vineri, 31 octombrie 2014

Sf.Ioan Gură de Aur - Comentarii la Epistola către Romani 11, 7 - 36 - ediția 1849 - Fragmente 3







„Ce dară (vom zice)? Ceiace caută Israil, aceia n’a nimerit; iară alegerea a nimerit, iară ceilalţi s’au împetrit“ (Cap. 11, 7).- „Deci, ce este ceiace caută Israil, (și) aceasta n’a ni­merit ?“ Mi se pare că întrebarea pusă astfeliu, iară nu ca în edi­ţia noastră, clarifică mai bine chestiunea. (Trad.)

A spus că Dumnezeu n’a lepădat pre poporul săur şi arătând modul nelepădărei iarăşi se refugiază la Pro­roci, iară după ce dovedeşte printr’ânşii că cea mai mare parte dintre Iudei s’au pierdut, ca să nu se pară că de aici scoate o nouă învinovăţire asupra lor, şi că se atinge de dânşii ca duşman, aleargă din nou la David şi la Isaia, spunând: „Precum s’a fost scris: datu-li-a lor Dumnezeu duch de umilinţă" (Vers. 8). Dară e mai bine de a luă vorba dela început. După ce a spus de cele petrecute pe timpul lui Elie, şi a arătat ce este charul, a adaos imediat: „Cedară (vom zice)? Ceiace caută Israil, aceia n’a nimerit". Expresiunea a­ceasta nu este a unui om ce întreabă, ci a unuia ce acuza. «Cu sine singur, zice, se luptă Iudeul, căutând dreptatea, pe care nu voieşte a o luă». Apoi lipsindu-i iaraşi de orice iertare, arată nerecunoştinţa lor chiar dela acei cari au luat dreptatea, căci zice: „Iară alegerea a nimerit". Prin urmare şi aceia îi condamnă pe dânşii, ceiace şi Christos ziceâ: „Dacă eu cu Belzebub scot dracii, fiii voştri cu cine scot ? Pentru aceasta ii vor fi vouă judecători" (Luca 11,10). Pentru ca nimeni să nu învinovăţască natura faptului, ci numai intenţiunea lor, de aceia arată şi pe cei ce au nimerit. De aceia apostolul şi cuvintele le întrebuinţează cu multă emfază, arătând şi charul de sus, în acelaşi timp însă şi sirguinţa acelora. Când el spune că „a nimerit", nu desfiinţează prin aceasta liberul arbitru, ci voieşte a arătă măreţia bunurilor, şi că numai partea cea mai mare de acţiune a fost a charului, iară nu totul. Şi prin­tre noi este obiceiul de a zice : «cutare a nimerit, cu­tare a aflat, sau a găsit» când faptul i-a adus vre-un câştig mare. Aşă dară dacă aceia au nimerit, aceasta n’a rezultat din ostenelile omeneşti, ci partea cea mai mare din acea acţiune a fost a darului Dumnezeesc.

„Iară ceilalţi s’au împetrit". Priveşte cum el tocmai acum s’a încurajat ca să spună cu propria sa voce despre scoaterea celorlalţi din rândul celor ce au nimerit, căci dacă a spus şi mai sus de aceasta, el a pus atunci la mijloc pe Prorocii cari învinovăţau, pe când aici îşi exprimă propria sa hotărîre. Dară el nu se mulţămeşte cu hotărirea sa numai, ci iarăşi intro­duce pe Isaia Prorocul, fiindcă după ce a zis: „S'au împetrit", imediat adaoge: „Precum este scris : datu-li-a lor Dumnezeu duch de umilinţă" (Vers. 8). Şi de unde oare a fost acea împetrire? De sigur că a spus cauza şi prin pasajele din urmă, cu care ocazie a aruncat totul în sarcina lor, arătând că ceiace au suferit a provenit numai din îndărătnicia lor zadarnică, — dară o arată şi aici. Căci când zice: „ochi ca Să nu vază, şi urechi ca să nu auză", nimic alta nu invederează decât că defaimă intenţiunea lor cea îndă­rătnică şi iubitoare de ceartă zadarnică. Pentru că deşi aveau ochi cu cari puteau să vadă minunile, şi urechi cu cari să audă acea învăţătură minunată, totuşi nici de unele din acestea n’au făcut uz dupre cum trebuia. Expresiunea „li-a dat" de aici, să nu o înţelegi ca acţiune, ci ca îngăduinţă din partea lui Dumnezeu. De- asemenea şi expresiunea „umilinţă" de aici, arată în­clinarea sufletului spre mai rău, înclinare ce ţine su­fletul nevindecat, neîndreptat şi neschimbat, după cum şi aiurea zice David: „Ca să cânte ţie slava mea, şi nu mă voiu mâhni" (Ps. 29, 13), adecă «nu’mi va păreâ râu, nu mă voiu schimbă, nu voiu căută să fug». Aşa dară, dupre cum cel umilit prin evlavie nu s’ar putea schimbă cu uşurinţă, tot aşă şi cel umilit de răutate nu s’ar puteâ preface cu uşurinţă. Prin urmare expresiunea „duch de umilinţă" din acest pasaj, nimic alt nu însamnă, decât a se împetri, a se înţepeni undevâ, şi a se pironi acolo, astfeliu că prin această expresiune apostolul arată nelecuirea, sau mai bine zis greutatea cea mare în schim­barea părerei lor.


Deci după ce arată că ii vor luă cea mai aspră pedeapsă pentru această necredinţă a lor, iarăşi aduce la mijloc pe Prorocul care ameninţă cu deacestea, care dealtfeliu s’au şi îndeplinit întocmai: „Facă-se, zice, masa lor spre cursă, şi spre laţ, şi spre smin­teală" (Vers. 9), adecă trufia lor; «trufia lor, zice, să li prefacă toate cele bune, să’i piarză, şi ii să devină lesne de cucerit pentru toţi». Iară mai departe arată că ii sufăr acestea, ca să’şi plătească păcatele, căci zice: „şi spre răsplătire lor".
„Intunece-se ochii lor ca să nu vază, şi spi­narea lor de tot o gârboveşte" (Vers. 10). Oare şi acestea mai au nevoie de vre-o explicare? Oare nu sunt destul de lămurite chiar şi pentru cei mai proşti? Dară mai ’nainte de cuvintele noastre, însăşi desfăşu­rarea împrejurărilor mărturiseşte prin anticipaţie cele vorbite. Căci când au devenit ii uşor de cucerit? Când li s’a gârbovit aşă spinarea lor? Când au suferit ii o aşa robie? Dară ceiace este mai mult, că nici nu va fi vreodată încetarea acestor rele, ceiace dealtfeliu şi Profetul a dat să se înţeleagă, căci nici n’a zis simplu «spinarea lor gârboveşte-o», ci „gârboveşte-o de tot", adecă pentru totdeauna . Dară dacă bitoriului, adecă ce se încercă el să dovediască prin aceste cuvinte, ceiace pururea rog dragostea voastră de a avea în băgare de samă. Când noi vom primi totdeauna cele vorbite cu un astfeliu de gând, apoi nicăiri nu vom vedeă vre-o greutate. Principalul în acest pasaj este, de a dărâmă uşurinţa şi trufia căpătate din cele vorbite aici de cătră cei dintre ginţi, căci astfeliu şi aceştia mai în siguranţă vor rămâneâ în credinţă, invaţându-se a fi modeşti, în acelaşi timp şi cei dintre Iudei izbăvindu-se de desnădăiduire, mai cu dragoste se vor apropia de char.

Aşă dară căutând numai la acest scop, să auzim toate cele vorbite prin acest pasaj. Deci ce spune apos­tolul? Şi cum a dovedit că ii n’au căzut cu desăvârşire, încât să nu se mai poată îndreptă, şi nici că au fost scoşi până în sfârşit din numărul celor aleşi? Aceasta a dovedit-o apostolul dela ginţi, zicând astfeliu: „Ci prin poticnirea lor mântuire s’a făcut neamurilor, ca să le râvniască pre ele“. Şi cuvântul acesta nu este numai al său, ci şi parabolele din evanghelii tot aceasta o arată. Căci şi cel ce a făcut nuntă fiului său, a che­mat pre cei de pre la respintii numai atunci, când cei chemaţi din capul locului n’au voit să vină; şi cel ce a sădit vie, numai după ce lucrătorii au ucis pe moştenitoriu a chemat alţi lucrători şi li-a dat lor via. Dară Christos chiar şi fără parabole li zicea: „N’am fost trimis, fără numai cătră oile cele pierdute ale casei lui Israil”, iară cătră Hananianca care stăruiâ de dânsul ca să’i vindece pe fiica sa, zicea: „Nu este bine a luă pânea fiilor şi a o aruncă cânilor“ (Math. 15, 24. 26). Dară şi Pavel zicea Iudeilor cari se împotriveau: „Voue mai întăi era trebuinţă a se grăi cuvântul lui Dumnezeu, iară de vreme ce îl lepădaţi pre el şi nevrednici vă judecaţi pre voi de viaţa cea veşnică, iată ne întoarcem la neamuri” (Fapt. 13, 46). Prin toate acestea se arată, că urmarea firească a faptelor eră astfeliu, ca ii să se apropie cei întâi, şi numai după aceia, cei dintre nea­muri ; — dară fiindcă ii n’au crezut, apoi s’a întors in­vers ordinea lucrurilor, aşa că şi necredinţa ca şi po­ticnirea lor au făcut ca cei dintre neamuri să se întroducă mai ’ntâiu. De aceia zice: „că poticnirea lor mântuire s’a făcut neamurilor, ca să le râv­niască pre ele“. Dară dacă faptul acesta îl spune ca fiind deja petrecut mai dinainte, tu să nu te minunezi, fiindcă apostolul voieşte a mângăiâ sufletul lor cel rănit. Ceiace el spune aici, aceasta însamnă: A venit la ii Iisus şi nu l’au primit, deşi au făcut mii de minuni, ba încă l-au şi răstignit; —la urmă a atras cătră dânsul pe ginţi, ca cel puţin cinstea acordată acestora să li aţiţe amorţirea şi nesimţirea lor, şi prin jaluzia aceasta aţîţată în ii, să’i poată convinge de a se apropia. Întâi trebuia a fi primiţi aceia şi numai după aceia şi noi, dupre cum zicea: „Puterea lui Dumnezeu este spre mântuire tot celui ce crede, Iudeului întâi şi Elinului”, dară fiindcă dânşii au fugit, apoi noi cei de-al doilea am devenit întâi. Ai văzut câtă cinste li scoate şi din acest fapt ? Întâi, căci zice că noi atunci am fost chemaţi, când ii n’au voit; al doilea, că noi de aceia am fost chemaţi, ca nu numai noi să ne mântuim, ci ca şi dânşii râvnind mântuirea noastră să se facă mai buni. Dară ce? Oare noi n’am fi fost chemaţi şi mân­tuiţi? Nu am fi fost, decât numai în rândueala cuve­nită. De aceia şi când a trimis pe ucenici, nu li-a zis simplu: «mergeţi cătră oile cele pierdute ale casei lui Israil», ci: „mai vârtos mergeţi cătră oile cele pierdute ale • casei lui Israel” (Math. 10, 6), arătând că după aceasta trebuie a merge şi cătră neamuri. Deasemenea şi Pavel n’a zis simplu: «că voue eră de tre­buinţă de a grăi cuvântul lui Dumnezeu», ci „voue eră de trebuinţă mai ’ntâi de a grăi cuvântul lui Dumnezeu”, arătând că numai al doilea eră a se grăi şi noue acest cuvânt. Acestea se făceau şi se spu­neau, ca nu cumva aceia să aibă un motiv neruşinat, ca cum ar fi fost trecuţi cu vederea, şi din această cauză să nu creadă. Acestea toate ştiindu-le Christos mai di­nainte, a venit totuşi cătră dânşii cei întâi.

„Şi de vreme ce poticnirea lor este bogă­ţie lumii, şi împuţinarea lor bogăţie neamurilor, cu cât mai vârtos împlinirea lor” (Vers. 121). Aici vorbeşte spre mulţămirea lor, fiindcă de ar fi căzut ii de mii de ori, neamurile tot nu s’ar fi mântuit, dacă nu arătau credinţă, după cum nici ii nu s’ar fi pierdut, dacă nu s’ar fi arătat necredincioşi, şi nu s’ar fi îndă­rătnicit. Dară, dupre cum am zis, apostolul îi mângâe pre dânşii căzuţi dejâ, şi se sileşte cu prisosinţă chiar de a’i încuraja pentru mântuirea lor, dacă ar voi să se schimbe. «Că dacă atunci, zice, când aceia s’au potic­nit, atât de mulţi s’au bucurat de mântuire, şi dacă fiind scoşi aceia, în locul lor au fost chemaţi atâţia, apoi poţi pricepe ce ar fi când ii s’ar întoarce la Dumnezeu». Dară n’a zis chiar aşă. N’a zis: «cu cât mai vârtos în­toarcerea lor, sau schimbarea lor, sau succesul lor», ci „cu cât mai vârtos împlinirea lor“, adecă când toţi ar voi să intre în rândul celor chemaţi. Aceasta a spus-o, arătând că şi atunci partea cea mai mare de acţiune va fi a charului, şi a darului lui Dumnezeu, sau mai bine zis, aproape totul va fi al charului.

„Că vouă zic, neamurilor, întru cât sunt eu neamurilor Apostol, slujba mea o slăvesc, ca doară aşi face trupul meu să râvniască, şi să mântuesc pre oarecari dintre dânşii" (Vers. 13. 14). Iarăşi se sileşte ca să se izbăvească de bănuiala lor. Şi s’ar părea că prin aceste cuvinte el ceartă pe cei dintre ginţi, şi umilindu-li cugetul lor, încetul şi pe ne­simţite aţîţă pe Iudeu. Şi umblă în toate părţile cău­tând ca să-i liniştească şi să-i mângâe de pierzarea lor cea mare, însă nu găseşte nimic pentru aceasta, din cauza firei lucrurilor. Căci şi din cele ce a spus, ii erau vred­nici de o mai mare învinovăţire, fiindcă toate cele pre­gătite pentru dânşii, le-au luat alţii cari erau cu mult mai prejos de cât dânşii. De aceia apostolul trece deodată dela Iudeu la cei dintre neamuri, şi pune la mijloc cu­vântul despre dânşii, voind a probă că el grăieşte toate acestea, pentru ca ii să se înveţe a fi moderaţi. «Vă laud pre voi, zice, pentru două lucruri: întâi, că am încredinţată slujba apostoliei mele la voi, şi al doilea, că prin voi să pot mântui şi pre alţii». Şi nu zice «pre fraţii mei, pre rudele mele» ci, „trupul meu". Apoi voind a arătă îndărătnicia lor n’a zis «ca să’i conving», ci „ca ii să râvnească şi să mântuesc" — şi nici aici n’a stat, căci n’a zis «pre toţi», ci „pre oarecari dintre dânşii" atât de îndărătnici erau. Dară chiar în însăşi această mustrare el arată iarăşi purtarea cea frumoasă a neamurilor. Că dacă neamurile au devenit cauza mântuirei lor, nu au devenit prin aceleaşi îm­prejurări, ci unia din cauza necredinţa celorlalţi, iară aceştia prin credinţa acelora s’au făcut pricinuitori ai bunurilor. De aici se pare că neamurile sunt puse ţie acelaşi picior de egalitate cu Iudeii, ba încă chiar îi covârşesc pe aceştia. «Ce ai de zis, Iudeule? Că dacă nu aţi fi fost scoşi voi, nu am fi fost chemaţi noi ? Dară aceasta o zice şi etnicul: «că dacă nu mă mântuiam eu, tu nu râvniai». Şi dacă voieşti a şti şi în ce covârşim noi, apoi află că eu prin faptul că am crezut te mântuiesc pre tine, iară tu prin faptul că te-ai poticnit, ne-ai dat motiv de a păşi noi cei întâi pe calea deschisă de tine».

Apoi iarăşi simţind că i-a atins, reia diri nou ideia dinainte, şi zice: „Că de este lepădarea lor îm­păcarea lumei, ce alta este luarea decât viaţa din morţi?" (Vers. 15). Dară şi prin aceasta îi con­damnă din nou, fiindcă alţii s’au folosit prin greşelele lor, pe când ii nici din succesele altora n’au cautat să se folosească. Dară dacă faptul acesta zice că este re­zultat din nevoie, adecă fără voinţa acelora (Iudeilor), tu să nu te minunezi, căci apostolul aşă îşi combinează cuvântul, după cum am spus de multe ori, în cât şi pe aceştia să’i modereze, şi pe aceia să’i îndemne. Şi dupre cum am mai zis, de ar fi fost scoşi de o mie de ori Iudeii, totuşi ginţile nu s’ar fi mântuit, dacă nu ar fi dat dovadă de credinţă. Deci, apostolul stă în faţa părţii celei slabe, aşă zicând, şi ajută pe cel bolnav. Acum tu priveşte şi în ce anume el li face plăcerea, mângâindu-i numai cu vorba: „Că de este, zice, lepădarea lor împăcarea lumei, ce alt este luarea (lor), decât viaţa din morţi?" Ceiace el spune aici, aceasta însamnă: Dacă mâniindu-se pe dânşii numai, şi a hărăzit altora atâtea bunuri, dară încă când s’ar împăca cu ii, ce nu ar hărăzi? Dară dupre cum învierea din morţi nu este din luarea lor, tot aşă şi acum mântuirea noastră nu este din lepădarea lor, ci ii au fost scoşi din cauza nebuniei lor, iară noi am fost mântuiţi prin credinţa noastră, şi prin charul de sus. Însă pe dânşii nimic din acestea nu’i va puteă folosi, dacă nu vor arăta cre­dinţa cuvenită.

Dară apostolul făcându-şi obiceiul său, trece cu vorba la o altă laudă — deşi nu este laudă, ci numai se pare a fi — imitând pe doctorii cei mai buni, cari mân­gâie cu atâtea vorbe pe cei bolnavi, pe câte sunt per­mise de natura boalei. Căci ce zice el? „Că de este pârga (începătura) sfîntă, este şi frământătura; şi de este rădăcina sfîntă, sunt şi ramurile" (Vers. 16). Pârgă şi rădăcină el numeşte’aici pe cei de lângă Abraâm, Isaac şi Iacob, pe Profeţi, pe Patriarchi şi pe toţi cei lăudaţi din legea veche, iară sub numirea de ramuri se înţeleg toţi acei dintre dânşii cari au cre­zut. Apoi fiindcă s'a izbit de ideia că cei mai mulţi dintre dânşii n’au crezut, priveşte cu câtă iconomie întrebuinţează vorbele: „Iară de s’au şi frânt, zice, unele din ramuri" (Vers. 17). Şi cu toate acestea mai sus spuneai, că cei mai mulţi s’au pierdut şi puţini s’au mântuit;— apoi cum de vii acum de spui de cei perduţi, că „unele din ramuri s’au frânt", ceiace arată nu mulţimea, ci partea cea mai mică dintre dânşii? «Nu am spus acestea, zice, ca să mă prind în vorbe, ci cu intenţiunea de a vindecă şi a îndreptă pe cei bol­navi». Ai văzut cum prin întregul pasaj aceasta voieşte a face, adecă că voieşte a’i mângâiâ? De ai voi să răstorni această părere multe contrarietăţi ar urmă de aici. Dară tu te gândeşte la înţelepciunea lui Pavel, cum părându-se că vorbeşte pentru dânşii, şi că îi mângâie prin vorbele de rădăcină şi pârgă, pe sub ascuns însă, ii mustră şi’i arată lipsiţi de orice îndreptare. Căci gândeşte-te la răutatea ramurilor, când neavând rădăcină bună şi dulce o imitează; şi te gândeşte şi la răutatea frâmântăturei, când cu toata pârga (începătura) cea sfîntă ea totuşi nu se schimbă.

„Iară de s’au şi frânt unele din ramuri". Şi cu toate acestea cele mai multe „s’au frânt", — însă după cum am zis, apostolul voieşte a’i mângâiâ. De aceia nici nu introduce el vorba aceasta ca dela dânsul, ci ca din partea lor, şi pe nesimţite îi atinge cu putere, arătându-i ca căzuţi din înrudirea cu Abraăm. Aceasta şi eră ceiace se grâbiâ a o spune, adecă că ii nu mai au nimic comun cu Patriarchii şi cu toţi sfinţii din legea veche. Dacă rădăcina este sfîntă, totuşi ii nu sunt sfinţi; şi prin urmare sunt departe de rădăcină. Apoi părându-se că el mângâie pe Iudeu, se atinge iarăşi de cei dintre ginţi prin acuzaţiunea ce se pare că li-o aduce; căci după ce zice: „Iară de s’au si frânt unele din ramuri" adaoge imediat: „Iară tu măs­lin sălbatec fiind te-ai altuit întru ele". Cu cât ar fi mai de dispreţuit cel dintre ginţi, cu atâta Iudeul este mai trist şi mai amărît, fiindcă vede pe acela dezmerdându-se în bunurile sale. Dară şi pentru etnic nu atât de mare este ruşinea prostiei sau a micimei lui faţă de Iudeu, pe cât de mare este cinstea căpătată prin schimbarea lui. Şi tu cugetă la înţelepciunea apos­tolului, căci n’a zis: «te-ai sădit» ci „te-ai altuit", cu care ocazie iarăşi muşcă pe Iudeu, fiindcă arată pe etnic stând în pomul său, iară pe dânsul trântit jos la pă­mânt. De aceia nici nu s’a mărginit el cu atâta numai, şi nici după ce a spus „te-ai altuit" n’a tăcut, deşi prin această expresiune a arătat totul, ci încă stăruieşte în fericirea acestuia, şi măreşte lauda căpătată, zicând: „Şi părtaş rădăcinei şi grăsimei măsli­nului te-ai făcut". Şi s’ar păreă că etnicul este pus ca un adaos la ramuri, însă iată că apostolul îl arată că cu nimic nu este mai pre jos, ci tot ceiace are ramura ridicată din tulpină (rădăcină), are şi el. Deci, ca nu cumvâ auzind că „te-ai altuit" să crezi că prin aceasta i s’ar fi micit (împuţinat) valoarea lui în comparaţie cu ramura crescută din rădăcină, priveşte cum îl egalează in totul cu ramura, zicând: „Şi părtaş rădăcinei şi grăsimei măslinului te-ai făcut", adecă ai stat în aceiaşi nobleţă, în aceiaşi natură. Apoi certându-1 şi zicând: „Nu te lăudă asupra ramurilor" (Vers. 18), s’ar părea că mângâie pe Iudeu, pe deoparte, iară pe dealta că învederează micimea etnicului şi puţina lui valoare. De aceia nici n’a zis simplu: «nu te lăudă», ci „nu te lăudă asupra ramurilor", adecă nu te mândri, in cât să se rupă ele, căci tu ai stat în ele şi te bucuri de cele ale lor. Ai văzut cum pare că pe unia îi ceartă, iară pe alţii ii muşcă înţepătoriu?

„Iară de te lauzi, zice, nu porţi tu pre ră­dăcină, ci rădăcina pre tine". Deci, ce are a face cu ramurile cele frânte ? — sau mai bine zis; ce relaţie poate fi intre altoiu şi ramurile frânte? Nici una. Dupre cum am spus şi mai sus, se pare că apostolul ar căută să găsiască fie chiar o umbră de mângâiere pentru Iudei, însă tu priveşte, cum chiar prin cuvintele ce le adre­sează etnicului, el loveşte fără cruţare pe Iudeu. Căci în adevăr, zicând etnicului: „Nu te lăudă” şi că „dacă te lauzi, nu porţi tu pre rădăcină", prin aceasta a arătat Iudeului, că faptul acesta merită laudă, cu care ocazie indirect îl aţîta şi’l întărâtă spre cre­dinţă. Cu alte cuvinte îl pune pe Iudeu în rândul celor vinovaţi, îi arată paguba ce a suferit-o, şi cum că alţii stăpânesc acum cele ce erau ale sale.

„Dară vei zice: frântu-sau ramurile ca să mă altuiesc eu?“ (Vers. 19). Iarăşi în formă de antitheză construeşte cevâ cu totul contrariu celor dinainte, arătând prin aceasta că cele vorbite cu puţin mai ’nainte nu le-a grăit în mod absolut, ci cu scopul de a atrage pe Iudei. Aşă dară mântuirea neamurilor nu stă în poticnirea Iudeilor, nici că acea poticnire este bogăţie lumei, şi nici nu ne-am mântuit din cauză că dânşii au căzut, ci cu totul din contra. Deşi s’ar părea că el construieşte cele vorbite aici din alt punct de vedere, totuşi arată destul de lămurit îngrijirea cea mai di­nainte a lui Dumnezeu şi pentru neamuri. De aceia în­tregul pasaj îl ţese în antitheză, şi pe dânsul se apără de bănuială de ură cătră dânşii, în acelaşi timp şi cu­vântul îl face ca să fie bine primit. „Bine” (Vers. 20). A lăudat vorba spusă mai sus, şi după aceasta iarăşi înspăimântă pe Iudeu, zicând: „Pentru necredinţă s’au frânt, iară tu pentru credinţă stai”. Iată şi altă laudă pentru unia, precum şi altă învinovăţire pentru alţii; însă priveşte cum înfrânează mândria etni­cilor: „nu te înălţă cu mintea, zice, ci te teme”, căci faptul acesta nu este al naturei împrejurărilor, ci al credinţei şi al necredinţei. S’ar părea că aici iarăşi astupă gura etnicului, însă în realitate el învaţă şi pe Iudeu ca nu trebuie a luă samă la înrudirea cea după natură. De aceia a şi zis: „nu te înălţă cu mintea”; şi priveşte, că n’a zis: «umileşte-te», ci „te teme”, fiindcă lipsa de minte şi trândăvia pricinuieşte dispreţul cătră alţii. După aceia apoi urmând a jăli nenoro­cirea lor, pentru ca să facă vorba mai nesupărătoare, trece aceasta tot în rândul certărei care li-o face, zicând: „Că de n’a părtinit Dumnezeu ramurilor celor fireşti", — şi priveşte că n’a zis: «nici ţie nu va păr­tini», ci „nu cumva şi ţie să nu’ţi părtiniască” (Vers. 21), cu care ocazie depărtează orice neplăcere în vorbă, şi face pe credincios ca să fie treaz în luptă. Cu alte cuvinte, prin acest pasaj pe unia se încearcă a’i atrage, iară pe ceilalţi a’i moderâ.

„Vezi dară bunătatea şi asprimea lui Dum­nezeu; spre cei ce au căzut asprime, iară spre tine bunătate, de vei rămâneâ în bunătate, de vreme ce şi tu te vei tăiâ“ (Vers. 22). Nu a zis: «vezi succesele tale, vezi ostenelile tale», ci vezi filan­tropia lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că totul a fost al charului de sus, şi prin urmare trebuie a fi cu frică. «Aceasta, zice, este pricina laudei tale, şi deci aceasta facă-te de a te teme necontenit. Fiindcă pentru tine stăpânul s’a arătat bun, de aceia teme-te, căci bunu­rile hărăzite ţie nu râmân nemişcate, dacă tu te trân­dăveşti, precum nici relele acelora, dacă se vor schimbă. Căci şi tu dacă nu vei rămâneâ în credinţă, vei fi tăiat», „Şi aceia iarăşi, de nu vor remânea (stărui) în necredinţă, se vor altui" (Vers. 23), căci nu Dum­nezeu i-a tăiat, ci ii singuri s’au frânt şi au căzut. Şi bine a zis „S’au frânt", căci niciodată nu i-a tăiat şi nici nu i-a scos cu desăvârşire, deşi de multe ori au păcătuit mult. Ai văzut câtă putere are intenţiunea omului? Ai văzut câtă autoritate are voinţa lui? Nimic din ale lor nu este nemişcătoriu, nici binele tău şi nici răul aceluia. Ai văzut cum pe acela desnădăjduit l-a ridicat, iară pe acesta încrezătoriu în sine şi îndrăzneţ îl moderează? «Nici tu, zice, auzind de asprimea lui Dumnezeu să nu te desnădăjdueşti, şi nici tu auzind de bunătatea lui să nu te faci îndrăzneţ. De aceia te-a tăiat pe tine cu asprime, ca dorind ceiace ai pierdut, să te întorci din nou, — iară cătră tine de aceia a arătat bună­tatea sa, ca să rămâi în ea». Şi n’a zis «în credinţă», ci „în bunătate", adecă să faci totdeauna cele ce sunt vrednice de filantropia lui Dumnezeu, căci nu este ne­voie numai de credinţă. Ai văzut cum nici pe aceia nu i-a lăsat să stea căzuţi, şi nici pe aceştia ca să cugete lucruri mari, ci pe unia îi aţîţă prin ceilalţi, dând Iudeului imbold de a luă locul etnicului, dupre cum acesta i-a luat locul mai dinainte? Dară şi pe etnic îl înfricoşează prin faptele întâmplate Iudeilor, ca nu cumvâ să se îngâmfe, iară pe Iudeu îl îndeamnă de a se încurajâ prin cele hărăzite Elinului. «Şi tu, zice, vei fi tăiat, dacă te leneveşti, căci şi Iudeiul a fost tăiat. Insă şi acela se va altui, dacă va lucră pentru acest scop, dupre cum te-ai altuit şi tu». In fine cu multă înţelepciune întregul cuvânt el îl întoarce cătră creştinul dintre ginţi, ceiace obişnuieşte a face în totdeauna, ca astfeliu in certarea celor mai tari să îndrepte pe cei mai slabi. Aceasta o face şi pe la sfârşitul epistolei, vorbind de observarea cea strictă a mâncărilor.

Dară apoi această idee el o dovedeşte nu numai prin faptele petrecute, ci şi prin cele viitoare, ceiace puteâ convinge mai mult pe auditoriu. Apoi fiindcă voiâ să pună în mişcare o continuare necontrazisă a ideilor dinainte, de aceia mai ’ntâi pune dovada puterei lui Dumnezeu. «Dacă a şi fost tăiaţi, zice, şi aruncaţi la o parte, şi alţii au ocupat mai dinainte cele ale lor, totuşi nici aşă să nu se desnădăjduiască „Că puternic este Dumnezeu iarăşi să’i altuiască pre ii“, căci el este cel ce săvârşaşte lucruri mai presus de nădejdea omului. Dară dacă cauţi numaidecât rânduială firească in lucruri şi consecinţă naturală în cugetările tale, apoi ai de aici dovada cea mai sigură. „Că dacă tu din măslinul cel din fire sălbatec, zice, te-ai tăiat şi afară de fire te-ai altuit în măslin bun, cu cât mai vârtos aceştia cari sunt dupre fire, se vor altui într’al lor maslin“ (Vers. 24)? Dacă credinţa a avut putere de a face ceiace este afară de fire, apoi cu atât mai mult va face ceiace este dupre fire. Dacă acesta (etnicul) despărţindu-se de părinţii săi cei dupre fire, a venit spre Abraâm afară de fire, apoi cu atât mai mult vei putea tu ca să’ţi reiai ce este al tău. Răul care stăpâneşte pe etnic este dupre fire, căci dupre fire este şi el măslin sălbatec; aşa că binele la dânsul este afară de fire, şi deci afară'de fire s’a altuit în Abraâm'; — dară cu tine este cu totul contrariu: binele la tine este dupre natură şi deci dacă voieşti să te reîntorci, tu nu te altuieşti în rădăcină străină,, ci te înţepeneşti bine in propria ta rădăcină. De ce iertare vei puteâ fi vrednic, dacă etnicul afară de fire a putut face aceasta, pe când tu n’ai putut face ceiace pentru tine erâ dupre fire, ba încă ai şi' trădat aceasta»?

Apoi fiindcă a zis „afară de fire“, şi „te-ai altuit“, ca nu cumvâ să crezi că Iudeul are cevâ mai mult decât etnicul, iarăşi revine şi îndreptează părerea, arătând că şi Iudeul se altuieşte şi zice: „Cu cât mai vârtos aceştia cari sunt dupre fire, se vor altui într’al lor măslin? —şi iarăşi: „că puternic este Dumnezeu iarăşi să’i altuiască pre ii“. Dară şi mai ’nainte de aceasta zice, că dacă nu vor rămâneâ întru necredinţă, se vor altui. Când tu auzi pe apostol vorbind necontenit „dupre fire“ şi „afară de fire“ să nu ’ţi închipui că el spune de natura aceasta nestră­mutată, ci prin aceste denumiri el invedereşază ceiace este rezonabil şi cuviincios a face cinevâ, şi ceiace nu este nici cuviincios şi nici rezonabil să facă. Cele bune, ca şi cele rele, nu sunt naturale, ci sunt rezultate numai din voinţă şi intenţiune. Acum tu te gândeşte şi la dul­ceaţa vorbelor, căci după ce zice că «şi tu te vei tăiâ, dacă nu vei rămânea în credinţă» şi «aceştia se vor altui, dacă nu vor rămâneâ (stărui) în necredinţă», deo­dată trece cu vorba din posomorîre la cele mai plăcute şi termină cu aceasta, făcând să se întrevadă de Iudei mari speranţe, dacă însă ar voi. De aceia şi adaoge imediat:

„Pentru că nu voiesc ca să nu ştiţi voi fraţilor taina aceasta, ca să nu fiţi întru voi singuri înţelepţi " (Vers. 25). Sub nume de taină aici el spune de faptul necunoscut şi negrăit care cu ade­vărat că este minunat şi paradox, dupre cum şi aiurea zice: „Iată, taină voue zic: că nu toţi vom adormi, iară toţi ne vom schimbă" (I. Cor. 15, 51). Deci, care este acea taină? „Că orbire din partea lui Israil s’a făcut" zice. Aici iarăşi mustră pe Iudeu, ca să se pară că moderează pe etnic. Ceiace el spune aici este acelaşi lucru pe care’l spuneâ şi mai în urmă, că necredinţa lor nu este generală, adecă la întregul popor Iudeu, ci în parte, dupre cum zice şi în alt loc: „Iară de m’a întristat cinevâ, nu pre mine m’a în­tristat, ci din parte" (II. Cor, 2, 5). Deci, el spune aici tot aceia ce spuneâ şi mai sus, zicând: „N’a le­pădat Dumnezeu pre poporul său, pre care mai ’nainte l-a cunoscut, — şi iarăşi: „Ce dară,? s’au poticnit ca să cază? Să nu fîe!“ Aşâ şi aici el spune tot acelaşi lucru: că nu întreaga naţiune s’a sus­tras dela credinţă, ci deja sunt mulţi dintre dânşii cari au crezut, şi cari vor crede şi de acum înainte.
Apoi, fiindcă prin pasajul de care ni e vorba el a făgăduit cevâ mare, aduce ca martur şi pe Prorocul care grăieşte cele ce urmează mai jos. Cum că s’a făcut orbire în Israil, el nu aduce nici-o mărturie, fiindcă faptul eră ştiut de toţi; — însă că ii vor crede şi se vor mântui, la aceasta aduce martur pe Isaia, care strigă cu mare glas şi grăieşte: „Veni-va din Sion cel ce izbăveşte, şi va întoarce păgânătăţile dela Israil“. Acum după ce el a pus Semnul mântuirei, pentru ca nu cumvâ să atribuie cineva această zicere timpu­rilor din urmă, adaoge imediat: „Şi aceasta este lor cea dela mine făgăduinţă (aşezământ), când voiu luă păcatele lor“ (Vers. 27), zicere tot a lui Isaia, în care e vorba de viitoriu, — adecă «nu atunci când vă veţi tăia împrejur, nu când veţi aduce jărtfe, nu în fine când veţi face toate cele legiuite prin legea lui Moisi, ci când vă veţi învrednici de iertarea păca­telor». Dară dacă aceasta a făgăduit Prorocul, şi totuşi nu s’a împlinit până acum cu dânşii, căci nu s’au bu­curat de iertarea păcatelor prin botez, apoi de sigur că se va împlini în viitoriu; pentru care şi adaoge apo­stolul : „Că fără căinţă sunt darurile şi chemarea lui Dumnezeu” (Vers. 29). Şi nu numai cu aceasta îi mângâie, ci şi cu faptul deja petrecut; şi ceiace s’a pe­trecut din continuarea împrejurărilor, aceasta tocmai o pune la început, zicând aşâ: „Dupre evanghelie cu adevărat vrăjmaşi sunt pentru voi; iară dupre alegere iubiţi pentru părinţi” (Vers. 28). Ca nu cumvâ cel dintre neamuri să se trufiască zicând: «eu am stat drept, şi să nu’mi spui ce s’ar fi putut întâmplă, ci ce s’a întâmplat», priveşte cum şi prin acest pasaj îl moderează zicând: „Dupre evanghelie cu adevărat vrăjmaşi sunt pentru voi“. «Fiindcă voi aţi fost chemaţi, ’zice, de aceia dânşii au devenit mai îndărătnici şi mai iubitori de ceartă. Cu toate acestea Dumnezeu nici aşâ n’a întrerupt chemarea voastră, ci aşteaptă pre toţi cei dintre neamuri ca să creadă şi să intre în creştinism, şi atunci vor veni şi aceia». Apoi prin acest pasaj li mai face şi altă mulţămire zicând: „iară dupre alegere iubiţi pentru părinţi”, şi ce vra să zică cu aceasta? Adecă «dacă ii sunt duşmani, atunci este pe­deapsa lor; iară dacă sunt iubiţi, apoi virtutea stră­moşilor lor nu are nimic de comun cu dânşii, dacă nu vor crede». Cu toate acestea, dupre cum am mai spus, apostolul nu încetează mângâindu-i cu vorbele, ca astfeliu să’i poată atrage. De aceia el construieşte cele spuse în urmă şi cu alte idei, şi zice: „Că precum şi voi oarecând n’aţi crezut lui Dumnezeu, iară acum v’aţi miluit prin necredinţa acestora, aşâ şi aceştia acum n’au crezut întru mila voastră, ca şi ii să se miluiască. Că a încuiat Dumnezeu pre toţi întru necredinţă, ca pre toţi să’i milu­iască” (Vers. 30—32). Aici arată mai întâi chemaţi pre cei dintre ginţi, dară fiindcă n’au voit, Dumnezeu a ales pre Iudei; care fapt s’a întâmplat şi după aceasta, căci Iudeii nevoind a crede, el a chemat neamurile. Dară apostolul nu a stat aici, şi nici că sfârşaşte totul prin scoaterea lor, ci aduce vorba la aceia, ca şi ii sa fie miluiţi iarăşi. Priveşte acum câte acordă el celor dintre ginţi, dupre cum mai în urmă a acordat Iudeilor; «Fiindcă voi, zice, cei dintre ginţi, n’aţi crezut nicio­dată, apoi s’au apropiat Iudeii; şi iarăşi fiindcă aceştia n’au crezut, apoi v’aţi apropiat voi. Insă, cu toate acestea nu sunt pierduţi până în sfârşit, „Că a încuiat Dum­nezeu pre toţi întru necredinţă” zice, adecă i-a mustrat, i-a dovedit ca necredincioşi, nu ca să rămână pentru totdeauna necredincioşi, ci ca prin îndărătnicia unora să mântuiască pre ceilalţi; cu alte cuvinte pe aceştia prin aceia, şi pe aceia prin aceştia. Voi n’aţi crezut, şi aceştia s’au mântuit; şi iarăşi, aceştia n’au crezut, şi voi v’aţi mântuit. Dară voi nu v’aţi mântuit astfeliu, încât iarăşi să ieşiţi — ca Iudeii, — ci ca rămâ­nând în credinţă, să’i atrageţi şi pe dînşii la credinţă prin zelul vostru».

„O adâncul bogăţiei, şi al înţelepciunei, şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât’sunt de ne­cercate judecăţile lui !“ (Vers. 33). Aici apostolul întorcându-şi privirea la timpurile dinainte, şi cunoscând iconomia lui Dumnezeu din început şi până în timpul de faţă, prin care a fost făcută lumea, şi cugetând cum el în diferite moduri a iconomisit toate, s’a minunat de toate acestea, şi a strigat cu glas mare, încredinţând pe auditori, că vor fi numaidecât cele ce a spus. Dacă nu se vor petrece acestea, de sigur că nu s’ar mai fi minunat, şi nici nu ar fi strigat cu glas mare. Cum că este ,,adânc" el ştie; însă cât de mare şi ce fel de adâncime are, nu ştie. Aşa dară vorba aceasta este a unuia ce admiră şi se minunează, iară nu a celui ce ştie totul. Deci minunându-se şi admirând bunătatea lui, după cât i-a fost cu putinţă a mărit importanţa acestei bunătăţi, şi a proclamat-o prin cele două numiri: bogăţie şi adânc. De aceste două, deci, apostolul s’a minunat, căci Dumnezeu le-a şi voit şi le-a şi putut, şi prin cele contrare a construit altele iarăşi contrare.

„Cât sunt, zice, de necercate judecăţile lui“, adecă nu numai că sunt cu neputinţă de a fi pricepute, dară încă nici nu se pot cerca. „Şi neurmate Căile lui“, adecă iconomiile lui, căci şi acestea nu numai că nu pot fi cunoscute, dară nici măcar cercetate. «Nici eu, zice, nu am aflat totul, ci numai o mică parte, nu însă totul, căci singur el ştie ale sale». De aceia a şi adaos: „Că cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine s’a făcut lui sfetnic? Sau cine i-a dat mai ’nainte lui, şi i se va răsplăti lui“ (Vers. 34)? Ceiace el spune aici, aceasta însamnă: că el (Dum­nezeu) fiind atât de înţelept, nu este înţelept prin altul, ci el însuşi este izvorul bunurilor; şi lucrând atâtea, şi atâtea bunuri dăruindu-ni noue, nu ni le-a dat, fiind el împrumutat de altul, ci toate au izvorît dela dânsul; şi nici datorind cuivâ vre-o răsplată, ca şi cum ar fi luat ceva dela el, ci însuşi el este stăpânitoriul şi îna­inte mergătoriul tuturor bunurilor şi a binefacerilor celor nesfârşite. Aceasta mai cu samă este bogăţie: de a vărsă cu prisosinţă din ea, şi a nu avea nevoie de altul. De aceia a şi adaos imediat: ,,Că dintr’ânsul, si printr’ânsul, şi întru dânsul sunt toate“ (Vers. 36). El a aflat, el a făcut, el le stăpâneşte pe toate, căci este şi bogat, şi nu are nevoie să iâ dela altul, este şi înţelept, şi nu are nevoie de sfetnic. Dară ce spun sfetnic ? Nici nu poate cineva să ştie cele ale lui, ci numai el singur care este şi bogat, şi înţelept. Căci în adevăr că este mare bogăţie faptul de a face atât de îmbelşugaţi pe cei dintre ginţi, şi multă înţelepciune faptul de a pregăti dăscăli ai Iudeilor, pre cei mult mai inferiori decât Iudeii. Apoi după ce s’a minunat şi a admirat în deajuns bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, la urmă îi aduce şi mulţămire, zicând: „Aceiuia slava în veci. Amin“. Când apostolul spune ceva mare şi negrăit, ca şi aici, admirând sfârşaşte cu slava ce i se cade. Aceasta o face şi pentru Fiul, căci şi acolo admirând a adaos la urmă: „Dintru care este Christos dupre trup, care este preste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin".

') Partea morală. Noi trebuie a slăvi pe Dumnezeu sîrguindu-ne în faptă bună şi vieţuind cuviincios. Că nu trebuie a ne încurajâ cu succesele strămoşilor, ci cu ale noastre proprii. Cine anume sunt adevăratele rude dupre duch, şi că trebuie a imită pe Dumnezeu în toate. Despre blândeţă, şi că sărăcia nu vatămă cu nimic pe cineva, spre a face milostenii. (Veron) -fragment


Pe acesta, deci, să’l imităm, şi pretutindeni să slăvim pre Dumnezeu pentru îngrijirea ce o are de viaţa noastră, şi nicidecum să nu ne încurajăm în virtu­ţile strămoşilor noştri, ştiind foarte bine exemplul Iu­deilor. Printre noi creştinii nu este o astfeliu de înru­dire, ci înrudirea noastră este cea dupre duch. Cu chipul acesta şi Scitul devine fiul lui Abraâm, precum şi fiul lui Abraâm dupre trup devine mai înstrăinat de dânsul decât Scitul. Deci, să nu ne încurajăm cu succesele părinţilor, ci chiar de a’i avea cât de minunat pre născătoriul tău, să nu’ţi închipui că’ţi va fi deajuns aceasta spre mântuire, sau spre cinste şi slavă, dacă nu devii rudă cu el dupre modul vieţei; — precum iarăşi dacă ai un părinte căzut şi netrebnic, să nu crezi că pentru aceasta ai a fi condamnai şi ruşinat, dacă tu iconomiseşti bine pe cele ale tale. Ce poate fi mai dis­preţuit ca ginţile? Şi cu toate acestea prin credinţă iute devin prieteni ai sfinţilor. Ce poate fi iarăşi mai fami­liar ca Iudeii? Şi cu toate acestea pentru necredinţa lor s’au înstrăinat cu desăvârşire de acea înrudire. Aceia este înrudire naturală şi trebuitoare, şi în puterea ei toţi suntem rude, căci toţi suntem din Adam, şi nu ar putea unul să fie rudă mai deaproape cu altul decât celalalt, atât dupre cuvântul lui Adam şi al lui Noe, cât şi dupre cuvântul mumei noastre obşteşti — pământul, — pe când înrudirea cea dupre duch este adevărată înru­dire şi vrednică de cununi, căci ea ne desparte de cei râi şi netrebnici. Nu toţi de aici ni sunt rude, ci numai cei ce sunt deopotrivă cu noi în modul vieţei, şi nici nu numim fraţi pe toţi cari au îndurat aceleaşi scârbe ca şi noi, ci numai pe aceia cari au arătat acelaşi zel ca şi noi. Astfeliu pe unia ca aceştia Christos îi nu­meşte fiii lui Dumnezeu, iară pe cei contrari fiii diavo­lului, fiii necredinţei, fiii gheenii şi ai pierzărei. Tot astfeliu şi Timotheiu pentru virtutea lui eră numit de Pavel fiu, pe când pe fiul surorei sale nici dupre nume nu’l ştim. Căci deşi acesta îi erâ rudă de sânge, totuşi nici un folos nu’i aduceâ, pe când cel ce şi dela natură şi prin locul naşterii erâ străin — căci Timotheiu erâ cetăţan din Listra, — pe acela, zic, îl considerâ ca cel mai aproape de dânsul.