tot, dar niciodată până în sfârşit, cum zice David. Rădăcinile evanghelice, patristice sau mai degrabă hristice, ale creştinătăţii de tip istoric (cum o numea cineva), dacă ni se îngăduie să folosim o metaforă atât de palidă, sunt în bună măsură putrede, şi aceasta din pricină că susţinătorii unei astfel de creştinătăţi au dorit şi doresc să-şi tragă seva din „resursele” lumeşti, deşarte ale culturii păgâne, economiei şi politicii mamonice. Iată una din supărările şi obijduirile la care Zigabenul poate ar fi făcut referire dacă ar fi trăit în zilele noastre. Psalmii îşi dovedesc şi-şi vor dovedi actualitatea în toate vremurile, din ei curgând nesfârşitele înţelesuri ale nesfârşitului Dumnezeu. Nimeni nu scapă nesupărat şi neobijduit, dacă cineva reuşeşte să scape de cele ale oamenilor, va da cu siguranţă de cele ale dracilor, la fel ca cei ce locuiesc în pustie sau în mănăstiri; paradoxal, cei supăraţi în urma prigonirilor vor primi cunună (daca le vor suporta sau înfrunta cu bărbăţie), iar prigonitorii vor primi osândă.
