Ca să vindecăm covârşitoarea tulburare şi neliniştire a
sufletului cu privire la moarte, avem şi alte cuvinte deosebite între care şi acestea:
întâmplarea aceasta a morţii care neapărat vine asupra noastră, privindu-se cu
luare aminte şi cu dreaptă judecată, este de la sine fără osteneală, fără
durere şi fără chinuire, mai ales când din fire îşi urmează cursul ei, se
naşte, plinindu-se hotarele vieţii, şi nu se aduce asupră-ne din afară cu forţă
şi cu putere.
Împrejurările morţii înfăţişându-se
înaintea sufletului, negreşit îi pricinuiesc oarecare groază şi frică, încât
omul caută câte una, câte una şi le închipuieşte în nălucirea sa, boale
felurite şi rele, slăbiciuni, trândăvie, atonii, nevoinţe, tremu- rături,
dureri de multe feluri, simptome, toate amare, dureroase şi iuţi. Peste
acestea, şchiopătări de minte, clătiri şi uimiri, slăbiciuni de mădulare şi
amorţiri, întunecare şi orbire de simţire, scăderea tonusului, vestejire,
lipsiri şi apoi nemişcarea cea mai de pe urmă a întregului trup, înţepenirea
totală, după acestea ţărână şi cenuşe, muşte, viermi,putoare şi putrejune, curgere şi dezlegare
şi schimbare şi prefacere în pământ. Care suflet, oricât va fi de bărbat şi
viteaz, socotindu-le acestea, nu se clăteşte? Încă aici, dacă cineva ar lua
aminte lucrul cu dreapta socoteală, apoi patimile cele înşirate şi mai ales
matahalele, cele din urmă sperietoare, sunt toate neputernice, fiind că nu sunt
acestea chiar moartea, ci sunt ori înaintemergătoare ale morţii, ori următoare.
Moartea se întâmplă într-o cirtă sau
într-o clipeală nesimţită, căci într-un semn de o clipă se sfârşeşte
despărţirea sufletului celui cuvântător şi nematerial de trupul cel pământesc
şi material. Câte vin asupra omului mai înainte de momentul propriu zis, adică
bolile, chinurile, durerile, spasmurile, luptele şi celelalte: acelea sunt
toate relele vieţii pe care le sufăr de multe ori cei vii şi fără să moară; ba
cu cât sunt mai departe de moartea desăvârşită, cu atât simt durerile mai tari,
şi cu cât mai mult se apropie de moarte, cu atât le simt mai puţin, fiindcă
moartea apropiindu-se, stinge simţirea. Aşadar, dacă pentru acestea moartea
este întristătoare şi înfricoşată urmează ca viaţa să fie mult mai
întristătoare şi mai înfricoşată decât moartea, pentru că chiar naşteri ale vieţii sunt toate pătimirile amintite, iar
nu ale morţii; viaţa aduce pe acelea şi ele aduc moartea. Ele ucid viaţa,
precum puii viperei rup şi mănâncă măruntaiele mamei lor care i-a născut, şi
deopotrivă moartea le ucide şi le pierde pe acelea şi împreună cu ele încetează
viaţa. Drept aceea, viaţa noastră mult dureroasă şi ticăloasă, fiind supusă
acelor patimi, ea trebuie să ne fie ca pricină de temere şi de mâhniciune, iar
nu moartea care este sfârşitul, încetarea şi stingerea durerilor. Acest adevăr
este arătat tuturor şi neamuri întregi, chiar şi cele ce se numesc barbare,
l-au cunoscut şi l-au predicat. Tracii vechi, după cum spune Erodot în
Terpsihore, şi Caucazienii, după cum spune Strabon în cartea ll, au mărturisit
că viaţa este vasul durerilor, căci la dânşii când se năştea vreun om, în loc
să se bucure, plângeau şi se tânguiau; iar când murea cineva, ei serbau cu
cântări de fericire şi de laudă şi se bucurau. Însă cei mai mulţi, în micimea
lor de suflet, în neştiinţa şi părerea lor amăgită, judecă dimpotrivă şi
serbează cu bucurie naşterea şi începutul durerilor, şi plâng sfârşitul
vieţii şi al relelor ei. Căci dacă pătimirile vieţii sunt atât de amare şi
grele de purtat, apoi moartea — presupun ei— în clipa aceea în care vine asupra
omului, urmează a fi o pătimire mult mai amară şi mai cu anevoie de suferit,
mai mult chiar decât toate cele ce se întâmplă bietului om fiind viu. Dar câţi
socotesc şi judecă aşa, greşesc şi se amăgesc prea nebuneşte. Moartea ca o
moarte, este nălucire slăbănoagă şi deşartă, care de departe spăimântează şi de
aproape se face nevăzută. Şi ceea ce este mai adevărat, această nălucire nu
este vreo fiinţă sau vreun lucru substanţial de dinafară, ci este o simplă
despărţire a sufletului nemuritor de trupul cel stricăcios şi muritor care în
starea în care a ajuns nu mai poate fi locuinţă sufletului, şi o astfel de despărţire
a acestor două firi, după hotarele ce le-a pus Făcătorul a toate, îşi iau începutul
chiar de la însăşi naşterea noastră şi iese din pântecele maicii împreună cu
noi şi creşte câte puţin până ce în sfârşit ajunge la coacerea sa împreună cu
maturitatea trupului. Drept aceea, după un chip ca acesta, moartea, încă până
când suntem vii, se află împreună cu noi, după alcătuirea noastră stricăcioasă.
Câte ne sunt ajutătoare spre vieţuire, aceleaşi care lucrează ca să şi murim.
Aceeaşi creştere, aceeaşi hrană, mistuirea hranei, prefacerea în umezeală,
răsuflarea, deşertarea şi deosebirea celor ce se mănâncă, însăşi
respiraţia, circulaţia sângelui şi a celorlalte lichide în noi, închegarea şi
întărirea celor tari, învelirea şi aţâţarea celor dinlăuntru a măruntaielor şi
celelalte, toate acestea fiind aşezate minunat una împotriva alteia, ca nişte
lucruri pricinuitoare de viaţă şi de moarte, se fac în om oarecum
pricinuitoare şi de viaţă şi de moarte. După ce vine moartea, acelea încetează;
mai înainte de a veni ea, acelea o şi îndepărtează, până la un timp, dar apoi
câte puţin o şi pricinuiesc şi venind în sfârşit printr-însa, nu rămâne nici o
simţire, nici a acelora nici a acesteia.
Să auzim pe un nou filosof[1]
care cu mare sârguinţă a luat aminte şi cu acrivie a însemnat schimbările cele
ce se întâmplă în noi de la naştere şi până la sfârşit, înaintările vieţii
cele către moarte, prin care încă trăind alergăm câte puţin! Sporind cu vârsta
— zice acesta — oasele noastre cele groase, vinele, cărnurile, pielea şi toate
vinişoarele trupului, nervii şi toate părticelele, se întăresc, se învârtoşează,
se fac vânjoase, se usucă, se zbârcesc, toate părţile se strâng, se strâmtează,
se astupă împreună, toate mişcările se îngreunează, se slăbesc, se fac neputincioase.
Circulaţia
lichidelor se face mai rară, răsuflarea mai puţină, deşertările se prefac,
mistuirea mâncărilor se săvârşeşte mai rar şi e mai dureroasă, limfele cele
hrănitoare se împart mai puţin şi nemaimişcându-se înainte din pricină că cele
mai multe vinişoare au devenit acum vânjoase, nu mai contribuie la hrană şi
sugere; pentru aceea şi părţile cele tari de acest fel nemaihrănindu-se, se
omoară, şi cu un chip ca acesta, câte puţin, câte puţin, trupul moare, adică
lipsind în parte mişcarea şi slăbind treptat, ea se împuţinează, viaţa se
stinge cu încetul şi moartea nu e decât hotarul cel mai de pe urmă al
ţesăturii acesteia şi sporeşte treptat şi slăbănogirea şi dezumbrirea vieţii
celei mai de pe urmă, adică: moartea în sineşi nu e altceva decât o nălucă ce
nu are fiinţă — precum am zis mai sus.
Aceasta
se priveşte ca o călătorie sau ca o înaintare treptată a fireştii morţi ce vine
asupra omului, şi nu numai asupra omului, ci şi asupra tuturor dobitoacelor
şi vietăţilor necuvântătoare îndeobşte, de la cea mai mică până la elefant,
încă şi până la cele mai mari decât acesta,precum sunt peştii care se numesc chiţi (balene), care după Marele
Vasilie (în cartea Exaimeron) înnoată în mare ca nişte munţi de carne. Acelaşi
sfârşit urmează în cele mai de pre urmă şi la sadurile şi copacii pământului,
care n-au răsuflare şi simţire.
Stejarul — adaugă filosoful amintit— nu
se strică din altă pricină, decât aceea că părţile lemnului, cele din vârf, învechindu-se
şi devenind vânjoase peste măsură, şi acum prea învârtoşindu-se, nu mai sunt
primitoare de hrană. Seva care este în măduva copacului, nemaifăcându-şi
circulaţia, ne-făcându-se şi neîmplinindu-se prin vreun alt ajutor al unei
limfe, se putrezeşte câte puţin ţesătura lemnului şi se preface cu încetul apoi
copacul îşi schimbă culoarea, îşi preface organismul ce-l avea mai înainte, şi
în sfârşit se schimbă în putregai şi praf. Asemenea se întâmplă şi la oameni,
după plângerea Proorocului Ieremia (Cap. IV, st. 8): «Închegatu-s-a pielea lor
peste oasele lor, uscatu-s-a şi s-a făcut ca un lemn».
Şi din toate acestea filosoful încheie că: pricinuirile
stricăciunii noastre nu sunt prea mult despărţite de pricinile cele ajutătoare
ale alcătuirii spre viaţă care se află în noi, ci sunt de nevoie până la un timp, şi rezultatul
dintr-însele, morţii, se întâmplă neapărat, ca un lucru ce este al firii
acesteia şi al firii noastre. Că prin acestea ne îmbolnăvim precum şi vieţuim,
despre aceasta a vorbit un filosof vechi, de unde şi Buffon a filosofat despre
ceea ce am zis mai sus. «Cu neputinţă este», zice el în acel loc, «a depărta
omul de la sine sfârşitul care este sortit, precum este cu neputinţă a
strămuta şi a strica legile firii». Ideile acelea pe care unii oameni stricaţi
în fantezia şi visurile lor le-au plăsmuit, că adică este chip ca prin oarecare
buruieni şi doctorii ori prin alte chipuri vindecătoare să se facă vecinică
viaţa omului. Aceste idei trebuie a se şterge împreună cu cei ce le-au
plăsmuit, căci ele au crescut necuviincioasa iubire de sine în unii oameni şi
această nesocotită iubire de sine i-a făcut să fie încredinţaţi în lucrurile
cele cu neputinţă şi să se îndoiască de lucrurile cele adevărate şi
încredinţate.
Deci,
dacă moartea este urmarea neapărată a acelor înrâuriri care înfăptu- iese, şi
spre alcătuirea vieţii şi spre stricarea ei, dacă aceasta e o patimă oarecum împreunată cu starea firii noastre, o patimă de nevoie şi cu neputinţă a nu se
întâmpla, patimă nescăpată şi cu neputinţă pentru cel viu de a trece sau a o
depărta mai încolo de hotarele ei; dacă în sfârşit aceasta este patima cea mai
de pre urmă, şi ca o pecetluire a tuturor celorlalte patimi ale vieţii
acesteia şi, ca să mai adăugăm, o patimă fără chinuire şi fără durere căci,
când vine asupră-ne, atunci lipseşte simţirea, atunci pentru ce să mă împuţinez
atât cu sufletul, să mă mâhnesc şi să tremur, murind de frică încă înainte de
a muri? De cuviinţă este a aştepta acest sfârşit cu suflet viteaz până ce va
ajunge, supuindu-mă hotărârii Celui ce m-a zidit şi m-a ţinut viu, care a pus
hotarele după a Sa Pronie: când să mă nasc, cât să viez, cum şi când să ies din
viaţă? În loc de a mă mâhni, cu drept cuvânt este să cânt împreună cu Sf. Grigorie
de Nazianz, cu bună cunoştinţă şi cu mulţumire sufletească: «Din mormânt ieşind, la
mormânt iarăşi merg»[5]. Aşadar, aceasta e cântarea cea adevărată pe care cât vez
trebuie s-o am des în gura mea.
De la mormânt mă mut la mormânt. Un
mormânt mi-a fost pântecele maicii mele, care m-a purtat nouă luni; celălalt
este pântecele pământului, care mă aşteaptă să mă primească şi să mă ţie. Când
m-am ivit din acela am plâns, şi acum iarăşi când mă plec către acesta cu
aducerea aminte, iată eu ticălosul mă tânguiesc şi plâng. Dar lacrimile mele
cele dintâi, cu adevărat au fost lacrimi de simţire şi aveau oarecare pricină,
căci din căldura cea lină a uterului care mă încălzea, m-am mutat deodată în
răceala neobicinuită a aerului din afară, de care răceală trupu- şorul meu de
prunc, fraged şi delicat, a început a se iuţi. Iar lacrimile cele de al doilea
sunt lacrimi de o goală împuţinare de suflet şi de nesocotinţă, fiindcă uit
pătimirea vieţii, care neîncetat mă zoreşte, înghesuindu-mă, fără a dobândi
doritul repaus, şi acestea sunt lacrimi de nesimţire, fiindcă în însuşi ceasul
morţii simţirea n-are nicidecum loc. Dar să auzim şi despre aceasta
vorbind iarăşi pe acelaşi filosof Buffon: «Când mai
întâi se uneşte sufletul nostru cu trupul în viaţă, simţim oare vreo îndulcire
covârşitoare, ori vreo bucurie şi veselie vie? Nu. Unirea aceasta se face fără
s-o simţim; apoi şi despărţirea urmează iarăşi a se face în noi în chip nesimţit. Ce cuvânt ne înduplecă
a crede că despărţirea sufletului de trup nu poate a se întâmpla fără vreo mare
simţire a durerii şi a chinuirei? Ce poate? Ce poate să pricinuiască o chinuire
ca aceasta? Oare chinuirea aceasta şade în suflet ori în trup? Chinuirea
sufletului nu se naşte de aiurea, fără numai din cugetare. Chinuirea trupului
este totdeauna potrivită cu slăbiciunea ori cu puterea simţurilor. În ceasul
morţii fireşti, trupul este mai neputincios decât oricând; deci, atunci, ori
nicidecum, ori foarte puţin simte durerea.
Urmează într-adevăr feluri de simptome
înainte mergătoare ale sfârşitului vieţii, precum am spus mai sus; dar cei
mulţi răbdându-le şi pe acestea de multe ori cu îngăduire până când sunt vii,
vrând sau nevrând îşi îngreunează tulburarea sufletului lor şi în alt chip
plăsmuindu-şi prin fantezie nu numai oarecare chinuri covârşitoare şi dureri
prea iuţi — care nu au loc chiar în ceasul morţii când cel ce moare îşi dă cea
din urmă suflare —, ci închipuindu-şi încă şi patimile acelea ce se întâmplă
leşului după ce i-a lipsit răsuflarea, după moarte, cum de pildă am numi:
scurgerea, putrejunea şi viermii şi altele ca acestea, care lucruri rele nu sunt chiar ale celui ce a murit,
pentru că cel ce a murit nu mai este, şi nefiind, nu mai simte. «Că celor morţi
nu li se adaugă trudă şi nici o durere nu se atinge de dânşii».
Ciudată nesocotinţă! Cum s-o numesc? Ieşire din minţi, vrednică
de lacrimi ori de râs? Şi o astfel de socotinţă greşită a mustrat-o Socrate
faţă de Axioh, tatăl lui Cliniu, despre care am spus mai înainte în dialogul
lui Socrate cu Axioh. «Una împotriva alteia grăieşti, o Axioh — zicea Socrate —
şi pre sineţi te amărăşti şi împleteşti fără socotinţă şi fără ştiinţă pe cele
împletite, şi totdeodată te şi întristezi, că prin moarte te lipseşti de
simţiri şi iarăşi te temi că moartea îţi aduce nesimţirea celor întristătoare.
Prea iute te cutremuri pentru ducerea sufletului, adică pentru lipsirea minţii
şi îi dai fiinţă acestei lipsiri simţitoare».
Dar aici
însemnează, înţelepte cititorule, că acest cuvânt nu este al vreunui om dintre
ucenicii lui Epicur - măcar că şi Epicur între multele
dobitocii ale învăţăturii sale, că adică trupul şi sufletul este unul
şi acelaşi, mărturiseşte şi aceasta cu bună socotinţă, cum că deslegându-se
trupul omului, el nu mai simte, iar că ceea ce nu se simte, nu poate să ne fac nimic. De asemenea,
cuvântul nu este nici al vreunuia din filosofii care făgăduind
nematerialnicia sufletului omenesc, îl socoteau muritor, şi deci credeau în
nimicirea desăvârşită a fiinţei omeneşti. Căci asemenea filosofi caută să
şteargă, cu un chip ca acesta, sau să răpească din sufletele celor vii, frica
de moarte, scoţând astfel răul prin rău, întărind răul cel mic şi măsurat cu
răul cel mai mare şi mai cumplit; sau mai drept zicând, înlocuind răul care
nu este nicidecum, cu răul cel mai mare din toate relele şi care nici n-are
asemănare. — Ci cuvântul sau silogismul propus este al lui Socrate şi al lui
Plafon, al bărbaţilor celor minunaţi, care deşi trăiau în mijlocul păgânei
desidemonii52, se sârguiau mai mult decât toţi cei ce au filosofat
vreodinioară, să dovedească nematerialnicia şi nemurirea sufletului omenesc
cuvântător. Deci şi socotinţa lor era că sufletul şi după dezlegarea de trup
prin moarte, este tot viu, şi că fireşte după a sa fiinţă este nedezlegat şi
nemuritor, şi deci patimile cele de acest fel nu se ating nici de cum de el. Apoi şi simptomele cele dureroase şi chinuitoare, câte le
cearcă şi le simte sufletul cât timp se află împreunat cu trupul cel întreg şi
sănătos, după ce sufletul se slobozeşte de locuinţa sa vremelnică, nu le mai
simte nici trupul, nici sufletul. Acele dureri le simte cel viu care este
sănătos şi tare în putere, iar cel ce moare abia le simte; şi cel ce este mort
nu le simte deloc. Nici un cuvânt dar nu ne dă voie să grămădim asupra morţii
nişte cuvinte rele şi să atribuim ei şi cele întâmplate nouă în viaţă înainte
de ea şi pe cele ce ne vin când se apropie ea, fiind noi în pat, şi pe cele din
urma ei când noi suntem în mormânt, şi astfel să bem mai înainte amărăciunea
acestui pahar greţos şi nesuferit, mult mai amar şi mai nesuferit decât este
el în realitate.
Omule nesocotite! Pentru ce te îngreuiezi? Pentru ce creşti în zadar frica morţii cu nălucitoarele tale
închipuiri şi cu presupuneri fără niciun folos? Pentru ce plăsmuieşti cu nişte
îngroziri de moarte, nu numai patimile întâmplate vieţii tale, care acum au
trecut, ci şi acelea care vor fi sfârşitul tău ce urmează, care când se fac,
sunt pentru tine ca şi cum nu s-ar face? Ascultă şi pe cinicul filosof Diogene,
care întrebat fiind de oarecine dacă este rea moartea, el a răspuns: «Cum să fie rea, căci ea de faţă fiind, noi
nu simţim!»
Poţi să numeşti rău lucrul acela care,
când se duce, nici tu nu pătimeşti ceva din pricina lui, nici când s-a dus nu
simţi nimic? Ascultă şi pe alt filosof, pe Anaxagora; şi acesta închipuia nesimţirea din vremea morţii cu nesimţirea
din somn şi cu nesimţirea mai înainte de naşterea omului; el mai spunea că două
sunt învăţăturile morţii: vremea mai înainte de a se naşte şi somnul.
Ceva de acest fel spunea Ubenus poetul, într-o epigramă a sa:
Si somnus nihil
est nisi mors, nil mors nisi somnus
Quo plus în
vita dormio, vivo minus;
Infanti
nondum nato par omne futurum,
Judico defuncto praeteritum que seni.
Tollito praeteritum de vita, toile futurum
Quamtilum vitae, quod tibi restaterit.
Adică: Dacă
somnul nu este altceva decât moartea, nimic altceva nu este şi moartea decât
somnul. Cu cât voi dormi în viată mai mult, cu atât voi vieţui mai puţin;
pruncului nenăscut îi este indiferent viitorul, precum celui mort trecutul.
Dacă vei lua vieţii trecutul şi viitorul (fiindcă ea este numai în momentul de
faţă), câtă va mai fi viaţa rămasă ţie!
Când dormi greu, ce simţi? Nimic. Dar mai
înainte de a te naşte, ce simţeai?
Cu totul nimic. Deci, după toate relele
acelea despre care ziceam mai sus, aceeaşi nesimţire o vei avea, o omule, pe
care o ai când dormi şi pe care o aveai şi mai înainte de naştere.
Drept aceea, prea potrivit acelaşi poet arată prin altă epigramă
către acela care l-a întrebat câţi ani de viaţă numără nici unul.
Saepe rogas, quot habeas annos?
Respondes nullas. Quomodo?
Quos hăbui non habeo.
Adică: Adesea întrebi: câţi ani ai? Răspund: nici unul.
Pentru ce? Pentru că pe cei ce i-am avut, nu-i am acum.
Şi voieşti, o prietene, să afli
adevărul? Adevărul este acesta: Anii vieţii, câţi au trecut, câţi încă nu au
venit, se strâmtorează şi se sting împreună într-o clipeală; aceia au fost,
aceştia poate vor fi; nici acei trecuţi, nici aceşti viitori nu sunt, fără
numai timpul de acum, numai o monosilabă, o distanţă scurtă. Şi nici acest acum
încă nu este sigur pentru tine, când mintea ta se rătăceşte la altceva afară de
tine, sau când dormi adâncit. Această învăţătură a propus-o şi Socrate
când întărea pe Axioh, ca să sufere cu netulburare şi cu netemere moartea ce se
apropia; apoi în viaţa lui Dracon şi a lui Christenus zicea: «Nici un rău nu era pentru tine, căci mai întâi
nici n-a fost ca să te fi putut întâmpina răul; de asemenea nici după
sfârşitul vieţii nu-ţi va fi, căci nu vei avea nici o fiinţă asupra căreia să
se îngrămădească răul. Drept aceea, pre tot bârfitorul care învaţă dezlegarea,
topirea, putrezirea, mucezirea, viermii, ş.a., depărtează-l de la tine; căci
dezlegându-se odată plămădirea fiinţei tale şi sufletul aşezându-se în locul
său, iar trupul cel rămas fiind şi necuvântător, nu este omul»[1].
Dar vei zice: Dacă acest bârfitor, numit aşa de
Socrate, adică, dacă grozăviile ce urmează după sfârşit, ca unele care nu sunt
simţite la cel ce s-a sfârşit, nu se cade a tulbura şi a înfricoşa pe oameni,
aducându-şi aminte de moarte, dar patimile celelalte, atâtea şi atâtea care îi
muncesc şi îi ticăloşesc mai înainte, fiind încă vii şi înainte de a se sfârşi,
cum să nu le pricinuiască mare temere şi frică? Cum să nu-i facă să tremure,
gân- dindu-se la moartea care urmează după acestea, ca la vârful cel mai greu
al patimilor, care este mai înspăimântătoare decât toate câte le simt, fiind
încă vii?
La aceasta răspund eu cu totul dimpotrivă şi mă întind şi zic că
mai ales patimile acestea cercate mai înainte, trebuie să împuţineze frica de
moarte şi să nu facă pe cei pricepuţi şi înţelepţi a socoti moartea ca o
patimă atât de grea şi urâtă. Pentru ce? Pentru
aceasta: că însăşi moartea este şi se face cea mai de pe urmă stingere a
patimilor de felul acesta, atât de cumplite, şi ca o scăpare a omului de dânsele.
Aşa prea cu adevărat adaug pentru aceasta că socoteala
nenumăratelor ticăloşii şi răutăţi ale vieţii acesteia trebuiau, mai ales
omului care are minte şi judecă bine, să o arate pe moarte, de nu poftită şi
dorită, cel puţin nici atât de întristătoare şi cumplită şi vrednică de scăpat;
de nu vrută, nici iarăşi cu totul nevrută, după cum sfătuia poietul
acela: Culpa est velle mori, culpaque noile mori quei54 adică: bine
este a voi să mori şi bine este a nu voi să mori. Deci ea nu trebuie să fie
pricinuitoare de atâta temere şi tulburare covârşitoare, ci dimpotrivă, mai
mult ca un motiv de oarecare mângâiere şi ca o făptuitoare de odihnă. Te întristezi şi te tânguieşti, muritorule, că trăind ai
suferit multe şi suferi încă?
Apoi îngăduie şi aşteaptă şi pe cea mai de
pe urmă, nu ca pe un rău ci mai ales ca pe un bine, fiindcă moartea are să te
slobozească de acelea şi pentru aceasta împuţinează-ţi întristarea, mai
micşorează-ţi frica, linişteşte-ţi tulburarea inimii tale, aducându-ţi aminte
că nu vei suferi totdeauna şi fără sfârşit cele de acest fel. Pentru ce? O
ştii, şi nu poţi a te îndoi de aceasta: pentru că mori.
Şi, cu adevărat, mare putere are socotinţa
mult pătimitoarei, mult ostenitoarei, mult dureroasei şi prea amărâtei stări a
vieţii acesteia, pentru a face pre om cu suflet bun, netulburat şi răbdător în
aducerea aminte de moarte. Ce viaţă, vai! Este viaţă
aceasta? Înotăm, ticăloşii de oameni, cu o mică corabie putredă şi învăluită
din toate părţile, precum este ticălosul şi neputinciosul trupul acesta pe care
îl purtăm; înotăm ca într-un noian lat şi prea întins şi mult tulburat şi sălbatic,
iar năvălirile şi iuţimile patimilor suflă împrejurul nostru în chip cumplit
din toate părţile, şi nu ştim cum ori unde va ajunge, în sfârşit, această
luntre ticăloasă. Fumegarea şi întunecarea neştiinţei ne acoperă de jur
împrejur cu un nor gros şi întunecat şi orbeşte vederea minţii noastre şi nu
vedem încotro se întoarce vârful luntrii şi unde coada.
Ameţelile, întreitele valuri, furtunile ne-statorniciilor şi ale răsturnărilor,
apoi şi primejdiile vieţii, ne zbuciumă din toate părţile şi ne clătesc şi nu
putem a ne întări către nici un adevăr, nici a căpăta cât de puţin odihnă şi
linişte şi popas. Un val ne împroaşcă şi ne aruncă în celălalt val, şi
izbiturile valurilor furioase grămădite, unele peste altele, urmează neîncetat
şi necurmat. Valul acela, vai! a trecut; cel după acesta, ah! se apropie;
acesta iată ne cuprinde; acela, vezi-l, mai că a ajuns; cel de dincolo vine;
celelalte, o, câte, câte! ne îngrozesc de departe. Care este oare valul acela
ce va să ne înghită în sfârşit? Viforul din ceas în ceas creşte şi se
întăreşte, marea se înalţă acolo până la ceruri, aici deschide prăpăstii adânci
până la fund; care oare va fi sfârşitul nostru? Poate volbura să ne soarbă în
adâncul mărei? Ori vârtejul să ne târască? Ori talazurile mării să ne răpească
şi să ne arunce pe munţii veşniciei? Ori cealaltă stâncă va opri clătirea cea
nesuferită a luntrii noastre, ori stânca ce se iveşte înaintea noastră? Ori
piatra ascunsă mai departe care abia se vede între valuri, are să zdrobească
şi să strice câte puţin acest nenorocit vas cu care ne înviforăm? Doamne,
mântuieşte-ne, că pierim!...
Care suflare blândă şi îndurătoare ne va
scăpa de atâtea primejdii? Sau care dreaptă iubitoare de oameni şi mântuitoare
se va arăta ca să ne îndrepteze la liman? Dar şi care este limanul acesta de
trei ori dorit? Care altul, dacă nu moartea?
Desigur, moartea este limanul acesta,
moartea, pentru că ea aduce dorita odihnă şi liniştea desăvârşită, ea aduce
ticălosului om deplina slobozire de pământeasca răutate şi-l smereşte. Aceasta
îl izbăveşte de multe rele şi patimi, pe care, de ar fi vieţuit mai mult, urma
de aici înainte să le mai facă sau să le mai pătimească. La aceasta ne
încredinţează, împreună cu toţi ceilalţi de Dumnezeu purtători părinţi, şi
Marele Vasilie (în epistola l0l) unde numeşte moartea liman şi dar ales şi
vrednic de dorit. Deci, pentru om este prea bună moartea, căci se linişteşte de
relele ce urma a le face şi a le pătimi. Căci ceea ce este pentru înotători
limanul cel lin, aceea este moartea pentru cei ce se învăluiesc aici; ducerea
şi strămutarea de aici dincolo este scăparea de toate necazurile. Şi ce vom
zice de Vasilie şi de ceilalţi Sfinţi Părinţi, de purtătorii de Duh şi
cugetătorii de cele cereşti? Şi chiar păgânii cei orbiţi întru
întunecarea păgânătăţei au cunoscut şi au mărturisit moartea ca un liman de
odihnă şi de siguranţă. Şi, pe lângă ceilalţi, Sotadie acela, între multele şi
relele sale bârfiri, a zis şi acest adevărat şi înţelept cuvânt: «Limanul
tuturor oamenilor este moartea»[2], încă şi toţi
ceilalţi câţi au socotit cu pricepere mulţimea relelor care însoţesc viaţa
aceasta plină de osteneli şi suspinuri, au mărturisit cu un glas că e departe
moartea de a fi răul cel mare şi înfricoşat, precum o numesc unii fără
socoteală şi nebuneşte, ci că, dimpotrivă ea este un mare doctor şi doctor nu
numai de neputinţele şi boalele relei alcătuiri şi ale nemistuirii, după cum
zicea tragicul Sofocle: «Ci să fie moartea cel mai de pre urmă doctor de
boale», dar încă doctor şi de felurite întâmplări şi de alte rele lucrări şi în
scurt de toate necuviinţele, după cum zicea Eschil: «Singură tu eşti doctorul
relelor nesuferite». Şi de este adevărată aceasta precum şi este cel ce se
tulbură peste măsură şi se întristează că în sfârşit o să moară nu este
asemenea cu un plutaş care primejduindu-se a se afunda, fuge de liman, ori ca un bolnav ce se munceşte
de chinurile boalei sale şi se leapădă de doctor? Dar omul înţelept şi
bine-cugetător nicidecum nu cade într-o nebunie şi nesocotinţă ca aceasta, ci
cugetă şi grăieşte cu totul din potrivă.
Fiindcă se ştie că viaţa aceasta este
însoţită de nenumărate rele, este nevoie ca omul, cât timp trăieşte, să le
încerce pe toate acestea, şi, aşa zicând cât este viu el trebue să sufere multe
rele. Căci chiar cele bune care se pare că le dobândeşte uneori, şi acelea sunt
adeseori amestecate cu oarecari dureri. «Nici un bine nu este neîmpărtăşit de
răutate», căci chiar asupra dulceţii diferitelor bunuri se adaugă totdeauna şi
amărăciunea oarecăror întâmplări mâhnite. «Între veselii se amestecă
mâhniciunea şi în sfârşit bucuria vine în plâns», aşa că de multe ori amărăciunea
de aici covârşeşte dulceaţa de acolo, şi mai mult ne întristăm decât ne desfătăm.
Într-un cuvânt: fiindcă viaţa şi mâhniciunea sunt strâns înrudite şi nedespărţite,
precum a socotit Menandru că «întristarea şi viaţa sunt cu adevărat rudenii»,
apoi ce temei deajuns poate propune omul ca apărare împotriva nemăsuratei şi
covârşitoarei mâhniciuni cu care prevede moartea, ca un liman al înfricoşatei tulburări şi ca un doctor al
boalei ce-l stăpâneşte şi cumplit îl chinueşte, venind asupra lui? Nici unul.
Dar eu nu aflu altă pricină a neîntemeiatei zădărnicii şi a
tulburării şi temerii de moarte, decât aceasta: Că omul când îşi aduce aminte
de moarte o primeşte ca pre o înfricoşată afundare şi nu cugetă totodată la
alăturarea izvoarelor din care izbucnesc apele cele amare ale feluritelor
întristări şi răutăţi care înconjură viaţa aceasta şi o afundă. Care izvoare,
în scurt, sunt acestea:
Izvorul cel dintâi se naşte din fireasca alcătuire şi amestecare
a trupului omenesc din care negreşit izvorăsc osebitele ticăloşii şi nevoi,
ostenelile şi obosirile, supărările şi neplăcerile, chinurile şi durerile,
patimile cele de multe feluri, din a căror înaintare şi întindere urmează
căderea în stricăciunea desăvârşită şi în desfacere. Pentru aceasta şi
Dumnezeiescul luminător al Nazianzului, Grigorie, cânta stihul acesta: «Din
mormânt... la mormânt». «Viaţa mea», zicea el, «nu este
alta decât un necurmat şi nesfârşit drum pe care umblu din adâncurile
pântecelui fără de lumină, care m-a născut, către adâncurile întunecatului mormânt
care mă aşteaptă». Apoi, neîncetat se tânguie, mărturisind că, şi vieţuind încă, răsufla murire. «Vai mie», zicea acelaşi Părinte, «că mă strâmtorez în
viaţă, şi ce e mai mult, o mare parte a vieţii a trecut; aceasta o ştiu şi mort
răsuflu»!
Şi dintre înţelepţii cei din afară, chiar Platon lăudând spusele
lui Euripid, zicea: «Şi cine ştie de nu este viaţa moarte,
iar moartea viaţă şi noi cu adevărat, poate, trăind am murit». De unde
se vede, că aceste două rostiri, cea dintâi adeveritoare iar cea de a doua
tăgăduitoare, vădesc minunat susţinerea noastră. Căci
vieţuind cât timp răsuflăm, cu adevărat suntem vii; dar totodată şi multe
pătimind, neîncetat, oarecum, murim în fiecare zi şi ceas prin
schimbările, pornirile, prefacerile, adăugirile, scăderile şi curgerile ce
neîncetat ni se întâmplă nouă în viaţa mult pătimaşului trup; şi celelalte
nenumărate căderi şi stricăciuni şi răutăţi fac să ni se întâmple moartea fără
să ne aşteptăm, după zisa numitului poiet: «Din clipă
în clipă murim şi respirăm moartea».
Al doilea izvor al ticăloşiei noastre se
naşte din tulburarea şi nestatornicia patimilor sufleteşti care se ridică în
noi şi din dorinţele şi poftele noastre care iarăşi se nasc în noi nenorociţii;
fumurile iubirii de slavă, ale mândriei şi ale trufiei,
ghimpii zavistiei, ai prigonirii şi ai gâlcevii, aprinderile mâniei, ale
urgiei şi ale pizmei, facerile înverşunărilor neastâmpărate şi ale poftelor
trupeşti; nesăţioasele şi neîndestulatele însetări ale iubirii şi ale lăcomiei
de avuţii; ocupaţiile cele multe în speculaţii şi iscodiri, îngrijirile şi gândurile
supărătoare, tulburările cele din lăuntru şi neastâmpărările inimii, scârbele,
pornirile şi întristările pentru cele ce nu s-au împlinit după voia şi pofta
noastră, bătăile de inimă, spasmele, extazele şi nălucirile pentru cele ce au
trebuinţă de cercetare, nelămurirea, nepriceperea şi încurcătura în cele ce
sunt grele pentru ştiinţă, neţinerile de minte şi întăririle celor trecute,
necunoştinţa şi neştiinţa completă pentru cele ce vor să fie, nădejdile,
disperările, îndelungatele şi nemărginitele aşteptări şi trageri de nădejde,
temerile şi celelalte, luptele, părerile, ambiţiile, legile: toate acestea
sunt rele suprapuse firii, pe care un poet de comedie le numea nu comice sau
de râs, ci tragice şi căşunătoare de suspinuri.
Al treilea izvor al răutăţii, este, în
sfârşit, nestatornicia celor ce se întâmplă în lume, pe care o obişnuim a o
numi noroc, ori întâmplare şi caz al împrejurărilor,ori, altminterea, ursită soartă sau
predestinaţie: toate numiri deşarte şi zadarnice ale unui lucru neştiut. Din
acest izvor se varsă nenorocirile vieţii, daunele, furtişagurile, răpirile,
jefuirile, silniciile, ocările, defăimările, batjocurile, înjurăturile,
atacurile, luările în râs, hulele, pârile, clevetirile, vrăjmăşiile, vânzările,
amăgirile, înşelările, prigonirile, despărţirile, înstrăinările, fugile,
pribegirile şi alte nenumărate felurite şi cumplite pericole şi ispite. Apoi
primejdii pe pământ, primejdii pe mare, în locuri locuite şi nelocuite, între
duşmanii vederaţi şi între prietenii nevederaţi, între fraţii falşi şi între
stăpânitorii tirani şi nelegiuiţi, între căpeteniile crude şi neomenoase, între
supuşii neascultători şi necredincioşi şi altele de soiul acesta care nu se
pot număra.
O astfel de viaţă înconjurată de toate
cele zise nu ştiu cum s-o numesc: vieţuire amestecată cu moartea, ori moarte
amestecată cu viaţă? Să auzim şi pre fericitul Augustin cum a zugrăvit-o.
«Viaţa aceasta este ostenicioasă, dureroasă şi stricăcioasă, este plină de
toată amărăciunea, este domnitoarea celor rele şi slujitoare înjosirilor,
este viaţa în care lichidele o umflă, durerile o
slăbesc, arşiţele o usucă, suflările vântului o îmbolnăvesc, mâncările o îngreuiază, nemâncările
o topesc, odihna o moleşeşte, scârbele o prăpădesc, grijile o strâmtorează,
răsfăţarea o tâmpeşte, bogăţia o îngâmfează, sărăcia o smereşte, tinereţea o
înalţă, bătrâneţea o gârboveşte, boala o sfărâmă, mâhnirea o chinueşte,
diavolul o pândeşte, lumea o măguleşte, în care trupul se desfătează, sufletul
se orbeşte, omul întreg se tulbură. Iar după acest fel de rele atât de mari,
viind moartea asupra omului, îl ia în primire şi pune capăt desfătărilor lui
deşarte, aşa că, încetând acela de a mai fi, numai rămâne nici o părere că ele
au fost cândva».
Şi după toate relele cele de acest fel şi
aşa de mari, năvălind moartea, moşteneşte şi pune capăt deşartelor desfătări,
încât încetând ele de a mai fi, nu mai rămâne nici o amintire de dânsele că au
fost cândva.
Deci, omul scrutându-şi cugetul său şi
fiind încredinţat că atât cât timp trăieşte, este supus tuturor celor zise şi
neîncetat cade din unele în altele, poate oare să socotească viaţa aceasta ca
pe un bine atât de mare, atât de dulce şi prea dorit, încât să i se nălucească
şi să judece ca un rău prea cumplit şi cu totul nesuferit moartea prin care
are să scape, în sfârşit, de relele cele atât de multe şi
de cumplite? Cu adevărat, de va avea minte şi simţire, nu va cugeta astfel.
Aceste rele nenumărate care însoţesc viaţa aceasta de rând, socotindu-le bine
înţeleptul Platon (în Gorgias), nu le găsea mult mai uşoare decât însăşi
moartea, de unde făcând etimologia prea ticălosului trup pe care îl purtăm
fiind vii, zicea prea potrivit, că el s-a numit Scolia (trup) pentru că ne este
Scolia, adică trupul ne este nouă un mormânt, ori îngropare şi însemnare
doveditoare prea arătată de murirea noastră. Asemenea încă, după această idee
a lui Platon, şi platonicul Temist numeşte acest trup legătoare, pentru că
într-însul se ţine sufletul oarecum legat. Şi după o apropiată asemănare, chiar
şi noi putem zice că pentru aceasta viaţa noastră s-a
numit trai, fiindcă într-însa sufletul se trage şi oarecum se ţine cu silnicie.
Pentru aceasta şi ziua naşterii omului s-a numit ca un început de ne voinţe
sau de ticăloşii, ca şi ziua sfârşitului. În urmă s-a numit zi de naştere aceea
a morţii căci ne renaştem prin ea într-o altă viaţă mai deplină şi mai bună,
întru care se împart cununile nevoinţelor şi darurile bogate la cei ce după cuviincioasă
vrednicie şi după Dumnezeiasca plăcere şi-au isprăvit nevoinţele luptelor celor de pre pământ. Oamenii cei înţelepţi şi cu minte întreagă cumpăneau lucrul
ca şi cu o cumpănă, şi punând într-o parte a cumpenei toate relele amintite
ale vieţii acesteia pământeşti iar în cealaltă parte punând moartea care le
curmă pe toate, au aflat partea dintâi mai nesuferită şi mai grea, iar partea a
doua, adică moartea, au aflat-o mult mai suferită şi mai uşoară.
Neoptolem vedea moartea ca pe un duşman, însă alăturând-o cu o
astfel de viaţă, o judeca a fi preferabili. Euripid chema pe moarte ca o
scăpare de relele ce vin asupră-ne, şi Teogn socotea că este o fericire ca
omul, îndată ce se naşte din pântecele maicii sale, să treacă în sărurile
pământului, a mumei noastre comune. Şi ce să zicem de alţii? Neamuri întregi de oameni, popoare multe şi numeroase aveau
astfel de părere publică despre moarte, precum Etruscii, Caucazienii, Tracii şi
alţii.
Toţi aceştia, păgâni fiind, adică fiind
rătăciţi în întunericul păgânătăţii, povă- ţuindu-se de fireasca cunoştinţă,
văzând şi cercând nemărginitul şir al răutăţilor şi al necazurilor de care
toată viaţa omului de pretutindenea este învăluită, înviforată, înconjurată şi
atacată, au aflat-o doar pe aceasta singură, adică pe moarte, ca o doctorie tare
şi vindecătoare. Drept aceea, se socotea ca dar mare şi vrednic de
însemnat dat omului de zei; ba se spune şi de oarecare muriri trimise de zei
celor plăcuţi, ascultându-le prin aceasta ruga lor din inimă. Agamid şi Trofonie,
ctitorii capiştei din Delfi, au cerut de la zei, spre răsplătirea cinstirei şi
pentru osteneala şi cheltuiala lor, un dar oarecare. Şi ce credeţi că au luat
? Ca să adoarmă de veci. Şi dormind ei, nu s-au mai sculat56.
Se istoriseşte iarăşi că doi
fraţi: Cleovis şi Kiton, fiii preotesei din Argos, neavând o pereche de boi,
s-au înjugat ei şi au tras pe bătrâna lor mamă care şedea în coş, până la
templu, unde urma a se săvârşi jertfa. Rugăciunea mamei lor, făcută din inimă,
a fost ascultată, căci în noaptea viitoare culcându-se amândoi, nu s-au mai
sculat. Rugăciunea mamei fusese ca să dăruiască zeii fiilor ei orice va fi mai
bun din bunătăţile pământeşti, şi zeii le-au dăruit moartea. Asemenea şi despre
Amfieran ne spun poeţii că mult îl iubeau zeii şi, ca dovadă a iubirii deosebite a zeilor, aduce faptul că tânărul Amfieran murind, nu a ajuns
să îmbătrânească. De la care se vede că şi Menandru a luat cunoscuta sentinţă
că, pre cel ce-l iubesc zeii, moare de tânăr. Deşi
aceste povestiri sunt nişte fabule plăsmuite, însă învăţătura lor e prea
adevărată, adică moartea care vine asupra omului, departe de a fi lui
vătămătoare, este dimpotrivă un dar mare şi o deosebită binefacere a iconomiei
pe care o are Dumnezeiasca Pronie. Iar această învăţătură pe care
înţelepţii neamurilor au cunoscut-o şi s-au sârguit a o întări prin amintitele
fabule, desigur au luat-o învăţându-se din Dumnezeieştile şi sfinţitele noastre
Scripturi, pe care înţelepciunea solomonică au predicat-o, zicând: «Plăcut lui
Dumnezeu făcându-se, s-a iubit, şi vieţuind între păcătoşi, s-a mutat. S-a
răpit ca nu cumva răutatea să schimbe înţelegerea lui, ori vicleşugul să
amăgească sufletul lui. Săvârşindu-se întru puţin (timp), a plinit ani
îndelungaţi, că plăcut era Domnului sufletul lui; pentru aceasta s-a luat din
mijlocul răutăţii»[1].
Vezi, dar, dacă cei ce au vieţuit în
mijlocul întunericului, au văzut adevărul acesta şi desăvârşit s-au
încredinţat, încât le-au închipuit în mitologiile lor, cu atât mai mult
adevăraţii şcolari ai prea înaltei înţelepciuni a adevăratului Solomon, sunt
datori a-l mărturisi şi a-l împlini cu lucrul, povăţuiţi fiind de insuflatele
de Dumnezeu Scripturi, după care făgăduiesc că sunt fii ai luminii şi fii ai
zilei, ca unii ce s-au luminat prin credinţă. Mai ales, creştinii căutând la
moarte, nu se cuvine a cugeta ca înţelepţii cei străini, adică să nu socotească
numai relele firii şi ticăloşia vieţii mult chinuită şi supusă schimbărilor şi
stricăciunilor şi nenumăratelor patimi, ca singurele rele care se zic şi sunt
rele de certare şi de pedeapsă, nefiind, de fapt, chiar rele; ci pe lângă
acestea şi mai mult decât acestea se cuvine să se gândească creştinii la
relele care se nasc de-a dreptul din însăşi dispoziţia sufletului omenesc,
adică la acelea care atârnă de voinţa şi alegerea omului, precum sunt crimele,
nelegiuirile şi călcarea Dumnezeieştilor porunci, care sunt într-adevăr rele,
pre care moartea, venind asupra omului, le curmă, le strică şi le face să
înceteze. Pentru aceasta moartea este cu adevărat un bun mare şi o facere de
bine a prea bunei şi înţeleptei Pronii Dumnezeieşti, pe care a iconomi
sit-o după cea dintâi călcare de poruncă a omului, ca să nu
se vecinicească răutatea păcatului care este singurul şi cel mai mare rău din
toate răutăţile. Aşadar, pierderea acestui mare rău este bunul cel mare,
moartea pe care cei fără de minte o urăsc şi se îngreţoşează de ea foarte mult,
înfiorându-se păgâneşte şi fără socoteală; iar cei cu minte o îmbrăţişează şi o
aşteaptă cu bună cinstire, murind şi binecuvântând pre Dătătorul vieţii şi al
morţii. Pentru că moartea, venind asupra celui ce vieţuieşte câtuşi de puţin cu
bună cinstire de Dumnezeu şi cu dreptate, îl răpeşte de la căderea în diferite
nelegiuiri mai înainte de a se răsturna în adâncul fărădelegilor, ca nu cumva
răutatea să schimbe gândul lui, ori vicleşugul să amăgească sufletul lui. Iar
venind asupra celui ce petrece în păcate, îl zăticneşte, ori îl desface de la
pornirea cea fără de minte şi neînfrânată spre răutăţi, mai înainte încă de a
se răsturna mai mult şi de a cădea în fundul cel mai de pre urmă al peirii, ca
să nu adauge nelegiuiri peste nelegiuiri şi să plinească cu covârşire măsura
călcărilor de porunci, şi mai înainte de a grămădi asupra sa mai grele
vinovăţii în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.
sit-o după cea dintâi călcare de poruncă a omului, ca să nu
se vecinicească răutatea păcatului care este singurul şi cel mai mare rău din
toate răutăţile. Aşadar, pierderea acestui mare rău este bunul cel mare,
moartea pe care cei fără de minte o urăsc şi se îngreţoşează de ea foarte mult,
înfiorându-se păgâneşte şi fără socoteală; iar cei cu minte o îmbrăţişează şi o
aşteaptă cu bună cinstire, murind şi binecuvântând pre Dătătorul vieţii şi al
morţii. Pentru că moartea, venind asupra celui ce vieţuieşte câtuşi de puţin cu
bună cinstire de Dumnezeu şi cu dreptate, îl răpeşte de la căderea în diferite
nelegiuiri mai înainte de a se răsturna în adâncul fărădelegilor, ca nu cumva
răutatea să schimbe gândul lui, ori vicleşugul să amăgească sufletul lui. Iar
venind asupra celui ce petrece în păcate, îl zăticneşte, ori îl desface de la
pornirea cea fără de minte şi neînfrânată spre răutăţi, mai înainte încă de a
se răsturna mai mult şi de a cădea în fundul cel mai de pre urmă al peirii, ca
să nu adauge nelegiuiri peste nelegiuiri şi să plinească cu covârşire măsura
călcărilor de porunci, şi mai înainte de a grămădi asupra sa mai grele
vinovăţii în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.
Cu un chip ca acesta învaţă luminaţii de Dumnezeu şi
purtătorii de Duh Părinţi ai Bisericii. «Nici nu este
cu putinţă», zice Marele Vasilie în epist. l0l şi l03, «ori fără voia Prea
Bunului Dumnezeu, Cel ce pentru noi toate le iconomiseşte spre folos, ca să
pătimim ceva care nu ne-ar fi de vreun folos; nici nu este vreo frică de tot
ceea ce îndurătoarea sa Pronie le iconomiseşte si le rânduieşte pentru noi, ca
să se întâmple omului ceva nefolositor şi păgubitor. Ci dimpotrivă, toate sunt
bune, toate folositoare, toate ajutătoare şi mântuitoare, încât nici nu putem a
gândi altceva mai bun şi mai folositor şi mai ajutător decât ceea ce Dumnezeu voieşte
să pătimim, chiar şi ceea ce ni s-ar părea nouă greu, întristător şi neplăcut.
Şi iarăşi, nevrând Dumnezeu, noi n-am pătimi nimic; dar nici din cele ce
pătimim nu este ceva vătămător sau ceva de acest fel, încât să cugetăm că mai
bine ar fi fost altminterea după a noastră socotinţă». Acelaşi Sfânt
Părinte zice tot acolo:«Trebuie să socotim şi să fim
încredinţaţi şi despre moartea întâmplătoare, crezând că şi aceasta este una
din binefacerile cele mari pe care le ia omul de la Dumnezeu şi, după alte
multe cuvinte pe care nu putem cu scumpătate a
le cuprinde în minte ca şi după cuvântul cel mai sus zis, fiindcă prin moartea
care vine asupră-ne, se curmă nu numai nenumăratele patimi şi răutăţile
certării şi ale pedepsei întru care căzând cel viu, se supune de bunăvoie
acelora şi neîncetat ar urma să le pătimească, de nu s-ar săvârşi, dar încă şi
celelalte rele ce se fac din imboldul şi voinţa noastră, mult mai grele şi mai
pierzătoare, care ar fi fost să mai urmeze şi să se facă neîncetat! Aşadar,
prea bună este omului moartea, căci îl scapă de relele ce urma să le facă şi să
le sufere».
Toate socotinţele care s-au arătat până acum de către noi trebuia
să aibă putere pentru tot sufletul cu dreaptă judecată şi să nu îngăduie
omului, după ce cu luare aminte le va privi—, sa cază în tristeţe şi în
înspăimântări tulburătoare şi în necazuri, când se gândeşte la sfârşitul
zilelor sale de pre pământ şi la dezlegarea sufletului unit ce este într-
însul. Dar chipul după care omul câştigă astfel mărimea de suflet cu privire la
moarte, se cuprinde în sârguinţa şi în deprinderea şi în slobozenia vieţii
acesteia. Prin slobozenia vieţii înţelegem socotinţa cea nerobită şi
statornicia cea neşovăită a sufletului, după care omul alege mai bine, doreşte
şi voieşte a vieţui pre cât este cu putinţă, mai presus de pătimirea materială,
şi nu primeşte, nici nu sufere câtuşi de puţin a se robi raţiunea din sufletul
său supuindu-se tuturor voilor trupului, nici să-l supuie şi să-l stăpâ-nească
lucrului pământului. Şi slobozenia aceasta eu n-o îngrădesc în hotarele cele
strâmte ale acestei rânduieli sau ale acelei aşezări a vieţii omeneşti, ci o
înţeleg slobodă cu totul şi ne-hotărîtă, în întâmpinarea şi împrejurarea de
tot felul a petrecerii şi a vieţuirii, adică nu o închid în simpla depărtare
de întrebuinţarea necuviincioasă şi rea a celor poftite, sau în mijlocul
lipsirii şi a sărăciei, ci o caut şi înlăuntrul îndestulării şi avuţiei a chiar
socotitelor bunătăţi ale pământului, şi chiar asupra întrebuinţatei şi
îndulcirii bunătăţilor celor de acest fel. Eu numesc
slobod nu pe acela care n-are puterea şi prilejul de a-şi împlini poftele şi
gusturile sale, ci pre acela care are prilejul şi nu-l întrebuinţează, pre
acela care puţine pofteşte şi pre cele de prisos le scuipă, pe acela care
primeşte şi se odihneşte în cele ce are şi, avându-le, el le stăpâneşte, iar nu
se stăpâneşte de ele. Nu este slobod sihastrul când gândul lui vânturând în aer
la cele ce nu i se cuvin, nu se linişteşte; nici eremitul (pustnicul) când fantezia
lui închipuieşte ideile petrecerii comune şi-şi aduce aminte de ale lumei; nici
omul cel de rând şi neînsemnat când mintea lui cască spre înălţimile şi strălucirile
dregătoriilor; nici cel ce vieţuieşte feciorelnic cu trupul şi în chip monahicesc,
când cugetele lui îşi închipuiesc idoli de fapte de ruşine şi scandaloase şi
inima lui se pârjoleşte de flăcările oarecăror înverşunări ascunse şi pofte
lăuntrice; nici săracul şi neavutul sau puţin avutul, când toată ziua se
nevoieşte cu covârşire, şi se rupe, nu spre a-şi câştiga cele de nevoie şi
trebuitoare, ci pentru aşi schimba starea, priveghind toată noaptea şi visând
comori şi bogăţii. Adevărata slobozenie eu o înţeleg înrădăcinată în adâncurile
sufletului şi în centrul inimii. Şi după cuvântul meu şi după fiinţa lucrurilor,
acela este slobod care, chiar în mijlocul zgomotelor pieţei care adună în sine
mulţimea cetăţenilor, rămâne liniştit şi pacinic, este blând şi moderat în
înălţimea dregătoriei şi pe scaunele cele înalte şi, înconjurat fiind de cele
mai puternice pofte ale îndulcirilor, stă nemişcat şi ferit, revărsându-se
împrejuru-i cu îndestulare avuţiile şi banii, se vede a fi cu sfială spre
îndulcirea lor; în sfârşit întru toate este măsurat şi iconom şi este
defăimător al risipei şi desfrâului. Acesta întrebuinţează după cuviinţă cele
ce prisosesc iar nu rău, altul sufere cu mulţumire lipsa de cele ce nu are.
Acesta este omul slobod, după socotinţa mea şi după adevărul lucrurilor. Şi, ca să ne întoarcem la
lucrul de care ne este vorba, acesta este acela care nici mult nu se necăjeşte
şi nu se întristează, nici fără măsură nu se tulbură şi nu se teme, când îşi
aduce aminte de mărginirea vieţii sale şi de sfârşitul ei. Iată omul care de-a
pururea cât timp viază, este gata spre moarte şi prin urmare bine muritor!
Dimpotrivă, omul cel trufaş şi desfrânat
este iubitor şi cel iubitor de materie este iubitor de trup, iar iubitorul de
trup este iubitor de lume, iubitorul de lume este iubitor de viaţă, iar
iubitorul de viaţă este şi peste cuviinţă mic la suflet, temându-se fără măsură
şi tulburându-se grozav de moarte. Cu cât mai mult pătimirea şi înspăimântarea
pentru bunătăţile pământului împresoară sufletul, cu atât mai tare sufletul,
stăpânindu-se de trup, se biruieşte de acesta peste care, după dreptul cuvânt,
sufletul se cuvine a fi domnitor. Cu cât mai mult sufletul se stăpâneşte de
trup, cu atât mai tare gândindu-se el la despărţirea şi înstrăinarea de trup,
se întristează, se mâhneşte şi se tulbură, fiindcă sufletul cel atât de răzvrătit
care s-a robit de către trupul cel dat lui ca un rob, nu iubeşte numai viaţa
pentru însăşi viaţa — pentru că în alcătuirea omului, sufletul este mai mult izvorul
vieţii, după cum şi trupul este începutul murirei—ci iubeşte viaţa mai mult
pentru căpătarea lucrurilor acelora către care are aplecare, aplecarea cea
nemăsurată şi patima cea afară de cuviinţă. «Suflete al meu», zicea
bogatul acela din pilda Evangheliei[1], «ai multe bunătăţi!» Dar rele nu? Cele rele nu le cugeta nemi- ntosul;
bunătăţi ai—zicea el —şi pre acest ai îl
spunea minţind, căci se cuvenea mai potrivit a zice şi mai adevărat: acestea te
au, o suflete al meu, şi cumplit te stăpânesc; şi iarăşi zicea: „ai strânse",
iar nu mişcându-se, prefăcându-se şi schim- bându-se. Aşa
cugeta nepriceputul, precum era sufletul lui, lipit cu totul de bunătăţile de
acest fel şi nedespărţit de dânsele prin pătimire, nădăjduind că şi ele vor
rămâne la dânsul statornice, neîmpuţinate, nedespărţite, nerisipite, strânse.
Oare nu şi pentru totdeauna? Până la atâta n-a cutezat să ajungă nebunia sa,
ci a zis, că le are numai pe mulţi ani. Nebunul număra împreună cu înmulţirea
zilelor vieţii şi înmulţirea bunătăţilor avuţiei sale; îşi nălucea că, de vreme ce avea bunătăţi multe, pentru aceasta
urma să vieţuiască şi ani mulţi, pentru că voia să vieţuiască spre a-şi urma
desfătările sale. Nu voia a petrece în cumpătare, ca să vieze pe cât se poate
liniştit şi fără ticăloşie, ci voia să vieţuiască cu neînfrânare şi
înverşunare, ca să trăiască întru îmbuibarea poftelor şi a patimilor.
«Odihneşte-te», zicea el, şi «mănâncă», vrând nu să
mănânce ca să vieze, ci să vieze ca să mănânce. «Bea», zicea el iarăşi,
dorind să vieze ca să bea, să mănânce şi să bea pentru ca să se desfăteze şi să
benchetuiască fără frâu.
«Veseleşte-te»! O, de trei ori ticălosul şi
nenorocitul om! L-am găsit şi l-am văzut! Acesta este
cel ce se mâhneşte cu covârşire, se întristează, tremură şi se tulbură ca de
răul cel prea mare şi nemărginit când înfăţişează în mintea sa moartea. Au
doară, este cu putinţă ca unul ca acesta să se arate vreodată răbdător, viteaz
şi mare de suflet când vine în cugetul lui întâmpinarea aceasta, după socotinţa
lui prea grea şi prea cumplită? Niciodată!
Cu atât mai mult se face mic de suflet şi se teme, se
teme şi se tânguieşte, cu cât mai mult îşi are sufletul robit de păru- tele
bunătăţi ale pământului de care mai mult sau mai puţin se află pironit. Şi dezlegarea este cu atât
mai anevoioasă cu cât legăturile sunt mai tari. Dinţii care îşi au rădăcinile
mai mici se scot cu înlesnire şi fără durere. Vlăstările care primesc mai puţin
împărtăşirea umezelii, de la tulpina copacului, se smulg cu înlesnire şi fără
osteneală. De asemenea şi dispoziţiile sufleteşti sunt mai gata a se slobozi
şi a scăpa din acest trup pământesc, chiar şi atunci când viaţa se păstrează
urmându-şi drumul său rânduit. Câte dispoziţii sunt, dacă nu cu totul slobode
prin întreaga şi desăvârşita nepătimire, dar mai puţin înrădăcinate prin
măsurata pătimire, în dulceţile trupeşti şi în lucrurile materiale, de bună
seamă sunt acelea întru care viaţa cea iubitoare de materie şi de îndulcire stă
mai uşoară şi mai puţin lucrătoare cu înrâurirea şi influenţa sa.
Se zice de Lacedemonienii60 vechi că nu ar fi lucru
atât de mirat că se arătau cu bărbăţie în războaie fiindcă ei din copilărie
erau crescuţi în întreprinderi ostenicioase şi aspre şi nu aveau atâtea motive
de a fi atât de mult iubitori de viaţă, şi deci a se tulbura şi a se teme de
apropierea morţii. Ce îndulciri şi răsfăţări atât de ademenitoare aveau ei ca
să se teamă şi să se întristeze, având prin moarte a se lipsi de ele? Crescuţi
şi bântuiţi din pruncie într-o stare de viaţă răbdătoare şi bărbătească,
nesocotind nimic deosebi a fi al lor, ci deobşte, după părinteştile legi,
crezând mântuirea patriei ca pre bunul cel mai înalt al lumii acesteia şi
slobozi fiind de orice altă îndulcire şi desfătare, afierosiţi cu totul
patriei, nu se uitau la moarte ca la o întâmplare atât de înfricoşată ci bravi
şi cu picior tare a înfrunta bărbăteşte, fără frică şi neînspăimântaţi, tot
felul de împrejurări. Dimpotrivă, Sibariţii[2],
crescuţi cu totul în dezmierdări şi plăceri, robiţi de desfătări şi de benchetuiri,
erau cu atât mai fricoşi faţă de moarte şi mici la suflet, cu cât Spartanii
erau mai viteji şi mai neînspăimântaţi. Sibaritul se înfricoşa numai auzind de
numele morţii. Spartanul cu cât se apropia de ea, cu atât se îmbărbăta şi se
întărea mai mult. Două neamuri, nu atât departe după loc, însă cu totul
contrarii după dispoziţia sufletească. Pricina deosebirii se vede prea bine:
Sibaritul nu cugeta alta decât cum să vieţuiască cu îndulcire şi, prin urmare, tremura adu- cându-şi aminte de moarte;
Spartanul mai multă vreme se iscusea cum să moară după cuviinţă şi, prin urmare
se tulbura puţin gândind că în sfârşit va să contenească de a mai vieţui. Viaţa
aceluia era, cea mai mare parte, o viaţă dobitocească şi neraţională; viaţa
acestuia era mult mai raţională şi omenească şi era o viaţă, dacă nu pe deplin
filosofică, cel puţin apropiată filosofiei. Pentru aceasta încă şi înţelepţii
cei din afară şi mai înainte de aceştia, ca de pildă Platon, au numit
filosofia cugetarea morţii. Fiindcă filosofia nu-i învăţa pre ai săi numai cum
se cuvine să vieţuiască, îndreptându-şi faptele şi lucrurile după cuvântul
drept, ci şi cum se cuvine să moară, bine şi lăudat. Şi toată puterea canonului
filosofic se întemeiază pe aceasta: a se exercita şi a se deprinde cu
sârguinţă în toate zilele şi ceasurile în privinţa morţii. În toate câte se
apucă sau voiesc a le face cât timp sunt vii, se apucă să pună capăt fericit
vieţii lor atunci când va veni momentul să moară. Dar cum şi cu ce chip se
face această deprindere şi voinţă cu adevărat filozofică pentru moarte? Iată
cum: Astăzi să omori o patimă, mâine alta; astăzi să înfrânezi pofta aceasta,mâine cealaltă; astăzi să domoleşti trufia şi mândria, mâine să
înfrânezi mânia şi urgia, poimâine neînfrânarea şi înverşunarea, lăcomia şi
iubirea de avuţii, lăcomia pântecelui şi nesaţiul, prigonirea şi gâlcevirea,
răzbunarea şi pizma, minciuna şi amăgirea, pomenirea de rău şi vrăjmăşia cu
patimă şi altele de felul acesta. Aceasta este cu adevărat filosofia, iscusirea
şi cugetarea morţei. Într-un cuvânt: obişnuindu-ne cu despărţirea de patimi, cu
lepădarea şi omorârea gusturilor şi a poftelor de moment, cu asemenea lucruri
sporind din zi în zi, se naşte în om mărimea de suflet şi netulburarea
aducându-şi aminte de moarte. Fiindcă cel ce se va povăţui cu sârguinţă şi se
va iscusi cu deadinsul în aceste învăţături, nu este cu putinţă a se tulbura
mult, a se întrista şi a tremura când aude de la altul sau singur îşi aduce
aminte şi-şi închipuieşte sfârşitul zilelor sale. Numai păcătosul materialist
se teme şi se spăimântează, cugetând că are a se despărţi de patimile şi
pornirile poftelor sale şi de aprinderea gusturilor sale. Nevrând sufletul lui
a se depărta de pofte, se teme de moarte şi de despărţirea trupului. Prea bine
şi prea înţelelepţeşte încununează cuvântul Marele Atanasie (în cuv. asupra Elinilor).
Necăjicioasa şi prea amărâta ispită a patimilor şi a întâmplărilor
de tot soiul pe care, neîncetat, cât suntem vii, le simţim, s-ar cuveni să ne
înfăţişeze momentul morţii cu multă mărime de suflet; ba încă să ni-l facă
dorit, ca o scăpare dintr-o robie prea grea, într-o libertate prea dulce şi
prea dorită. La aceasta însă foloseşte mult privirea vieţii acesteia pe care
toţi o pătimim în alăturare cu cea viitoare pe care toţi trebuie să o
nădăjduim. Alegerea şi alăturarea a două lucruri, se judecă mai dreaptă şi mai
sigură, mai ales când se face între două obiecte opuse unul altuia. Aceasta a
fost metoda întrebuinţată de sofistul Prodic, pentru a-l trage pe erou de la
răutate la virtute, cu scopul de a-l folosi.
Acestă metodă numită comparativă o întrebuinţa şi Fericitul
Părinte Augustin, învăţându-se pre sine însuşi şi pre noi toţi cum să judecăm
despre viaţa aceasta şi cum despre ceea ce se aşteaptă, pentru a nu ne stăpâni
de o necuvenită iubire de viaţă şi a nu ne tulbura aducându-ne aminte de
sfârşitul vieţii acesteia, ci de aceasta de acum să purtăm grijă după cuviinţă
şi să o ocrotim; iar pre ceea ce se aşteaptă cu nădăjde, să o îngăduim şi cu evlavie să o dorim.
Atunci sufletul socoteşte moartea nu ca pe o cădere cu totul
pierzătoare, nici ca pe o oarecare zăcere neridicată şi stătătoare întru stricăciune, ci ca pe o
trecere din viaţă în viaţă, ca pe o călătorie către o altă petrecere
deosebită. De voi umbla, adică de mă voi duce de aici, aceasta trebuie să fie
socotită ca o mutare şi schimbare de la cele posomorâte şi mâhnicioase ale
vieţii acesteia, la cele mai bune şi dorite ale vieţii aceleia, şi atunci
ieşirea de aici nu trebuie privită chiar ca o moarte, ci ca o umbră a morţii,
fiindcă ne încredinţează îndeajuns cuvintele ce sau zis: «Cel ce crede întru Fiul lui
Dumnezeu, nu piere, ci are viaţa vecinică». (In. 3, l6), precum şi
cuvintele: «Cela ce crede
întru mine, şi de ar muri, viu va fi». (In. ll, 25).
Unui astfel de suflet şi lumea i s-a răstignit, şi el
lumii s-a răstignit, după cum zice Pavel: «Mie
lumea s-a răstignit şi eu lumii». (Gal. 2, l4). Sufletul omorât acum pre
pământ cu un chip ca acesta, viază ca şi cum n-ar fi viu, pentru că el nu viază
înecat şi afundat întru cele trupeşti, ci viază întru dânsul Hristos, locuind
prin puterea cea dătătoare de viaţă a Duhului. «De
acum nu mai viez eu, ci viază întru mine Hristos». (Gal. 2, 20). Iar
ceea ce viez acum în trup, întru credinţa cea întru Hristos Iisus viez. Pentru aceasta şi doreşte un astfel de suflet, a se slobozi
cu un ceas mai în grabă din acest cort trupesc
şi a se face mai slobod, ca să se împreuneze cu Hristos Care le este
viaţa sa cea adevărată: «Doresc a mă dezlega şi a
fi împreună cu Hristos». (Filip. l, 23).
Pentru că având a sa viaţă pre însuşi
Hristos, pe aceasta de acum o socoteşte pagubă, iar a muri, dobândă (Filip
l,2l). Şi măsurând întârzierea şi zăbava petrecerii
sale de aici ca pe o robie prea grea, se ticăloşeşte pre sine cu Apostolul,
zicând: «Ticălos om sunt eu! Cine mă va mântui din
trupul morţei acesteia?» (Rom. 7, 24). Nu de
moartea trupului se plânge, ci de trupul morţii, căci nu se mâhneşte pentru
moarte pe care acum o cere şi o cheamă, ci se îngreuiază de acest trup muritor
şi doreşte ceasul când să-l lepede şi apoi să-l primească mai desăvârşit şi mai
pre sus de toată patima.
Dar care suflet se află în aşa fel ca sufletul lui Pavel? Mai ales
Pavel învăţa să fie toţi ca el: «Următori ai mei
faceţi-vă». (Cor. 4, l9), însă de nu ajunge creştinul la vârful
deplinătăţii de acest fel, este dator măcar a se sârgui şi a se nevoi, încât să
poată să se apropie. Vreau să zic: de nu se
învredniceşte creştinul a se sui la măsurile cele înalte ale Apostolului,
încât şi lui să-i fie a vieţui Hristos, iar a muri câştig, este dator, cel puţin după
credinţa pe care o făgăduieşte şi o mărturiseşte, aşi împlini viaţa
creştineşte, iar moartea să nu o socotească pagubă, nici să se întristeze şi
să se necăjească, să nu se tulbure de venirea morţii asupră-i, ca şi ceilalţi
care nu au nădejde (Tes. 4,l3).
O, creştine, credinţa ta se cuvine să înrădăcineze frica lui
Dumnezeu în sufletul tău; frica lui Dumnezeu se cade să întărească în inima ta
paza poruncilor lui, paza poruncilor rodeşte isprava faptei bune şi a virtuţii
prin vieţuirea ta creştinească; vieţuirea cea de acest fel deşteaptă în inima
ta adevărata şi statornica nădejde a celeilalte vieţi fericite şi de trei ori
norocite; iar nădejdea aceasta întărind şi împuternicind prin Dumnezeiescul dar
slăbiciunea firească a ta, va naşte în inima ta dreaptă şi binecuvântată
defăimare a mult pătimaşei şi prea dureroasei vieţii acesteia şi te va izbăvi
de tulburarea, întristarea şi temerea de prisos de moartea trupească şi
vrednică. Şi eu, iubite frate, acestea le zic către tine şi încetez. Iar tu
ascultă, de voieşti, şi doctoria pe care cu 400 ani mai înainte a alcătuit-o
prea vrednicul de cinstire teologul şi sfinţitul dascăl Iosif Vrienie ca un
iscusit doctor, pentru împăratul Manoil Paleologul, ca să-i vindece atunci întristarea pe care o pătimea el din
pricina sfârşitului nurorii sale Ana, şi să vâre în sufletul lui tulburat peste
măsură, netulburarea şi măsurata pătimire pentru moarte: [3]
«Mergi degrabă, o împărate, şi ia rădăcina
duhovniceştii bucurii şi frunzele bunei răbdări şi rodul păcii sufleteşti,
lacrimile văduvei, judecata orfanului, suferinţa robitului, blândeţea
străinului, smerenia săracului, zdrobirea celor ce sunt în legături, rugăciunea
celui ce boleşte şi toate pisându-le în piua ascultării, cerne-le cu sita
bunelor cugetări şi punându-le în oala curată a minţii, pune deasupra lor apa
dragostei şi sub oală aprinde văpaia Dumnezeiescului dor. Şi când va fierbe în
destul, deşartă-le cu luare aminte şi apără-le cu mulţumire şi împărtăşeşte-te
cu umilinţă, şi mâncarea ta să-ţi fie a-ţi aduce aminte pururea de Dumnezeu, şi
băutura ta, neîncetat a iubi pe Hristos, şi toată să îţi fie a slăvi cu totul
pe Duhul cel Sfânt, şi să nu te întorci înapoi în toate zilele vieţii tale.
[1] Lc.
12,19.
[2] Sibariţii
locuiau în cetatea Sibaria de la sudul Italiei, şi duceau o viaţă foarte
desfrânată.
[3] Vezi învăţăturile lui Vrienie
cele întâiu tipărite la Lipsea în anul 1778, tom. III, foaia 296.
[1] Buffon, Istor. tom. 2 despre om
şi despre bătrâneţe şi moarte, foaia 567.
[2] Cei din rătăcirea lui Laotceu
de la Chinezi, fiind dedaţi foarte mult la meşteşugul chimiei, căutau
mai prelungi viaţa omului, de unde această rătăcire
s-a numit a nemuritorilor. Mulţi mandarini şi împăraţi au fost amăgiţi de aceşti înşelători, şi în loc de
a-şi mai lungi viaţa, mai mult şi-au scurtat-o, tăindu-şi nebuneşte firul
zilelor lor.
49După ce ştiutorii meşteşugului doftoricesc au descoperit
amănunţimile circulaţiei sângelui, unii oameni s-au amăgit crezând că se poate
înnoi vârsta omului, prefăcând bătrâneţea în tinereţe. În acest scop ei au
socotit să deschidă o vână la un bătrân şi o arteră la un tânăr, şi printr-o
ţeava de aur sau de argint să facă să scurgă sânge din artera tânărului în
vinele bătrânului. Dar această încercare este o nebunie, căci în loc de
întinerire, au primejduit viaţa celui bătrân, căci după cuvântul Evangheliei,
nu se pune vin nou în burdufuri vechi, căci burdufurile se sparg şi vinul se
varsă. Un sânge plin de viaţă cere un corp tânăr şi viguros.
50.Această rătăcire a cuprins pre
mulţi oameni din vechime, crezând că cine va bea din acest izvor nu va mai
îmbătrâni. Unii rabini credeau că acel izvor se găseşte acolo unde petrece
Enoh şi llie.
