joi, 30 octombrie 2014

Sf.Ioan Gură de Aur - Comentarii la Epistola către Romani 9,1-18 - ediția 1849 - Fragmente 1





„Că aşi fi poftit eu însu-mi a fi anatema dela Christos" (Vers. 3). Dară ce spui, Pavele? Do­reşti să fii anatema dela Christos cel dorit de tine, de care nu te putea despărţi nici împărăţia cerurilor, nici gheena, nici cele văzute, nici cele nevăzute, şi nici altă făptură oarecare? Ce s’a întâmplat? Nu cumva te-ai schimbat şi ai părăsit acea dorinţă? «Nu, răspunde el, nu te teme, ci încă mai mult mi-a sporit dorul de el». Dară atunci de ce doreşti a fi anatema, şi cauţi o astfeliu de înstrăinare şi despărţire, de care nici nu se mai găseşte alta? «Findcă, zice, îl iubesc foarte mult». Cum? spune’mi, şi în ce mod? fiindcă faptul acesta samănă mai mult cu o enigmă. Dară dacă credeţi, mai ’ntâi să aflăm ce este „anatema“, şi după aceia să’l întrebăm pe dânsul de acestea, şi atunci vom află şi această dra­goste negrăită şi paradoxă. Aşâ dară, ce este anatema? Ascultă’l tot pe dânsul ce spune: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Iisus Christos, ana­tema să fie" (I. Cor. 16, 2), adecă, despartă-se de toate, străin să fie de toate. Dupre cum de lucrul consfinţit lui Dumnezeu (prinos, oferinţa, dar, afierosit lui Dumnezeu) nimeni nu ar cuteză să se atingă cu mânile cum s’ar întâmplă, şi nici a se apro­pia, tot aşă şi cu cel despărţit de biserică, cu cel tăiat dela adunările credincioşilor,’ căci şi acesta este dat la o parte. Pe unul ca acesta, deci, apostolul îl numeşte anatema, în senz cu totul contrar, şi poronceşte de a fugi toţi de el cu groază şi cu frică mare, şi a se des­părţi. De lucrul afierosit lui Dumnezeu, sau anatema, nimeni n’ar îndrăzni a se apropiâ, pentru cinstea şi res­pectul cuvenit celui ce i s’a afierosit, pe când de cel tăiat dela biserică, toţi trebuie a se despărţi, în senz cu totul contrar. Aşâ că de şi deşpărţirea este una şi aceiaşi, căci şi unul şi altul este înstrăinat de contactul celor mai mulţi, totuşi feliul sau modul despărţirei nu este unul şi acelaşi, căci acesta este cu totul contrar celui dintâi. De cel dintâi se depărtau ca fiind afierosit lui Dumnezeu, iară de cel dealdoilea ca fiind înstrăinat de Dumnezeu, şi rupt dela biserică.

Aceasta, deci, arătând-o şi Pavel, ziceâ: „Aşi fi poftit eu însu-mi a fi anatema dela Christos“ .


Şi băgaţi samă ca nici nu zice simplu «că aşi fi voit», ci dând o mai mare tensiune ideii lui, zice: „Aşi fi pof­tit". Dară dacă cele vorbite de el te tulbură poate ca cel ce eşti mai slab şi mai neputincios, apoi nu te gândi numai la faptul că apostolul voiâ a se despărţi de Christos, ci şi la cauza pentru care voiâ, şi atunci vei vedeâ dragos­tea lui cea nemărginită. Fiindcă şi atunci când îl vedem pe el tăind împrejur pe alţii, noi nu ne uităm la faptul in sine, ci la intenţiunea şi cauza faptului, şi de aceia mai ales îl admirăm. Nu numai că tăiâ împrejur, dară chiar şi el se rădeâ pe cap şi jertfiâ, însă pentru aceasta noi nu zicem că eră Iudeu, ci mai cu samă pentru aceasta zicem că el s’a izbăvit de Iudaism şi de jărtfe, şi s’a curăţit şi a devenit adevărată slugă a lui Christos. Dupre cum atunci când îl vezi tăind împrejur pe alţii şi jărtfind nu’l condamni pentru aceasta ca iudaizând creştinismul, ci tocmai pentru acest fapt îl încununezi mai mult, ca unul ce s’a înstrăinat de Iudaism, tot aşâ şi când îl vezi dorind a fi anatema, să nu te tulburi pentru aceasta, ci tocmai pentru acest fapt să’l proclami, aflând cauza adevărată pentru care el voiâ a fi anatema. Dacă nu vom examinâ cauzele faptelor, apoi atuncî şi pe Elie vom numi omorîtor de oameni, şi pe Abraâm, şi încă pe acesta nu numai omorâtor de oameni, ci chiar omo­rîtor de copii, şi pe Finees ■, şi pe Petru îi vom consi­deră ca omoritori. Şi nu numai de sfinţii lui Dumnezeu vom bănui multe lucruri absurde dacă nu vom păzi regula aceasta, ci chiar de însuşi Dumnezeu. Deci,. ca nu cumvâ să se întâmple una ca aceasta, apoi mai întâi să adunăm la un loc tot ceiace contribuie la justificarea faptelor petrecute, ca de pildă cauza, intenţiunea, timpul, locul, şi toate celelalte, şi numai după aceia să exa­minăm faptul.

Aceasta e bine de a se face şi acum, fiind vorba de acest suflet fericit.

Aşâ dară, care a fost cauza pronunţărei acestor cuvinte? Iarăşi e vorba de Iisus cel dorit. Şi cu toate acestea, el nu zice asemenea cuvinte pentru Christos, ci „Aşi fi poftit a fi anatema dela Christos pentru fraţii mei". Dară şi aceasta e tot din marea lui umilinţă, căci nu voieşte a se arătă ca cum ar vorbi cevă mare şi ar face pe placul lui Christos. De aceia şi zice: „şi rudele mele dupre trup“ , ca să astupe oare cum meritul lui. Şi cumcă el totul voiâ pentru Christos, ascultă ce spune în cele următoare. In adevăr că după ce zice: „Şi pentru rudele mele dupre trup,,, adaoge imediat: „Cari sunt Israilteni, a cărora este punerea de fii (înfierea), şi slava, şi aşezărnânturile, şi pune­rea de lege (legislaţia lui Moisi), şi slujba (servi­ciile religioase), şi făgăduinţile, âi cărora sunt părinţii, şi dintru care este Christos dupre trup, care este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin“ (Vers.4.5). «Ei, şi ce însamnă aceasta? zici tu. Căci dacă el doriă a fi anatema ca să creadă alţii, trebuia ca să doriască aceasta şi pentru ginţi; dară dacă el doreşte aceasta numai pentru Iudei, dovedeşte că o voieşte nu pentru Christos, ci pentru înrudirea şi familiaritatea sa cu dânşii». Şi cu toate acestea, dacă el ar fi dorit acest lucru pentru ginţi, faptul nu s’ar fi părut aşă de lămurit; — acum însă, când o doreşte pentru Iudei numai, se arată lămurit că el o face pentru slava lui Christos. Şi ştiu bine că ceiace eu vă vorbesc acum vi se pare ceva paradox, însă ca să nu vă tulburaţi, iute mă voiu încercă de a vă lămuri chestiunea.

In adevăr, că apostolul n’a spus aceste cuvinte la întâmplare şi fără de o judecată matură, ci fiindcă cu toţii ziceau şi învinovăţiau pe Dumnezeu, că deşi ii s’au învrednicit a fi numiţi ’fii ai lui Dumnezeu, au primit şi legea, şi ii mai ’nainte de toţi l-au cunoscut de Dum­nezeu adevărat; deşi s’au bucurat de atâta slavă din partea lui, şi ii l-au slujit mai ’nainte de lumea ceialaltă, au primit şi făgăduinţile, şi sunt fii adevăraţi ai acelor părinţi iubiţi de dânsul; ba încă mai mult, că tot stră­moşii lor au fost strămoşi şi ai lui Christos — căci aceasta însamnă expresiunea „dintru care este Christos dupre trup“, — şi după toate acestea se vedeau acum necinstiţi şi scoşi afară, iară în locul lor au fost intro­duşi oameni cari nici odată n’au cunoscut pe Dumnezeu, adecă ginţile. Deci, fiindcă vorbiau de acestea şi aruncau blasfemii asupra lui Dumnezeu, iară Pavel auzindu-le Se măhniâ şi se tulbură în sufletul său pentru slava lui Dumnezeu, de aceia pofteâ de a fi anatema, dacă ar fi fost cu putinţă, numai ca să se mântuiască aceia, şi să înceteze cu o astfeliu de blasfemie şi să nu se creadă că Dumnezeu a amăgit pe strănepoţii acelora, cărora el li-a făgăduit darurile sale. Şi ca să afli cum că pentru aceasta eră Pavel mâhnit şi tulburat, ca să nu se creadă, zic, de dânşii, că făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Abraâm „Că’ţi voiu da ţie pământul acesta, şi seminţiei tale“ (Facere 12, 7) a rămas căzută şi ne’ndeplinită, de aceia doriă a fi anatema.
Deci, după ce a spus acesta a adaos imediat: „Ci nu cum că a căzut cuvântul lui Dumnezeu“ (Vers. 6), arătând că doreşte de a suferi ii totul pentru cuvântul lui Dumnezeu, adecă făgăduinţa dată lui Abraâm, şi împlinită. Dupre cum se părea că şi Moisi se rugă lui Dumnezeu şi mijlocia pentru Iudei, iară în realitate făceâ totul pentru slava lui Dumnezeu, zicând: „Ca Să nu spună ii, zice, pentru că n’a putut Domnul să’i bage pre ii în pământul care li-a făgăduit, i-a scos în pustie să-i omoare,, (Deut. 9, 28), tot aşâ face şi Pavel aici, ca şi cum pare că ar zice: «ca să nu spună ii că a căzut făgăduinţa lui Dumnezeu, şi a minţit el, căci făgăduinţa dată nu s’a îndeplinit, pentru aceia, zice, aşi fi poftit a fi şi anatema». De aceia nu spune că ar tace aceasta pentru ginţi, căci nimic nu li făgăduise lor, şi nici nu’i slujau lui, şi nici ginţile nu’l blăstămau din cauza Iudeilor, ci doriă a fi anatema pentru Iudei, cari primise făgăduinţa, şi înainte de toţi erau familiari şi prieteni ai lui Dumnezeu. Ai văzut, deci, că dacă el ar fi dorit aceasta pentru ginţi, nu s’ar fi putut arătă aşă de lămurit că a făcut-o pentru slava lui Christos? Fiindcă el voiâ a fi anatema pentru Iudei, apoi prin aceasta s’a dovedit mai cu samă, că el doriă acest lucru numai pentru slava lui Christos.

De aceia şi zice: „a cărora punerea de fii (înfierea), şi slava, şi aşezământurile. şi pune­rea de lege, şi slujba, şi făgăduinţile,, . «Căci, zice, şi legea care spune de Christos de acolo este, şi aşezămanturile date lor, şi chiar el (Christos) este dintre dânşii, şi toţi părinţii cari au primit făgăduinţile dintre dânşii au fost; — însă lucrurile s’au petrecut cu totul din contra, fiindcă au căzut din toate făgăduinţile acelea. De aceia şi sunt mâhnit, şi aşi prefera, dacă ar fi cu putinţă, de a fi despărţit de ceata celor de pe lângă Christos, şi a fi înstrăinat, nu însă şi de dragostea lui, să nu fie una ca aceasta!— fiindcă şi ceiace fac, tot pentru dragostea lui o fac — şi aşi primi ca să fiu despărţit, şi înstrăinat de mulţămirea şi slava aceia, numâi ca stăpâ­nul meu să nu fie defăimat şi să nu’i mai aud pe dânşii zicând, că făgăduinţele lui Dumnezeu au devenit o farsă (inşălăciune) complectă, căci unora a făgăduit, şi altora a dat cele făgăduite; din alţii s’a născut, şi pe alţii a mântuit; strămoşilor Iudeilor îi-a făgăduit, iară pe străne­poţii acelora lăsându-i, a introdus in locul lor pe cei ce niciodată nu l-au cunoscul pre el, şi pe aceştia i-a învrednicit bunurilor făgăduite acelora. Aceia se năcăjau studiind legea şi citind profeţiile, iară cei de pe la templurile păgâne, cei ce deabeâ ieri s’au întors dela idololatrie, au devenit superiori acelora. Apoi cum se poate zice că aceasta este pronia lui? Deci, ca să nu se mai spună acestea de stăpânul meu, zice, deşi cu nedrep­tate se spun — aşi preferă să cad şi din împărăţia ceriurilor, şi din slava acea negrăită, şi aşi suferi cu plăcere toate râlele, numai ca să nu mai aud de loc defăimându-se cel iubit şi dorit de mine, şi aceasta ar fi pentru mine cea mai mare mângâiere».............................

Zice: „Nu cum că a căzut cuvântul lui Dumnezeu" am spus acestea, ci ca să arăt dra­gostea cea către Christos. Chiar aşâ cum s’au desfăşurat împrejurările, noi nu suntem în necunoştinţă de cuvin­tele lui Dumnezeu, zice, ca să putem dovedi că făgă­duinţa dată de el s’a îndeplinit. Dumnezeu a zis lui Abraam: „Ţie şi seminţei tale voiu da pământul" şi „întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile" (Fac. 13, 7. 3). Să vedem acum care este sămânţa, zice, căci nu toţi cei dintr’nsul sunt sămânţa lui». De aceia şi spuneâ:„Că nu toţi cari sunt din Israil, aceştia sunt Israil" şi „Nici câţi sunt sămânţa lui Abraâm, toţi sunt fii" (Vers. 7). «Dacă voieşti să ştii, zice, care este sămânţa lui Abraam, vei vedeâ făgăduinţa dată săminţei lui, şi vei cunoaşte că cuvântul lui Dumnezeu n’a căzut. Şi care este acea sămânţă? Nu eu o zic aceasta, ci însăşi scriptura o ex­plică, zicând: „Intru Isaac se va numi ţie sămânţă". Dară ce va să zică întru Isaac, explică-ne? „Adecă nu cari sunt fii ai trupului, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu, ci cari sunt fii ai făgăduinţei se socotesc întru sămânţă ■ (Vers. 8). Dară tu priveşte înţelepciunea lui Pavel şi mintea lui cea mare, căci explicând n’â spus că «nu cari sunt fii ai trupului, aceştia sunt fii ai lui Abraâm», ci „fii ai lui Dum­nezeu". Cu care ocazie leagă la un loc cele vechi cu prezentul, şi arată totodată că nici Isaac nu a fost fiu al lui Abraâm cum s’ar întâmpla. Ceia ce el spune, aici şi este; căci câţi s’au născut dupre Isaac, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu, şi sămânţa lui Abraâm. De aceia a şi spus că: „Intru Isaac se va numi ţie sămânţă", ca să afli că numai cei născuţi în acest mod, adecă dupre Isaac, sau în feliul naşterei iui Isaac, aceştia sunt mai ales sămânţa lui Abraâm. Cum s’a născut Isaac? Nu dupre legea naturei, nici dupre puterea trupului, ci dupre puterea făgăduinţei. Şi ce înseamnă «dupre puterea făgăduinţei?» „Intru această vreme voiu veni, zice, Şi va fi Sarei fiu " (Vers. 9). Deci, această făgă­duinţă şi cuvântul lui Dumnezeu au plăsmuit pe Isaac şi l-au născut. Căci ce a putut fi, dacă s’a supus şi mitra şi pântecele cel stârp al femeei ? Nu puterea mi­trei şi a pântecelui au născut pe copil, ci puterea făgă­duinţei. Tot aşâ şi noi ne naştem prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu. Atunci când ne găsim în colimvitră, cuvintele lui Dumnezeu sunt acelea cari ne plăsmuiesc şi ne nasc pre noi din apă, căci botezându-ne în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfintului Duch, noi ne naştem. Dară această naştere nu este dela natură, ci din făgă­duinţa lui Dumnezeu. Dupre cum naşterea lui Isaac a fost mai ’nainte vestită, şi după aceia s’a împlinit, tot aşâ şi naşterea aceasta a noastră a fost vestită cu mulţi ani mai ’nainte prin toţi Profeţii, şi numai după aceasta a devenit realitate.

Ai văzut în ce mod a dovedit aceasta apostolul, şi cum el făgăduind-a spune un lucru mare,a pregătit cu atâta uşurinţă şi cu atâta indămănare a dezvoltat chestiunea? Dară dacă Iudeii ar zice că expresiunea din vechiul Testament „Intru Isaac se va naşte ţie Sămânţă "(Facere 21, 12), ar însemna şi aceia, ca toţi cei născuţi din Isaâc trebuie a se socoti ca sămânţa din el, şi deci ca sămânţă a lui trebuii; a se socoti şi Idumeii, si toţi aceia a fi consideraţi de fii ai lui, fiindcă strămoşul lor Isav a fost fiul lui Isaâc, ei bine, acum aceia nu mai sunt consideraţi ca fii, ci ca străini şi cu totul înstrăinaţi de dânsul. Ai văzut că nu fiii trupului sunt fiii lui Dumnezeu, şi că chiar naşterea din botez este preînchipuită prin naşterea lui Isaâc, ca venită de sus tot în aceiaşi ordine? Dară dacă tu îmi spui de mitră, şi eu îţi voiu spune de apă. Dupre cum aici to­tul este al Duchului Sfînt, tot aşâ şi acolo totul este al făgăduinţei, deşi mitra Sarei din cauza stărpiciunel şi a hătrâneţei eră mai rece decât apa.

Să cunoaştem, deci, nobleţă noastră cu toată exac­titatea, şi să dovedim aceasta prin o viaţă vrednică de acea nobleţă, fiindcă nu are în ea nimic trupesc, nimic pământesc. Tot aşâ nici noi să nu avem, fiindcă nu este la mijloc nici somn, nici voinţă şi împreunarea trupu­lui, mei aţîţarea poftei, ci totul a făcut numai filantro­pia lui Dumnezeu. Dupre cum acolo, deşi eră vârsta înaintată şi puterea sleită, s’a născut Isaâc, aşâ şi aici, deşi a trecut peste noi bătrâneţa păcatelor, fără de veste se ridică noul Isaâc, şi cu toţii am devenit fiii lui Dumnezeu şi sămânţa lui Abraâm.

„Şi nu numai, ci şi Rebeca dintr’unul având aşternut, dela Isaâc părintele nostru" (Vers. 10). Mare este nedomirirea de aici, pentru care şi pune în mişcare multe cugetări, şi de peste tot locul se încearcă a dezlegă această nedomirire. Dacă e ceva nou şi pa­radox ca după atâtea făgăduinţi Iudeii să cadă, apoi cu atât mai paradox încă e faptul, ca noi să intrăm in bunurile făgăduite acelora, noi cari nici nu ne-am aş­teptat la aceasta. S’a petrecut acelaşi lucru, ca de pildă cu fiul împăratului, care având făgăduinţa de a moş­teni pe tatăl său în tron, ar fi asvârlit în rândul celor necinstiţi, iară în locul lui s’ar ridică pe tron un om condamnat şi încărcat de mii de rele, scos din închi­soare, care ar luă stăpânirea cuvenită aceluia. Şi ce ai avea de răspuns aici? Că fiul a fost nevrednic? Dară şi acesta e nevrednic, şi încă cu mult mai nevrednic. Deci, trebuia ca deopotrivă să fie pedepsiţi, sau deopo­trivă cinstiţi. Un asemenea fapt s’a petrecut cu Iudeii şi cu ginţile, ba încă cu mult mai curios. Cum că toţi au fost nevrednici, aceasta o a arătat în pasajele dina­inte, zicând: „Că toţi au păcătuit şi s’au lipsit de slava lui Dumnezeu“, însă faptul uimitoriu este, că fiind toţi nevrednici, singure ginţile s’au mântuit. Pe lângă acestea apoi, ar mai puteâ cinevâ să fie nedomirit şi asupra unei alte chestiuni, şi să zică: «dacă Dum­nezeu nu eră să’şi îndeplinească făgăduinţele date lor, de ce atunci li-a mai făgăduit? Oamenii desigur că de multe ori se înşală făgăduind daruri celor nevrednici, din cauză că nu pot cunoaşte bine nici vrednicia celor ce urmează a primi darurile făgăduite, şi nici viitoriul;—dară cel ce ştie mai dinainte cele viitoare ca şi cele prezente, şi cunoaşte bine că vor fi nevrednici de făgăduinţele date, şi nu vor luă nimic din ele, din ce cauză mai făgăduieşte?»

Cum a deslegat această nedomirire Pavel? Prin aceia că a arătat cine anume este Israil, căruia i-a fă­găduit Dumnezeu. Odată arătat şi dovedit faptul acesta, şi celalalt fapt, adecă că toate făgăduinţele acelea s’au împlinit, este în totul dovedit. Ceiace şi învederând apos­tolul, ziceâ: „Că nu toţi cei ce sunt din Israil, aceştia sunt Israil“ . De aceia nici n’a spus aici nu­mele de Iacob, ci numele de Israil, nume care constituiâ un merit al dreptului aceluia, care de sus îi fusese dat ca dar, şi care eră simbol că a văzut pe Dumne­zeu,—deşi mai sus a zis că toţi au păcătuit, şi s’au lipsit de slava lui Dumnezeu. Dară daca toţi au-păcătuit, cum de unia s’au mântuit, iară alţii au pierit? Pentru că nu toţi au voit a se apropia de dânsul. Din partea lui toţi au fost păstraţi bine până la urmă, fiindcă cu toţii au fost chemaţi. Dară aceasta încă n’a spus-o apostolul până acum, ci prin alte exemple aducând la mijloc altă chestiune, o dezleagă cu mult succes, făcând şi aici ceiace a făcut în pasajele dinainte, unde a deslegat o nedomirire prin altă nedomirire. Fiindcă acolo te în­trebă: cum dacă Christos a îndreptat, apoi toţi ceilalţi s’au bucurat de acea dreptate? iată că apostolul a in­trodus în mijloc pe Adam, zicând: „Că de vreme ce pentru greşala unuia moartea a împăraţii prin unul, cu mult mai vârtos cei ce au luat priso­sinţa darului şi a charului dreptăţii, vor împărăţi întru viaţă prin cel unul Iisus Christos “ (Cap. 5, 17). Chestiunea lui Adam n’o desleagă aici, pe când cea cu privire la Christos o desleagă prin ceialaltă, şi arata că mai multă raţiune are faptul ca cel mort să aibă încă mai multă putere asupra lor. Ca prin greşala unuia să fie pedepsiţi toţi, aceasta nu se pare multora a fi ceva drept şi dupre judecata noastră ome­nească,—pe când ca prin succesele unuia toţi să se îndrepteze, aceasta are în sine şi multă raţiune, în acelaşi timp e şi mai demn de Dumnezeu un asemenea fapt. Totuşi această nedomirire n’a deslegat-o apostolul, şi astfeliu cu cât chestiunea rămânea mai nelămurită, cu atâta mai mult şi Iudeiului i se astupă gura, iară nedomirirea unui fapt trecea la celalalt fapt, de unde şi deveniâ mai lămurit. întocmai aşa face şi aici, căci des­leagă cele căutate prin alte fapte aflate iarăşi în nedo­mirire. Să nu uităm că lupta apostolului este îndreptată aici contra Iudeilor. De aceia şi exemplele pe cari le-a pus la mijloc, nu le desleagă bine, căci nici nu eră el răspunzătoriu de ele în timp ce se găsiâ în luptă cu Iudeii,—pe când toate celelalte ale lui le face mai lămu­rite din acele exemple. «Şi de ce te minunezi, zice, că unia dintre Iudei s’au mântuit acum, iară alţii nu s’au mântuit? Acest fapt l-ar puteâ vedeâ cinevâ petrecându-se dela început cu Patriarchii. De ce numai Isaâc este numit sămânţa lui Abraăm, pe când Abraăm a fost tată şi al lui Ismail, şi a altora mulţi? «Dară, zici tu, Ismail eră născut din sluga lui, numită Agar». Şi ce are a face aceasta faţă de tatal său Abraăm? Dară fie şi aşă, scoată-se Ismail din pricina mamei sale,—însă ce poţi spune de Chetura şi de fiii născuţi de ea? Nu erau aceştia liberi şi născuţi din femeie iiberă? De ce n’au fost cinstiţi şi aceştia cu aceiaşi întâietate ca Isaâc? Şi ce vorbesc eu de aceştia ? Căci şi Rebeca a fost unica femeie a lui Isaâc, şi a născut doi copii cu Isaâc, şi cu toate acestea acei copii născuţi din acelaşi tată şi ace­iaşi mumă, sub aceleaşi dureri amândoi, ba pe lângă acestea şi gemeni, nu s’au bucurat de aceleaşi bunuri. Deşi aici nu poţi, pretexta robia mumei ca pentru Ismail, nu unul s’a născut dintr’o mumă, iară altul din altă mumă, dupre cum s’a petrecut cu cei născuţi din Chetura şi Sara, ci amândoi au fost părtaşi durerilor mumei în timpul facerei, şi totuşi nu amândoi s’au în­vrednicit aceloraşi daruri».

De aceia şi Pavel aducând un exemplu mai lămurit, pare că ar zice: «Nu numai cu Isaâc s’a întâmplat aceasta» „ci şi Rebeca, dintr’unul având aşter­nut, dela Isaâc părintele nostru". Că încă nici fiind ii născuţi, nici făcând cevâ bine sau rău, ca cea dupre alegere rânduială a lui Dumne­zeu să rămână nu din fapte, ci dela cel ce chiamă,—i s’a zis ei: că cel mai mare va sluji celui mai mic, precum este scris: pre Iacob am iubit, iară pre Isav am urît“ (Vers. 11—13). Deci, de ce oare unul eră iubit, iară altul erâ urît? De ce unul slujâ, iară celalalt erâ slujit? Fiindcă unul erâ rău, iară celalalt erâ bun. Deşi ii încă nu se născuse, totuşi unul erâ cinstit, iară celalalt erâ condamnat, şi după ce s’au născut, Dumnezeu a zis: „că cel mai mare va sluji celui mai mic“. De ce a zis Dumnezeu aceste cu­vinte? Fiindcă el nu aşteaptă, ca noi oamenii, ca să vadă din sfârşitul faptelor binele sau răul, pe cel bun sau pe cel rău, ci şi mai ’nainte de acestea el cunoaşte care este rău şi care este bun. Acest fapt s’a petrecut cu o mai mare minune pe timpul Israiliţilor. «Şi ce spun eu, zice, despre Isav şi Iacob, dintre cari unul a fost rău şi cela­lalt bun? Pe timpul Israiliţilor păcatul acesta erâ comun, căci cu toţii se închinau viţelului celui de aur, şi totuşi unia au fost miluiţi, iară alţii nu s’au bucurat de acea milă. ,,Voiu milui, zice, pe cel ce miluiesc, şi mă voiu îndură de cine ’mi va fi milă“. Acest fapt l-ar puteâ vedeâ cinevâ petrecându-se şi cu cei pedep­siţi. Ce ai aveâ de spus de Faraon, că a fost pedepsit atât de grozav? Că erâ aspru şi ne’nduplecat? Aşâdară singur el era aşâ, şi nimeni altul ? Cum atunci de a fost pedepsit atât de grozav? Ce înseamnă oare, că şi pe timpul Iudeilor Dumnezeu a chemat un popor care nu erâ popor, şi iarăşi nu pe toţi i-a învrednicit de aceiaşi cinste? „Că de ar fi, zice, poporul tău Israil ca nisipul mărei, rămăşiţa se va mântui“ (Isaia 10, 22). Dară din ce cauză numai rămăşiţa trebuiâ a se mântui? Ai văzut că cele ce ţi-am pus înainte te-au băgat în nedomirire? Şi cu drept cuvânt, căci când e nevoie de a băgă în nedomirire pe protivnicul tău, tu nu îndată deslegi nedomirirea. Dacă şi tu însuţi te gă­seşti în aceiaşi nedomirire, de ce atunci îţi iai asupra-ţi primejdii prisoselnice? De ce îl îndârjeşti pe acela, tră­gând totul în partea ta? Căci spune-mi, Iudeule; tu, •care nu pricepi atâtea lucruri, şi nu poţi deslegâ nimic •din acestea, cum ni poţi explica împrejurările cu che­marea ginţilor? Eu ştiu cauza puternică şi dreaptă de ce ginţile s’au îndreptat, iară voi aţi căzut. Şi care e acea cauză? Aceia (ginţile) s’au îndreptat din credinţă, iară voi aţi căzut din faptele legei, sau dupre cum zice apostolul: „Neştiind dreptatea lui Dumnezeu, şi căutând să’şi’ pună dreptatea lor, dreptăţei lui Dumnezeu nu s’au supus“ (Rom. 10, 3).

Deslegarea oricărui pasaj, fiind zis în scurt, în feliul acesta este rezolvată de acest suflet fericit. Pentru ca acestea să fie mai clare, să examinăm în detail cele vorbite de apostol, însă să ştim acest lucru, că princi­palul pentru fericitul Pavel erâ, ca prin toate cele spuse să arăte că numai Dumnezeu ştie pre cei vrednici, iară dintre oameni nici unul, chiar de ar crede el că ştie. Cel ce cunoaşte cele negrăite ale cugetului nostru, el singur ştie clar cine sunt vrednici de cunună, şi cine sunt vrednici de pedeapsă şi osândă. De aceia a şi pe­depsit pe mulţi, pe cari oamenii ii credeau de buni, şi din contra pe mulţi crezuţi ca răi el i-a încununat, arătându-i ca nefiind răi, căci el nu dă hotărirea după pă­rerea slugilor, ci în urma propriei sale judecăţi, exactă şi nepărtinitoare, şi nu aşteaptă desfăşurarea faptelor spre a vedeâ care e rău, şi care nu. Dară ca nu cumvâ să facem cuvântul mai întunecat, să venim chiar la cu­vintele apostolice.

„Şi nu numai, zice, ci şi Rebeca, dintru unul având aşternut". «Puteam, zice, să spun şi de fiii ce i-a avut dela Chetura, dară n’am spus, ci, pentru ca biruinţa să fie mai mare, eu pun la mijloc pe cei năs­cuţi din acelaşi tată şi aceiaşi mumă. Căci amândoi au fost din Rebeca şi din Isaâc, fiul adevărat al lui Abraâm, cel încercat şi preferat înaintea tuturor, pentru care a zis: „Intru Isaâc se va numi ţie sămânţa", care a şi devenit părintele nostru. Dară dacă el a fost pă­rintele nostru, trebuiâ ca şi cei dintr’ânsul să fie părinţii noştri, şi cu toate acestea n’au fost». Ai văzut, că aceasta s’a petrecut nu numai cu Abraâm, ci şi cu fiul său Isaâc şi cum că pretutindeni numai credinţa şi virtutea sunt cari strălucesc şi cari characterizează adevărata înrudire? De aici, deci, aflăm că nu numai pentru modul naşterei se numesc fii ai aceluia, ci şi pentru că sunt vrednici de născătoriul lor şi de virtuţile lui. Dacă ar fi vorba ca să se aibă în vedere numai modul naşterei, ar fi trebuit ca şi Isav să se bucure de aceliaşi bunuri ca şi Iacob, de oarece şi el ieşise din mitră moartă (mortificată), fiindcă şi muma lui, Rebeca, eră stearpă . Dară nu numai aceasta e chestiunea ce ne interesează, ci şi modul care contribuie nu puţin la învăţătura noastră morală. Apostolul nu zice că de vreme ce unul a fost bun, iară celalalt rău, apoi a fost preferat cel bun, ca nu cumvâ să’l întîmpine imediat şi să-i zică: «Dară ce ? Sunt oare mai buni cei dintre ginţi, decât din tăierea împrejur?» — căci deşi faptul în sine eră adevărat, to­tuşi el n’a zis aceasta, fiindcă s’ar fi părut foarte greoiu, ci a aruncat totul la cunoştinţa lui Dumnezeu, cu care nimeni n’ar fi îndrăznit a se luptă, chiar de ar fi fost cel mai nebun.