marți, 28 octombrie 2014

Sf.Ioan Gură de Aur explicând și condamnând la Iad homosexualitatea-întărind cele spuse de Ap.Pavel în Epistola către Romani-ediția din 1849




Pentru că se descopere mânia lui Dum­nezeu". De şi aceasta se întâmplă de multe ori chiar în viaţa prezentă, precum în boale, foamete şi râzboae, când fiecare în parte şi în comun cu toţii sunt pedep­siţi, totuşi va fi şi atunci pedeapsă, şi încă mai mare; comună şi aceia, de şi nu pentru aceleaşi fapte. Acum colo ce pătimim sunt pentru îndreptarea noastră, pe când atunci vor fi pentru pedepsirea noastră, ceiace şi Pavel arată, când zice: „Iară judecându-ne dela Domnul suntem certaţi, ca nu cu lumea să ne osândim" (I. Corinth. 11, 32). Acum celor mai mulţi li se pare că cele mai multe rele vin nu din mânia luî Dumnezeu, ci din prigonirea oamenilor, atunci însă va stă de faţă pedeapsa lui Dumnezeu, când dreptul judocătoriu şezînd pe tronul cel înfricoşat, va poronci a fi tîrîţi unia în cuptorul cel arzătoriu, alţii în întunericul cel mai din afară, alţii iarăşi în pedepsele cele mai ne­îmblânzite şi nepovestite.Şi de ce oare nu a spus aceasta mai lămurit, ca adecă Fiul lui Dumnezeu va veni încunjurat de milioane de îngeri, şi fiecare va dă samă de faptele sale, ci, că se descopere mânia lui Dumne­zeu? Pentru că auditorii erau încă neofiţi, şi de aceia’i deşteaptă din chiar cele mărturisite de dânşii. Afara de cele vorbite, mi se pare că se adresază aici şi Elinilor, pentru care chiar de aici’şi face începutul, iară mai la urmă aduce vorba şi de judecata lui Christos.
Preste toată păgânătatea (necucernicia) şi nedreptatea oamenilor, cari ţin adevărul întru nedreptate." Aici arată că mari şi nenumărate sunt căile necucerniciei, pe când calea adevărului este una numai, căci rătăcirea este variată şi de multe feliuri, în timp ce adevărul este unul şi acelaşi. Vorbind de credinţa, spune şi despre viaţă, pe care o numeşte nedrep­tatea oamenilor, fiindcă şi nedreptăţile sunt de multe soiuri. De pildă o nedreptate se petrece cu banii sau cu averea cuiva, când el este nedreptăţit; altă nedreptate se petrece cu femeile, când cineva lă- sându-şi pe femeia sa, surpă casa altuia, fiindcă şi această neorânduială Pavel o numeşte tot lăcomie, dupre cum zice: „A nu trece şi a se lacomi întru lucru asupra fratelui său" (I. Thes. 4, 6). Alţii iarăşi în locul femeei sau a banilor defaimă cinstea aproapelui, ceiace este tot nedreptate, dupre cum zice scriptura:„Mai bun este un nume bun, decât bogăţia cea multă" (Prov. 12. 1). Unia zic că ceiace spune Pavel aici, este tot pentru credinţă; deci, nimic nu ne împiedecă de a zice că el a vorbit de amân­două.

Dară oare ce înseamnă „cari ţin adevărul în­tru nedreptate ?" Aceasta o afli in cele ce urmează: „Pentru că ce este cunoscut al lui Dumnezeu, arătat este întru dânşii, că Dumnezeu li-a arătat lor" (Vers. 19). Însă această cunoştinţă ii au atribuit-o lemnelor şi petrelor. Dupre cum cel ce are asupra sa bani împărăteşti şi i s’a ordonat de a-i cheltui spre slava împăratului, iară el îi cheltuieşte cu curvele şi cu înşelătorii, pe cari îi face străluciţi cu bani îm­părăteşti, este aspru pedepsit pentru nedreptatea lui, tot aşa şi aceştia luând dela Dumnezeu cunoştinţă de el şi de slava lui, au atribuit-o idolilor, şi deci ţin ade­vărul întru nedreptate, ba încă ce este mai mult că se pleacă idolilor, nedreptăţind cunoştinţa pe care n’au în­trebuinţat-o dupre cum trebuie.

Aşa dară am lămurit oare bine această expresiune, sau că trebuie mai bine a o lămuri? Deci, este necesar a vorbi din nou asupra acestei chestiuni. Deci, ce este ceiace el spune aici? Dumnezeu încă dela în­ceput a infiltrat în oameni cunoştinţa de dânsul, însă oamenii această cunoştinţă au atribuit-o lemnelor şi pe­trelor, şi deci au nedreptăţit adevărul, bine-înţeles că de partea lor numai, fiindcă adevărul în sine rămâne neschimbat, şi are cu sine slava sa particulară nesmin­tită. Şi de unde se învederează, Pavele, că a infiltrat în ii cunoştinţa?

„Pentru că, zice, ce este cunoscut a lui Dum­nezeu, arătat este întru dânşii." Dară acesta este numai un pretext, şi nu o dovadă sigură; tu, dove­deşte-mi că cunoştinţa de Dumnezeu eră arătată lor, şi totuşi ii de bună voe s’au abătut. Aşă dară, de unde şi cum eră arătată? Poate că o voce de sus li-a spus? Nici de cum, ci, cel ce putea să-i atragă spre sine tri­miţând voce de sus, acelaşi lucru l’a făcut punând îna­intea noastră făptura întreagă, ca astfeliu şi înţeleptul, şi Scitul, şi cel prost, şi barbarul, cunoscând prin pri­virea lui frumuseţa celor ce se văd, să se ridice cu mintea la Dumnezeu. Ce vor putea zice în acea zi E­linii? Că «noi nu te-am ştiut»? Dară apoi oare nu aţi auzit ceriul slobozând vocea în însuşi văzul, adecă în privirea voastră? Nu aţi auzit acea voce, care strigă mai frumos decât orice trâmbiţă, vestindu-ni armonia cea mai perfectă în totul? Nu cunoaşteţi legile în pu­terea cărora ziua şi noaptea se succedează încontinuu şi rămân nemişcate? Nu vedeţi ordinea cea perfectă în succedarea anotimpurilor, şi care ordine este neschim­bată? Nu vedeţi recunoştinţa mării arătată în acele va­luri? Nu vedeţi totul din univers rămânând in ordinea destinată fiecăruia, şi cum prin frumuşeţea şi măreţia lor proclamă cu toatele pe Creatoriu? Acestea toate reunindu-le la un loc Pavel, zice: „Că cele nevăzute ale lui dela zidirea lumei, din făpturi socotindu-se se văd, şi veşnica lui putere şi dumne­zeire, ca să fie ii fără de răspuns" (Vers. 20).

După cele vorbite el mai pune şi o altă cauză a rătăcirei lor, căci zice: „Zicându-se pre sine a fi înţelepţi, au nebunit" (Vers. 22). Inchipuindu-.şi lu­cruri mari despre dânşii, şi neprimind a călători pe calea poroncită de Dumnezeu, s’au acufundat în raţio­namentele prostiei lor, şi s’au prăbuşit. Apoi arătând şi descriind naufragiul lor moral, cât este de grozav şi lipsit de orice îndreptăţire, adaogă: „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru a­semănarea chipului omului celui stricăcios, şi al pasărilor, şi al celor cu patru picioare, şi al celor ce se târăsc" (Vers. 23). Aşă dară întâia, crimă este, că nu au aflat pre Dumnezeu, a doua, că au avut înaintea lor motive puternice şi lămurite despre existenţa lui, a treia, că s’au crezut a fi înţelepţi, a patra, că nu numai nu l-au aflat, ci încă au scoborîţ respectul ce trebuiau a’i arătă, la demoni, petre şi lemne. Şi în epistola cătră Corintheni nimiceşte îngâm­farea lor, însă nu tocmai ca aici, căci acolo li aplică rana dureroasă din crucea Domnului, zicând că: „Ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este" (I Cor. 1, 25), iară aici chiar şi fără vre-o comparaţiune de acest feliu, ia în bătae de joc înţelepciunea lor, arătând că este o nebu­nie şi o dovadă apriată de mândrie deşartă. Şi ca să afli că ii au avut cunoştinţa de Dumnezeu, însă au tră­dat-o, zice: „au schimbat", — dară cel ce schimbă cevâ, e dovadă că a prefăcut, sau mai bine zis a înlocuit ceiace avea mai dinainte. Voiau să afli cevâ mai mult, însă nu se ţineau de hotarele date lor, şi de aceia au căzut în încercările lor, fiindcă erau doritori de lu­cruri nouă.

Dealtfeliu toate cele Eliniceşti sunt aşa. De aceia s’au şi răsculat unii contra celorlalţi. De aceia Aristotel s’a sculat contra lui Platon, de aceia şi Stoicii spu­mau de ură contra aceluia, şi deci nu trebuie a’i ad­miră atâta pentru înţelepciunea lor, pe cât a’i urî şi dispreţul, fiindcă prin aceasta chiar ii s’au făcut ne­buni. Dacă ii n’ar fi răsturnat totul prin silogisme false, prin raţionomente absurde şi sofisme, de sigur că nu ar fi păţit ceiace au păţit.

Mai de parte apoi întinzând acuzaţiunea lor, ia în batae de joc toată idoîolatria. Chiar expresiunea ,,au schimbat" este o derâdere pentru dânşii, dară încă când ii au schimbat acea cunoştinţă pe astfeliu de ni­micuri, de sigur că sunt lipsiţi de orice îndreptăţire. Şi în ce anume au schimbat, şi cui au atribuit slava lui Dumnezeu ? Trebuia ca ii să’şi închipue despre acela că este Dumnezeu, stăpân al tuturor, că i-a făcut pro dânşii din ceiace nu erau, că se îngrijaşte şi se interesează de dânşii, căci acestea constituie slava lui Dumnezeu. Dară ii cui au atribuit această slavă? Nici măcar oamenilor, ci unor chipuri intru asămănareaoa­menilor. Şi nici aici n’au stătut, ci au scoborît-o chiar la animale necuvântătoare, ba chiar şi la chipurile a­cestora. Tu acum te gândeşte la înţelepciunea lui Pavel, cum el a luat amândouă extremităţile: pe deoparte pe Dumnezeul cel mai înalt, iară pe dealta pe târitoarele cele de pe pământ, ba chiar mai mult încă, până şi chi­purile acestora, ca astfeliu să dovedească în mod stră­lucit nebunia lor. Cunoştinţa pe care ii trebuia să o aibă de cel ce covârşaşte fără asemănare totul din u­nivers, această cunoştinţă ii au atribuit-o celor ce fără asemănare sunt mai josnice din toate vietăţile.

Şi de ce zice acestea cătră filosofi—fiindcă toate cele vorbite sunt îndreptate contra lor? Căci ii (filosofii) aveau de dascăli pe Egipteni, cari au inventat asemenea absurdităţi. Chiar Platon, care s’ar păreâ că este cel mai respectat dintre dânşii, se mândria cu astfeliu de absurdităţi, iară dascălul lui (Socrat) se ingrozâ de ase­menea nimicuri. Acesta este care a poroncit lui Asclipion de a jertfi cocoşul, de când îşi au şi începutul imaginele acestor animale necuvântătoare şi a târîtoarelor. De aceia l-ar putea cineva vedea adorat la un loc cu Apolon, şi cu Dionisie (Bachus), şi cu târitoarele. Unia dintre filosofi au ridicat pe tauri, pe scorpii şi pe ba­lauri, până şi în ceriu, iară alţii alte absurdităţi de feliul acestora. Pretutindeni diavolul a căutat să scoboare pe oameni la nivelul imaginilor celor târîtoare, şi pe cel pe care Dumnezeu l-a făcut ca să-l ridice la ceriu, sa’I supună chiar celor mai necuvântătoare dintre toate vietăţile!

Şi nu numai de aici, ci şi de aiurea ai putea ve­dea pe corifeul filosofilor lor supus şi robit raţionamen­telor celor false, căci când de pildă uneşte pe toţi po­eţii la un loc, şi spune că trebuie a crede în cuvintele lor cele cu privire la zei, ca cei ce ştiu bine, nimic alta nu face prin aceasta, de cât că introduce un şir de minciuni, şi provoacă un râs mare spunând că trebue a crede aceasta de adevărată.
Pentru aceia i-a dat pre ii Dumnezeu in­tru patimi de ocară, că şi femeile lor ’şi-au schimbat rânduiala cea firească, întru cei;ice este împotriva firei. Aşijderea şi bărbaţii lăsând cea dupre fire rânduiala a părţii femeieşti, s’au aprins întru pofta sa unul spre altul,, (Cap. 1,20. 27).

Toate patimile omeneşti sunt necinstite, dară mai cu samă nebunia după copii, căci mai mult pătimeşte sufletul şi se necinsteşte in păcate, decât trupul în boale. Priveşte cum îi lipseşte şi aici de orice iertare, duprecum ’i lipseşte şi in cele ale credinţei. Femeilor li zice: „au schimbat rânduiala firei,, şi prin urmare nu au ce răspunde, sau să spună «că am fost împiedecate de împreunarea cea dupre lege» şi nici că nu au avut cu cine să’şi împliniaseă pofta, şi au fost silite de a se azvârli în această turbare nebună, căci expresiunea „au schimbat,, se zice de cei ce au avut ce schimba, dupre cum atunci când vorbiâ de credinţă zicea „Că au schimbat adevărul lui Dumnezeu întru min­ciună,,. Bărbaţilor iarăşi li spune: „lăsând cea dupre fire rânduiala a părţii femeieşti,, ceiace învede­rează acelaşi lucru. Din această cauză şi pe femei ca şi pe bărbaţi îi lipseşte de orice iertare, învinovăţiţi idu-i deopotrivă, pentru că nu numai că au avut prilejul de a’şi face poftele, şi că lăsând la o parte ceiace aveau au ajuns la asemenea absurdităţi, dară încă că necins­tind 'ceiace este dupre natură, au alergat la ceiace este contra naturei. Cele ce sunt contra naturei sunt şi mai grele, în acelaşi timp şi mai dezgustătoare, aşă că nici nu le-ar putea cineva numi plăcere, fiindcă adevărata plăcere este acea dupre natură. Dară când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se răstoarnă pe dos! De aceia nu numai credinţa lor eră satanicească, dară ,şi viaţa li era diavolică. Atunci când li vorbiâ de credinţă, li-a pus în mijloc lumea şi cugetul omenesc, spunându-li că, cu mintea cea dată lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se văd ca să se ridice la creatoriu, dară fiindcă nu au voit, au rămas fără nici o justificare, — aici însă in locul lumei li pune la mijloc plăcerea cea după na­tură, de care ar fi putut ca să se mulţămiască cu mai multă libertate şî linişte, si ar fi scăpat de ruşine, dară n-au voit, drept care şi sunt lipsiţi de orice iertare, fiindcă au defăimat natura. Şi ceiace este mai necinstit încă, că şi femeile umblă după asemenea împreunări contrare naturei, în timp ce ar trebui ca să se ruşineze de bărbaţii lor.

Este demn de a admiră şi aici înţelepciunea lui Pavel, cum el aruncându-se cu vorba în două lucruri contrare, pe amândouă le-a dezvoltat cu toată exacti­tatea. Voia a spune ceva şi demn, în acelaşi timp însă şi muşcătoriu pentru auditoriu, dară acestea amândouă nu eră cu putinţă, fără ca una din ele să se împiedece de ceialaltă. Dacă vei spune ceva demn, nu vei putea atinge pe auditoriu, iară de voieşti a te atinge de el tare, apoi atunci este nevoe de a desvâli lămurit ceiace spui. Dară iată că înţeleptul şi sfîntul suflet al lui Pavel le-a putut uni pe amândouă la un loc, şi le-a dezvoltat cu toată exactitatea, căci în numele naturei a mărit în­vinovăţirea lor, în acelaşi timp -ca şi de o perdea oare­care—el s’a servit cu multă înţelepciune în demnitatea povestirei sale.

După ce deci, mai ’ntâiu el se atinge de femei, de ’ndată păşeşte mai departe atingând pe bărbaţi, căci zice: ,,Aşijderea şi bărbaţii, lăsând cea dupre fire rânduială a părţii femeieşti,,, ceiace este do­vada celei mai de pe urmă nebunii, căci când amân­două genurile sunt conrupte, şi bărbatul care este pus ca dascal al femeei, ca şi femeia caria i s’a poroncit de a fi de ajutoriu bărbatului, nu îndeplinesc cu sfinţenie datoriile lor, apoi atunci ii se găsesc între dânşii ca duşmani. Gândeşte-te apoi şi la cuvintele de care s’a servit, cât de reprezentative sunt, căci nu zice: «s’au amorezat şi s’au poftit unul pre altul» ci: „s’au aprins intru pofta sa unul spre altul,,. Vezi acum că totul în pofta vine dela lăcomie, care nu poate răbda ca să stea în hotarele sale ? Aşa dară, tot ceiace pofteşte cineva, din acele care covârşesc legile puse de Dum­nezeu, este absurd, şi prin urmare pofteşte din acele absurde şi nu din cele legiuite. Dupre cum de multe ori mulţi lăsând la o parte pofta mâncărilor-se hrănesc cu humă şi cu petre mici, iară alţii stăpâniţi de o sete nebună doresc până şi apa din mocirla, tot’aşa şi aceia s’au înfierbântat de acel amor nelegiuit. Şi de întrebi poate «de unde oare a venit întinderea boalei, sau mai bine zis a poftei aceştia» ? — respunsul este: dela pără­sirea lui Dumnezeu. Dară părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? Dela nelegiuirea celor ce l’au părăsit pre el.

Bărbaţi cu bărbaţi ruşinea lucrând-o“ zice mai departe. «Dacă ai auzit spunând «că s’au aprins» să nu-ţi închipui, zice, că boala aceasta provine numai din poftă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aprins pofta». De aceia nici nu zice «fiind târîţi, sau căzând» dupre cum zice aiurea, ci „lucrând“ adecă că lucrul lor îl pusese in păcat, şi nu un lucru întâmplă­torii, ci studiat de dânşii mai dinainte. Şi nu zice «pofta», ci „ruşinea lucrând,, , fiindcă şi natura au făcut-o de râs, şi legile ei le-au călcat. Priveşte apoi şi confuzia cea mare venită din amândouă părţile, fiindcă nu numai că capul a căzut jos la pământ, ci şi picioarele s-au ridicat sus, şi au devenit duşmani între dânşii, întroducându-se o luptă mai grozavă decât rezboiul civil, mai hâdă şi mai variată. Căci lupta aceasta o au împărţit în patru feluri de lupte nouă şi nelegiuite; războiul acesta nu eră îndoit şi întreit, ci chiar şi împătrit. Gândeşte-te bine: trebuiâ ca cei doi, adecă bărbatul şi femeia, să fie unul, dupre cum zice: „Şi vor fi amândoi un trup“, iară aceasta o face pofta de împreunare, care uneşte amândouă genurile. Insă, această poftă nimicind-o diavolul, şi făurind un alt mijloc, a rupt genurile unul de altul în acest mod, şi a făcut ca unul să devină doi, adecă unul şi acelaş gen să ţină locul şi a ce­luilalt, ceiace este contra legei lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: „Cei doi vor fi un trup,,, iară diavolul a împărţit acel trup în două. Şi iată întâiul rezboiu. Apoi iarăşi aceste două părţi s’au războit fiecare şi contra sa, ca şi contra celeilalte, căci şi femeile defăimau pe alte femei, şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul contra altuia, ca şi contra genului femeesc, ca şi într’o luptă de noapte. Ai văzut al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea rezboiu? Dară apoi mai este şi un alt rezboiu, căci pe lângă cele vorbite ii au făcut nelegiuire şi contra naturei. Fiindcă diavolul ştia bine că ceiace uneşte amândouă genurile este mai ales această poftă, s’a gândit ca să rupă această legătură, aşâ ai să se dezbine nu numai în a nu mai face copii, ci chiar în a se război unul pe altul, şi a se răsculâ unul contra altuia. „Şi răsplătirea ce li se cădeâ a rătăcirei lor, întru sine-şi luând-o. Pri­veşte cum iarăşi ajunge cu vorba tot la obârşia răului, adecă la necucernicia lor, rezultată din credinţa cea falsă, spunând că plata aceasta se trage dela nelegiuirea neevseviei dinainte.

') Partea morală. Despre cei ce fac pederastie şi malachie, şi de câte rele sunt capabili unia ca aceştia. Despre bărbaţii şi femeile cari vieţuiesc în păcate, despre gheena şi judecată, şi dovada trasă din cele petrecute în Sodoma. Noi nu trebuie a ne desmerdâ in plăceri trupeşti, ci a avea veşnic in minte teama de Dumnezeu. (Veron).

') Vorbind el de gheena şi de pedeapsă, şi fiindcă celor neevsovioşi -şi cari preferau a trăi în astfeliu de desfrânări nu li se păreâ poate demn de credinţă, ba chiar ridicol, de aceia apostolul arată că chiar in în­săşi această plăcere se găseşte osânda. Dacă însă unia ca aceştia nu simţesc pedeapsa, ba încă simt mare plăcere în asemenea fapte murdare, tu să nu te minunezi, căci şi nebunii şi cei ce sunt stăpâniţi de vre-o boală mintală,de şi de multe ori se nedreptăţesc singuri cauzându-şi rele, ii totuşi nu simţesc, ci râd şi se dezmiardă in fapte de acelea, de care cei sănătoşi plâng. Însă prin asemenea exemplu nu voim a spune că aceia scapă de ( osândă, ca şi nebunii, ci tocmai în acest faţă murdar ■pedeapsa li va fi mai grozavă, fiindcă nici măcar nu vor a cunoaşte prăpastia relelor in care se găsesc. De altfeliu nici nu trebuie a ne dâ părerea din faptele ce­lor bolnavi, ci din a celor sănătoşi. Iată că faptul acesta li se părea a fi vechiu, că eră chiar şi o lege în fiinţă, iată că un legiuitoriu de al lor a poroncit prin lege ca slugile nici sa-şi ungă trupul cu unt-de-lemn, şi nici să facă pederastie, acordând presidenţia acestei murdării numai celor liberi (stăpânilor), sau mai bine zis nu pre­sidenţia, ci schimonosirea naturei. Cu toate acestea ii nu considerau faptul de schimonosire, ci încă foarte cinstit, şi oarecum un drept mai mare asupra slugi­lor, fiindcă aceasta eră legiuit de prea înţeleptul popor • athenian şi de marele lor legislator Solon! Dară apoi şi alte multe cărţi de ale filosofilor lor le-ar găsi cineva pline de această boală molipsitoare. Insă de aici noi nu putem zice că faptul acesta este legiuit, ci pe cei ce au primit o asemenea lege îi credem ca cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrămi. Ceiace pătimesc femeile cele desfrânate, aceiaşi pătimesc şi aceştia, ba încă mai grozav ca ele, fiindcă deşi contra legei, cel pu­ţin ele doresc împreunarea naturală, pe când pederas­tii doresc cevâ şi contra legei, în acelaşi timp şi contra naturei. Chiar de nu ar fi gheena, şi nici nu ne-ar fi ameninţat cu osânda, totuşi acest fapt este mai gro­zav ca orice osândă. Dacă ii simt plăcere de aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. Când cu văd pe cinevâ aler­gând pe stradă gol şi cu tot trupul plin de noroiu, şi el in loc să se acopere încă se şi mândreşte, apoi nu numai că nu-1 laud pentru aceasta, ci chiar îl plâng. : fiindcă nu simţeşte sărmanul, că singur se face de râs. Dară pentru ca să arăt mai lămurit batjocura aceasta, să’mi daţi voie de a aduce şi alt exemplu. Dacă cineva ar pedepsi o fecioară care ar fi avut relaţii cu animale necuvântătoare, şi ca în loc să se ruşineze încă s’ar mândri de acea faptă, oare nu ar fi pentru aceasta , vrednică de plâns, fiindcă deşi ar fi putut să scape de această boală dacă ar fi voit, totuşi ea nici măcar nu simţeşte? De sigur că ar fi vrednică de jălit. Deci dacă faptul acela este uricios, apoi nici faptul pederaştilor nu este mai pe jos de acela, fiindcă a fi cineva batjo­corit de ai săi este cu mult mai de jălit decât dacă este batjocorit de străini. Pe unia ca aceştia eu îi consider  mai răi decât pe omorîtorii de oameni, fiindcă e cu mult mai bine de a muri, decât a trăi defăimat astfeliu de lume. Omorîtoriul de oameni a despărţit sufletul de trup, iară aceştia împreună cu trupul au pierdut şi su­fletul. Ori şi ce păcat mi-ai spune, nu poate fi egal cu această grozavă nelegiuire, şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi grozăvenia faptului ce săvârşesc, de sigur că ar preferă o mie de morţi, mai bine decât de a face asemenea fapte.

Nimic nu este atât de uricios ca această batjocură. Dacă Pavel vorbind de curvie zicea: „Tot păcatul pe care l-ar face omul, afară de trup este; iară cel ce curveşte păcătuieşte în trupul său“ (ICor. 6, 18), apoi ce am putea spune de această nebunie, care este cu atât mai rea decât curvia, încât nici nu mai avem ce spune? Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femee, dară încă că ai pierdut şi dreptul de a fi bărbat, căci nici nu te-ai schimbat în natura femeei, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amân­durora te-ai făcut deopotrivă trădătoriu, vrednic de a fi alungat şi bătut cu petre şi de femei, ca şi de băr­baţi, fiindcă ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genu­rile. Şi ca să afli cât de mişelesc fapt e acesta, spune-mi te rog: dacă venind la tine un om ţi-ar spune în gura mare că tu eşti câne, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznîc? Dară iată că tu care faci parte între oa­meni, nu numai câne te-ai făcut ţie sine-ţi, ci chiar mai pe jos şi mai necinstit decât acest animal, căci cânele cel puţin este folositorul omului, pe când cel ce curveste nu este folositoriu la nimic. Dară ce? spune-mi : dacă cineva ameninţându-te ţi-ar poronci ca să naşti copii şi să lehuzeşti, oare nu te-ai umplea de mânie asupra lui? Dară iată acum, că cei ce turbează după astfeliu de păcate, singuri îşi făuresc relele cele mai grozave, căci nu este acelaşi lucru, a te schimbă în na­tura femeiască, şi a rămânea şi bărbat în acelaşi timp, sau mai bine zis, a nu fi nici femee şi nici bărbat.

Şi de voieşti ca şi de aiurea să afli de grozăvenia acestui păcat, apoi întreabă, de ce oare legiuitorii toți pedepsesc prin legile lor pe cei ce se scopesc singuri, şi vei găsi că de nimic alt, decât pentru că ’şi ciun­tesc singuri natura lor omenească,—deşi aceştia cu ni­mic nu nedreptăţesc pe alţii prin asemenea fapt, ba încă de multe ori după scopire ii sunt folositori, pe când curvariul şi pederastul nu sunt folositori la nimic. Nu numai sufletul, ci şi trupul pederastului este necinstit si vrednic de a fi alungat de pretutindeni. Şi de câte gheeni sunt oare vrednici aceştia? Dară dacă poate râzi au­zind de gheena, şi nu crezi in focul cel veşnic, atunci adă-ţi aminte de Sodoma, fiindcă prin acea nenorocire icoana gheenei ni stă de faţă chiar în viaţa prezentă. Fiindcă sunt mulţi cari şi astăzi ca şi atunci, nu cred în învierea cea de apoi, şi în cele ce vor urmă după înviere, şi râd când aud spunându-li-se de focul cel nestâns, de aceia Dumnezeu ne-a cuminţit chiar prin în­tâmplările din viaţa prezentă. O astfeliu de întâmplare este arderea Sodomei şi focul de acolo. Cei ce au fost acolo ştiu, căci singuri au văzut cu ochii lor acea rană provenită din bătaea dumnezeiască, şi urmările fulgerilor şi a trăsnitelor de sus. Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost si­lit de a li arătă gheena mai ’nainte de timp. Fiindcă mulţi dispreţuiau cuvintele şi atunci ca şi acum, de aceia Dumnezeu li-au arătat apriat icoana gheenei, şi încă într’un mod unic în istoria omenirei. In adevăr, că curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dară şi păcatul ce ii îl săvârşise, adecă pederastia, eră afară din legile firei, eră contra naturei; a ars pământul acela, fiindcă şi sufletele lor erau arse de acea poftă spurcată. De aceia şi ploaea aceia nu numai că n’a deschis pântecele pământului ca să'l facă de a dă naştere roadelor, ci încă l-a făcut netrebnic chiar pen­tru primirea seminţelor ce s’ar aruncă în el. Astfeliu eră şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci şi acea nelegiuire li făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei.

Ce poate fi mai spurcat ca un bărbat tăvălindu-se în curvii? Ce poate fi mai greţos? O! ce nebunie; O! ce smintire! Dară de unde şi cum a pătruns în sufle­tul omului această poftă nebună, care a adus natura in halul celor ce se războiesc, ba încă cu atât mai rău decât ale  acelora, cu cât şi sufletul e mai înalt şi mai bun decât trupul? Vai nouă, dacă ajungem a fi mai fără minte decât animalele necuvântătoare, şi mai ne­ruşinaţi decât cânii, căci nicăiri printre dânsele nu vei găsi astfeliu de împreunare, ci natura ’şi cunoaşte ho­tarele sale! Voi însă, cari săvârşiţi acest păcat, aţi fă­cut neamul nostru omenesc mai necinstit decât necu­vântătoarele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte şi vă batjocoriţi şi înşi-vă.

Dară de unde şi cum oare s’a născut acest rău ? Dela dezmerdare, şi dela necunoştinţa de Dumnezeu. Când unia scot din sufletul lor teama de Dumnezeu, atunci toate colo bune fug dela dânşii. Deci, pentru ca să nu se întâmple aceasta, să avem totdeauna înaintea ochilor noştri frica de Dumnezeu. Nimic nu pierde pi­ om atât de tare, ca atunci când el cade de pe această ancoră, dupre cum iarăşi nimic nu’l poate salvă ca aceasta, dacă el îşi are necontenit ochii aţintiţi spre ea. Dacă noi având înaintea ochilor pe un om şi totuşi ne sfiim de a face păcate, şi de multe ori ne ruşinăm până şi de slugile cele mai liniştite, şi prin aceasta nu facem nimic absurd, apoi de aici poţi pricepe câtă siguranţă am avea, dacă veşnic ne-am gândi la frica de Dum­nezeu. Când noi ne vom găsi aşă, atunci diavolul nu se va putea aruncă asupra noastră, de vreme ce s’ar trudi în zădar; dară dacă ne va găsi rătăciţi din calea cea dreaptă, şi mergând fară nici un frâu, atunci şi el luând motiv chiar dela noi, va puteâ uşor ca să ne lege din toate părţile şi să facă cu noi tot ceiace voieşte. Dupre cum păţesc şi slugile cele leneşe, că ducându-se în piaţă să târguiască, ele insă lăsând la o parte scopul pentru care fusese trimise de stăpânul lor, se alipesc de cei ce stau degeaba acolo şi’şi pierd timpul fără rost, tot aşă păţim şi noi dacă ne depărtăm dela poroncile lui Dum­nezeu. Căci şi noi am stat ca şi acelea admirând bogăţia, frumuseţa trupului, sau şi altele cari nu ni sunt folositoare întru nimic, şi noi, zic, am stat privindu-le, dupre cum şi slugile cari mergând în piaţă, în loc să’şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile unora dintre cerşitori, şi care apoi venind acasă târziu pri­mesc lovituri dela stăpâni. Multe încă uită să se mai întoarcă acasă, fiindcă se iau după cei ce se sluţesc şi fac astfeliu de comedii.

Însă, iubiţilor, să nu facem şi noi aşa. Şi noi am fost trimişi aici de stăpânul a toate, spre a îndeplini multe îndatoriri grabnice, şi dacă le lăsăm acelea şi stăm distraţi privind la asemenea nimicuri, pierzându-ne tot timpul în zadar, apoi vom luă pedeapsa cea mai greâ. Dacă tu voieşti să stai degeaba, apoi ai înainte-ți ceiace eşti datoriu, să admiri, şi pentru care poţi să’ţi petreci tot timpul vieţei tale; ai inainte-ţi lucruri de acelea, cari nu sunt vrednice de râs, ci de admirat şi de laude nesfârşite. Cel ce admiră cele de râs, de mulţii ori şi el este de râs, şi chiar mai rău decât bufonii. Deci, pentru ca nu cumva să păţeşti de acestea, fugi degrabă la treaba ta. De ce ai stat, spune-mi, uitându-te cu ochii holbaţi la bogăţie, şi te găseşti ca şi îna­ripat la ideia de a o avea? Ce vezi tu acolo de admi­rat şi vrednic de a-ţi cuceri ochii? Caii aceia împodo­biţi cu aur, servitorii aceia, din cari unia barbari, iară alţii eunuci, îmbrăcaţi cu haine luxoase pe dinafară, pe când sufletul lor e moleşit cu desăvârşire, cu căutătura plină de mândrie, sau alergările acelea şi vuetul de acolo? Şi cum pot fi acestea vrednice de- admirat? Că dânşii au ridicat în picioare lumea întreagă, şi până chiar şi pe cerşetorii aceia cari joacă şi şuieră prin târg? Fiindcă şi aceştia cuprinşi de lipsa cea mare de virtute, joacă mai de râs decât jocul acelora, purtându-se in toate părţile, astăzi de pildă la o masă lu­xoasă, mâine în lupanarele femeilor curve, altădată înaintea roiului aceluia de linguşitori, sau înaintea unei mulţimi de paraziţi. Dacă aceia sunt îmbrăcaţi în haine aurite, apoi tocmai pentru aceasta sunt de jălit, fiindcă pentru dânşii sunt de preţ tocmai acele lucruri care nu preţuiesc nimic. Să nu’mi spui de haine, ci desvăleşte sufletul lor, priveşte în el şi vezi dacă nu cumvâ este încărcat de mii de rane, şi îmbrăcat cu zdrenţe, pustiu şi nesprijinit de nimeni. Ce folos poate fi din nebunia cea de dinafară? Fiindcă este mult mai bine de a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, de cât să fie împărat şi să vieţuiască în păcate. Săracul se bucură de toată mulţămirea sufletească, el nici nu simţeşte sărăcia cea dinafarnică, din cauza bogăţiei dinăuntru, pe când împăratul dezmerdându-se în cele ce nu-i sunt de nici un folos, este chinuit tocmai în cele ce-i sunt mai interesante, adecă în suflet, în cuget şi în gândurile cele multe, care sunt nedespărţite de el.

Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să aruncăm dela noi hainele cele aurite, şi să îmbrăţişăm virtutea şi plăcerea izvorită din ea, căci numai astfeliu ne vom bucura şi aici ca şi acolo de adevărata mulţămire, prin charul şi filantropia Domnului nostru Iisus Christos, căruia îm­preună cu Tatăl şi cu sf. Duch, se cade slavă, în vecii vecilor. Amin.