PSALMUL 41
Întru sfârşit. Spre înţelegere fiilor lui Core.
Despre fiii lui Core am zis mai-nainte în Precuvântarea cărţii acesteia (la capitolul 5). Iar la sfârşit se suprascrie deoarece proorocirile care se cuprind intr-insul urmau a se face [împlini] la sfârşit, de vreme ce, după Teodorit, evreii urmau să fie luaţi în robie în Babilon pentru păcatele lor, şi să petreacă în robie şaptezeci de ani. Pentru aceasta, dumnezeiescul David, mişcat fiind de mai-nainte văzătorul dar* al Sfântului Duh, ia aici asupră-şi faţa fiecărui binecredincios din robiţii evrei, precum a lui Daniil, Iezechiel, a celor trei tineri, şi a altora ca aceştia, şi ca din partea lor zice cuvintele cele ce se cuprind în psalmul acesta (după Teodor al Antiohiei [de Mopsuestia] şi după Hrisostom), iar zicerea spre înţelegere s-a adăugat ca să ne înveţe că acestea, înţelegându-le fiecare din drepţii pomeniţi mai sus, strigau către Dumnezeu. Ori cuvântul acesta învaţă cum că cei ce citesc cuvintele psalmului acestuia au trebuinţă de înţelegere.
1. În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule.
Prooroc-împăratul David, voind să arate dorul cel mult şi covârşitor ce avea către Dumnezeu, întrebuinţează aici spre pildă pe prea însetatul cerb, pentru că cerbul, după fire fiind fierbinte, şi mai ales pentru că se aprinde cu totul din pricina multor şerpi pe care îi trage cu răsuflarea sa din cuiburile lor şi îi înghite, pentru aceasta are o sete atât de mare, şi o poftă aşa de mare de apă. Că doreşte însemnează „aleargă, se grăbeşte şi năvăleşte” (după Achilla). Iar către Tine a zis în loc de „către Tine, Dumnezeul meu, doreşte şi năvăleşte sufletul meu, care locuieşte în Ierusalim”. Deci, fiecare binecredincios din cei ce se află robiţi în Babilon se roagă către Dumnezeu, Cel ce era în Ierusalim, fiindcă ei nu socoteau că Dumnezeu Se află în Babilon, din pricina slujirii de idoli ce se afla acolo 65.
2. Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul Cel tare, Cel viu;
„Sufletul meu, zice, a însetat, adică se doreşte foarte pentru Dumnezeu.” Că zicerea însetat-a arată dorul cel aprins şi însetat 66. Iar tare şi viu numeşte David pe Dumnezeu, deosebindu-L de dumnezeii babilonienilor celor neputincioşi şi morţi. Unii însă (precum Sfântul Grigorie al Nyssei şi Nichita) zic că din aceste cuvinte ale psalmului s-a alcătuit întreit-sfânta cântare a Sfintei Treimi, că Dumnezeu Sfânt este Părintele, Sfânt tare este Fiul, Sfânt fără de moarte, adică viu, este Mângâietorul, iar zicerea Sfânt întreită [zisă de trei ori] o au luat de la Serafimii pe care i-a văzut Isaia.
când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu.
Cuvântul acesta şi-l însuşeşte cel ce doreşte: „Când, zice, eu, poporul cel robit în Babilon, voi veni către Tine, Doamne, Care Te afli în Ierusalim, ca să mă arăt feţei lui Dumnezeu, adică Ţie, Dumnezeule, mă voi arăta însă prin slujirea cea din Biserica Ta şi prin înfăţişarea care aici în Babilon nu o pot face, fiind [socotindu-se] călcare de lege (precum tâlcuieşte Hrisostom)”67.
3. Făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: unde este Dumnezeul tău?
„Când ocărăsc, zice, babilonienii, şi prihănesc neputinţa Dumnezeului meu, zicându-mi în derâdere: «Unde-i acum Dumnezeul tău să-ţi ajute?», atunci, zic, mi se fac lacrimile pâine, adică doresc şi poftesc lacrimile ca pâinea, şi precum hrana de pâine este de nevoie pentru tot omul, aşa şi mie atunci lacrimile îmi sunt de nevoie, iar pofta şi nevoia lacrimilor de acest fel se află întru mine nu numai ziua, ci şi noaptea, adică eu, poporul Tău, doresc să plâng şi ziua, şi noaptea, nesuferind ocara aceasta a Dumnezeului meu.”
4. De acestea mi-am adus aminte şi am revărsat spre mine sufletul meu,
„De acestea, zice, mi-am adus aminte, eu, poporul Tău, Doamne, adică de cele de mai sus pe care babilonienii le zic către mine cu luare în râs, şi pentru aceasta am revărsat spre mine, adică mi-am trândăvit sufletul in sine, prin care mi-am slăbănogit puterea şi tăria inimii mele, adică m-am pornit spre tânguiri (după Teodorit).”68
că voi trece în locul cortului celui minunat, până la casa Dumnezeului meu.
„Repaus, zice, şi revărsare a luat strâmtoratul meu suflet, pentru că mi-am adus aminte că voi umbla iarăşi în Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, până la cămările ei cele neumblate.” Că cort numeşte Biserica lui Solomon cea vestită, iar casă a lui Dumnezeu, locurile bisericii cele mai dinăuntru şi neumblate. Iar după această a doua tălmăcire, prepoziţia că se ia ca adeveritoare, căci David prooroceşte ca din partea celor robiţi în Babilon, zicând că: „Cu adevărat voi face aceasta”69. Se înţelege însă şi într-alt fel, că cort adică este Trupul lui Dumnezeu-Cuvântul Cel luat de la noi, şi că Acesta este minunat, fiindcă s-a alcătuit fără sămânţă bărbătească de Duhul Sfânt. Iar casă a lui Dumnezeu este sufletul lui Hristos cel gânditor* şi preasfânt, căci prin mijlocirea sufletului s-a unit Dumnezeu-Cuvântul cu trupul. Iar loc este însuşi Dumnezeu-Cuvântul, care întru Sineşi a înfiinţat firea omenească cea luată de Dânsul şi o a închegat [zidit], „Deci voi trece, zice, prin Cuvântul lui Dumnezeu povăţuindu-mă, până la sufletul firii Sale omeneşti, filosofând despre acestea şi, privindu-le cu mintea după puterea ce mi-a fost dată, nu mi se va îngădui a trece mai-nainte şi a privi cu mintea cele mai adânci ale acestora.”
5. În glasul bucuriei şi al mărturisirii glasului ce prăznuieşte.
„Voi trece, zice, prin Biserica lui Dumnezeu cu glas de bucurie, cu glas de mulţumire, glas de prăznuire, adică iarăşi voi prăznui în biserica Domnului ca şi mai-nainte de a cădea în robie, şi iarăşi voi întrebuinţa slujirea dumnezeieştii legi.” 70
6. Pentru ce eşti mâhnit, sufletul meu? Şi pentru ce mă tulburi?
Cu sufletul său vorbeşte aici fiecare binecredincios din cei robiţi în Babilon (după Hrisostom): „Pentru ce, zice, mă necăjeşti, o sufletul meu? Pentru ce mă tulburi şi nu mă laşi să mă liniştesc?”. Şi acestea le zicea David din partea acelora, fiindcă au luat deja încredinţare de la Dumnezeu cum că se vor întoarce iarăşi în Ierusalim.
7. Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui, mântuirea feţei mele, şi Dumnezeul meu.
„Nădăjduieşte, zice, o sufletul meu, întru Dumnezeu, că eu voi mulţumi Lui când mă voi întoarce în Ierusalim.” Şi fiindcă şi-a adus aminte de această facere de bine a lui Dumnezeu ce urma să se facă, pentru aceasta, cu îndulcirea şi bucuria inimii sale, cheamă pe Dumnezeu, zicând: „O, mântuirea feţei mele”, adică a mea, şi „o Dumnezeul meu, prea de-bine-facătorule”, adică şi prea dulce...71
8. Spre mine însumi, sufletul meu s-a tulburat;
Spre mine însumi se înţelege în loc de „întru mine”, adică: „înăuntru, în inima mea s-a tulburat, zice, şi s-a mâhnit sufletul meu, fără a pricepe cineva din afară, pentru tulburarea şi mâhniciunea mea cea de acest fel (...) s-a tulburat însuşi sufletul s-a mâhnit pentru că mi-am adus aminte de păcatele noastre, ale evreilor, pentru care am fost daţi babilonienilor, vrăjmaşii noştri, ori pentru că şi-a adus aminte de vremea cea multă în care ne-am aflat în Babilon şi nu ne-am întors în Ierusalim, în iubita noastră patrie”.
pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine din pământul Iordanului şi al Ermonului, din muntele cel mic.
„Pentru necazul acesta, zice, ce-l am în inima mea, îmi voi aduce aminte de Tine, Doamne, adică voi pomeni Pronia Ta şi purtarea de grijă pe care o ai arătat către neamul nostru, al evreilor, din bunătăţile acelea prin care ne-am îndulcit în pământul făgăduinţei, că prin Iordan şi prin muntele ce este aproape de Iordan, care Ermonim şi Ermon se numeşte 72, prin acestea două, zic, toată Iudeea o a arătat (după Hrisostom şi Teodorit). A adăugat însă şi mărimea lui Ermonim, că este un munte mic.
9. Adânc pe adânc cheamă în glasul jgheaburilor* Tale.
După ce şi-a adus aminte mai sus binecredinciosul iudeu, cel robit în Babilon, de facerile de bine ale lui Dumnezeu, acum, aici, prin urmare, pomeneşte cu durere şi părăsirea pe care Dumnezeu o a arătat neamului iudeilor, că prin adânc numeşte adâncul relelor întâmplări ce le-au urmat: „Un adânc de necaz, zice, cheamă alt adânc de necaz, în glasul jgheaburilor Tale, adică atât de dese, şi unele peste altele sunt necazurile care vin asupra noastră, a evreilor, a robilor Tăi, Doamne, celor căzuţi, încât se pare oarecum că necazurile acestea poruncesc şi cheamă unul pe altul să vină, din pricina necurmării lor *, şi atât de mult ne întristează, încât, pătimindu-le, strigăm din pricina multelor dureri, că jgheaburi se înţelege în loc de cădere, lucrătoare în loc de pătimitoare 73. Se înţelege însă şi altfel, că: „Adâncul şi mulţimea cea necurmată a păcatelor noastre cheamă adâncul şi nenumărata mulţime a îndurărilor Tale, Doamne, încât să se audă şi la noi glasul apostoleştilor propovăduiri”. Că jgheaburi se numesc şi Apostolii, fiindcă au revărsat şi au prăpăstuit toată înălţarea şi amăgirea diavolului. Însă zicerea se înţelege şi cu noimă mai înaltă [anagogic]: adânc este Scriptura cea veche, adânc este şi cea nouă, pentru adâncimea ascunselor noime ce le cuprind, deci Scriptura cea nouă cheamă pe cea veche prin glasul căderilor, adică a proorocilor, că şi proorocii se numesc căderi, fiindcă coboară de sus apa proorociei, şi cheamă iarăşi cea nouă pe cea veche ca pe un martor [o mărturie], pentru ca să arate necredincioşilor că proorocii au propovăduit mai-nainte despre Hristos.
10. Toate înălţările Tale şi valurile Tale peste mine au trecut.
Poporul iudeilor numeşte aici înălţări ridicări asupră-i ale relelor întâmplări, asemenea şi valurile. Deci zice că: „Relele întâmplări şi bătăile Tale, Doamne, au trecut peste mine”. Iar toate a zis pentru ca să arate osebirea şi mult felurimea relelor întâmplări 74.
11. Ziua va porunci Domnul mila Sa,
Ziua se înţelege în loc de „arătat”*, că lumina este şi arătată ziua, pentru soarele care străluceşte într-însa. Deci David zice că va porunci arătat, adică va trimite Domnul mila Sa, fiindcă cel ce trimite, acela şi porunceşte. Prooroceşte însă cuvântul acesta că slobozenia cea din robie a evreilor se va face arătată, şi tuturor cunoscută şi înfăţişată 75 .
şi noaptea cântare Lui de la mine.
„În câtă vreme, zice, mă aflu eu în robie, voi cânta Dumnezeului meu laude şi slavoslovie în vremea nopţii, căci numai atunci sunt slobod, ziua neavând vreme, pentru că slujesc domnilor mei.”
12. Rugăciunea Dumnezeului vieţii mele,
„Nu numai voi cânta, zice, laudă şi slavoslovii lui Dumnezeu, ci mă voi şi ruga Lui, ca degrab să-mi dăruiască slobozenie.” Adică cântarea se face în slavoslovia şi mulţumirea lui Dumnezeu, iar gura se face [lucrează] întru a ruga cineva pe Dumnezeu să-i împlinească degrab cererile sale cele spre folos. Iar Dumnezeul vieţii mele a zis în loc de „Dătătorului meu de viaţă”, după perifrază, precum se înţelege şi zicerea Dumnezeul mântuirii mele în loc de „Mântuitorul meu”.
zice-voi lui Dumnezeu: sprijinitorul meu eşti.
13. Pentru ce m-ai uitat? Şi pentru ce, mâhnindu-mă, umblu când mă necăjeşte vrăjmaşul?
Cu aceste cuvinte arată poporul cel robit în Babilon că a fost uitat de Dumnezeu, fiindcă a fost părăsit şaptezeci de ani, robind vrăjmaşilor lor, şi fiindcă se necăjea cu covârşire, şi se strâmtora de babilonieni şi pătimea toate câte urmează a le pătimi cei ce se află în robie 76.
14. Când se sfărâmau oasele mele, mă ocărau vrăjmaşii mei.
15. Când ziceau ei mie în toate zilele: unde este Dumnezeul tău?
„Când în robie, zice, oasele mele, adică puterile trupului meu se zdrobeau atât de grelele sarcini ale domnilor mei, cât şi din rănile şi bătăile ce le sufeream, atunci încă şi mă ocărau vrăjmaşii şi mă batjocoreau, zicându-mi: «Unde este acum Dumnezeul tău? Să vină să te izbăvească!»”77.
16. Pentru ce eşti mâhnit, sufletul meu? Şi pentru ce mă tulburi?
17. Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui; mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.
Repetă aici poporul evreilor aceleaşi cuvinte pe care le-a zis mai sus, pe care le-am şi tâlcuit, însă le repetă pentru a umple de îndrăzneală şi de răbdare. Însă psalmul acesta le potriveşte fiecărui om ce rău pătimeşte în viaţa aceasta, şi doreşte pentru aceasta a se întoarce iarăşi în patria sa, în Rai, din care s-a izgonit întru această necăjicioasă [chinuitoare] viaţă, iar cel ce pătimeşte un astfel de rău va înţelege ca ocărâtori şi batjocoritori ai săi pe draci, ori şi pe necredincioşi, şi pe păgâni, iar prin pământ al Iordanului [v. 8], se înţeleg părţile cele mai jos ale pământului, după asemănarea [în contrast cu] cu cerul 78. Că Iordanul se tălmăceşte în elineşte „pământul cel mai de jos”, iar Ermonim, „loc de întristare”, şi celelalte cuvinte ale psalmului, după potrivire, le va înţelege la [ca arătătoare spre] sine.
---------------------------------------------------------------------------------
* harisma
65 Zice însă Hrisostom: „Acesta este obiceiul celor ce iubesc: a nu ţine cu tăcere iubirea, ci a o descoperi şi a o spune celor de aproape că iubesc, că firea dragostei este un lucru fierbinte, şi nu suferă a o ţine cu tăcere, pentru aceasta şi cel supus psalmului, aşa iubind, nu suferă să tacă”. Iar Grigorie al Nyssei zice: „Pentru ce oare pe dobitocul acesta cuvântul l-a adus în mijloc? Setos oarecum este cerbul şi, pentru aceasta, des aleargă la izvoarele apelor. Setos este şi din fire, şi din aceea că mănâncă şerpi, şi cu trupurile lor se hrăneşte. Şi nu doar atât, ci şi de came purtătoare şi curată se numeşte în lege vita, şi iubitoare de pustie, şi însuşirea ei este de a fi topitoare şerpilor [a se hrăni cu şerpi], şi a goni înăduşeala, şi prin însuşirea pielii a goni neamul şerpilor. Astfel este şi tot dreptul, cele înalte căutându-le, şi pe cele târâtoare ale minţii omorându-le, călcând peste şerpi şi peste scorpii, după puterea ce o are de la Iisus, şi zicând: «întru Tine cu cornul vom împunge pe vrăjmaşii noştri». Urmează cerbului, patimile cele omorâtoare ce se încuibează în fire cu cuvântul judecăţii omorându-le, şi veninul răutăţii, cel ce după întâmplare s-a primit întru pomenire, cu multele şi osebitele izvoare ale cunoştinţei şi cu apele Scripturii celei de Dumnezeu insuflate stingându-l”. Iar dumnezeiescul Efrem zice: „Israel, căindu-se, zice acestea, dar şi tu, mâncând şarpele cel gândit, cheltuieşte păcatul (adică pierde-l), şi vei putea înseta după dorul lui Dumnezeu. Fă-te ca un cerb însetat, şi doritor a veni la izvoarele apelor, adică la dumnezeieştile Scripturi, ca să bei dintr-însele şi să-ţi răcoreşti setea care te aprinde prin patimi, însă bea şi folosul ce se face ţie dintr-însele”.
66 A zis Sfântul Grigorie al Nyssei: „Nepotolirea şi tăria dorului o potriveşte cuvântul cu setea, căutând între vietăţi firea cea însetată, ca mai mult să se arate întinderea dorului prin vita ce cu atâta covârşire este însetată”. Zice însă şi Hrisostom: „Nu a zis «iubit-a sufletul meu pe Dumnezeul cel viu», ci, ca să arate aşezarea sufletului, a numit-o sete, arătându-ni-le pe amândouă: şi înfocarea dragostei, şi necurmarea iubirii”.
67 Zice însă şi Teodorit: „«Doresc, zice, şi însetez de slujirea Dumnezeului meu Celui viu». Că a se arăta feţei lui Dumnezeu o zice pentru a-I sluji Lui după lege, iar slujirea de acest fel în Ierusalim s-a hotărât, şi, mai ales, potrivit numesc pe Dumnezeu tare şi viu, văzând micşorarea întru neînsufleţiţii şi nemişcaţii idoli ai babilonienilor”. Iar Sfinţitul Augustin, în capitolul 33 al Solilocviilor sale, adăugând cuvintele psalmului acestuia de la început până la zicerea aceasta, zice prin cuvintele acestea pline de dragoste: „O, izvor de viaţă, o, vână de apă vie, când voi veni la curgerile dulceţii Tale, de la pământul acesta pustiu şi neumblat şi fără de apă [cf. Ps. 62: 3] ca să văd puterea Ta, ca să-mi satur setea ce mă stăpâneşte din apele milei Tale? Însetez, Doamne, izvorul vieţii Tu eşti, satură-mă! Însetez, Doamne, însetez de Tine, Dumnezeul Cel viu, când voi veni şi mă voi arăta fetei Tale?”
68 Se cuvine să ştim deobşte că limba evreiască de foarte multe ori cu neosebire întrebuinţează alcătuirile graiurilor şi ale propoziţiilor, precum şi aici: cum spre mine l-a întrebuinţat în loc de „întru mine”, iar acestea le zice în loc de „pentru acestea”, că pronumele „acesta”, luându-se către cele următoare, cuvântul ia alt înţeles, adică: „eu mi-am adus aminte de cele ce se vor zice mai jos”, precum se scrie de Nichita, că mai bine este a se înţelege zicerea am revărsat, în loc de „am dat revărsare şi m-am veselit, aducându-mi aminte de cele ce zic mai jos”.
69 Cort numeşte acoperământul lui Dumnezeu: deci după cele întristătoare le vesteşte pe cele bucurătoare, şi mai-nainte învaţă că în grabă se vor noroci cu chemarea înapoi. Prooroceşte şi Fericitul Isaia că cu prea multe ispite se vor întoarce în curţile strălucite, cu catâri aducându-se şi cu acoperăminte acoperindu-se, şi de supărarea prădătorilor fiind scutiţi. Aceasta însă şi Achilla o a însemnat: „Voi intra, zice, în loc umbros, ducându-i pe ei până la casa lui Dumnezeu (tot aşa şi Teodorit)”. Iar Origen zice: „Cortul lui Moise, adică cel întru ieşire [mobil] socotesc că era închipuire a acestuia [de acum], iar biserica lui Solomon a fost închipuire a adevăratei case a lui Dumnezeu: «Că încă mă împiedic, zice, şi nu sunt desăvârşit». Iar cortul a fost închipuire a sporirii, cu minune aducând către însăşi casa lui Dumnezeu, adică la desăvârşire [împlinire]”.
* cugetat cu mintea, intelectual, înţelegător.
70 [Tâlcuirile de aici se referă şi la v. de dinainte.] Iar Grigorie Teologul zice: „Mi se pare însă că glasul celor ce prăznuiesc de acolo nu este nimic altceva decât Dumnezeu, Cel ce se laudă şi este, şi se slăveşte de cei s-au încredinţat petrecerii de acolo”. Iar Marele Maxim, simbol (închipuire adică) al sporirii socoteşte cortul, iar casa, al deplinătăţii, zicând: „Închipuirea minunatului cort este punerea deprinderii faptelor bune, după care Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce S-a născut cu frumuseţile faptelor bune, împodobeşte sufletul ca pe un cort, iar casă a lui Dumnezeu este cunoştinţa ceea ce se face din multe şi deosebite vederi duhovniceşti (adică priviri cu mintea), după care, venind Dumnezeu cu suflet în lume, cu paharul înţelepciunii îndestulează. Iar glasul bucuriei este săltarea sufletului pentru bogăţia faptelor bune, iar cel al mărturisirii este mulţumirea pentru slava îmbelşugării din înţelepciune, iar glasul este slavoslovia ceea ce se face neîncetat din amândouă: din bucurie şi din mărturisire, prin cumpănire”.
71 Dumnezeiescul Chiril însă zice: „Iar în loc de faţă, s-ar potrivi aici a se zice şi frumseţe... Că celor ce cred în Hristos li se încuviinţează dumnezeiască frumuseţe. Drept aceea, întru noi se închipuieşte când se lucrează mântuirea feţei sufletului, adică a frumuseţii lui”. Iar Teodorit zice: „Oarecare înfăţişare a sufletului este cea care vorbeşte către sine însăşi, că de vreme ce a zis: «Conteneşte a te întrista după ce ai primit făgăduinţele bunătăţilor», răspunde către acestea zicând că: «Nu în zadar mă întristez, şi zisele plângerii le întrebuinţez, că pomenirea părintescului pământ îmi porneşte lacrimile, că numeşte pământ al făgăduinţei pământul Iordanului» [cf. v. urm.]”.
72 Iar după Hrisostom, şi Chiril, şi Teodorit, pământul Ermonim se numeşte şi Ermon. Vezi şi subînsemnearea stihului 13 de la Ps. 83, unde zice: Taborul şi Ermonul, întru numele Tău se vor bucura. Zice însă şi Hrisostom: „Ermonim este un munte mic în pământul Iordanului, de unde s-a înălţat Ilie, aproape de care, în râurile Iordanului, venind, S-a botezat Hristos (în Cuvântul la Schimbarea la Faţă). Iar după Paralipomena (cartea I, cap. 5: 23) unul este Ermonul şi altul Ermonimul”.
* cataractă, cădere de apă. În text am păstrat totuşi jgheaburi, chiar dacă e mai literal.
* Se cheamă reciproc sau, mai exact, unul dă naştere celuilalt, ca într-un cerc vicios, ca într-o patimă, şi aceasta din pricina poftei păcătoase care nu pare să se satisfacă niciodată, fiind prin fire „necurmată”, adică neputând fi - pentru cel păcătos - satisfăcută decât prin hrănirea ei cu lucrul de care cel păcătos se foloseşte. Analogia cu căderile de apă este cum nu se poate mai potrivită: patima, răutatea se manifestă ca o curgere de apă: circuitul apei din natură - în ciuda folosului pe care-l aduce oamenilor - are în sine o finalitate în ea însăşi, în sensul că, în cele din urmă, ajunge tot în adâncul izvoarelor ei, de unde iarăşi se revarsă ş. a. m. d.; tot astfel şi cu păcatul, acesta nu are o finalitate decât în el însuşi, nu transcende această lume, nu merge decât până în eter, în văzduh (unde, după Evanghelie, sălăşluiesc demonii, care înlesnesc şi ei la rândul lor circuitul acestor căderi de ape ale răutăţii, întorcându-le la izvoare, în sufletele oamenilor), ca şi apa, care tot de unde a venit se întoarce. Această monotonie infernală este făcută posibil de forţa izvorului, care izvor nu este altul decât omul, cel ce face posibil sau dă forţă acestui izvor al răului. Virtutea, în schimb, izvorăşte, curge ca o apă din apele cele veşnice ale Duhului (cf. In. 7: 38) răcorind sufletul, pe care-l înalţă dincolo de văzduhul cel plin de demoni al acestei lumi, în veşnicia relaţiei cu Persoana supremă, Dumnezeu.
73 Iar după dumnezeiescul Chiril, două minuni arată David prin cuvintele acestea: trecerea israelitenilor prin Iordan şi omorârea cea prin grindină a celor de alt neam; că în trecerea Iordanului, curgerile râului care curgeau la vale s-au coborât în Marea Sărată, adică în cea moartă, iar cele ce se coborau de sus, din izvoarele Iordanului, au stătut întru închegare [s-au dat înapoi, după cum zice cântarea], de unde, neavând apele curgere: una venea şi se întorcea peste cealaltă, ca un adânc peste alt adânc, şi se auzea ca un glas de căderi. Iar întru omorârea cea prin grindină a celor de alt neam, atât de deasă şi una peste alta [îngrămădită] s-a făcut curgerea grindinii, încât se părea că o grindină cheamă pe alta, ca un adânc pe alt adânc. Iar prin glasul căderilor se pot înţelege căderile cele cu repejune ale grindinilor. Deci, cei robiţi în Babilon, de minunile acestea aducându-şi aminte, se întristau: cum de nu s-a făcut şi în zilele lor vreo minune ca aceasta. Iar purtătorul de Dumnezeu Maxim, prin vedere duhovnicească înţelegând zicerea aceasta, zice: „Toată mintea văzătoare, ce se aseamănă cu un adânc, din pricina mulţimii noimelor, după ce a trecut prin înfrumuseţarea celor ce se văd [frumuseţile făpturilor] şi a ajuns la locul celor gândite, şi frumuseţea acestora, iarăşi după credinţă trecând-o cu repejunile mişcării, va sta întru sine, întărită cu totul şi nemişcată, pentru trecerea cea prin toate, iar atunci, având [după] trebuinţă, cheamă dumnezeiasca înţelepciune, adâncul cel chiar necunoscut după cunoştinţă, ca să-i dea ei (minţii adică) glasul dumnezeieştilor căderi, dar nu înseşi căderile, care lucru este arătare oarecare de credinţă cunoscătoare, cerând să primească cunoştinţa chipurilor şi a cuvintelor dumnezeieştii Providenţe cea despre toate”. Şi Grigorie Teologul încă, la cunoştinţă ia zicerea adânc pe adânc cheamă, zicând: „Mă încredinţez că nu numai pe cele de sus a le vedea, ci şi mai încolo a trece, şi în adânc încă a încăpea în adânc, că adânc pe adânc chemându-l, şi prin lumină lumina aflând-o, până ce aş ajunge la cea preanemărginită”. Dar şi Nichita al Paflagonilor, care este numit şi „David” şi „ritor”, zice: „Adânc fiind Domnul, cheamă pe adâncul-Părintele spre a da glas şi cuvânt despre înţelepciunea jgheaburilor [revărsărilor, căderilor] Sale, adică a slujitorilor Evangheliei, care ca nişte râuri, din adâncurile lui Dumnezeu purcezând, glasul adevăratei înţelepciuni, ca un râu pururea curgător şi viu îl revarsă, că prin jgheaburile gânditoarelor de Dumnezeu buze este băutură de viaţă curgătoare pe care o toarnă neamurilor. Şi poate că la judecăţile lui Dumnezeu, mult adânc stă de faţă, că judecăţile altor judecăţi s-au zis [deja]”. Această zicere însă, Simmah o a tâlcuit astfel: „Adâncul întâmpină adâncul din glasul curgerilor sale”. Iar dumnezeiescul Augustin înţelege trei adâncuri: 1) nenumărata mulţime a păcatelor; 2) nemărginitele şi nenumăratele munci, de care sunt vinovate păcatele şi 3) nepriceputele judecăţi ale lui Dumnezeu. Deci adânc pe adânc cheamă în glasul jgheaburilor Tale, că adâncul păcatului este vinovat de adâncul muncilor, pe care îl povestesc judecăţile lui Dumnezeu, iar adâncul judecăţilor lui Dumnezeu este deasupra omului, iar adâncul păcatelor este înlăuntru în om, iar adâncul muncii este sub om. Se teme dar Sfântul Părinte şi tremură ca nu cumva adâncul cel deasupra sa, cel al judecăţilor lui Dumnezeu, o dată revărsându-se peste adâncul păcatelor cel ce este în sine, să îl înece şi pe acela şi pe dânsul împreună în adâncul muncilor (Despre zdrobirea inimii, Cartea a IV-a)”.
74 Iar dumnezeiescul Chiril zice că: „Prin aceste cuvinte, cei robiţi în Babilon îşi aduc aminte de minunea cum israelitenii au trecut Marea Roşie cu picioarele neudate”.
* Este cumva un joc de cuvinte: (ziua) se înţelege în loc de (ziua, la lumina zilei, în mod limpede, limpede, arătat).
75 Sfântul Chirii zice că: „Cei din Babilon îşi aduc aminte acum de minunea ce s-a făcut lui Iezechia, că ziua a făgăduit Dumnezeu să dea iudeilor ajutorul şi mila Sa, iar noaptea îngerul Domnului a omorât o sută optzeci de mii de vrăjmaşi ai lor”.
76 Iar Teodorit zice: „Aceasta că m-ai uitat adică „nu m-ai făcut părtaş Proniei Tale, că uitarea este patimă omenească, iar însuşirea lui Dumnezeu este nepătimirea”. Zice însă şi Origen: „Nu se roagă a nu fi necăjit de vrăjmaşi, ci, necăjindu-se, să nu se întristeze, că aceasta se potriveşte nevoitorului celui ce se mulţumeşte în cele ce i se-ntâmplă (La Nichita)”.
77 Frumos zice Origen: „Foarte întristează cel drept când i se zice: Unde este Dumnezeul, căci este un loc însemnat...; că ar fi cea mai de pe urmă nebunie a se socoti că Dumnezeu nu se află în loc, căci locul se măsoară prin unghi, iar Dumnezeirea este slobodă de unghi”.
78 Pentru aceasta, altul zice: „Când dracii, vrăjmaşii noştri, vor zdrobi oasele noastre din pricina păcatelor, adică puterile sufletului nostru, atunci negreşit clevetesc către noi pe Dumnezeu, ca [arătându-L] pe un neputincios, ca, de la nădejdea cea către El depărtându-ne, să ne facă robiţi şi slugi ai lor, şi aceasta în toate zilele, adică necurmat o fac. Deci ce trebuie a face? Trebuie a nu cădea în deznădăjduire, ci a nădăjdui întru mila lui Dumnezeu”.
