PSALMUL 44
Întru sfârşit, pentru cei ce se vor schimba, fiilor lui Core spre înţelegere.
Cântare pentru cel iubit.
Întru sfârșit se suprascrie psalmul acesta, pentru că cuprinde proorocii care urmau a se plini la sfârşitul vremilor, iar pentru cei ce se vor schimba, se zice adică pentru creştinii care urmau a se schimba prin a doua naştere a Sfântului Botez, dezbrăcându-se adică de omul cel vechi şi îmbrăcându-se întru cel nou. Că cele vechi au trecut, zice Pavel, iată, toate s-au făcut noi (II Cor. 5:17) 107 .
Că prefacerea însemnează schimbare*, şi schimbare a vieţuirii. Iar fiilor lui Core se suprascrie astfel pentru că lor li s-a încredinţat de către David psalmul acesta pentru a fi cântat de ei, precum am zis în Precuvântarea cărţii (la cap. 5). Însă psalmul se suprascrie spre înţelegere, căci cei ce-l citesc au trebuinţă de înţelegere pentru dumnezeieştile noime cele ascunse într-însul. Iar cântare i se spune pentru că nu este cântat cu organul psaltirii, ci cu limba. Iar zicerea pentru cel iubit este o încheiere a întregii suprascrieri a psalmului, fiindcă psalmul povesteşte despre Hristos, că Acesta este Cel iubit al Părintelui, adică al Fiului Cel Unul-Născut, iar nouă, oamenilor, ca Părinte al nostru prea-purtător de grijă, după Marele Vasile, că despre aceasta a zis Părintele: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit (Mt. 3: 17). Iar zicerea pentru cel iubit este în loc de „despre Cel iubit”, precum am zis şi în alte părţi, prepoziţia pentru luându-se în loc de „despre”, după împărtăşire.
1. Scos-a[*][†] inima mea cuvânt bun,
Fiindcă Proorocul David a înţeles că va prooroci oarecari mari taine despre Hristos, pentru aceasta cuvântează aici şi zice că are să spună cuvânt bun şi mântuitor. Vezi însă, o cititorule, ce putere are zicerea scos-a, că precum râgâitul, chiar şi fără a voi omul, de jos din stomac se suie şi izbucneşte prin gură, tot aşa, zice, şi cuvântul cel despre Hristos l-a trimis din adâncul inimii lui, după ce a săturat-o pe aceasta cu gândita şi duhovniceasca hrană a Sfântului Duh 107b.
grăiesc eu lucrurile mele împăratului.
„Deci grăiesc eu, zice, împăratului Hristos lucrurile mele, adică proorocirile mele cele despre Hristos.” Că lucrul proorocului este de a spune şi a alcătui proorocii .
2. Limba mea este trestie a scriitorului ce scrie degrab.
Cu aceste cuvinte arată David că nu grăieşte de la sine proorocirile cele despre Hristos, „căci, precum zice Teodorit, condeiul slujeşte mâinii scriitorului celui ce-l mişcă, unde şi cum l-ar mişca acela, tot aşa, zice, şi limba mea este trestie a scriitorului, adică a Sfântului Duh, şi se mişcă unde şi cum ar voi Duhul Sfânt, iar a scriitorului ce scrie degrab a zis pentru ca să arate lesnirea şi grăbirea ce o are Duhul Sfânt spre a dicta 109.
3. Împodobit cu frumseţea mai mult decât fiii oamenilor;
Aici lipseşte graiul eşti, adică: „Frumos eşti, o Hristoase, mai mult decât oamenii”. Iar zicând despre frumseţea podoabei, nu o arată pe cea a trupului, ci pe cea a sufletului, fiindcă l-a păzit întreg şi nerăşluit [nepustiit], că singur Hristos, dintre toţi oamenii, a rămas fără de păcat. Isaia, zicând însă: L-am văzut pe El, şi nu avea nici chip, nici frumseţe, ci chipul Lui era necinstit [dispreţuit] şi cel mai din urmă dintre oameni (Is. 53: 2), o înţelege [ca zisă] despre trup care, în vremea patimilor, bătut fiind şi scuipat şi nenumărate rele pătimind, se vedea fără nici o frumuseţe 110.
vărsatu-s-a dar în buzele Tale,
Evanghelistul Luca zice că popoarele se mirau de cuvintele darului ce ieşea din gura lui Hristos (cf. Lc. 4: 22). Însă prin buze ale lui Hristos se înţeleg Apostolii, după Marele Vasile, peste care s-a revărsat darul Sfântului Duh, încât astupa gurile tuturor înţelepţilor şi ale ritorilor cu puterea cuvintelor lor, şi cu lesnire îndupleca pe ceia ce voiau[*][†]111.
pentru aceasta Te-a binecuvântat pe Tine Dumnezeu în veac.
Se cuvine a şti că proorocescul cuvânt nu le-a arătat pe cele dumnezeieşti ale Stăpânului, ci pe cele omeneşti, cuvântul arătând firea omenească, pentru că Domnul sporea cu înţelepciunea, cu vârsta şi cu harul (Lc. 2: 52). Că nu L-ar fi asemănat oamenilor pe Dumnezeu-Cuvântul, nici n-ar fi zis că Acesta primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu (după Marele Vasile şi Teodorit).
4. Încinge sabia Ta peste coapsa Ta, puternice,
„Încinge, zice, şi creşte pornirea Ta, Doamne, şi sporeşte, adică isprăveşte şi întru împlinire cele ce voieşti, şi împărăteşte, adică domneşte peste aceia care se ridică asupra Ta.” Deşi graiurile acestea par a fi poruncitoare, însă cu adevărat [de fapt] sunt rugătoare, fiindcă Scriptura obişnuieşte a formula ca poruncitoare cele ce cu adevărat sunt rugătoare. Că zice: Sfinţească-se numele Tău, în loc de „o, de s-ar sfinţi [de oameni]”, şi vie împărăţia Ta în loc de „o, de s-ar face” (Mt. 6: 9), şi altele asemenea 112.
5. Cu podoaba ta şi cu frumuseţea ta; şi încordează şi bine-sporeşte şi împărăţeşte.
6. Pentru adevăr şi blândeţe şi dreptate;
„Toate acestea, zice, lucrează-le, şi biruieşte, o Doamne, pentru că eşti adevărat, şi blând, şi drept.” Că însuşi a zis: Eu sunt Calea şi Adevărul... (In. 14: 6) şi Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând... (Mt. 11: 29) şi că Aşa de cuviinţă este a se plini de noi toată dreptatea (Mt. 3: 15). Ori şi altminteri se înţelege, şi anume: „Fă, Hristoase, cele de mai sus, pentru ca să semeni pe pământ adevărul, şi blândeţea, şi dreptatea, în locul celor de mai-nainte, adică a minciunii, a sălbăticirii şi a nedreptăţii (după Hrisostom)”.
şi Te va povăţui minunat dreapta Ta.
„Te va aduce, zice, la isprăvile cele de acest fel dreptatea Ta, adică firea Ta bună, de vreme ce însuţi eşti de Sine destoinic, fără a avea trebuinţă cândva de ajutorul cuiva (după Hrisostom).” Şi cu adevărat mare şi minunat lucru este a se povăţui cineva de sineşi la cele ce voieşte a face, fără a avea trebuinţă de vreun altul 113.
7. Săgeţile Tale ascuţite sunt, puternice, popoarele sub Tine vor cădea,în inima vrăjmaşilor împăratului.
Toţi tălmăcitorii zic că această zicere este în formă inversată, care se poate compune [aranja] neted: „Săgeţile Tale sunt ascuţite, puternice, în inima vrăjmaşilor împăratului, popoare sub Tine vor cădea”. Iar săgeţi ale lui Hristos se zic cuvintele Evangheliei, după Marele Vasile, o dată pentru că săgeţile au alergat şi au străbătut degrabă toată lumea, şi a doua încă, pentru că cu bună ochire şi prea nimerit a lovit în sufletele oamenilor celor ce lesne simt aceasta, iar săgeţile sunt ascuţite, adică [arătând că] dumnezeieştile cuvinte sunt strălucitoare şi tăioase, şi strălucesc cu adevărat, cuvintele dumnezeieştii Evanghelii tăind păcatul. Iar puternic zice pe Hristos, nu numai pentru atotputernica Lui Dumnezeire, ci şi pentru că l-a biruit pe Diavolul cu puterea virtuţilor omenităţii Sale: „Însă săgeţile acestea ale dumnezeieştilor cuvinte s-au înfipt, zice, în inima celor ce mai-nainte erau vrăjmaşi ai împăratului Dumnezeu, rănindu-i atât de mult spre iubirea lui Dumnezeu, încât mulţimea lor poate zice cele ale miresei ce cântă: Rănită de dragoste sunt eu (Cânt. Cânt. 5: 8), deoarece săgeţile acestea care-i răneau nu i-au omorât pe cei răniţi de ele, ci, mai vârtos morţi fiind, i-au înviat întru virtute şi i-au tras spre dumnezeiasca iubire. Iar popoarele sub Tine vor cădea, zice, adică mulţi se vor supune Ţie - cei ce sunt răniţi de săgeţile dumnezeieştii Tale iubiri”. Prin săgeţi însă ale lui Hristos se pot înţelege şi Apostolii lui Hristos, după Grigorie al Nyssei, care erau ascuţiţi pentru strălucirea vieţii lor, şi pentru că ei, prin învăţătura cuvântului lor, intrau în inimile celor ce învăţau de la dânşii. Zăbovindu-se David până aici în cuvintele cele despre înomenirea lui Hristos, de aici şi în urmă se suie şi la cuvintele Dumnezeirii Lui (după Teodorit).
8. Scaunul Tău, Dumnezeule, în veac,
Scaunul, fiind semn al împărăţiei, arată prin ghicitură împărăţia. Deci David zice către Hristos că: „Împărăţia Ta, o Dumnezeule, este fără de sfârşit şi pururea vecuitoare”. Vezi însă, o cititorule, că David arătat a numit Dumnezeu pe Hristos.
toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale.
Toiagul este semn al stăpânirii şi al judecăţii: „Stăpânirea dar, zice, ce o ai Hristoase spre a judeca, aceasta este de îndreptare”. Adică judecă drept şi cu dreptate, fără de vreo adăugire [nepărtinitor] şi căutare la faţa omului [superficial]. Ori se înţelege şi altfel, adică puterea lui Hristos cea pedepsitoare, care este de îndreptare, fiindcă cu dreptate pedepseşte pe câţi pedepseşte 114.
9. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea;
Fărădelege numeşte aici David nedreptatea, potrivnica dreptăţii. Însă zice cu osebire că Hristos are dreptatea, fiindcă va să judece pe toţi oamenii şi fiecăruia să răsplătească după faptele lui 115. Apoi iarăşi, după aceasta, întoarce cuvântul la omenitatea lui Hristos, şi zice:
pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untuldelemn al bucuriei mai mult decât pe părtaşii Tăi.
Se fac însă părtaşi ai lui Hristos şi iau numele Lui, numindu-se unşi, împăraţii (şi proorocii, şi preoţii). Că şi aceştia se numesc unşi, pentru că se ungeau, dar pe împăraţi îi ungeau proorocii cu untuldelemnul cel alcătuit [pregătit] şi simţit ca semn al împărăţiei, pe Tine însă, o Dumnezeule, cu alt chip Te-a uns de împărat Dumnezeul Tău, Părintele Tău: Că Eu, zice El însuşi, M-am uns împărat de El, adică de Tatăl (Ps. 2: 6), şi nu cu untdelemn simţit ca acesta, ci cu ungere de bucurie, căci aşa cum noi, când auzim de sabia lui Dumnezeu, de arcuri şi săgeţi şi altele asemenea, nu le înţelegem simţitor [cu simţurile], nici cu grosietate*, ci înţelegem lucrarea acestora, precum şi acum, aici, auzind de untdelemn, înţelegem ungerea untuluidelemn, iar ungere de bucurie este venirea[*][†] Sfântului Duh, că făcător de bucurie este Sfântul Duh. Cu desăvârşire însă s-a făcut ungerea aceasta lui Hristos, şi nu în parte, pentru că Sfântul Duh era întreg în Hristosul întreg, şi pentru că întru El nu era doar o parte a darului, precum în ceilalţi goi [simpli] purtători de Duh. Drept aceea, Hristos şi după aceasta se osebea de ceilalţi sfinţi, fiindcă aceia aveau [numai] oarecari daruri ale Sfântului Duh, iar Hristos avea toate darurile, fiind şi Dumnezeu şi om 116.
10. Smirna şi stacti [aloe] şi casia[*][†] din hainele Tale,
Hainele Dumnezeirii Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu erau sufletul şi trupul, întru care negreşit a încăput, că pe acestea le numeşte Apostolul Pavel catapeteasmă (adică perdea), zicând: Prin catapeteasmă, adică prin trupul Său (Evr. 10: 20). Având David ca scop a zice cuvintele acestea, că: „Din Trupul Tău, o Hristoase, va suferi omorâre şi va lua nestricăciune, fiindcă Trupul a fost omorât prin moarte, însă a rămas nestricat, de vreme ce smirna este semn de omorâre şi de nestricăciune, căci trupurile cele moarte se îmbălsămează cu smirnă pentru a se păzi nestricate şi neputrede. Iar sufletul Tău doreşte ca apoi să se coboare în iad”; fiindcă El la iad S-a coborât. Şi fiindcă stacti este umezeala smirnei, strângându-se aceasta, pică, şi fiecare picătură cade fireşte în jos, precum a tâlcuit Marele Vasile*, iar casia, fiind o coajă aromată şi prea mirositoare, însemnează buna mireasmă a Stăpânescului Trup al lui Hristos, care din fire era bine-mirositor din pricina nepăcătuirii 117.
din palate de fildeş [elefantine]
Palate se numesc casele cele mari şi bisericile 118. Însă iarăşi, şi aici, David numeşte Sufletul şi Trupul lui Hristos palate. Că precum Sufletul şi Trupul au fost haine ale Dumnezeirii lui Hristos, tot astfel, Acelaşi era şi Casă şi Biserică ale Aceleiaşi Dumnezeiri. Deci zice că smirna şi stacti şi casia, aromatele cele zise mai sus, vor urma din hainele Lui şi din palatele Lui de fildeş, adică din cele strălucite, fiindcă oasele elefantului sunt strălucite, pentru multul lor alb şi netezimea pe care le au.
din care Te-au veselit. Fiicele împăraţilor întru cinstea Ta.
„Din acestea, zice, adică din moarte şi din nestricăciune, şi din coborârea la iad, pe care le-ai primit pentru mântuirea neamurilor, din acestea, zic, Te-au veselit pe Tine, Doamne, sufletele creştinilor care au crezut întru Tine.” Că acestea se cuvine să le înţelegem că sunt fiicele împăraţilor, căci dacă Apostolii sunt fii şi împreună moştenitori ai împărăţiei lui Hristos, arătat este că aceştia sunt şi împăraţi, iar aceşti împăraţi, au născut din nou prin Sfântul Botez sufletele creştinilor celor ce au crezut, şi pe acestea le-a arătat fiice duhovniceşti ale lor. Pentru aceasta scria Pavel către Corinteni: Prin Evanghelie v-am născut (I Cor. 4: 15). Şi iarăşi: Nu înfruntându-vă scriu acestea, ci ca pe nişte fiii ai mei vă învăţ (I Cor. 4: 14). „Prin ce chip însă Te-au veselit, o Hristoase, fiicele acestea? Cinstindu-Te după cuviinţă întru adevăr şi slujindu-Ţi ca unui Dumnezeu”. Acestea se înţeleg după o mai înaltă înţelegere [anagogic], iar după o înţelegere mai îndemânatică [lesne de înţeles], altfel vei înţelege zicerile, adică cum că mult-felurita [şi] buna mirodenie a virtuţilor iese din preacurata luare a omenităţii Tale, Doamne, şi nu numai din aceasta, ci aceasta iese din bisericile şi locurile Tale cele strălucite şi de mult preţ ce se află în toate părţile, că acestea sunt palatele cele de fildeş, pentru că felurimea materiilor aromate de mai sus arată felurimea bunei-miresme a faptelor bune: „Iar din aceste locaşuri Te vor veseli, zice, cei ce le-au zidit pe acestea cu multă râvnă [adică Apostolii şi cei de după ei, zidind cu toţii pe Piatra de temelie - Hristos]”. Iar Te-au veselit a zis la timp trecut în loc de [a zice la] cel viitor, adică „Te vor veseli”, precum obişnuiesc proorocii a zice asupra celor [a le vedea pe cele] viitoare ca trecute. Iar aceasta - fiicele împăraţilor întru cinstea Ta - se înţelege că: „Nu numai oamenii de rând şi cei prea mici Te vor cinsti, ci şi împăraţii înşişi, şi ce este mai de mirare este că şi înseşi fiicele împăraţilor, care se păzesc din toate părţile cu mii de ochi, şi se ţin înăuntru în cămările cele nevăzute şi ascunse ale curţilor împărăteşti, fără a le vedea cineva, precum a fost înţeleaptă Ecaterina, şi alte multe care au crezut în Hristos”119.
11. Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta,
Împărăteasă a zis David aici Biserica şi adunarea bine-cinstitorilor creştini, pe care împăratul Hristos - fiind ea mai-nainte lipită de idoli - o a luat Luişi mireasă prin credinţa cea întru Dânsul, că Aceasta a împărăţit pe pământ asupra patimilor, biruindu-le, şi împreună-împărăţeşte cu Mirele Său şi împăratul Hristos, şi şade de-a dreapta Părintelui, ca Unul ce este de-o fiinţă şi de o cinste cu El după Dumnezeire, iar Biserica, Mireasa Sa, nu şade, ci stă de-a dreapta Mirelui Său şi împăratului, pentru că măcar că deşi este Mireasă şi împărăteasă, însă este de fire zidită şi, pentru aceasta, mare şi prea mare vrednicie este ei, atât cât a se învrednici a lua acest fel de stare şi înfăţişare de-a dreapta lui Hristos. Pavel însă, zicând despre Dumnezeu-Tatăl că împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, întru Hristos Iisus (Ef. 2: 6), nu putem zice* că David scrie cuvinte nepotrivite sau potrivnice, ba, fiindcă şi acela zice că, prin Hristos, Care a şezut de-a dreapta Părintelui, Cap al nostru fiind, a luat cinste a împreună-şedea cu Capul Său [Părintele Său] de aici înainte şi cu* trupul Bisericii, pentru că şi el s-a statornicit [în Capul Hristos], şi aceasta nu de sine [ci prin Hristos], după tâlcuirea lui Hrisostom.
îmbrăcată în haină aurită împodobită.
,,Îmbrăcată, zice, este Biserica lui Hristos cu îmbrăcăminte strălucită, adică cu darul şi înfierea Sfântului Botez şi a credinţei celei întru Hristos.” Iar împodobită este cu feluritele podoabe ale faptelor bune, că gândită îmbrăcăminte arată aici cuvântul, şi nu simţită, precum mai jos mai curat o arată 120.
12. Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta,
Vezi, o cititorule, în ce chip Proorocul David logodeşte Biserica cu Hristos, adică prin cuvintele acestea, iar Fiică a lui Hristos pe aceeaşi Mireasă şi Biserică a Lui o numeşte 121. Căci la oameni nu este cu putinţă ca unul şi acelaşi om să aibă aceeaşi femeie ca mireasă şi fiică a sa, iar la Hristos este cu putinţă a urma amândouă, adică a avea Hristos pe aceeaşi Biserică şi Mireasă şi fiică a Sa, de vreme ce amândouă sunt duhovniceşti: că Hristos are ca mireasă a Sa Biserica, fiindcă o a luat Luişi Mireasă prin Evanghelie, iar Fiică a Sa iarăşi o are pe Aceeaşi pentru că a doua oară o a născut prin Sfântul Botez. Care sunt însă cuvintele ce le zice David Bisericii? „Ascultă, zice, o, Fiica lui Hristos, Biserică, cele ce-ţi spun eu ţie, şi vezi şi cunoaşte cu scumpătatea [acrivie] câte a pătimit Mirele tău Hristos pentru tine, şi vezi câte minuni a făcut pentru ca să te tragă spre dragostea Sa şi, pentru aceasta, pleacă-ţi urechea şi ascultă poruncile câte ţi-a dat Mirele tău”.
şi uită poporul tău, şi casa părintelui tău.
„Uită, zice, neamul tău, o, Biserică, Fiică a lui Hristos, adică petrecerea cea rea a neamului tău, şi viaţa ta cea rea de mai-nainte; uită şi casa părintelui tău, a Diavolului, fiindcă tot cel ce face păcatul se naşte de la Diavolul, şi pe dânsul îl ia de tată, precum a zis Domnul: Voi sunteţi ai părintelui vostru, ai Diavolului, şi poftele părintelui vostru voiţi a face (In. 8: 44). Uită spurcatele jertfe cele către Diavolul, şi slujbele şi lucrurile cele necurate ce mai-nainte le făceai, păgână şi slujitoare de idoli fiind, şi în felurite păcate tăvălindu-Te.” Însă şi după alt chip se înţelege aceasta, că păgânii ziceau că sunt părinţi ai lor mincinoşii dumnezei despre care se povesteşte în basme [mituri]. Dar ce au să zică evreii la cuvintele acestea ale lui David? Că David, aici, arătat zice pentru Biserica cea din păgâni, şi nu pentru sinagoga lor, după Teodorit, fiindcă aceasta avea lege a nu lăsa ei obiceiurile cele părinteşti, nici a le uita, şi nu precum aici David dimpotrivă porunceşte 122.
13. Şi va pofti împăratul frumuseţea ta,
„De vei păzi, zice, o, Fiică, Biserică a lui Hristos, cele ce am zis Ţie mai sus, va iubi împăratul Hristos frumuseţea ta.” Iar frumuseţea Bisericii este cea a sufletului şi a faptelor bune, precum a zis mai sus 123.
că Acesta este Domnul tău, şi te vei închina Lui.
„Fă-te, zice, Mireasă lui Hristos, Biserică din păgâni, şi fii fiică a Lui după dar, de vreme ce - o, negrăită pogorâre şi iubire de oameni! - Acesta este după fire Stăpânul şi Domnul tău, fiindcă este Ziditorul tău, şi pentru aceasta te vei închina [să te închini] Lui, ca o roabă firească a Lui, măcar deşi după dar te-ai făcut Fiică şi Mireasă a Lui.”124
14. Şi fiica Tirului cu daruri;
Tirul era o cetate plină de idoli, şi cea mai păgână dintre toate celelalte cetăţi. Deci prooroceşte aici David că aceasta are să aducă daruri lui Hristos, adică zidiri de biserici, afierosiri* de multe feluri, şi toată cealaltă slujire. Cu daruri zice, adică va aduce fiica Tirului daruri, în loc de „Tirul”, „fiica”, că şi aceasta este însuşire a limbii evreieşti a numi fiică fiecare cetate, că fiecare cetate este o parte, şi ca o fiică a întregii ţări şi a eparhiei*, că astfel şi cetatea Babilonului o a numit [în psalmi] „fiică a Babilonului”, a întregii eparhii a Babilonului: Fiica Babilonului, cea ticăloasă (Ps. 136: 8). Despre însuşirea aceasta vezi şi la Psalmul 72, la stihul 27: ...în porţile fiicei Sionului 125 .
feţei Tale se vor ruga bogaţii poporului.
Faţă numeşte David aici Capul, iar Cap al Bisericii creştinilor este Hristos, pe Care îl vor ruga şi îl vor cinsti (precum a zis Teodoţion) împăraţii, şi ighemonii, şi stăpânitorii, că aceştia sunt bogaţii poporului, iar dacă aceştia vor cinsti pe Hristos, cu mult mai vârtos îl vor cinsti supusele lor popoare. Se înţeleg însă prin faţă a Bisericii (după Teodorit) şi Sfinţii Patriarhi, şi arhiereii, şi preoţii, pe care îi cinstesc însuşi împăraţii, ca pe slujitorii şi stătătorii înaintea lui Dumnezeu 126.
15. Toată slava fiicei împăratului dinăuntru, cu ciucur* de aur înfăşurată, împodobită.
Mai sus a zis adică David că Biserica este împodobită cu haine, iar aici zice că este împodobită cu ciucuri, adică cu încinsături, că alţi tâlcuitori au zis „cu strângători” (adică brâie) de care atârnă ciucurii, adică canafuri*. Prin brâu însă să înţelegi întreaga înţelepciune*, care strânge partea cea poftitoare a sufletului, de care întreagă înţelepciune atârnă multe virtuţi şi fapte bune, pentru că cel ce-şi înfrânează pofta trupului, acela, împreună cu înfrânarea poftei, isprăveşte şi multe alte fapte bune. Iar unii, adică dumnezeiescul Chiril şi Teodorit, zicerea cu ciucuri o a zis „cu canafuri”, prin canafuri numind osebirile faptelor bune, ori osebirile duhovniceştilor daruri [harisme], că precum de la simţitele canafuri şi ciucuri care se spânzură cunoaşte cineva ce osebire întreagă are ţesătura cea dintr-însele, tot aşa şi din cele ce se văd pe dinafară (întru adevăr şi nu după făţărnicie), fapte bune trupeşti, cunoaşte cineva şi virtuţile sufletului cele dinăuntru şi ascunse 127.
16. Aduce-se-vor împăratului fecioare în urma ei,
Aici prooroceşte David (după Hrisostom), cum că nu îndată ce se va întări Biserica creştinilor se va arătat ceata feciorelnicilor în vieţuire de tagmă*, ci în urma ei, adică după ce se va întări, fiindcă după ce s-a întemeiat Biserica lui Hristos, atunci s-au adus lui Hristos fecioarele, adică ceata feciorelnicilor, prin învăţătura Apostolilor. Iar altul zice cum că fiică şi mireasă care prin împlinirea faptelor bune s-a unit cu Hristos, iar fecioară este adică cel ce este curat de patimi, fiind însă nedesăvârşit prin fapte bune, care se şi aduce lui Dumnezeu de către alţii, ca unul ce este mai jos decât cel desăvârşit, iar mireasă este cel ce s-a desăvârşit prin faptele bune şi, pentru aceasta, este mai desăvârşit decât cel feciorelnic 128. După mai înalta înţelegere însă, zicerea aceasta se înţelege şi aşa, că femeile câte iubesc fecioria, acestea imită oarecum pe Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu, fiindcă urmează după Născătoarea de Dumnezeu prin imitaţie. Drept care, după feciorie, şi acelea pot a se zice maici ale lui Hristos,precum zice marele întru teologie Grigorie: „...Hristos din Fecioară; femei, păziţi fecioria, ca să vă faceţi maici ale lui Hristos (În Cuvânt la Bobotează)” este fiecare suflet* 129.
şi cele de aproape ale ei se vor aduce Ţie.
„Acele suflete adică, zice, care se apropie de mireasa şi fiica lui Hristos, după credinţă şi fapte, şi sunt puţin mai jos decât aceea, şi acestea, zice, se vor aduce Ţie, Doamne.”130
17. Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie.
Zice Apostolul Pavel pentru femeile cele măritate că vor avea suferinţă şi strâmtorare cu trupul: Suferinţă vor avea cu trupul (I Cor. 7: 28), fiindcă se ticăloşesc, îngrijindu-se pentru bărbat, pentru copii, pentru slugi, pentru casă şi pentru multe alte lucruri lumeşti, de care fecioara şi călugăriţa s-au izbăvit cu totul, privind la singur Hristos, Mirele lor Cel gândit, pentru aceasta duhovniceşte se bucură şi se veselesc (după Hrisostom)131.
18. Aduce-se-vor în biserica împăratului.
Zicerea aceasta îndoit se înţelege, fie că cetele feciorelnicilor se vor rândui în moştenirea Bisericii, şi dintre cei neînsuraţi se vor face arhierei, şi preoţi, şi diaconi, şi diaconiţe din femeile nemăritate. Fie se înţelege că cetele feciorelnicilor se vor aduce de către îngeri în Biserica cea cerească, şi întru împărăţia cea din ceruri.
19. În locul părinţilor tăi s-au născut fiii tăi;
Aceasta o zice David Bisericii creştinilor, că în timp ce mai sus îi poruncea să se despartă de părinteasca ei casă, pentru aceasta, acum, aici, o mângâie, zicând că: „Fiii tăi, adică creştinii, care au crezut, şi a doua oară s-au născut prin Botez, aceştia au să se facă, în locul părinţilor lor celor de mai-nainte, apărători credincioşi, precum zice dumnezeiescul Vasile, de vreme ce fiii cei de acest fel ai Bisericii s-au făcut Patriarhi, şi Arhierei, şi preoţi şi, iarăşi, duhovniceşti apărători ai acestei Biserici, iar aceasta o arată în continuare, zicând:
pune-vei pe dânşii căpetenii [stăpânitori, începători] peste tot pământul.
„Pe Fiii tăi cei de mai sus, zice, o, Biserică a lui Hristos, îi vei pune duhovniceşti stăpânitori în toată lumea.” Ori şi într-alt chip: cuvântul de mai sus se zice la Hristos, că părinţii lui Hristos şi strămoşii după Maică au fost Avraam, Isaac şi ceilalţi Patriarhi şi Prooroci. Iar fii ai Lui au fost Apostolii, care s-au suit la vrednicia pe care o au avut strămoşii lui Hristos, întâi pentru că s-au făcut ei a doua oară alţi Patriarhi, ca unii care au născut prin Sfântul Botez toate neamurile, al doilea pentru că şi ei s-au învrednicit de darul Sfântului Duh, şi al treilea pentru că au fost trimişi de Hristos căpetenii şi începători nu numai în viaţa aceasta aflându-se [astfel], ci şi după moartea lor, deoarece toţi creştinii li se supun, şi totdeauna se ocârmuiesc de legile, canoanele, şi poruncile Sfinţiţilor Apostoli 132. Să arate dar evreii care fii ai lor s-au făcut stăpânitori peste tot pământul. Dar nu pot avea [astfel de fii], căci fiii lor se află mai vârtos ca robi peste tot pământul, şi nu stăpânitori***.
20. Pomeni-voi numele tău întru tot neamul şi neamul.
Acest cuvânt, după Marele Vasile, îl zice Biserica către Hristos: „De vreme ce eu, zice, m-am învrednicit prin Tine să dobândesc astfel de daruri, Doamne, pentru aceasta voi pomeni şi slavoslovi numele Tău, iar îndoirea [repetarea] neamului însemnează rânduirea moştenirii pentru neamuri pentru totdeauna. Şi, cu adevărat, Biserica pomeneşte întotdeauna numele lui Hristos, iar ea [pentru această pricină] se numeşte creştină şi Biserică a creştinilor.
21. Pentru aceasta popoarele se vor mărturisi Ţie în veacul veacului.
„De vreme ce m-ai învrednicit, zice, Doamne, de o înainte-vedere* ca aceasta şi o facere de bine ca aceasta, pentru aceasta vor mulţumi Ţie mulţimile creştinilor mei nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Este [numit] veac al veacului ca unul ce este mai cinstit decât acesta [de fată], şi ca unul ce este fără de sfârşit.”133
-----------------------------------------------------------------------------
107 Iar după alt tâlcuitor, s-a suprascris: „Pentru crini”, ori „pentru flori”, pe care [suprascriere] Marele Vasile o tâlcuieşte astfel: „Grabnica pieire a florilor o a socotit vrednică a se asemăna cu stricăciunea omeneştii firi”. Iar dumnezeiescul Grigorie al Nyssei zice: „Suprascrierea cea pentru cei ce se vor schimba mi se pare că are acest înţeles, anume cum că singură dumnezeiasca fire este mai bună (adică mai presus) de prefacere şi de schimbare, că nu are spre ce să întrebuinţeze prefacerea, de răutate adică fiind cu totul neprimitoare, şi spre mai bine neputând a se schimba, că nu are către ce să primească schimbare, căci nu are pe cel mai bun decât ea către care să se mute. Noi, oamenii, însă, întru schimbare şi întru prefacere aflându-ne, după amândouă, prin schimbătoarea lucrare, ori mai răi, ori mai buni ne facem: mai răi adică când cădem din comunicarea celor bune, iar mai buni iarăşi, când sporim, schimbându-ne către mai bine. Deci, de vreme ce prin prefacere ne unim cu binele, trebuinţă este nouă de buna schimbare, ca prin aceasta să se facă nouă prefacerea cea către mai bine. Pentru această pricină s-a scris de către alţii pentru flori, sau pentru crini, că şi floarea arată schimbarea iernii în primăvară, care însemnează mutarea cea din răutate în viaţa cea după virtute; iar înfăţişarea [forma] crinului tălmăceşte către ce trebuie a se face schimbarea, că cel ce se face strălucit prin schimbare, adică din negru şi întunecat, strălucit, împărtăşindu-se de albeaţa zăpezii”. Zice şi Teodorit: „Pe cei ce se vor schimba, Simmah i-a numit flori, iar Achilla şi Teodoţion, crini, iar florile şi crinii sunt odraslă a primăverii, însă duhovniceasca primăvară este venirea Mântuitorului întru care s-a veselit, după proorocia lui Isaia, pustiul cel de demult a înflorit ca crinul”. Iar Litinu zice în Psaltirea sa cea tipărită din nou că psalmul acesta are aceeaşi pricină pe care o are şi Cântarea Cântărilor, Cartea lui Solomon, şi este o cuprindere în scurt a aceleia. Drept aceea, şi de către toţi tâlcuitorii, încă şi de către înşişi evreii se mărturiseşte că este o cântare de nuntă şi, pentru aceasta, nu se cuvine a o înţelege trupeşte, ci duhovniceşte, adică despre duhovniceasca nuntă între Hristos şi Biserică, între Mirele Cel de gând [gândit] şi între Mireasa cea de gând [gândita], [Este ştiut că imnografii au inserat psalmul (ca polieleu) la Praznicele închinate Maicii Domnului, interpretându-l ca o unire între Mirele-Hristos şi Mireasa- Biserică, ce I-a dat Lui trup prin Sfânta Fecioară Maria, sau Sfânta Fecioară s-a oferit ca Maică a Lui din partea tuturor, cum zice şi Condacul Naşterii Domnului. Dar, după o tâlcuire mai înaltă, prin sălăşluirea Cuvântului în trupurile şi sufletele celor ce se cuminecă cu El, acestea devin biserici vii ale lui Hristos sau ale Sfintei Treimi, după cuvântul Apostolului Pavel care zice că noi suntem biserici ale Dumnezeului Celui viu (II Cor. 6: 16). Tâlcuirea ce urmează face din aceste două direcţii, să le spunem, ale nunţii de care am pomenit, una singură, vorbind mai mult de Biserică şi ceva mai puţin de Maica Domnului.]
* a schimba un lucru în sensul de a-i da o nouă orientare; a-l remodela.
[†]* Cuvântul acesta era utilizat în Antichitate cu referire la râuri: a se revărsa, a se goli. N-am greşi dacă am pune şi revărsat-a inima mea..., căci psalmul e o adevărată revărsare de cuvinte prooroceşti. Verbul a dat bătaie de cap, sau mai degrabă a stârnit fantezia traducătorilor Bibliei specializaţi în parafraze, mai degrabă decât pe sfânta literă şi Duhul acesteia. Părintele D. Fecioru a dat un adevărat studiu-notă la acest cuvânt (în Sfântul Vasile cel Mare, SCRIERI, Partea întâi, Omilii la Psalmi, Eibmor, 1986 [vezi şi ediţiile ulterioare], p. 286) dovedind că răspuns-a (varianta actuală), râgâit-a sau izbucnit-a n-au nici un fel de legătură cu sensul verbului, fiind poate ebraisme sau variante fanteziste, Sfântul Vasile, Zigabenul sau alţii netâlcuind de altfel Biblia ebraică, aceasta neconstituind decât o curiozitate mai mult de ordin lingvistic sau literar, în schimb, pentru traducătorii mai noi - ortodocşi sau eterodocşi - ea constituie o referinţă importantă.
107b [Din pricina unei erori de tipar din care reieşeau două note cu numărul 107 punem aici 107b] Marele Vasile şi Hrisostom, şi Eusebie şi Origen zic că David zicea acestea din partea sa către Hristos. Iar Marele Atanasie şi Chiril înţeleg că acestea se zic din partea Părintelui Celui fără de început către Fiul Său care S-a născut ca Cuvânt din Minte, ca bun din bun, şi ca Dumnezeu din Dumnezeu. Zice însă Marele Vasile că: „Precum la râgâirea care se face din fermentarea mâncării, aşa şi la duhovniceasca învăţătură, unele ca acelea scotea, cu care se şi hrănea... Pentru aceasta, fiindcă hrana era cuvântătoare, [deci] nu din mâncare, nici din băutură râgâie, ci cele din felul cuvântătoarei mese: cuvânt bun despre Unul-Născut, că omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii grăieşte cele bune (Mt. 12: 35). De aici ne învăţăm şi altceva, că proorocii adică nu erau ca vrăjitorii... care multe spun, însă nu ştiu nimic din cele ce spun; iar Duhul Cel Sfânt lasă inima să ştie cele ce se zic, că de nu ar fi ştiut David, nu ar fi suprascris că a scos cuvânt bun (adică a revărsat din inima sa). Că însuşi Dumnezeu zice: Eu vedenii am înmulţit (Osea 12: 11). Iar vedenie dăruind Domnul, nu orbeşte mintea pe care însuşi o zidit, ci o luminează, şi mai strălucitoare o face prin înfăţişarea [] Sfântului Duh, că, pentru aceasta, şi proorocii văzând grăiau, căci li se întindea [accentua] oarecum străvederea minţii de înfăţişarea Duhului Celui ce îi lumina”. A zis însă şi Teodorit: „Cu duhovniceşti cuvinte hrănindu-mă astfel (duhovniceşte adică), asemenea revărsări scot, şi astfel de cuvinte grăiesc”.
108 Zice însă Teodorit: „Pe Cel ce scrierea de mai-nainte [] L-a numit iubit, începutul psalmului îl numeşte împărat, iar lucrurile proorociei sunt [se rezumă la] cuvântul adevărat cel ce mai-nainte legiuieşte cele ce vor să fie”.
109 Pentru aceasta a zis Hrisostom: „Precum curgerea apei merge înainte, aducându-se cu multă repejune, aşa şi prin darul Duhului, cu multă grăbire sporesc toate netede, toate lesne grăindu-le”.
110 Însemnează că Marele Vasile şi alţi oarecare gândesc cum că Domnul nu a fost frumos după caracterul trupesc, ci că David numeşte aici împodobit cu frumseţea pe Domnul, privind la dumnezeirea Lui şi, umplându-se de strălucirile cele din aceea, nu laudă frumuseţea trupului. Şi aduce spre mărturie zicerea aceasta a lui Isaia: L-am văzut, şi nu avea chip, nici frumuseţe (Is. 53: 2). Iar Hrisostom, Isidor, Damaschinul şi alţii gândesc că nu a fost frumos după caracterul trupesc, iar că nu avea chip şi frumuseţe socotesc că se zice pentru patimă şi pentru moarte. Pentru aceasta zice Hrisostom: „Şi nu despre nefrumuseţea trupului o zice aceasta Proorocul, să nu fie! Ci despre defăimarea ce o suferea, adică că era defăimat şi simplu, vrând ca să calce mândria omenească”. Iar Teodorit zice că: „Frumuseţe a Lui numeşte psalmul [arată cu deosebire frumuseţea persoanei Sale], nu pe aceea a trupului, ci a virtuţii şi a întregii dreptăţi, pe ceea ce nu a primit întinăciunea păcatului”.
[†]* Adică care se hotărau şi erau gata să primească cuvântul evanghelic.
111 Marele Vasile zice: „Cu frumseţea, adică întru împlinirea vremilor, şi cu podoaba Ta, adică cu văzătoarea şi gânditoarea Ta putere, că adevăratul bine - cel ce covârşeşte toată puterea omenească, şi care cu singur gândul este privit - îl vei lua (adică frumseţea), că frumseţea Lui o au văzut fiii tunetului în Muntele Taborului covârşind cu strălucirea soarelui, şi începăturile venirii Lui celei slăvite s-au învrednicit a le vedea”.
112 Zice Hrisostom: „Pentru aceasta a întrebuinţat forma zicerii în chip poruncitor, că obicei este la cei mai mici, când sunt înfierbântaţi către cei mai mari, a întrebuinţa aceste ziceri, că zice şi adâncul Eustatie [probabil că e vorba de Eustatie, Episcop al Antiohiei, † cca 337, mare apărător al credinţei la Sinodul I Ecumenic, autor a câtorva scrieri contra arienilor şi a lui Origen]: „Căci atunci când se zic cele poruncitoare de către cei mai mici către cei mai mari, au însemnare de rugătoare. Precum şi aceasta: «Doamne miluieşte», pe care toţi o zicem în Biserică către Dumnezeu, se ia în loc de: «O, de ar milui...!»”. Iar Isihie zice: „Întinde [încordează] arcul împotriva vrăjmaşilor, şi sporeşte cu cei credincioşi, şi împărăţeşte şi peste unii şi peste alţii, pe vrăjmaşi adică să-i supui, iar pe credincioşi să-i încununezi, că aceasta este însuşire a judecătorului şi a împăratului (La Nichita)”.
113 Pentru aceasta adaugă Hrisostom: „Nu numai de cele isprăvite trebuie a ne minuna, ci şi cu preaslăvire s-au isprăvit, că prin moarte s-au stricat, prin blestem, blestemul s-a dezlegat şi bună-cuvântare [] s-a dat, prin mâncare mai-nainte ne-am lepădat, prin mâncare iarăşi ne-am introdus, o fecioară din rai ne-a scos, printr-o Fecioară viaţă veşnică am aflat, prin cele ce ne-am osândit, prin acelea ne-am încununat”. Iarăşi acesta zice că pentru aceasta zice Isaia: ...A Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui (Is. 9: 5), nu ca să înţelegi umăr, să nu fie! Ci ca să ştii că nu are trebuinţă de ajutor din altă parte, că însăşi firea îşi este sieşi destulă, şi puterea întru a şti cele de lucrare şi a le da lor un sfârşit [scop]”. Zice însă şi Teodorit: „Fiindcă de sabie a pomenit, după urmare a făcut pomenire şi de dreaptă; dreaptă însă a Lui sunt sfaturile cele drepte, pe care întrebuinţându-le, nu a primit asuprirea păcatului”.
114 Zice însă Chiril: „Împărat dar Hristos se zice, că şi înomenindu-Se, a rămas întru covârşirile [] Sale, că împărăţeşte întru dreptate, pentru aceasta, ca din pilda împăraţilor celor de pe pământ, care obişnuiesc a purta sceptru pe chipul [forma] cuvântului, că însemnare a împărăţiei este toiagul”.
115 Zice însă Marele Vasile: „Ceilalţi oameni adică, cu osteneală şi cu nevoinţă, şi cu luare aminte de multe ori, isprăvesc să facă aşezarea inimii [îndreptată] către bine, şi întoarcerea cea cu ură dinspre cele rele, iar ţie îţi este oarecum firească lipirea către bine şi înstrăinarea de la nelegiuire, iar nouă însă nu ne este cu greutate voind să primim dragostea cea către dreptate şi ura cea către nelegiuire”.
* în mod grosier, materialist, văzând doar suprafaţa brută, materială a obiectelor, sau înţelesul comun, literal, de bază al cuvintelor.
* intervenţia, venirea, manifestarea...
116 Hrisostom însă zice că: „Altul zice: «Te-a uns la aceasta, spre a isprăvi cele deja zise, adică a da afară nelegiuirea, a sădi dreptatea, şi a face cele ce ai făcut»”. Conglăsuiesc cu Hrisostom şi teologii care dogmaticesc că unirea cea după ipostas a lui Dumnezeu-Cuvântul cu omenitatea (care se numeşte şi ungere) nu s-a făcut pentru vreo oarecare plată a faptelor lui Hristos, că aceasta este începutul a toată plata, şi nu ispravă şi lucru al plăţii. Pentru aceasta a zis şi Coresie: „Drept aceea, prin unire a primit Cel Unul-Născut tot darul, întâi - de a nu cădea în păcat; al doilea - de a fi plin de darul lui Dumnezeu, că nu prin darul cel după deprindere Se împrietenea [Îl iubea pe] cu Dumnezeu, ci I-a urmat în virtutea unirii (după Vasile, Teodorit şi Hrisostom, care tălmăcesc zicerea: Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untuldelemn al bucuriei mai mult decât pe părtaşii Tăi (în Cea Teologică [n-am reuşit să aflu la ce lucrare se referă; e vorba poate de un compendiu sau tratat de dogmatică din vreme Sfântului Nicodim])”. Drept aceea, zicerile acestea se află în formă dosnică, după oarecari teologi, adică: Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untuldelemn al bucuriei mai mult decât pe părtaşii Tăi, pentru aceea iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea. Că mai-nainte, zice, de a cunoaşte El şi a alege cele rele, va alege binele (Is. 7: 15; în varianta Bibliei Sinodale: ...în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele). Iar Marele Vasile zice: „S-a uns însă mai mult decât părtaşii Lui, adică mai mult decât toţi oamenii cei ce se împărtăşesc cu Hristos, pentru că acelora adică o parte oarecare de împărtăşire cu Duhul li se dă, iar la Fiul lui Dumnezeu coborându-Se Duhul Cel Sfânt, precum a zis Ioan, a rămas asupra Lui”. Iar Grigorie Teologul zice: „Hristos adică uns se numeşte pentru Dumnezeire, iar aceasta este ungere a firii omeneşti, nu lucrare care sfinţeşte pe ceilalţi unşi, ci venire cu totul a Celui ce unge, a Cărui lucru este a auzi că Dumnezeu este Cel ce unge, şi om Cel ce se unge”. Adaugă însă Hrisostom, zicând: „Dar când s-a uns Hristos? Când a venit peste El Duhul în chip de porumbel. Se înţelege însă aceasta, fiindcă atunci S-a arătat oamenilor că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înainte de aceasta fiind nearătat [ca atare], cu toate că din însăşi zămislire uns era Domnul, pentru Dumnezeirea Care L-a uns, precum s-a zis”. Iar Teodorit zice: „Părtaşi ai Lui sunt şi prietenii şi fraţii după omenitate care au crezut. Aşa zice şi Sfântul Apostol că: Părtaşi ai lui Hristos ne-am făcut, de vom ţine adeverită pârga ipostasului până în sfârşit”. [Evr. 3: 14;iconomiei, stării lui Hristos ca principiu de subzistenţă a nostru. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că, aici, prin ipostas se înţelege „credinţa pe care ne întemeiem”; iar parafraza Bibliei Sinodale redă aşa: Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El.]
* Smirna este o răşină scoasă din scoarţa unui copac din Orient. Stacti este un ulei de mir numit şi aloe sau, după alţii, uleiul smirnei, iar casia este o plantă aromată arabă asemănătoare scorţişoarei, dar de calitate inferioară; din ea se foloseşte scoarţa.
[†]* Iată cum traduce părintele D. Fecioru (op. cit., p.294): „Casia este şi ea smirnă, dar de un fel foarte fin. Dacă mirodenia aceasta este presată, tot ce curge din ea este aloe, iar ceea ce rămâne solid se numeşte smirnă”.
117 Iar Hrisostom zice că: „Şi hainele simţite ale lui Hristos erau pline de dar, că şi cea cu scurgere sânge, de poala hainelor Lui atingându-se, sângele l-a oprit (cf. Mt. 9: 20)”. Iar altul zice că prin ale lui Hristos [haine gândite] se înţelege şi puterea, şi buna-cuviinţă a slavei Lui, după zicerea: Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat, Domnul cu putere S-a îmbrăcat (Ps. 92: 1), iar acestea ni s-au făcut nouă mirositoare ca în rânduială de mir, după zicerea: Mir deşertat este numele Tău (Cânt. 1: 2) (La Nichita).
118 Pentru aceasta au tălmăcit Achilla şi Simmah: „Din temple de fildeş”, de vreme ce, după Hrisostom, din vechime această materie - oasele elefantului - era mult cinstită şi iubită. Pentru aceasta şi Proorocul Amos zicea: Vai celor ce dorm pe paturi de fildeş (Amos 6: 4)”. Iar prin palate se înţeleg, după Nichita, turnuri înalte şi tari, zidite din pietre mari şi tari, având formă dreptunghiulară, care se zidesc înaintea zidurilor cetăţilor şi a mănăstirilor, spre apărarea şi paza zidului, care, pentru aceasta, se mai numesc şi barusie [de fildeş].
119 Şi pentru ca să zicem mai curat: prin aceste cuvinte [se înţelege de] ca şi cum ar zice David: „Te vei veseli, o Stăpâne, de palatele de fildeş din care fiicele împăraţilor spre cinstea Ta au zidit, facându-şi inimile lor temple (La Nichita)”.
* Având în vedere cele spuse de Pavel.
[†]* Paradoxal, sau „cu preaslăvire”, Hristos Se identifică aici cu Biserica fără a Se confunda cu ea. El este Cel ce a biruit puterea vrăjmaşului Diavol prin înviere pentru tot neamul omenesc, cu a cărui suferinţă S-a identificat. El a făcut din omenire un singur trup care să stea în stare de jertfa iubitoare în faţa Tatălui, ca Unul Care este Cap al lui Hristos şi al întregului univers.
120 Iar Marele Vasile a zis: „În îmbrăcăminte aurită, adică în dogme înţelegătoare, ţesute şi împodobite frumos cu sfinţită cuviinţă, împodobindu-Se pe Sineşi, de vreme ce dogmele nu sunt numai de un fel, ci împodobite în multe chipuri, cuprinzând cuvinte moraliceşti şi fireşti, şi care se zic şi văzătoare [adică izvorâte din experierea directă a tainelor cele mai presus de simţuri, din vederea slavei, cf. şi II Pt. 1: 16], pentru aceasta zice cuvântul că îmbrăcămintea este împodobită”.
121 Iar Marele Vasile dă la [atribuie lui] David zicerea Fiică, zicând: „O însuşeşte pe ea Luişi prin zicere, numind-o Fiică, oarecum înfiind-o prin iubire: Ascultă, Fiică, şi vezi - o învaţă să-şi aibă mintea iscusită către privire [vedere duhovnicească] prin zicerea vezi, adică [vrea să zică] «înţelege zidirea şi, folosindu-te de rânduiala ei, aşa suie-te către vederea Celui ce o a zidit»”. Iar Marele Atanasie şi la Născătoarea de Dumnezeu dă zicerea ascultă, Fiică [cum s-ar zice]: „...Acesta este Domnul tău”, care este asemenea cu zicerea Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine. Că după ce zice [numeşte] David pe Hristos - Cuvântul lui Dumnezeu, îndată a arătat şi omeneasca naştere din Fecioară; şi Gavriil adică plină de dar o numeşte, străin fiind pentru ea după naştere; iar David, fiindcă ia din sămânţa lui, fiică o numeşte (La Nichita)”. Iar Sfântul Grigorie al Tesalonicului [Palama], în Cuvântul cel dintâi la Intrarea în Biserică, zice că aceasta - ascultă, Fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău, şi va pofti împăratul frumseţea ta-o a zis Zaharia către Fecioară când intra în biserica legii.
122 Iar Marele Vasile zice: „De vei spăla întinăciunile relelor învăţături cu uitarea, câştigându-ţi iarăşi frumuseţea ta, poftită te vei arăta Mirelui şi împăratului, că Acesta este Domnul tău, şi te vei închina Lui, căci întru numele lui Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubtul pământului (Filip. 2: 10)”.
123 Alţii însă tropologic tâlcuiesc zicerea aceasta, adică că fiică a lui Hristos este fiecare suflet [în greceşte, sufletul este de gen feminin] de creştin care prin credinţă s-a făcut mireasă a lui Hristos, şi prin înfierea cea prin Sfântul Botez; acesta însă, când va călca poruncile lui Hristos şi va păcătui, pierde dumnezeiasca înfiere, se lipseşte de a mai fi duhovnicească Mireasă a lui Hristos, se face mireasă a Diavolului, slută şi neruşinată [spucată]. Deci de doreşte acesta a dobândi iarăşi darurile pe care le-a pierdut, şi a câştiga întâia înfiere şi a fi mireasă lui Hristos, prin pocăinţă mai întâi trebuie să asculte şi să se supună Mirelui său; iar al doilea să vadă, adică să privească şi să socotească de care împărăţie şi de care daruri s-a lipsit şi, dimpotrivă, ce muncă şi ce rele patimi a câştigat, şi acestea privindu-le, să suspine şi să se tânguiască; al treilea, trebuie a-şi pleca urechea la inima sa, adică trebuie a lua aminte la cuvântul cel dinlăuntru inimii sale, şi a nu lăsa pe Diavol să grăiască printr-însul cugetările lui cele pline de ruşine şi rele şi hulitoare, ci să se roage prin cuvântul acela cel din inimă, şi să zică cu toată inima sa: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»; iar al patrulea, şi cel din sfârşit, trebuie nu numai din simţire să fugă de poporul şi casa părintelui său, adică de toate obiceiurile şi deprinderile cele rele de mai-nainte ce le-a luat în păcat, şi toate feţele şi întâmplările acelea ce i s-au făcut pricinuiri de a păcătui, ce încă trebuie să lepede şi cu oarecare chip să le radă din imaginaţia şi pomenirea sa, astfel încât nici să nu-şi mai aducă aminte de dânsele, ci desăvârşit să le uite, şi de va face aşa, sufletul acesta se va întoarce iar la frumseţea lui cea înţelegătoare, şi iarăşi îl va lua Luişi mireasă, după urmare, prin darul Preasfântului Duh, şi-l va chema cu cuvintele acelea ale Cântării Cântărilor: Vino din Liban, mireasă (cap. 4: 8).
124 Iar Teodorit zice: „Ceilalţi trei tâlcuitori zic că i-au poruncit doar ei să facă închinăciunea”. Şi Achilla, şi Teodoţion au tâlcuit „şi închină-te Lui (Hristos)”. Iar Simmah a zis că „El este Dumnezeul Tău, şi Lui să te închini”.
* Sfinţiri, curăţiri, consacrări.
* eparhie, provincie (cf. Fapte 23: 34; 25: 1).
125 Iar Hrisostom zice: „Lăsând Proorocul lumea de a o zice [nemaizicând nimic despre lume], vorbeşte de cetatea învecinată, de cea afundată atunci în păgânătate, cetatea cea de refugiu a Diavolului, din parte însemnând totul, adică de la neamul celor din Tir însemnează chemarea neamurilor, căci se pare că se iscuseau cu covârşire în slujirea de idoli în ţara canaanească, a cărei mitropolie [capitală] era Tirul. Iar după mai-înalta înţelegere, Tirul se tâlcuieşte necaz: «Deci după necazul cel ce se aduce asupră-ne de draci, când îl vom suferi cu vitejie, vom vedea că ni se naşte nouă o mai bună stare, odihnindu-ne din truda cea de mai-nainte» (La Nichita)”.
126 Hrisostom însă zice: „Pe cei ce vieţuiesc în virtute şi în fapta bună, toţi îi cinstesc şi îi ocrotesc, măcar de ar fi îndestulaţi şi de bogăţii şi de dregătorii (că mai mare decât toată îmbelşugarea este fapta bună). Şi Biserica o vedem de către toţi cinstindu-se. Şi bine a zis feţei Tale, adică slavei podoabei Tale şi frumuseţii Tale”.
* Sau: franjuri, dantele, ţesături fine, în general.
* Tot un fel de ciucuri.
* lit. cumpătare; prin extensie, raţionalitate, prudenţă, dreptă judecată, autocontrol, înţelepciune etc. Traducătorii mai vechi traduceau, zic eu, mai nuanţat sau mai realist acest cuvânt. Există totuşi mai multe variante. Cumpătare - sensul de bază - pare mai abstract, încercând să cuprindă diferite virtuţi, dar care sunt acelea, e poate mai puţin limpede la prima vedere. S-a păstrat, din grijă pentru unitatea lucrării, varianta Mitropolitului Veniamin.
127 Iar Chiril a zis: „Ascunsă, zice, este frumuseţea Bisericii în minte şi gând, ciucurii însă, adică canafurile, sunt faptele bune cele de multe feluri numaidecât şi atârnate de mulţimea sfinţilor”. Ia Vasile a zis că: „Cel ce se împodobeşte pe sine Părintelui Celui ce vede întru ascuns, acesta are toată slava dinlăuntru”. A zis însă şi Teodorit. „Fiindcă simplitatea îmbrăcămintelor împodobeşte pe nevoitorii faptei bune, tâlcuieşte aici multul lux al lumii: «Dinlăuntru, zice, are podoaba faptei bune, şi străluceşte cu darurile cele de toate felurile ale Sfântului Duh»»”. Însemnează că întru altele se scrie: „Toată slava fiicei împăratului Esebon [sau în ebr. Heşbon]”, iar Esebon, după Didim, se tâlcuieşte cuget; împăratul dar al cugetelor drepţilor este Domnul. Iar dumnezeiescul Ieronim Esebon a tâlcuit „din înţelegeri”.
* Ca monahism organizat.
* Sufletul fiind în greceşte de gen feminin.
128 Iar Sfântul Vasile zice: „Mi se pare că duhovniceasca hrană se ţese atunci când învăţătorescul cuvânt în următoarea lucrare se împleteşte. Că precum haina cu care ne îmbrăcăm se ţese din împletitura urzelii cu bătătura, tot aşa şi cuvântul ar veni mai-nainte dacă după urmare s-ar adăuga şi faptele; preacinstită îmbrăcăminte oarecare s-ar face a sufletului, cu cuvântul şi cu fapta împlinindu-se, avându-şi viaţa cea după fapta bună. Iar ciucurii se pun împrejurul hainei, gânditoare şi aceasta, pentru aceasta şi auriţi se zic a fi, fiindcă cuvântul este mai mult decât fapta, oarecum ca un ciucure oarecare prisosind din ţesătura cea către lucrare”. [Text dificil. Părintele D. Fecioru traduce astfel: „Sunt de părere că haina duhovnicească se ţese atunci când fapta analogă se împleteşte cu cuvântul de învăţătură. După cum haina pe care o îmbrăcăm se ţese din împletitura urzelii cu bătătura (b. o constituie firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obţine ţesătura), tot aşa şi haina sufletului este preacinstită, dacă faptele sunt o urmare firească a învăţăturii pe care o are mai dinainte sufletul, pentru că sufletul duce, prin învăţătură şi faptă, o viaţă virtuoasă. Iar ciucurii, care atârnă de haină, sunt şi ei gânditori, de aceea se zic de aur. Şi pentru că învăţătura este mai mult decât fapta, este ca un ciucure ce prisoseşte ţesăturii faţă de faptă. Op. cit., p. 297].
129 Ori după Teodorit: „Potrivit a închipuit prin ciucurii cei auriţi împărţirea darurilor, căci ciucurii sunt despărţiţi unii de alţii, şi iarăşi se unesc, fiind atârnaţi de aceeaşi podoabă”.
130 Iar Marele Vasile zice: „Urmează însă Miresei Domnului oarecari suflete care nu au primit seminţele învăţăturilor străine; ele se vor aduce împăratului urmând Miresei. Audă dar şi cei ce făgăduiesc Domnului fecioria, că fecioare care se vor aduce împăratului sunt fecioarele cele ce sunt aproape de Biserică, care urmează Bisericii şi nu rătăcesc de la buna rânduială bisericească”. A zis însă şi Teodorit. „De vreme ce nu toţi au fapta bună desăvârşită, pe unii adică îi numeşte mireasă, iar pe alţii fecioare, ca pe unii ce au păzit fără de prihană credinţa pe care au luat-o. Şi zice că şi acestea sunt următoare împărătesei, şi că împreună cu dânsa vor intra în împărăteasca biserică. Această deosebire ne-a arătat-o nouă, zicând: În casa Părintelui Meu multe lăcaşuri sunt (In. 14: 2)”.
131 Iar Marele Vasile zice: „Nu cele ce de silă urmează fecioria, nici cele ce din lipsă ori din nevoie au primit cuvioasa viaţa, ci cele ce întru veselie şi bucurie bucurându-se au ajuns la o ispravă ca aceasta, acestea se vor aduce împăratului, şi se vor aduce nu la un loc oarecare, ci în biserica împăratului, că vasele cele ieraticeşti (adică sfinţite) pe care mână omenească nu le-a spurcat, înlăuntru, în Sfintele Sfintelor se vor aduce, şi vor avea putere de a merge întru cele neumblate, unde picioare spurcate nu vor umbla; lucrătoreşte însă s-au plinit acestea când Doamna de Dumnezeu Născătoarea a intrat în Sfintele Sfintelor, având în urma ei următoare fecioarele cele ce o petreceau cu făclii luminătoare, şi cu veselie şi bucurie mergând, introducându-se în Biserica lui Dumnezeu prin a ei mijlocire”.
132 Zice însă şi Hrisostom: „Apostolii şi de cât toţi stăpânitorii mai domnitori s-au făcut stăpânitori decât împăraţii mai puternici, că împăraţii stăpânesc atâta cât sunt vii, iar după ce s-au săvârşit, se strică; iar aceştia, după ce s-au săvârşit, mai mult stăpânesc; şi legiuirile împăraţilor adică, înăuntru, în cuprinderea hotarelor lor au tărie; iar poruncile pescarilor acestora în toate părţile locuitei lumi s-au întins”. Zice însă şi Teodorit că: „Şi cei după Apostoli - pe care nu ar greşi cineva numindu-i fii ai Bisericii - mucenicii zic, şi cei purtători de biruinţă, aceeaşi stăpânire li s-a rânduit a ocârmui, iar acum pe toţi i-a făcut supuşi ascultători, pe unii adică alegând din dor a face aceasta, iar pe alţii de frică silindu-se”.
*** Astăzi, din păcate, ierarhia s-a inversat puţin.-să nu-i întrebați astăzi acestea pe evrei !!!
* pronie; aici în sensul de înainte-vedere, pre-vedere.
133 Marele Vasile însă zice: „Care este pomenirea Bisericii? Mărturisirea [lauda] popoarelor”. Iar Hrisostom zice: „Spune şi în altă parte despre pomenire, că nu numai în locuita lume se va întinde, ci şi în toată vremea veacului, că «Nemuritoare, zice, va fi pomenirea Ta, scrisă în cărţile Mele, scrisă întru petrecerile creştinilor, scrisă întru porunci, măcar de mă voi săvârşi Eu, zice, însă voi cânta Ţie, chiar şi de Mă voi săvârşi, că trupul adică se va topi, iar literele lor vor rămâne, pentru aceasta popoarele se vor mărturisi Ţie». De unde a început, acolo a şi sfârşit - la Hristos. Pentru aceasta, de ce pentru aceasta? «Căci ai săvârşit unele ca acestea, căci ai rânduit nişte începuturi ca acestea, căci răutatea o ai izgonit şi fapta bună o ai sădit, căci firea noastră în rânduială o ai pus, căci pe toate cele negrăite le-ai lucrat»”. Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului, în Cuvântul cel dintâi la Intrarea în Biserică, întinde zicerile acestea către Născătoarea de Dumnezeu, zicând aşa: „Vezi pe toată zidirea mărturisindu-se Maicii Fecioare? Şi nu numai în veacurile trecute, ci şi în veac şi în veacul veacului? Deci se poate înţelege de aici cum că şi aceea nu va înceta în tot veacul bine făcând la toată zidirea. Dar şi zicerea de mai sus, adică aceasta: Pomeni-voi numele tău întru tot neamul şi neamul, dinspre faţa Născătoarei de Dumnezeu se zice, pentru aceasta şi în Paraclisele cele către Născătoarea de Dumnezeu, aceasta se obişnuieşte totdeauna a se cânta mai-nainte de Evanghelia Născătoarei de Dumnezeu ca pomenire. Pentru ce? Şi pentru care pricină? De vreme ce, după Sfântul Marcu Efeseanul, zicerea aceasta a lui David este prezicere potrivită Născătoarei de Dumnezeu, de la dânsa luându-şi hotarul... [cealaltă parte] (la sfârşitul tâlcuirii slujbei bisericeştii, [tâlcuite] în cartea Sfinţitului Simeon al Tesalonicului). Că prooroceşte zicerea aceasta a lui David cântarea Născătoarei de Dumnezeu întru care a pomenit numele Domnului, zicând: Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că a făcut măriri Cel puternic, şi Sfânt este numele Lui. Şi vezi, iubitule, conglăsuirea şi unirea zicerii acesteia cu cea a Născătoarei de Dumnezeu: aici numele lui Dumnezeu se pomeneşte, iar acolo nume; aici tot neamul şi neamul, iar acolo toate neamurile.
