sâmbătă, 25 octombrie 2014

Lepădarea de credinţă din zilele de pe urmă ale lumii - Sf.Teofan Zavoratul 1815-1891



           

                                                                                                                                                        Nimeni să nu vă amăgească cineva pre voi în nici un chip, le scrie tesalonicenilor sfântul Apostol Pavel, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni le­pădarea de credinţă (2 Tes. 2, 3).
Despre care „lepădare de credinţă” vorbeşte sfântul Apostol, prevenindu-i, în persoana tesalonicenilor, pe toţi credincioşii? Toţi exegeţii din vechime cred că spusa le­pădare de credinţă este aici în loc de cel ce s-a lepădat de credinţă, adică însuşi Antihrist. De această părere erau Sfântul Ioan Gură de Aur, Theodorit şi mulţi alţii, iar Ecumenie adaugă doar sub formă de ipoteză: „ori poate că lepădare de credinţă numeşte depărtarea de Dumne­zeu, faptul în sine, nu faţa (persoana) săvârşitoare”.

Exegeţii eterodocşi apuseni văd aici nu o persoană, ci un fenomen aparte din viaţa omenirii, însă nu cad de acord între ei cu privire la natura acestuia. Bineînţeles, mai aproape de adevăr sunt cei care, asemenea lui Ecu­menie, înţeleg prin lepădarea de credinţă depărtarea de Dumnezeu, de credinţă şi de adevăr, de care se aminteşte şi în alte locuri ale Scripturii. întrucât acest cuvânt ( în română e o expresie, în greacă un singur cuvânt - apostasia -n. tr.) nu este lămurit prin nici un termen adăugat, înţelesul lui trebuie definit cu ajutorul contextului. Cuvintele care îi ur­mează: omul nelegiuirii, fiul pierzării, care se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu şi aşa mai de­parte dau de înţeles că şi lepădarea de credinţă va fi de acelaşi fel, adică se va săvârşi în domeniul religios-moral. Prin urmare, a vedea în această lepădare de credinţă ceva politic înseamnă a ne abate de la ceea ce a vrut să spună sfântul Apostol Pavel. Deşi s-au săvârşit în domeniul reli­gios, lepădarea de credinţă a papei şi a următorilor lui şi căderea lor din Biserica cea adevărată, iar apoi căderea şi mai adâncă a lui Luther şi a lui Calvin, săvârşită prin că­derea din biserica cea căzută a papei, totuşi, întrucât la Apostol lepădarea de credinţă e strâns legată de arătarea lui Antihrist, iar Antihrist încă nu a venit, nu trebuie să vedem realizarea ei în aceste evenimente.


Evident, Apostolul vorbeşte despre acea lepădare de credinţă ce se va săvârşi în zilele de pe urmă, înaintea celei de-a doua veniri a Domnului. El pomeneşte de aceasta şi în alte Epistole. în prima Epistolă către Timothei scrie: iar Duhul arătat grăieşte că în vremurile de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti (1 Tim. 4, 1; vezi şi 2 Tim. 3, 1.-9; 2 Pt. 3, 3-4). Sfântul Iuda dă mărturie că toţi Apostolii vorbeau deopotrivă de­spre aceasta: aduceţi-vă aminte de cuvintele care s-au zis mai înainte de către Apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, căci au zis vouă că în vremea de apoi vor fi bat­jocoritori, care vor umbla după poftele lor cele necurate. Aceştia sunt cei care se osebesc de unirea credinţei (care se despart de unitatea credinţei)[1]. Domnul însuşi a prezis că spre sfârşitul lumii mulţi proroci mincinoşi se vor scu­la şi vor înşela pre mulţi, şi că din pricina înmulţirii fără­delegii, dragostea multora se va răci (Mt. 24, 11-12), aşa încât atunci când va veni El oare va afla credinţă pre pă­mânt? (Lc. 18, 8).

Aceste încredinţări ne zugrăvesc un tablou cu totul ne­mângâietor al stării moral-religioase din vremea de apoi. Evanghelia va fi cunoscută de către toţi, dar o parte nu va crede în ea, alta - cea mai mare - va fi eretică, nu urmând învăţăturii predanisite de Dumnezeu, ci construindu-şi singură credinţa din propriile născociri care iau ca pretext cuvintele Scripturii. Aceste credinţe născocite de către oameni se vor înmulţi la nesfârşit. Începutul lor a fost pus de papa, Luther şi Calvin au continuat lucrarea acestuia, iar înţelegerea individuală a credinţei pornind de la un singur izvor şi anume Scriptura, înţelegere pe care aceştia au socotit-o a fi de temelie în creştinism, a dat un puternic avânt născocirii de noi credinţe. Acestea deja se înmul­ţesc: vor fi şi mai multe. Fiecare împărăţie cu mărturisirea sa de credinţă, iar în ea fiecare judeţ, pe urmă fiecare oraş, iar în cele din urmă poate că fiecare cap va avea mărturisirea sa de credinţă. Acolo unde oamenii nu pri­mesc credinţa predanisită de Dumnezeu, ci îşi fac singuri una, nici nu se poate altfel. Şi toţi aceştia îşi vor da nume­le de creştini. Vor fi şi unii care vor ţine credinţa cea ade­vărată aşa cum a fost predanisită ea de către sfinţii Apos­toli şi cum se păstrează în Biserica Ortodoxă, dar şi dintre aceştia nu puţini vor fi numai cu numele ortodocşi, dar în inima lor nu vor avea rânduiala pe care o cere credinţa, căci vor iubi veacul de acum. Iată ce cuprinzătoare este lepădarea de credinţă pe care o aşteptăm! Deşi se va auzi peste tot numele de creştin şi peste tot se vor vedea biserici şi cinuri bisericeşti, acestea vor fi numai aparenţe, iar înăuntru va fi deplină lepădare de credinţă. Tocmai pe acest teren se va naşte Antihrist şi va creşte în acelaşi duh de aparenţă, lipsit de esenţa lucrului. După aceea, dându-se Satanei, el se va lepăda de credinţă în chip vădit şi, înarmat cu cursele lui cele amăgitoare, îi va atrage la le­pădare vădită de Hristos Domnul pe toţi cei ce nu ţin creştinismul întru adevăr, facându-i să-l cinstească pe el în locul lui Dumnezeu. Cei aleşi nu se vor lăsa amăgiţi, dar el va încerca să-i înşele şi pe aceştia, dacă va fi cu pu­tinţă - iar ca aceasta să nu se întâmple, se vor scurta acele zile rele. Se va arăta Domnul, nimicindu-l pe Antihrist şi toată lucrarea lui prin arătarea venirii Sale.



Când Evanghelia va fi trecut la toate neamurile care locuiesc pe pământ şi va fi ales dintre ei pe cei în stare să o primească, iar în urma primirii ei să se lumineze şi să se nască iarăşi prin harul Duhului Celui Sfânt, atunci nu va mai fi nici un temei să mai dăinuiască rânduiala de acum a lucrurilor: va veni sfârşitul lumii, altfel spus zilele de apoi, în care Domnul a rânduit să vină iarăşi pentru a face judecată asupra tuturor celor ce vieţuiesc pe pământ, ca pe unii să-i bage în împărăţia slavei Sale, iar pe ceilalţi să-i dea soartei amare pe care au ales-o. Astfel, după ce - sau în vreme ce - neamul omenesc îi va da pe toţi ceia ce sunt ai lui Dumnezeu şi nu va mai fi pricină să-i aştep­tăm, iar cei ce nu sunt ai lui Dumnezeu îşi vor da arama pe faţă, secerişul va fi gata: Domnul va trimite secerătorii, după care va urma sfârşitul a toate. Recolta se pârguieşte la un soroc anume: şi aceste fenomene din vremea de apoi vor avea un soroc anume, rânduit de Dumnezeu. Atât bi­nele cât şi răul sunt semănate deja, se dezvoltă, cresc, dar amândouă se vor pârgui la vremea lor. Asta nu se poate întâmpla mai înainte de acel soroc. Astfel, precum la în­trebarea: „De ce nu apar secerătorii în ţarină?” răspunsul nemijlocit este că nu a venit încă vremea, deopotrivă şi la întrebarea: „De ce nu apar evenimentele de anvergură mondială pe care le aşteptăm?” răspunsul nemijlocit este: „încă n-a venit vremea rânduită de Dumnezeu ca ele să se arate”. Tot aici intră şi arătarea Antihristului.

A plăcut înaintea lui Dumnezeu să ne descopere prin cuvântul Său unele dintre scopurile cârmuirii lumii de că­tre El. Privitor la ceea ce ne interesează acum, putem ve­dea şi în ele puterea ce îl opreşte pe Antihrist (2 Tes. 2, 6). Lumea dăinuie pentru ca puterea de mântuire, pe care Domnul a pus-o în neamul omenesc, să înfăptuiască lu­crarea sa. Puterea de mântuire stă în cuvântul şi harul lui Dumnezeu, primite cu credinţă şi înfăptuite în viaţă prin râvna de a plăcea lui Dumnezeu şi lepădarea de sine. Cu­vântul lui Dumnezeu umblă pe pământ, îi trezeşte pe cei adormiţi şi îi duce la izvoarele harului; renăscându-se, aceştia devin lucrători ai mântuirii lor, întru slava Dom­nului, Care ne-a rânduit tuturor mântuirea. Aşa ceva se întâmplă peste tot: şi printre necredincioşi, şi printre rătă­ciţi, şi printre drept-credincioşi, pentru că cei chemaţi nu sunt toţi aleşi, după cum nu sunt buni de mâncat toţi peş­tii care ajung în năvod. Numai celor născuţi de Sus, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă băr­bătească, ci de la Dumnezeu s-au născut, li s-a dat stăpâ­nire să se facă fii ai lui Dumnezeu (In. 1, 12-13). Anume din aceştia clădeşte Domnul împărăţia Sa cea Cerească. Ei sunt materialul pe care îl pregătesc pe pământ pentru cer cuvântul şi harul lui Dumnezeu când sunt primite de libera alegere a voinţei omului. Când puterile acestea vor fi ales de pe pământ tot materialul bun de ceva şi împără­ţia lui Dumnezeu va fi pe deplin clădită, mântuirea Dom­nului îşi va fi săvârşit lucrarea sa şi rânduiala de acum a lucrurilor nu va mai avea nici un rost pentru care să dăi­nuie. Lumea dăinuie pentru că nu au intrat încă în împă­răţia lui Hristos toţi cei potriviţi pentru ea. Şi alte oi am, zice Domnul, care nu sunt din staulul acesta; şi pre acelea Mi se cade a le aduce, şi vor fi o turmă şi un Păstor (In. 10, 16). Când aceasta se va săvârşi, va veni şi sfârşitul, va avea loc şi arătarea Antihristului. Ca atare, şi pricina care opreşte arătarea lui va consta în faptul că puterea mântuirii încă nu şi-a săvârşit pe deplin lucrarea. Când această pute­re va înceta să lucreze, Antihrist va ieşi pe scenă.

Vechii exegeţi ai Sfintei Scripturi socoteau, printre alte­le, şi Imperiul Roman ca fiind puterea ce îl opreşte pe-An­tihrist: întrucât Imperiul Roman încă exista, interpretau ast­fel pasajul întemeindu-se pe prorocia lui Daniil. În vremea noastră nu putem fi de acord cu o asemenea idee decât în sensul în care Imperiul Roman reprezintă puterea imperială în general. Deţinând puterea de a ţine în frâu mişcările po­pulare, puterea imperială care a adoptat principiile creştine nu va îngădui poporului să se abată de la ele. Iar întrucât lucrarea de căpetenie a lui Antihrist va fi să-i depărteze pe toţi de Hristos, el nu se va arăta cât timp va fi în putere stă­pânirea împărătească. Aceasta nu-i lasă spaţiu de acţiune şi îl împiedică să lucreze în duhul care îi este propriu. Toc­mai aceasta este puterea care îl opreşte pe Antihrist. Iar când puterea împărătească şi poporul vor introduce peste tot autonomie - republici, democraţie, comunism - Anti­hristului i se va deschide spaţiu de acţiune. După cum ne arată experienţa revoluţiilor franceze din veacul trecut şi din veacul nostru, pentru Satana nu va fi greu să pregăteas­că glasuri în favoarea lepădării de Hristos. Nu va avea cine să spună cu autoritate: „Veto”, iar smerita mărturisire a credinţei nici nu va fi ascultată. Tocmai când se vor intro­duce peste tot asemenea rânduieli, care favorizează tendin­ţele antihristice, se va arăta şi Antihrist. Iar până atunci va aştepta, va fi oprit. Aceasta este ideea la care ne conduc cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care la vremea sa vedea stăpânirea împărătească întruchipată în statul roman.


„Când va înceta să mai fiinţeze împărăţia romanilor (adică stăpânirea împărătească)”, spune el, „atunci va veni Anti­hristul - iar până atunci, cât timp el va avea să se teamă de această împărăţie (adică de stăpânirea împărătească), ni­meni nu i se va supune cu uşurinţă. Dar după ce stăpânirea aceasta va fi surpată şi se va înstăpâni lipsa de stăpânire (anarhia), Antihristul va tinde să răpească şi stăpânirea dumnezeiască, şi pe cea omenească”.
S-ar putea împotrivi cineva zicând că poporul însuşi va păzi credinţa. Dar este greu de admis că odată cu scurge­rea timpului credinţa va creşte de la sine din ce în ce mai mult. Este plăcut să întâlnim la unii scriitori descrieri lu­minoase ale creştinismului viitorului, însă descrierile acestea nu au nici o îndreptăţire. Mai exact, harica împă­răţia a lui Hristos se lărgeşte, creşte şi se împlineşte, însă nu pe pământ, în chip văzut, ci în cer, în chip nevăzut, cu persoanele pe care aici, în împărăţiile pământeşti, puterea mântuitoare a lui Hristos le pregăteşte să ajungă acolo. Iar cât priveşte pământul, însuşi Mântuitorul a prezis că pe el vor ajunge să domnească răul şi necredinţa: acestea se şi răspândesc văzând cu ochii, şi când vor precumpăni cu totul, va mai trebui doar o iniţiativă: numai să dea cineva un exemplu influent ori să ridice un glas puternic, şi lepă­darea de credinţă va începe. Această iniţiativă îi va apar­ţine tocmai Antihristului. De aici se poate trage concluzia că puterea ce opreşte arătarea lui stă şi în faptul că nu există încă pregătirea potrivită pentru primirea lui, încă nu precumpănesc păgânătatea şi necredinţa, încă mai este multă credinţă şi bunătate în neamul omenesc[2].


[1]  Potrivit textului slavon folosit de Sfântul Theofan (n. tr.).
[2] Rândurile acestea au fost scrise cu peste o sută de ani în urmă. între timp, putere împărătească ortodoxă nu mai există şi multe alte lucruri s-au schimbat în rău... (n. tr.)-...iar din 1947/48 a apărut și statul Israel,care nu a fost prevazut de nici unul dintre Sf.Parinți...aceasta rămânând pentru aceia care trăiesc ultimele zile și vor înțelege acest lucru.Pe de altă parte,a se vedea din istoria iudeilor ca nici ei nu au ținut cont de prorocia lui Iacov/Israel care a spus că atunci când vor lipsi din Iuda conducători regali va veni Hristos/Mesia - iar de la Irod cel Mare ei nu au mai avut conducători proprii,Sedechia fiind ultimul rege .Din cele întâmplate se poate presupune că au ratat cu aproape 2000 de ani momentul și nici acum ,încă,nu și-au dat seama de aceasta.La fel, se pare că și creștinii comit ,din păcate ,aceeași eroare ca și evreii.Nu pot să își de-a seama de evenimentele care îi înconjoară.Toți Sf.Parinți au fost de acord că sfărșitul lumii va fi la mijlocul veacului al optulea.......și se pare că suntem deja acolo.Iar unii încă  așteaptă ca antihristul să apară...sau a venit deja și nu-l vedem ???
Pentru ca toate semnele vremurile sunt împlinite.......