ÎNTÂMPINARE SAU RĂSPUNS
Către cel ce a întrebat cum ar putea cineva
aştepta moartea bărbăteşte şi cu bun suflet,
ori venind asupra sa, ori asupra altor casnici şi
prieteni.
aştepta moartea bărbăteşte şi cu bun suflet,
ori venind asupra sa, ori asupra altor casnici şi
prieteni.
|
despre aşteptarea cea
pentru
moarte,
către cel ce a întrebat: cum ar
putea cineva aştepta moartea, vitejeşte şi cu bun suflet, venind ori asupra sa, ori asupra altor casnici a săi.  |
Asemenea şi eu, desăvârşita netemere de moarte rostită de mulţi
şi desăvârşita netulburare a sufletului şi nebăgare de seamă pentru sfârşitul
vieţii, le socotesc, faţă de starea de acum a firii omeneşti, un lucru al
nesimţirii, al necompătimirii şi nepotrivit omului; sau de s-ar putea afla,
trebuie să socot ca o însuflare oarecare Dumnezeiască, ce înalţă pe om mai
presus de necesităţile vieţii şi de simţuri, ori ca o nesimţire dobitocească, nesăbuinţă
şi entusiasm nebunesc care coboară pe om din dreapta cugetare. Apoi, nimic nu
ne poate face să privim stricăciunea propriei noastre fiinţe fără vreo
înfiorare şi neplăcere; şi aceasta de bună seamă, precum am zis, este ori un
lucru Dumnezeiesc, ori unul sălbatic sau poate ceva mai jos şi decât sălbatic.
Filosofii stoici2, rătăciţi fiind şi cu totul curioşi în ideile
lor, ridicând mai presus decât trebuia statornicia sufletului, răbdarea şi
neclătirea, întru suferinţe, erau cu adevărat ciudaţi, ca să nu zic vrednici de
râs; bravii aceştia au dezomenit pe om sârguindu-se cu tot dinadinsul că poate
o să-l aducă la desăvârşire. Vrând a face pre om nepătimaş, l-au făcut să fie
nemilos, adică fără omenie. «Au arătat pe cel din sânge şi din trup să fie de
stejar sau de piatră» sau, după zicerea poetului, «din diamant ori din fier au
făurit o inimă înnegrită». Oare serios, sau în glumă ne-au ciocănit pe un
astfel de filosof: nu mă pricep. Bravi cu adevărat şi tineri foarte s-au văzut
în cuvinte, dar foarte mă înndoiesc că o atare bărbăţie o au adevărată şi
nefăţărnicită şi întru înseşi lucrurile, într-atâta, încât să se desfăteze ca
şi cum ar fi flori de trandafiri şi spini, şi cu bucuria sufletului şi cu
nemărginită linişte şi netulburare să întâmpine şi moartea cea prea înfricoşată
şi dureroasă! Şi iarăşi mă îndoesc că Epictet[1]
a pătimit cu resemnare durerile fluierului său, că Anaxarh[2] a răbdat cu măsurată pătimire
sfărâmarea oaselor şi a întregului său trup, că Seneca[3]
a suferit cu bună cugetare deschizându-i-se venele sângelui său! Ei bine,
aceasta o socotesc de faimoasă şi minunată bărbăţie şi prea rar însuşită
sufletelor filosofice care, prin deasă cugetare şi prin dreapta judecare a
lucrurilor, s-au învăţat a măsura cum se cuvine întâmplările fără de voie şi cu
exerciţiul cel de mulţi ani au câştigat deprinderea a se lupta împotriva
relelor ce se opun acestei vieţi omeneşti şi să le sufere mai cu blândeţe. Să
dăruim filosofilor stoici oarecare treaptă mai măsurată a suferinţei în
pătimire; însă necumpătarea socotinţei fără de cuvânt nu o pot primi.
Nu cred pe filosoful stoic
că nu se tulbură nicidecum când vede moartea aproape şi când se prăjeşte
aflându-se pus în lăuntru în boul lui Falarie[4],
ci că sar fi întins şi s-ar fi răsfăţat petrecând întru nepătimire cu glume şi
lejeritate. Păzirea fiinţei fiecărui om este urmare nedespărţită a sfinţitei şi
prea vechii legi a firii, prin care Dumnezeu Făcătorul a toate a legat întreaga
natură plăsmuită şi prin care păzeşte şi păstrează totul. Pe o astfel de lege a
învăţat-o cu deosebire firea cea cuvântătoare şi a scris-o cu litere neşterse
pe tablele inimilor oamenilor. Aceasta este legea pe care au văzut-o şi au
citit-o şi cei ce petrec în mijlocul în-tunericului rătăcirii, încă şi filosofii cei mai aleşi ai
neamurilor, că nu se cuvine a-şi răpune cineva, singur viaţa; lege pe care, cât
de puţin cu toţii o simţim, înţelepţii şi neînţelepţii, şi vrând şi nevrând
împreună o mărturisim.
Însuşi Adam, acel începător al neamului omenesc, mai înainte de
cercarea morţii a luat moartea cu chip de pedeapsă îngrozitoare şi, nepăzind
prin datornica supunere darul nemuririi dat lui, a auzit ca o hotărâre de
osândire, dezlegarea alcătuirii sale la cea mai de pe urmă. «Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»[5]
şi deci trebuie a fi de neocolit, grea, tristă şi fireşte de dorit omului a
scăpa de ceea ce Dumnezeu Plăsmuitorul a rostit ca o certare şi pedeapsă
pentru întâia călcare de poruncă pentru care firea omenească s-a făcut
vinovată. Şi cine poate oare să se afle osebit şi cu totul scăpat de frica osândirii
acestei (morţi) comune şi întinse peste tot neamul, câtă vreme rămâne
înlăuntrul hotarelor firii atât de vinovată şi osândită! Omul care cu adevărat
nicidecum nu se teme de moarte, acela de bună seamă trebuie să înţeleagă
moartea nu ca o certare a osândirii sau a pedepsei, şi deci urmează că
unul ca acesta ori nu se trage din coapsele lui Adam, ca şi ceilalţi, ori că,
după oarecare lucrare şi putere mai presus de fire mai înaltă şi mai
îmbunătăţită, el se află deosebit de orice fel de stare pătimitoare şi pentru
aceasta este şi cu totul străin de această păţanie comună şi neînconjurată a
omenirii.
Însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Domnul nostru, Care S-a arătat pe
pământ, ca să dezlege osândirea aceasta a neamului omenesc şi să prefacă
puterea morţii, când vede moartea aproape se întristează ca om, se luptă cu
simţirea şi se roagă să treacă de la El — de este cu putinţă — paharul acesta
amar al morţii, cu toate că de bună voie îl primeşte; se întristează însuşi, şi
astfel ne încredinţează, după cum învăţau Dumnezeieştii părinţi, că este cu
adevărat chiar om cu firea şi cu lucrul, iar nu cu părere şi nălucire. Şi fiind
om, prin întristare şi luptă, arată luminat că această manifestare este
nedespărţită de firea omului, adică a se întrista şi a se necăji oricând vede
moartea apropiindu-se de el, oricând şi-o închipuieşte chiar de departe şi-şi
aduce aminte de ea.
Între cei mulţi, unii bravează asupra morţii, încât socotesc că se
află departe încă de dânşii; după ce însă se apropie, atunci se vădeşte şi la
dânşii slăbiciunea firii. Bătrânul lui Esop, îngreunat de sarcina anilor şi a
lemnelor ce purta, chema moartea; însă când ea a venit, el a zis: eu te-am
strigat numai ca să-mi ajuţi a ridica sarcina lemnelor. Şi după povestirea
socraticului Eshine[6], Atenianul Axioh, până ce era
sănătos şi tare, râdea şi-şi bătea joc de cei ce se tem de moarte; dar când a
văzut-o mai aproape, atunci a început a se întrista din inimă, a început a se
lupta în sine şi a tremura. Clinias, fiul lui Axioh, care era aproape de moarte,
zicea către Socrate: tatăl meu într-un ceas deodată şi-a schimbat boala spre
mai rău, şi văd că s-a apropiat de moarte, şi cu mare necaz suferă moartea, cu
toate că mai înainte lua în râs pe cei ce se temeau de ea şi cu ironie
îi satiriza. Cel ce era lipsit de lupta morţii şi era cu suflet bărbătesc şi
brav, acum intrând în stadiu, se vădeşte mic de suflet şi fricos. Şi acest
Axioh, când murea, auzind cum Socrate, apropiat de patul său, îl mângâia şi-l
îmbărbăta să primească cu blândeţe şi voios moartea ce venea asupră-i, nu se
ruşinează a mărturisi slăbiciunea sufletului său. El se adresează lui Socrate
astfel: Mi se pare că acestea pe care le zici sunt drepte şi adevărate, o
Socrate, dar nu ştiu cum, în răul acesta în care mă aflu, cuvintele puternice
îmi par de prisos şi răsuflate; mângâierile tale, o filosofule, sunt tari,
cuvintele adevărate, judecăţile drepte, însă întrucât răul acesta e departe.
Iar acum, când mintea îl priveşte de aproape şi-l judecă a fi de faţă,
adevărul nu ţi-l ascund, cuvintele tale puternice, din pricina apropierii
răului, îmi pare că slăbesc şi se răsufla şi nu-s băgate în seamă.
Şi aici se păzeşte legea comună şi se păstrează hotarul lucrărilor
ce sunt în lume şi al puterilor celor tari; acestea făptuiesc cu totul felurit
şi cu atât mai multă tărie, cu cât se apropie mai mult de scopul lor. Dacă cel
ce socoteşte că se află departe de moarte cu zece paşi, se teme ca şi când ar fi numai cu
unul, trebuie să se teamă de o sută de ori mai mult cel ce o priveşte numai ca
de o măsură depărtată; apropierea cea înzecită naşte celui de-al doilea o
însutită temere decât celui dintâi, când vom socoti pe toate celelalte asemenea
şi de o măsură.
Deci, filosoful stoic,
falnic în faţa noastră, nu este martor vrednic de credinţă pentru netemerea ce
o făgăduieşte, fălindu-se că nicicum nu se teme de moarte, când sufletul lui
n-are nici o pricină de moarte, nici o presupune aproape de el; într-acel
minut când moartea se apropie de el, sufletul fireşte se sperie, se
înfricoşează şi tremură, deşi mai înainte nu credea. «Şi s-a apropiat Agag7 tremurând şi a zis:
cât de amară este moartea!» Şi aceasta este o iconomie minunată a proniei
prea înţelepte, că a amestecat oamenilor cu frica morţii şi nădejdea vieţii,
şi cu adeverirea şi nescăparea împlinirii, neştiinţa ceasului din urmă; ca nu
tulburându-se sufletul mai înainte de vreme,să rămână ca mort şi de frică să moară ticălosul om mai înainte de
ceasul morţii.
Ce poate cineva răspunde la aceasta? Ştiu şi din istorie şi din
însăşi experienţă cunoaştem pe mulţi care au defăimat şi defăima moartea,
când ea pare altora înfricoşată; mulţi nu s-au clătit de îngrozirile ei şi
mulţi au întâmpinat fără spăimântare şi fără tulburare pornirea şi sosirea ei.
Câţi au aşteptat neîmpărtă- şindu-se de hrană multe zile, şi cu acest chip au
stins candela vieţii lor nemaitur- nând cerutul untdelemn pentru a se aprinde!
Câţi au aflat şi au meşteşugit feluri de chipuri ca să taie aţa aceea[7] la care ursita torcătoare încă
sucea fusul? Câţi au chemat ca Iov[8] moartea ca pe un tată şi
putrejunea ca pe o maică! Mulţi au aflat-o aruncându-se în adâncul unui val,
mulţi în căscarea unei vâltori, mulţi de pe înălţimea unei stânci, în para unei
flăcări,în ascuţitul unei săbii, în puterea unei băuturi veninoase.
Diogene[1], precum se zice, a murit de
caracatiţa cea crudă; Temistocle[2] în sângele de bou; Cleopatra
Egipteanca[3] de veninul unei vipere. Şi cu
greu este să trecem celelalte osebite feţe pe fiecare în parte, al căror număr
este necuprins. Brahmanii[4], adică Ghimnosofisţii Indienilor,
aveau ca o îndatorire a socotinţei lor ca de bună voie să apuce înainte ceasul
morţii, şi la multe din neamurile răsăritene şi până în ziua de astăzi se zice
că sunt oameni care de bună voie se dau la moarte pentru alţii: supuşii pentru
domnul şi stăpânitorul lor, robii pentru stăpânii lor, prietenii pentru
prietenii lor şi muierile pentru bărbaţii lor. Şi dacă la aceste pilde din
afară lumeşti şi deşarte vom adăuga şi pe cele din lăuntru Dumnezeieşti şi
sfinţite, la care n-au loc nici făţărnicia, nici ipocrizia, nici nu încape
închipuirea vreunei fantasme, atâta nor de martiri avem împrejurul nostru,
încât numai rămâne îndoială că ar fi cu neputinţă sufletului omenesc să
învingă temerea de moartea firească şi să întâmpine bărbăteşte şi eroic
desfacerea vieţii sale cea netăgăduită şi nescăpată. Bogaţi, săraci, slăviţi,
înjosiţi, bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, copii fără răutate, fete tinere,
oameni de toată vârsta, rânduiala şi starea. Fiindcă nici nu este nădejde,
nici chip a scăpa omul de sfârşitul acesta, s-au şi aflat unii care au covârşit
frica aceasta şi înaintea ochilor văzând moartea, au primit-o cu statornicie
sufletească şi netulburare. La aceasta ce răspundem? Răspundem cele ce ne
dictează adevărata judecată şi dreptul cuvânt şi pentru eroii creştinismului
zicem: că la mărturisitorii şi martirii aceia, netemerea de moarte nu era lucru al puterii
fireşti şi simplu al omenirii, ci rezultatul unui dar mai presus de fire şi cu
totul Dumnezeiesc. Atotputernica dreaptă a Urzitorului inimilor a împuternicit
şi a întărit inimile acelora mai presus de fire într-un chip ca acesta, de i-au
făcut să socotească stricarea substanţei lor ca pe o naştere spre altă viaţă,
moartea ca pe o nouă viaţă şi ducerea de aici ca pe un sfârşit al unei
disperări amare, ca pe o înturnare şi aşezare din ticăloşia şi mişelia
pământească în adevărata câştigare a odihnei date lor în ceruri; sufereau ei în
ceasul acela oarecare Dumnezeiască schimbare şi o minunată uimire şi răpire a
sufletelor şi se făceau cu adevărat afară de trup şi de simţire, nici că doar
erau cu trupul nesimţitori la durere, ci cu chipul acesta, fiindcă îndulcirea
Dumnezeieştii dragoste biruia amărăciunea durerilor; aşa dovedea darul cel mai
presus de fire. Trupul se afla întru nevoinţă, iar mintea la daruri privea,
membrele în zdrobiri, iar cugetările la răsplătiri, trupul se îngropa sub aruncarea
pietrelor, iar duhul se întraripa şi sufletul se uita la cele de sus, vedea cerurile deschise şi pre Fiul Omului stând de-a dreapta lui
Dumnezeu[5]. Pilda întâiului martir este
destulă dovadă şi despre ceilaţi; entuziasmul cel mai presus de fire ce era în
sufletele martirilor, prea frumos îl descrie arătătorul de cele cereşti Vasile[6], zicând: «Pentru că dorul
vieţii celei mai fericite omorî durerea junghierei, nu vede mucenicul
primejdiile, ci cununile; nu se înfricoşează de rane, ci numără darurile, nu
priveşte pe călăii cei de jos rănindu-l, ci socoteşte pe îngerii cei de sus
luându-l, nu pândeşte vremelnicia primejdiilor, ci vecinicia răsplătirilor».
Dar la eroii lumii motivul are mare deosebire de aceştia, poate
cineva chiar de-a dreptul să tăgăduiască pricina, ori altfel să explice starea
lucrurilor; vreau să zic: ori că aceştia nu au luat cândva în sufletul lor cu
deplinătate acea eroică nepăsare şi netemere de moarte, ori de au luat-o cândva
unii dintre ei, au luat-o scrântiţi fiind la minte într-acel ceas şi nefiind
întru întregimea judecăţii, ci mişcându-se neînţelepţeşte şi fără cugetare ca
dobitoacele şi ca fiarele cele necuvântătoare; şi aşa pururea are loc presupunerea filosofului: că
netemerea de moarte trebuie a fi ori Dumnezeiesc lucru, ori sălbăticesc.
La mulţi dintre aceştia le-a întunecat mintea fumul cel pâclos al
mândriei şi al iubirii de slavă. Greşiţi la judecata raţiunii, s-au băgat
înlăuntru unui nor fals al fanteziei şi au îmbrăţişat o negură ca Ixion [7] din fabulă, socotind acesta că
îmbrăţişează pe zeiţa Junona. Orbiţi de slava deşartă, nu au judecat cu drept
cuvânt, ci fără minte. Nu se sfătuiau chiar ca nişte oameni, după ce astfel de
întunecare a minţii i-au adus aproape de gura morţii şi vedeau că nu mai pot
scăpa de ea; dar şi în minutul acela aflându-se deasupra primejdiei, rămas-au
oare mai presus de tulburare şi de frică cu totul neînspăimântaţi? Cine
voieşte, să o creadă.
Codru al Atenienilor[8] şi Leonida al Spartanilor[9] [10],
dorind să lase laudă vecinică între Elini, se
oferiră pe sineşi jertfă de voie pentru păstrarea şi libertatea patriei şi a
naţiunii lor. Însă acestea sunt pătimiri eroice, fără îndoială, însuşiri de
suflete generoase şi înalt cugetătoare, dar eu şi despre aceştia am îndoielile
mele. Oracolele crezute pe atunci îi chemau şi oricum încredinţându-i, îi silea
spre luptă; de ar fi fugit de lucru, urmau să trăiască necinstiţi în toată
viaţa lor, căci iubindu-se pe sine mai mult decât pe alţii, au trădat cu
nebărbăţie şi mai mult decât femeieşte mântuirea celor de un neam. Apoi urma ca
şi ei împreună cu ceilalţi să cadă, precum socoteau, ori în război ca nişte jertfe,
ori ca prizonieri în sclavie şi iată, ca urmare ar fi fost moartea, însă ori
cu schingiuire, ori cu defăimare, încât sau într-un fel sau într-altul,
moartea a ajuns a le fi inevitabilă; nevoia ii silea,
înţelepciunea şi alegerea răului mai mic se vede că-i îndupleca. Slava şi lauda
viitoare pentru rezultat înlesneşte lucrul. Iubirea de sine cu părerea de sine,
întărâtând în sine combinări de amândouă părţile, împotrivă unele asupra altora se împleticesc la luptă, sufletul ţine în mijloc cumpăna
mult timp cu mâna tremurătoare, însă înclinaţia nu are fire a rămânea îndelung
nehotărâtoare; nevoia în sfârşit cere a se hotărî şi a alege, sorţul s-a
aruncat la unii ca aceştia chiar în momentul apucării de lucrare. Oare
lipsit-a cu totul din prejurul inimii lor frica naturală, temerea nedeslipită
şi spaima nedespărţită? Nu cred.
Zic unii că Empedocle2l fără vreo nevoie s-a aruncat
singur în craterul înfocat al Etnei, cu nădejdea că făcându-se nevăzut, urma a
se înscrie în numărul zeilor, care poate ar fi şi fost, dacă nu l-ar fi vădit
încălţămintele lui cele de aramă aruncate afară de puterea focului.
Însă este cu putinţă a se
îndoi cineva de aceasta. Poate că mult iscoditorul filosof să se fi apropiat
de marginile Etnei, nu atât stăpânit de îngâmfarea deşartei slave, cât pentru a
lua aminte mai cu amănuntul din apropiere această înfricoşată lucrare a firii,
şi fiindcă s-a întâmplat izbucnirea flăcării, deodată s-a cuprins de focul atotmistuitor
şi aşa s-a făcut tot ardere a filosoficei sale curiozităţi; însă cazul acesta
a dat prilej la mulţi să plăsmuiască fabula.
După asemenea curiozitate filosofică, în urmă cu 500 ani şi mai
bine, a pătimit şi Pliniu Cel Bătrân[11]
la craterul muntelui Vezuviu ceea ce Empedocle a dobândit mai înainte la gura
Etnei Siciliene. Dar de s-a făcut cu adevărat Empedocle această ardere de tot
cu nădejde şi cu socoteală de a se diviniza, eu departe a-l numi filosof, nu
socot a-l numi nici om prost, ci îi zic dobitoc şi mai necuvântător decât
dobitoacele cele necuvântătoare. Zic că fumul deşartei sale slave i-a stins
lumina minţii şi focul cel cenuşiu al Etnei i-a aprins închipuirea acestuia de
s-a pornit cu acest fel de scop şi pe al celor asemenea lui, câţi orbiţi de
turnurile mândriei, au ajuns până a-şi defăima însăşi viaţa lor. Ni-l zugrăveşte cu amănuntul guralivul
cel adeseori liorbăitor înfăţişându-ne arderea lui Peregrin.[12] Nu este lucru cu neputinţă de
a lua atâta putere patima iubirii de slavă în sufletul unui om nepriceput, şi
după ce s-a întărit cu covârşire patima după măsură întoarsă şi împătimită,
lipseşte înţelegerea şi moare biruind necuvântarea pe cuvântare şi sălbăticia
ţine locul umanităţii. Rău cinstitorul de Dumnezeu Porfirie[13]
[14] puţin a lipsit, căzând într-o
melancolie şi ieşindu-şi din minte, după alt chip să ajungă şi el la aceeaşi
nebunie şi să ia acelaşi sfârşit, de nu l-ar fi întâmpinat Plotin, dascălul
său, ca să-i împiedice oarba pornire şi să-i stânjenească pasul cel dobitocesc prin frâul unei învăţături şi sfătuiri chiar
filosofice.
La alţii iarăşi a întunecat sau a încenuşat curăţia cugetării
sufletului o covârşitoare clocotire şi aprindere a mâniei prea sălbatice şi
neoprite, astfel orbindu-se desăvârşit şi nicicum putând deosebi către ce fel
de ţintă alergau, s-au arătat bravi întru a întâmpina moartea. Aceasta se
întâmplă: «precum fumul urzicând vederea ochilor, nu-i lasă a vedea ceea ce zace
înaintea picioarelor, aşa mânia ridicându-se asupra judecăţii, o întunecă.» Înaintea
pornirii mânioase mintea — precum zice Aristotel — se depărtează.
Drept aceea foarte
potrivit a numit-o patimă de fiară sălbatică.
Aceasta este în general o precurmare a minţii, o frenezie, un fel
de nebunie; floarea mâniei înfocate e o nebunie şi înnebunim toţi când ne
mâniem. Şi Caton bătrânul a zis că între un nebun şi între un mânios nu află
altă osebire, decât că cel dintâi e afară din minte un timp mai îndelungat,
iar cel din urmă mai puţin «Pe cel mânios socoteşte-l că de cel nebun numai cu
timpul se osebeşte». Mânia este o aprindere întreruptă, iar nebunia necontenită;
însă paroxismul este puternic şi grabnic întocmai şi la cel mânios şi la cel nebun. Deci asupra unei întărâtări de acest fel de s-ar întâmpla
cineva a-şi ieşi din minte, ori a nu băga seamă de moarte, aceasta nu este
dovadă de mărinimie; dimpotrivă este semn şi dovadă de micşorare şi împuţinare
de suflet. Nebunul nu are bărbăţie precum nici pruncul cel moale şi fraged
când voieşte a apuca cu mâna cărbunele cel aprins, ori să sărute cu buzele
flacăra. Nici acela, nici acesta nu deosebesc primejdia; pruncul, pentru că nu
s-a aprins încă în umezeala creierilor săi candela judecăţii; iar nebunul,
pentru că înflăcărându-se fără măsură cu palalaie arzând, s-a stins. În scurt;
virtutea nu poate fi fără dreaptă judecată şi sfat înţelept, nici judecata
fără minte, nici mintea unde covârşeşte şi dă impuls mişcărilor, patimii şi mai
vârtos mâniei turbate şi nedomolite întru pornirile ei.
Multe încă, afară de cele zise, şi alte patimi pot lua
în sufletul omului putere atât de mare, încât să-l facă nu a nu se teme,ci a
se părea că nu se teme de moarte.
Toate după acelaşi chip cu totul domină mintea şi
înduplecă pre cei neînţelegători a se omorî,judecând rău şi totodată
nebuneşte.Pe acesta o deznădejde l-a scrântit în socoteli,pe acela o adâncă şi
înfricoşată întristare;acesta preferă şi doreşte moartea în împrejurări ca
acestea, pentru că o prevede în altă întâmplare vădită mult mai cumplită şi mai
forţată şi mai dureroasă; acela o cheamă asupră-şi ca pre o vindecătoare de
nesuferite rele;altul pentru altele şi mai departe.Pe toţi cei ce astfel prea
cu limbuţie îi cuprinde în cugetare
muierea mult vorbitoare,sofistul L ibaniu[15]
îi arătă printr-un bărbat greoi ce nu suferea convieţui cu muierea sa cea fără cumpăt vorbăreaţă, cu care prin nuntă a fost însoţit; se
află şi alţii care pentru pretexte sau pricini mult mai grele, aleg moartea mai
mult decât viaţa. Romanul Brutus[16], fiind biruit în bătălie, s-a
sinucis, căci a cădea viu în mâinile lui August şi ale lui Antoniu — duşmanii
lui — i se părea mai greu decât însăşi moartea. Cleopatra, regina Egiptului,
singură se omoară printr-o viperă veninoasă, căci a fi dusă ca prizonieră o
socotea mai dureroasă şi decât muşcarea viperei. Şi Baiazid[17] sultanul Otomanilor
îşi bate capul de gratiile de fier ale coliviei în care era dus ca un tigru
închis, pentru că nu mai putea suferi ocara biruitorului Tătar. La aceştia şi
alţi nenumăraţi ce am fi putut să-i arătăm, defăimarea şi nepăsarea de moarte
nu s-a născut din temere, ci din netemerea unui rău mai cumplit şi mai mare; nu
din mărimea de suflet (mărinimie), ci din micime de suflet.
Închei dar, că desăvârşita netemere de moarte într-un suflet de om
care se află în stare firească, e cu neputinţă. Cu putinţă este numai — precum
eu judec — netemerea cea de astfel în om, ori mai presus de fire, precum din
început ziceam, când se va întări de la Dumnezeu, ori afară de fire, din
oarecare împrejurări foarte cu anevoie de suferit, fiind îndemnat oarecum şi
smintit, ajuns la neînţelepţie şi sălbăticie; ori divin fiind, ori fiară.
Dar nu-i chip să se mai micşoreze măcar temerea aceasta a morţii
şi să se facă mai măsurată frica ei în suflet? Răspund: de se va îngrădi
întrebarea aceasta în hotarele următoare: Este cu putinţă a zice omul să se
teamă mai puţin văzând venind asupră-şi sfârşitul zilelor sale şi să sufere mai liniştit şi mai cu blândeţe moartea
care se apropie? Zic că este cu putinţă şi nu cu totul fără îndreptare însă
desăvârşita netemere de moarte eu nu o primesc a fi în firea omului, ci doar pe
o cumpătată temere. Iubirea de viaţă cea din cale afară nu o încuviinţez, ci
dreapta măsură către păzirea vieţii. Nepăsarea cea desăvârşită şi nesimţirea nu
sufăr a o auzi rostindu-se, dar nu şi măsurata pătimire.
Socrate iarăşi citând altundeva mângâierile lui Prodic rostite în
casa lui Calliu, fiul lui Iponic, cu scop de a încuraja pe oameni la
întâmpinarea morţii, laudă mult puterea şi virtutea Epiherimilor şi a dovezilor
lui Prodic şi, ca să încredinţeze mai cu deplinătate şi mai cu adeverire
rezultatul produs în gândul ascultătorilor de sfaturile şi învăţăturile
înţeleptului dascăl, aduce spre mărturie pe însuşi sufletul său în privinţa
schimbării şi a dispoziţiei sale din lăuntru ce a căpătat în conştiinţă şi
sentiment numai din ascultarea învăţăturilor acestui filosof. Până atunci —
zice — cugetam şi eu precum obişnuit cugetă toţi ceilalţi oameni privind
curmarea zilelor vieţii mele ca cea mai de pe urmă ticăloşie şi răutate a
vieţii acesteia şi priveam moartea ca o culme a tuturor relelor. O mărturisesc
— zice Socrate — dar după ce a vorbit Prodic[1]
şi a argumentat atâtea împrotiva vieţii dureroase şi ticăloase a omului, apoi
din minutul acela am şters numele meu din catalogul celor vii şi doresc să mor.
Atâtea a zis asupra vieţii. Sfătuirile şi îndemnările acestea filosofice le-a
ascultat Socrate de la Prodic în casa lui Calliu. Acestea le-am auzit şi eu,
citind dialogul socraticului Eshine în care se citează acestea. Sufletul lui
Socrate, după ascultarea lor, puţin de nu s-a omorât îndată; sufletul meu însă,
după citire, nu vrea să moară, ci iubeşte să vieze şi voiesc ca din
învăţăturile şi sfătuirile lui Prodic şi ale lui Socrate, să culeg folosuri
pentru viaţă, iar nu să mor. Ci când va veni momentul să plinesc datoria comună, atunci să aştept cu
blândeţe şi fără tulburare moartea, adică să mor bine.
Se exaltau uneori peste măsură filosofii
aceştia. Aşa se istoriseşte şi despre Igisias[2]
filosoful, din eresul numit Corineic, eres înjositor şi vrednic de defăimat,
căci făcea într-atât o tragedie din întâmplările, strâmtorările şi ticăloşiile
vieţii acesteia, încât pe mulţi din ascultătorii săi — pe cei mai nebuni, de
bună seamă — îi îndupleca a se omorî. Pentru aceasta s-a şi numit Igisias 5 mini SOLVOLTOC, adică, înduplecătorul spre moarte.
Trebuie a se întitula cu asemenea numire ca înduplecător spre moarte şi
iscusitul filosof, marele Platon, dacă cu adevărat s-a întâmplat ceea ce se
spune de Cleombrot Ambraciotul[3], cum că citind cuvintele lui Platon cele despre
nemurirea sufletului, ca să se învrednicească mai curând de fericita dobândire
a ne îmbătrânitei şi nesfârşitei petreceri, a sărit din înălţimea unui turn în
care se afla şi crâncen s-a zdrobit, pentru care i sa scris următoarea
epigramă: „Ai zis Cleombrote Ambraciotule:bucură-te soare, şi ai sărit de pe un
zid înalt în iad; nici un rău vrednic de moarte văzând, ci numai cetind cartea
lui Platon «Despre suflet»".
Aceste monstruoase ziceri, poate sunt mai mult exagerări, ori
rămâne a se înţelege altceva, că cei ce cu un chip ca acesta se omoară şi aşa
uşuratic se scot pre ei din viaţă, departe de a îmbrăţişa moartea cu bărbăţie
şi cu desăvârşită ne-temere, s-au dovedit a fi oarecum fantasmatici, de multe
ori oameni melancolici, cu constituţia trupului stricată, cu judecata
scrântită, ieşiţi din minte şi nebuni.
Aici ajungând, să stabilim pe cât putem adevărul în măsurile lui
şi astfel de măsuri, aşa cum la tot felul de fapte bune este nevoie a se
sprijini de oarecare mijloc, şi acest mijloc se află între desăvârşita
netemere de moarte şi între covârşitoarea micşorare de suflet şi înspăimântarea
cea pentru moarte. Aşadar zicem că lucrul cel din partea noastră este care duce la aceasta, ca să
împuternicim sufletul cu cugetări de judecare a lucrurilor în chip înţelepţesc
şi binecuvântat, ca temerea de moarte sa fie măsurată. Să curmăm adică frica
cea de prisos a inimii, nu spre a o face cu totul netemătoare; aceasta este
ceea ce povăţuieşte şi dreapta filosofie, ceea ce porunceşte şi buna cinstire
şi neprihănita credinţă către Dumnezeu.
Nu a nu ne întrista, ci a nu ne întrista ca şi ceilalţi
ce nu au nădejde[4];
nici rău a muri, nici iarăşi a prea muri omul, ci a muri bine: nici mai presus
de patimă a se face, nici iarăşi nepătimitor la întâmplare, ci măsurat
pătimitor; nici bravând peste măsură, căci aceasta ar fi asemenea unei fiare;
nici peste măsură fricos, căci aceasta ar fi o împuţinare de suflet şi o
nejudecată, ci suferitor şi curajos; aceasta este o dreaptă judecată şi
omenească şi creştinească şi înţelepţie şi mărime de suflet. «Că
nepătimirea cu adevărat e în firea dumnezeilor; oamenii însă schimbând răutatea
cu fapta bună, se fac măsurat pătimaşi, şi a fugi de nemăsurare, însăşi aceasta
ar fi nevoinţa înţeleptului» prea înţelepţeşte zice Linesie Ladion.
Dar care sunt oare mijloacele şi ajutorinţele care pot să facă pe
suflet a fi mire acest fel de măsurată pătimire armonioasă, dreaptă şi
binecuvântată? Mijloacele şi ajutorinţele sunt acestea, ce de aici înainte apuc
a le arăta.
Mare ajutor împrotiva fricii şi a multei temeri de moarte este
socotinţa aceasta: că moartea este lucru sigur şi neapărat. Sigur, fiindcă nu
este îndoială că nu se întâmplă; neapărat, fiindcă nu e meşteşug, nici chip să
nădăjduiască omul că va trece pe lângă ea. Frica şi temerea, scârba şi
întristarea trebuie să aibă loc numai la întâmplările cele stângace, ne-
priincioase şi neplăcute care pot a se întâmpla şi a nu se întâmpla. Patimile
acestea, adică frica şi întristarea, se vede că le-a sădit în om înţeleaptă
lege a firii, ori ca pe nişte doctorii feritoare, ori ca pe nişte vindecătoare
de relele acelea de care, mai înainte de a veni ele, poate omul să se păzească;
iar după ce vin, se poate mântui şi a le lepăda. Trebuie a mă teme de rău ca să
nu cad într-însul; trebuie a mă întrista de răutate ca să o părăsesc. Dar a
mă teme de moarte, este lucru zadarnic, căci negreşit am să mor; a mă scârbi şi
a mă necăji de moarte, este lucru de prisos, pentru că nu-i chip a fi viu totdeauna, întrucât mă aflu frământat din acest aluat stricăcios.
Acesta e un rezultat o urmare pe care înţeleaptă şi prea buna Pronie a
Făcătorului meu nu mi-a dat-o în mâini, nu a dăruit-o stăpânirii mele, nu a
atârnat-o de voia mea. Deci, dacă lucrul nu urmează precum eu doresc şi
voiesc, se cuvine să-l voiesc precum urmează: «Pentru
aceasta trebuie şi foloseşte foarte mult, de vreme ce nu se fac cele ce se fac
precum voim, apoi şi noi să le voim acestea precum se fac, şi mai ales la
moarte». Sfătuirea aceasta e prea bună şi ea este a Marelui Vasilie
arătătorul de cele cereşti33. Nu mică ajutorinţă se face pentru
temerea de moarte şi pentru micimea de suflet şi cu gândul acesta: că moartea e
o întâmplare a întregii alcătuiri şi cu totul comună firii omeneşti; de care
întâmplare nu poate omul nădăjdui mai mult decât ceilalţi a fi mai deosebit ca
un al său privelegiu. Cine e atâta de fără minte, încât şă-şi nălucească un
lucru ca acesta? «Cine e omul care sa fie viu şi să nu vadă moartea»? Acest
flux cumplit şi neoprit e prea comun şi curge de-a pururea şi asupra tuturor
deopotrivă. «Râu e viaţa noastră, neîncetat curge cu valuri, unele pe altele împingând aleargă neîncetat din început
până la sfârşit apele lui una după alta[5]».
Valul acestuia acum ii curs acolo, iar al aceluia încă merge; altul acum s-a
ivit din izvoare, altul vrea acum să iasă, cu toţii sârguindu-ne să ajungem la marea
totală a morţii. Cine nu o vede? Şi fiindcă după paremie răul fiecăruia nu e
răul nimănui, adică nu e propriu unei singure persoane, nici nu e răul meu comun,
ce cuvânt aş avea să mă tulbur eu peste măsură, ca şi cum ar fi venit cu osebire
numai la mine ceea ce vine de obşte la toţi ceilalţi? Şi ca şi cum eu nu aş fi
sau nu aş fi voit să fiu om ca ceilalţi? Ba încă trebuie să socotesc, că-i
lucru foarte firesc şi să cred că la oameni nu este altă patimă mai de obşte
decât moartea şi că deci nu poate fi pentru om altă patimă mai suferită decât
moartea, toti alergăm pe aceeaşi cale, toţi ajungem la acelaşi capăt; deci
împreună cu ceilalţi toţi, trebuie să urmez şi eu cu linişte şi fară tulburare
drumul în care mă aflu.
De ar fi fost ferită o jumătate a neamului omenesc de
o astfel de datorie, şi numai jumătatea rămasă ar fi murit, şi m-aş fi aflat din nenorocire unul din cei de al doilea, atunci poate
aş fi avut oarecare cuvânt a mă tulbură şi a mă întrista. Mai puţin ar fi
trebuit să mă scârbesc şi să mă necăjesc dacă cei feriţi de moarte ar fi fost o
a suta parte din tot neamul omenesc; încă mai puţin de ar fi fost o a mia
parte; apoi şi mai puţin, dacă în curs de o sută de ani s-ar naşte un singur om
slobod de moarte peste tot pământul. Aş fi avut cuvânt să mă supăr, cum de nu
m-am norocit eu să fiu omul născut în sutimea de ani ca să fiu nemuritor. În
sfârşit, dacă împreună întru toate lungimile veacurilor, de la întemeierea
lumii şi până în clipa cea mai de pe urmă, ar fi binevoit Dumnezeu pentru un
singur om să se nască pe pământ între neamurile neamurilor omenirei, fără să
sufere vreodată sfârşitul morţii, prea puţin ar fi rămas atunci pretextul
supărării şi al durerii, şi puţin cuvânt aş fi avut a mă întrista, pentru ce
nu sunt eu cel singur dintre toţi mai presus de moartea de obşte. Dar când toţi
oamenii laolaltă, câţi s-au arătat de la Adam şi până acum pre pământ, sau
făcut nevăzuţi săvârşindu-se; câţi viază acum şi mănâncă rodul pământului, şi
câţi au a se naşte de acum înainte au să vieze, au în sfârşit să moară, toţi
fără deosebire, toţi la fel se află supuşi netăgăduitei legi a morţii;
aş avea oare cuvânt a mă înspăimânta, a mă tulbura, a mă îngrozi, a plânge, a
mă tângui că nu s-a făcut pentru mine o deosebire ca aceasta?
Că nu mi s-a dăruit mie o favoare ca aceasta, ca eu să fiu diferit
de toţi ceilalţi oameni, şi întâi şi la mijloc şi cel mai de pe urmă, cu totul
singur eu, neatins de moarte? Aceasta trebuia să fie o învederată şi prea
însemnată melancolie (tristeţe), o ieşire din minte, o nebunie himerică
omorâtoare şi chiar mai rea decât însăşi moartea.
Dar nebunia mea nu a ajuns aceste măsuri, —ori, ca să zic mai
drept — eu nu m-am abătut la această extremitate. Străbat cu cugetarea în
lăuntrul unei păduri prea dese: acolo câţi copaci sunt?
În fiecare copac câte ramuri, şi în fiecare ramură câte frunze?
Altele înverzesc, se veştejesc; altele cad ori de slăbiciunea veştejirei, ori
de puterea vântului. În copacii cei înfrunziţi în diferite anotimpuri şi în
cei pururea verzi în timpuri mai îndelungate, şi la aceştia vine neapărat stricăciunea
şi scurgerea sucului lor. Fără îndoială că în timpurile noastre nu se află nici
o singură frunză din ale măslinului aceluia din carele a adus lui Noe porumbiţa ramura în gura sa, după potop. Ce? Nici urmă nu ne-a rămas de
vreo plantă mică sau mare din acelea pe care le nutrea pământul pe atuncea,
încât să poată cineva zice: aceasta era în anul acela. Şi presupunem acum că o
frunză din deasa pădure pe care ne-o închipuim, s-ar supăra foarte,
tulburându-se, că pentru arşiţa cumplită, astăzi sau mâine are să se
veştejească sau smulgându-se repede de o suflare de vânt, are să cadă; oare
tânguirea şi tulburarea frunzişoarei, nu ar fi cu totul nepotrivită şi chiar
de râs? Deci şi cazul morţii, următor în viaţa omenească, întru nimica nu se
deosebeşte de căderea frunzelor din arborii pădurii. Aceleaşi împrejurări ca şi
la frunze, şi la firea oamenilor urmând fără schimbare, a cântat-o întru melodie
Psalmistul Proroc: «Omul, ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va
înflori; că duh a trecut printr-însul şi nu va fi şi nu-şi va mai cunoaşte încă
locul său».[6] Şi dimineaţa fiind prunc, sau
copil, sau tânăr, moare trecând ca iarba; seara, când vieţuind mai îndelung,
ajunge a se face bărbat bătrân, se va învârtoşa şi se va usca.[7] Această cântare prorocească nu te
amăgeşte de vei socoti că a scris de demult şi poetul Homer, zicând: «Precum
este fiinţa frunzelor, de asemenea-i şi a oamenilor; pe unele din frunze le dă
vântul jos, pe altele le suflă departe furtuna şi în timpul primăverii iarăşi
răsar».37Asemenea urmează şi neamul omenesc: unii născându-se şi
alţii murind. Ei bine, urmează, rogu-te, cititorule, cu gândul tău, mai
departe de pădurea ce ne stă înainte, la stânca cea înaltă de lângă Avid38,
unde Xerse regele Perşilor s-a suit ca să vadă cu o
singură privire cele patru milioane de ostaşi ai săi pre care i-a adunat la
războiul asupra Eladei. Dealuri, văi, șesuri, vâlcele, uscat, ţărmuri, erau
pline de oşti, iară marea încărcată cu vase de război cu câte trei catarguri,
şi de altele mai mici, câte poate privirea a le ajunge și câte nu poate a le
deosebi vederea, înspăimântătoare privelişte, extraordinară povestire, adunare
de oştiri de necrezut şi neauzită! S-a mirat şi însuşi împăratul când a văzut
din înălţime atâta mulţime adunată şi la început s-a îngâmfat barbarul, precum scrie
Herodot[8], şi sa fericit apoi, gândind
în sine ca un om, s-a pornit spre lacrimi. Atunci Artavan, unchiul său,
întrebându-l, de ce după bucurie s-a întristat şi a plâns, Xerxe i-a răspuns:
«Am plâns pentru că din atâta mulţime, după o sută de ani nu se va afla viu
nici unul măcar. Acestea cugetând, m-am umilit... Oare, atâţia fiind aceştia,
întru o sută de ani nici unul nu va rămânea?[9]»
Iert lacrima aceea, mai ales laud socotinţa cea de a doua a omului, precum am
prihănit fericirea barbarului cea dintâi. A se înduioşa cineva pentru ticăloşia
întregii firi, este lucru oarecum binecuvântat, e firesc, e omenesc. Ah! Atâtea
miliarde de oameni, după trecerea unui atâta amar de timp, s-au făcut cu toţii
pământ şi cenuşă! Ah! viaţă umilită! Stare vrednică de milă! Fire ticăloasă! Însă
eu de astă dată întorc cugetarea mea la cuvântul meu de mai înainte: Dacă
împăratul Perşilor încredinţat atunci, fără a se îndoi, că popoarele cele multe
pe care le vedea vii, după trecerea de puţin timp, toate se vor stinge încât nici un om
să nu rămâie; apoi el în deosebi cugetând și despre sine, s-ar fi
întristat şi n-ar fi așteptat cu blândeţe şi în linişte sfârşitul său ca o suferinţă
neapărată şi de obşte tuturor, ci s-ar fi îngrijit, neîncetat mâhnindu-se şi
tremurând şi întristându-se că şi el negreşit moare ca şi ceilalţi, şi că el nu
este scos din rândul celorlalţi oameni şi scăpat. Ce ar fi avut cineva a zice
despre acest om? Ce altceva, decât că el a fost un om cu totul nebun şi
nepriceput şi nevrednic de a se numi om.
Însă noi trecând şi peste
susţinerea anilor Persului şi peste alte termene de trai mai lungi sau mai
scurte, să ne aducem aminte de neamurile neamurilor nenumărate.[10] Să ne aducem aminte cu David
de zilele cele din început şi de anii veşniciei; să împreunăm cu cei trecuţi,
pe cei de acum; pe cele de faţă cu cele din început şi cu cele din urmă, precum
vom putea. În atâtea curgeri de ani, unii după alţii şi într-atâta mulţime de
ani de toată vârsta, starea şi rânduiala, ce pretext sau pricină, oarecum
binecuvântată, aflăm intru a ne necăji, cumplit tulburându-ne, pentru că astăzi
sau mâine ajunge hotarul unui termen ca acesta sau la noi, sau la oricine din cei mai
aproape de noi şi mai iubiţi. Stă de faţă această datorie firească? Rămâne ceva
din mâhniciunea şi nemăsurata temere, din tulburarea şi covârşitoarea
întristare, vreun temei binecuvântat şi de ajuns pentru frica şi cutremurarea
cea neîncetată? Nici un temei, măcar cât de mic! Omule, nu te teme de judecata
morţii! Ascultă pe înţeleptul Sirah, că această judecată este de la Domnul
asupra a tot trupul. Adu-ţi aminte de cele mai dinainte şi de cele de pe urmă,
şi vei vedea că toţi au murit şi toţi o să moară[11].
Hotărârea e obştească, cazul este neapărat, nescăpat, şi aceasta mai ales s-a
iconomisit ca un mare drept şi bun de Prea-Înaltul şi Prea Bunul Făcător şi
Judecător al tău. Cutezi a te împotrivi? Ce, oare nu te împotriveşti bunei
voinţe a celui Prea-Înalt? Aceasta şi ca un lucru de folos şi priincios s-a
rânduit pentru tine care din început ai fost zidit după dar şi nemuritor, iar
apoi singur razvrătindu-te, ai căzut de voie spre a te întoarce în pământ. Ai
vreun temei să te opui la aceasta? Nici unul, ci mai ales dimpotrivă trebuie
a te împăca cu asemenea rânduială dumnezeiască şi a mulţumi Făcătorului tău din tot sufletul. Din
pământ te-ai luat, în pământ ai voit să te întorci, şi iarăşi te-ai chemat
înapoi de către pământ prin moarte, după ce petrecând pe dânsul oarecare vreme,
mai multă sau mai puţina, vei încerca strâmtorările şi ticăloşiile ce sunt pe
el.
Dar, — vei zice — că nu aceasta face sfârşitul morţii aşa dureros
şi cu greu de suferit omului, şi poate că nici unul n-a ajuns cândva la atâta
nebunie şi neînţelegere, încât să se tulbure şi să se scârbească numai pentru
aceasta, că în sfârşit el are să moară. Căci nimenea
nu-şi năluceşte o vieţuire veşnică şi nemărginită aici pre pământ, ci ori
pentru că doreşte fiecare să aibă viaţă multă şi îndelungată şi de aceea poate
vieţuieşte întristându-se şi tremurând, căci voieşte să nu moară, de ar fi cu
putinţă niciodată, dar cel puţin nu acum îndată, ci mai târziu.
Vezi dar, că el zice nu acum, ci mai
târziu. Cel ce iubeşte prea mult viaţa, o va dori precum acum, aşa şi mai
târziu. Drept aceea, şi întru aceasta greşeşte, propunându-şi fără
judecată şi fără socotinţă, măsura de viaţă. Dar vindecarea unei astfel de
nejudecări şi nesocotinţi, este, şi la dânsul, de va socoti că măsurile
lungimii acestei vieţi, la unii mai lungi, la alţii mai scurte şi la alţii
foarte scurte: toate sunt rânduite de prea buna şi înţeleaptă Pronie de sus,
iconomisindu-se spre binele şi folosul fiecăruia. Deci dar, omul e dator a
privi moartea fără tulburare şi cu bun suflet în tot timpul şi mai ales după
ce a sporit cu vârsta în care are o deplină judecată. Mintea sa mai mult se cuvine a mulţumi că a
vieţuit el atâta, decât a se întrista, a se necăji şi a se tulbura, că de aici
înainte nu va mai vieţui mult pe pământ.
Într-adevăr, nepotrivite şi felurite sunt, după bunăvoinţa
Făcătorului a toate, epocile şi întinderile cele rânduite ale vietei omeneşti.
S-a luat aminte de către Englezi[1] că nu de mult calculându-se
vârstele vieţii omeneşti, după cum se întâmplă, mai mult sau mai puţin îndelungate,
şi s-a aflat că dintr-un număr însemnat de prunci născuţi tot în acelaşi an, în
anul întâi mor peste a patra parte, în cel dintâi şi al doilea peste a treia
parte, în cel dintâi, al doilea şi al treilea mor cel puţin pe jumătate; adică
din o mie de prunci care astăzi se vor naşte, până la sfârşitul întâiului an,
abia se află vii 725, până la sfârşitul anului al doilea abia rămân 630, iar
până la sfârşitul anului al treilea abia 500. Această luare aminte s-a făcut şi
de către Gali (Francezi), însă la aceştia se văd că mai mulţi prunci ajung la
hotarul întâiei vârstnicii, fiindcă nu după treimea de ani, precum s-a zis de Englezi, ci după şeptimea
sau şi optimea de ani socotiţi, din pruncii născuţi odată, se seceră pe
jumătate şi încă mai mulţi.
Fiziologul acela care scrie astfel de luări aminte, întinzându-se
şi la condicile (statisticile) care se scriu acum, socoteşte cu acrivie, că în
Anglia poate cineva să pună rămăşag pentru un prunc de curând născut, că poate
să vieţuiască trei ani după ce s-a născut, iar mai încolo nu; iar în Franţa
poate să trăiască şapte ori opt ani, fiindcă şi acolo şi aici, în hotarele cele
puse din luare aminte, de aceeaşi măsură: aşa sau nu. Acest autor al ziselor
condici (statistici), mai înainte şi la vârstele cele de acolo înainte,
socoteşte şi aceasta, că omului, după ce va călca pe al cincilea, ori al
şaselea, ori al şaptelea an, poate cineva a-i făgădui mai mulţi ani de viaţă,
decât în orice alt hotar al vârstei; pentru că în zisa vârstă, se nădăjduieşte
întinderea vieţii încă până la patruzeci şi doi de ani şi mai mult; dar după al
cincelea, ori al şaselea, ori al şaptelea an, numărul nădăjduiţilor ani de
viaţă merge spre scădere, încât la un copil de doisprezece ani poate cineva
făgădui treizeci şi nouă; iar la un tânăr de douăzeci ani, treizeci şi
jumătate; iar la bărbatul de treizeci ani, douăzeci şi opt. Şi mai departe, din ce în ce mai puţini ani de viaţă, până la
vârsta bătrână a celor de optzeci şi cinci, când cineva poate cu drept cuvânt a
pune rămăşag încă trei ani.
Dacă acestea sunt adevărate şi dacă măsurile vieţii omeneşti au
acest fel de nepotriviri, după cum cercarea (experienţa) de toate zilele nu dă
voie a ne îndoi, cu ce cuvânt omul mai ales după ce a sporit în vârstă atât de
îndestulată, poate a se tulbura fără măsură pentru moartea ce are a veni? Şi
cum de nu are mai drept prilej unul ca acesta a mulţumi mai vârtos Hărăzitorului
şi Dătătorului de viaţă, că din nimic l-a făcut viu şi, întorcându-şi privirea
înapoia sa, să-l binecuvinteze cu dulceaţă, socotind câţi se pot număra cei
care mai înainte de el, în mult mai puţin spațiu de viaţă i-a secerat moartea
şi în fiecare oră îi seceră. Tânărul murind, să zicem aşa, în al douăzeci şi
cincilea an al vârstei sale, se poate plânge că se sfârşeşte încă necopt în
floarea tinereţii sale; dar de va mai socoti că jumătate din oamenii vieţuitori
pe pământ din cele patru margini ale lumii, care au văzut soarele în aceeaşi zi
întru care s-a născut şi el, nu s-au bucurat de viaţă mai mult ca trei ani,atunci,
departe de a se plânge de soarta sa, nu e dator mai mult a binecuvânta pe Dătătorul şi Purtătorul de grijă al vieţii, pe Dumnezeu, că spre
deosebire de jumătate din con-vârstnicii săi, el s-a deosebit şi s-a învrednicit
a trăi mai mult decât aceia, douăzeci şi doi de ani? Şi când ne gândim că
aceşti ani, slobozi de patimile vieţii fireşti, morale şi politice, se judecă a
fi cei mai fericiţi! Dar dacă tânărul de douăzeci şi cinci ani este dator a
cunoaşte şi a mărturisi harul privilegiului de acest fel, apoi bărbatul de
treizeci ani şi înainte, cel de patruzeci ani şi cel de cincizeci ani, şi aşa
mai departe, nu e dator şi mai mult a-l mărturisi? Eu, apropiindu-mă de şaizeci
ani ai vârstei, când scriam acestea, căci am început a respira anii vieţii în
anul 1716, câţi născându-se în acelaşi an cu mine, în timpul celor dintâi trei
ani ai vieţii mele, adică până la 1719, au murit? Dar câţi născându-se şi mai
înainte de mine şi după mine, au murit, afară de cei născuţi împreună cu mine?
O, câţi, câţi au apus din viaţă? Iar eu până în anul acesta, 1803, care după
puţine zile acum se plineşte, încă viez[2].
Cu adevărat, după Dumnezeiasca îndelungă răbdare şi nemărginită milă, însuşi
m-a ţinut viu pre mine ticălosul,spre pocăinţă şi spre îndreptarea nenumăratelor mele păcate!
Ci
îndelungata vieţuire la om, nu trebuie a se socoti o bună sortire, precum nici
scurta vieţuire, o nenorocire. Nici tânărul debil (slăbănog) şi
bolnăvicios n-are vreun temei binecuvântat să pizmuiască şi să fericească pe
bătrânul ce se bucură de sănătate, ca şi când acela ar sărăci pentru
împuţinarea zilelor vieţii, îmbogăţind pe acesta cu îndelungarea vieţii.
Acest adevăr îl rosteşte foarte frumos Plutarh în cartea despre
bucurie în care sfătuieşte pe Pacie, prietenul său, cum poate petrece viaţa
întru netulburare şi linişte, pentru cele neticnite şi neplăcute ce-l
împresoară din toate părţile. Pe lângă altele, îi spune
lui învăţătură mare, spre a suferi răul şi spre a fi cumpătat în pătimire; să
nu se uite la cei ce-l întrec cu averile, ci să şi întoarcă privirea la cei mai
umiliţi şi scăpătaţi decât dânsul. Cine se mulţumeşte şi se linişteşte cu
plăcere, când vede înaintea ochilor săi covârşirea altora? Ah! — zice omul
nevoiaş şi mic de suflet — pentru ce nu-s şi eu ca acela? În acest fel fericesc
cei legaţi pe cei dezlegaţi şi aceştia pe cei slobozi, iar cei slobozi pe
cetăţeni; aceştia iarăşi pe cei înavuţiţi, avuţii pe satrapi, iar satrapii pe împăraţi şi împăraţii pe zei, vrând să
tune şi să fulgere. Pururea mai prejos fiind decât cei mai presus de dânşii,
nici odinioară nu se mulţumesc cu starea lor.
Nu este lesne a se mulţumi oamenii cu
bunătăţile ce au, privind la bunătăţile mai mari pe care alţii le dobândesc şi
ei se lipsesc de ele. Iar de am răsturna raportul lucrurilor şi am face
comparaţia cu stările mai joase decât noi, atunci fiecare s-ar arăta mai
mulţumit cu starea sa, atunci împăratul s-ar mulţumi că nu e ca satrap,
satrapul că nu e numai unul din cei bogaţi, bogatul că nu e unul din cetăţenii
de mijloc, cetăţeanul că nu e numai un om de rând, un om slobod, cel slobod că
nu e rob, robul că nu e legat şi legatul că nu se află în primejdia aceluia pe
care-l trag la locul de osândă ca să-l spânzure.
Astfel de cugetări în privinţa stărilor, mutându-se la problema
vieţii şi a morţii, produc asemenea rezultate în sufletele oamenilor: de
tulburări sau ne-tulburări, de grea pătimire sau de pătimire mai uşoară, pe
scara osebitelor măsuri ale vieţii, ori pe care treaptă de vârstă s-ar afla omul,
şi cugetând la viaţă, pururea se află nemulţumit când priveşte la treptele cele
mai înalte în care ajung cei cu viaţă mai îndelungată. Dar totdeauna are prilej binecuvântat fiecare a se mulţumi dacă, întorcându-şi
privirile la cei dinapoi, ar socoti mulţimile cele nenumărate şi sutele de mii
ale celor care nu sau învrednicit a ajunge la măsura cea de vârstă la care el,
din mila Domnului, a ajuns. Drept aceea Plutarh pe lângă celelalte mai adaugă
şi aceasta:
«O, Pacie! Când te vei minuna văzând pe unul mai mare decât tine,
purtându-se în litieră şi fericindu-l pentru aceasta, pleacă-te şi vezi şi pe
cei ce-l poartă.» Eu însă, după scopul ce ne stă înainte, întorcând cuvântul,
zic: «O prietene cititorule, când vei vedea de multe
ori pe bătrânii morţi duşi pre năsălii, ridicându-ţi vederea, vezi şi pe
tânărul sau copilul sau pruncul mort purtându-se tot pe acelaşi pat».
Privirea aceea pe care Plutarh o sfătuia, porneşte şi pe sărac să sufere cu
bucurie starea soartei sale; iar aceasta pe care o sfătuiesc eu aici, îndeamnă
şi pe cel încă neîmbătrânit — şi cu atât mai vârtos pe cel îmbătrânit şi prea
îmbătrânit — ca să aştepte cu tărie de suflet starea de faţă şi apropierea morţii.
Dar care e folosul lungimii de viaţă?
Alexandru Macedon, după cum se istoriseşte, a vieţuit treizeci şi
trei ani; şi ce deosebire ar fi fost la el de ar fi trăit şasezeci şi şase? Au doară îndoirea vieţii mai micşorează
nenorocirea morţii? Nimic de acest fel. Oare mulţimea şi împuţinarea zilelor nu
are cuvânt la socoteala iadului? Nu, nici zece, nici o sută, nici o mie de ani
n-are cuvânt, în iad nu e alegere de viaţă, precum zice înţeleptul Sirah (cap.
4l).
O singură pricină poate să înfăţişeze oarecum temerea morţii şi
dorinţa adău- girei zilelor vieţii lui mai puţin prihănită. Şi care-i aceasta?
Adică să apuce înaintea sfârşitului său, ori să îndrepteze răul ce l-a făcut,
ori să isprăvească binele ce a început a face şi nu s-a învrednicit a-l
săvârşi. De este aşa, o omule, şi acesta este adevăratul tău scop, pentru care
te tulburi atât şi te mâhneşti, şi pentru aceasta doreşti, de e cu putinţă, a
se depărta de la tine sfârşitul vieţii şi a ţi se adăuga zile de viaţă, apoi eu
nu am ce să mai zic spre împuţinarea tulburării şi a necazului sufletului tău
pentru moarte. Atunci văd că urmezi bine cinstitorului şi iubitorului de
Dumnezeu, împăratului Ezechia care, înbolnăvindu-se de moarte, şi-a întors
ochii săi către perete, de pe patul pe care zăcea şi s-a rugat Domnului şi a
plâns cu plângere mare (IV Reg. 20, l6). Atunci, precum s-a trimis de la Dumnezeu, către împăratul lui Iuda, ca mângâietor Prorocul Isaia,
se va trimite şi către tine şi va sta lângă tine oarecare proroc; atunci se va
afla vreo coşniţă cu smochine şi pentru tine şi se va pune asupra rănii şi te
va însănătoşi. Atunci poate se va zice şi pentru tine, după cum şi către acela
s-a vestit de la Dumnezeu prin prorocul trimis, adică: «Am auzit rugăciunea ta,
iată eu te voi vindeca şi voi adăugi peste zilele tale, dacă nu l5 ani, însă
atâta lungime de zile încă şi măsură câtă va fi ţie de folos şi de trebuinţă
ca să isprăveşti bunătăţile pe care le-ai început şi nu le-ai împlinit, ori ca
să îndreptezi relele câte până acum sunt făcute de tine». Numai, o, omule,
întoarce-te şi tu ca Ezechia şi plângi. Această singură mângâiere îţi rămâne
ţie creştine, la apropierea morţii; singură această pricină de tulburare şi de
necaz este iertată şi nădejdea ta pentru cererea de adăugire a zilelor vieţii
tale, nu este învinuită. Plângi dar cu plângere mare.
De este astfel cugetarea celui ce se
tulbură şi se necăjeşte pentru moartea ce vine asupra-i, că nu este încă gata
spre a o întâmpina, apoi necazul cel pentru moarte este drept şi binecuvântat,
este folositor şi mântuitor. Dar dacă nu este pentru zisa nepregătire, ci omul se tulbură
şi se necăjeşte pentru aceasta, că n-ar voi să treacă din viaţa aceasta, atunci
tulburarea şi necazul lui sunt vrednice de osândă şi pline de dobitocie şi de
cea mai de pe urmă nebunie; nu numai pentru că e o întâmplare obştească şi
neapărată pe care — vrând nevrând — are să o sufere negreşit şi el ca şi toţi
oamenii, dar şi pentru că o astfel de întâmplare o încearcă îndată după ce s-a
născut, în fiecare zi, ceas sau minut şi o încearcă neîncetat cât timp el este
viu. Dar cum? Pentru că viaţa aceasta nu e viaţă curată şi neamestecată, este
o întindere de timp, alcătuită din vieţi şi morţi; e un lanţ împletit de verigi
legate între ele, între care una este de viaţă, iar alta de moarte, unul
pozitiv, dătător de viaţă, iar altul negativ, lipsitor de viaţă, este, nu este,
iar este, iar nu este, urmând viaţa cu moartea una după alta. Tot omul cu
judecată de va lua seama la cercul vieţuirii şi muririi sale care urmează una
după alta, va vedea arătat şi va cunoaşte: Cine poate zice despre sine că este
viu? Nimenea, decât cel ce poate încredinţa despre sineşi cu adevărat că este
tot acelaşi neschimbat de ceea ce era. Dar cine poate să încredinţeze cu
adevărat şi chiar cât timp e viu că este acelaşi? Nimenea, dacă se cunoaşte cât de puţin pe
sine, şi cunoscând judecă drept în ce chip s-a făcut viu şi viază? El, în clipa
de faţă, nu este precum era în cea de mai înainte şi precum are să fie în cea
viitoare. Cel ce era mai înainte de clipa aceasta, a murit, cel ce este în
clipa aceasta moare, şi cel ce are a fi după aceasta, încă nu s-a făcut şi după
ce se va face, aşijderea va muri.
Drept aceea, omul din moarte se mută în moarte şi chiar nu viază,
fiindcă nu este chiar acela ce a fost mai înainte de aceasta, nici va fi tot
aşa după aceasta. Dumnezeu cel ce este de-a pururea şi viază în veac, viază cu
adevărat şi sigur, căci El a fost întotdeauna, şi este şi va fi, căci este
singur Dumnezeu; fiindcă El chiar este fiinţa a toate, «Din veac şi până în veac tu eşti».
Se istoriseşte că două epigrafe erau scrise cu litere de aur
deasupra uşilor oracolului de la Delfi şi se citeau de mulţimea popoarelor
care se adunau acolo din toată lumea. Unul era: «Cunoaşte-te pe tine însuţi».
Celălalt zicea: «Eşti». Inscripţiile acestea erau două mari revărsări de
lumină, peste care Ziditorul aruncând raze la vremea cuvenită, mai înainte
le-a trimis prea arătat la toate neamurile de pe faţa pământului afundate încă
în întunecimea rătăcirii, mai înainte de a străluci pe pământ ziua
adevăratei cinstiri de Dumnezeu, mai înainte de iconomia cea mai presus de fire
care s-a făcut la sfârşitul veacurilor cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Lumina
aceasta a strălucit mai înainte la strămoşii cei înainte de lege, la Avraam şi
la strănepoţii lui, apoi a strălucit mai în urmă în munţii Horeb şi Sinai prin
darea legii propovăduită prin Moisi către Israiliteni. Iar la celelalte neamuri
s-a dat negreşit ori prin israiliteni, ori în alt chip prin Dumnezeiasca
pronie. Deci aceste două inscripţii de la Delfi au fost ca două începuturi
luminătoare spre povăţuirea întregii fiinţe omeneşti de pe pământ. Inscripţia
«cunoaşte-te pre tine însuţi» este o învăţătură, o avuţie dată omului de la
Dumnezeu. «Omule, omule! Socoteşte- te şi cunoaşte-te pre sineţi, ce fel şi
cine eşti şi cu ce chip viezi!» Cealaltă inscripţie «eşti» arată în chip
răspunzător mărturisirea omului către Dumnezeu: «Dumnezeule, Dumnezeul meu!
Tu singur cu adevărat şi prea cu adevărat eşti!». Tu eşti, pentru că existenţa
întru tine este întemeiată şi neclătită. Eu nu sunt, ci cunosc că întru mine
existenţa este în mişcare şi nestătătoare! Cu un chip ca acesta tâlcuieşte şi un înţelept din neamuri[3]
acele două inscripţii delfice, şi învăţătura despre netulburarea pentru moarte
— despre care ne este aici vorba - are mare putere, scăzând şi micşorând
nemăsurata frică şi întristare pe care o pătimesc oamenii cei cu puţin suflet
când gândesc la sfârşitul ce-i aşteaptă.
În astfel de împrejurări, ne facem nespăimântaţi şi netulburaţi,
sau cel puţin măsuraţi şi răbdători, de vom socoti bine că fiecare din noi
ceea ce era în oricare minut ce a trecut, acum numai este, ci a murit; acela
care după aceasta vrea să fie ca iarăşi să moară, încă nu este; şi acela care
este sau pare a fi în clipa de faţă, moare în viitor şi numai în această clipă
de faţă prea scurtă, în care abia ajunge, deabia apucă omul a zice că viază,
ca apa ce curge şi îndată se şi duce. Şi de aceea a zis Eraclit: «în râu nu
este cu putinţă a intra de două ori, adică a te mai spăla cu aceeaşi undă de
apă, la fel şi dacă în cursul acesta al vieţii îţi vei împlânta mâna luării
tale aminte şi vei voi a-l strânge în palma ta, nu-l ţii, căci a ieşit, s-a
revărsat şi a curs». Căci şi folosul acesta e pururea curgător, iute, neastâmpărat, aleargă cu grabă şi se depărtează; a venit, s-a dus, este o
curgere de o clipeală, o cirtă de viaţă şi o cirtă de moarte. Facerea noastră
din însăşi sămânţa dintâi, sporind din clipă în clipă şi trecând de la viaţă
la moarte şi dimpotrivă, din moarte la viaţă, se face o curgere necurmată; şi
părţile curgerii de acest fel sunt stadiile timpului în care noi oamenii
alergăm pe pământ.
Omul se formează mai întâi în pântecele mamei sale câte puţin, în
timp de nouă luni, apoi se iveşte la lumină şi se vede prunc, apoi copil, apoi
băieţaş, apoi tânăr, apoi crescând, se face bărbat şi în urmă se află bătrân,
mai bătrân şi prea bătrân. Vârstă după vârstă, una după alta, a moştenit
copilul pe prunc, băieţaşul pe copil, tânărul holtei pe băieţaş, bărbatul pe
tânăr, bătrânul pe bărbat, cel mai bătrân pe bătrân, şi aşa mai departe. Viaţa
fiecăruia din aceştia s-a sfârşit şi a început a urma moştenitorului său.
Aceasta ştiind şi împăratul proroc David, a preamărit pe Dătătorul de viaţă,
zicând: «Mai bună e mila ta decât viaţa»46.
Înţelegând precum judec eu, că viaţa omului nu e una şi singură,
şi prin urmare nici moartea nu e una, ci sunt multe morţi, şi prin urmare
nici omul nu se face mort de o moarte, ci de multe morţi, precum vestea şi mai
înainte zisul filozof (Plutarh), mai adăogând şi pe alţi martori, între care pe
Eraclit mult mai vechi decât dânsul «Că moartea
focului este naşterea aerului», zicea Eraclit, şi moartea aerului
naşterea apei; iar de ar cerceta cineva şi mai cu amănuntul, ar vedea că
bărbatul se strică făcându-se bătrân, că tânărul se strică ajungând bărbat,
copilul făcându-se tânăr, iar pruncul făcându-se copil; cel de ieri faţă de cel
de astăzi, a murit, iar cel de astăzi către cel de mâine va muri, şi astfel nu
rămâne nici unul. Şi oare nu mărturisim cu o gură împreună cu înţeleptul şi noi
câţi vieţuim acum, că toate cele zise sunt adevărate şi în faptă? Nu am trecut
şi nu trecem, vieţuind după urmare, aceste schimbări şi prefaceri deosebite?
Vieţile cele multe şi morţile cele multe urmează unele după altele. Dar noi ne
temem şi ne cutremurăm de o moarte, fiind vrednici de râs; acum atâtea morţi
murind şi murim, cu adevărat suntem vrednici de râs şi de lacrimi. Căci după
atâtea încercări şi încredinţări, stăpâniţi fiind mai mult decât se cuvine de
frica morţii ce va să fie, ne aflăm neîncetat în
frică şi în cutremur, şi deci suntem cu adevărat vrednici
nu numai de râs ci şi de multe plângeri şi lacrimi.
[1] În
listele tipărite la Londra în anul 1742 de filosoful Bufon istor. tom. 2,
despre om şi despre pruncie, foaia 471 şi 472.
[2] Autorul
vorbeşte aici despre sine.
[3] Plutarh
din Heroneea
[1] Prodic
se trăgea din insula Keo şi a fost elev al lui Protagora din Avdera. El a
devenit învăţător al lui Euripide, Socrate, Tiromen şi Isocrat retorul. Era
filosof sofist şi retor. El a lăsat povestea despre virtute şi răutate
reprezentate prin cele două femei pe care Hercule le-a întâlnit în cale. A
murit otrăvit de Atenieni.
[2] Acesta, după cum spune Diogene Laerţiu, era
şcolar al Paravatului. Într-o carte a sa ne înfăţişează un om care dezgustat
fiind de mizeriile vieţii, n-a mai vrut să mănânce, dorind astfel să moară de
foame. El a fost oprit de regele Ptolomeu al Egiptului de a profesa filozofia
sa în public.
[3] Acesta se zice că a citit cartea lui Platon Despre suflet,şi după cum spune
Cicerone, s-a aruncat dintr-un turn. Pe el, ca şi pe Zenon şi Caton, îi numeşte
Ieronim, martori ai filosofiei ieşite din minte.
[4]1 Tes. 4,13
[5] Marele Vasile, voroava 21 despre a nu ne pironi
către cele lumeşti.
[6] Psalm 102.
[7] Psalm 89.
[8] Istoricul
Herodot, cartea VII, cap. 46.
[9]
Prea mult a întins Xerxe vârsta vieţii omenești la 100 de ani.
[11] Sir. 41,3-4.
[1] Mulţi vorbesc în diferite chipuri despre
sfârşitul lui Diogen. Unii spun că a murit de holeră, alţii de tifos, iar
alţii fiindcă a mâncat caracatiţă crudă. Câţiva susţin că fiind bolnav de
tifos, s-a spânzurat.
[2] Temistocle din Atena, disperat de nerecunoştinţa
compatrioţilor săi, s-a dus la vrăjmaşul său, Xerxe, regele Perşilor, care l-a
primit cu multă bunăvoinţă. Dar când Xerxe voia să-l trimită în contra Greciei,
el nevoind să nemulţumească pe binefăcătorul său şi să nu devină nici trădător
patriei sale, s-a omorât bând sânge de bou, în Magnesia, pe la a 460 î. Chr.
[3] Cleopatra, regina Egiptului, văzându-şi
oastea sa şi a lui Antoniu învinsă de Octavian Augustus şi prevăzând că are să
fie dusă ca roabă la Roma, s-a sinucis, punându-şi pe piept o viperă.
[4] Brahmanii se retrag din lume şi duc o viaţă
singuratică, susţinând sinuciderea ca un mijloc de a ajunge la fericire.
[5] F.
A. 3,55-56.
[6] Marele
Vasilie la cuv. 17 despre mucenicul Varlaam.
[7] Ixion iubind cu înfocare pe Ira sora şi soţia
lui Joe, acesta a trimis un nor în chipul Irei şi l-a amăgit.
[8] Codru
a fost fiul lui Miant ultimul rege
[11] Pliniu cel Bătrân, comandant în Mesina Italiei, văzând ridicându-se
un nor întunecat dasupra Vezuviului, s-a apropiat, îmboldit fiind de
curiozitate, de gura vulcanului, încât a murit sufocat de lava cea fierbinte ce
ieşea din gura craterului. Nepotul său Pliniu cel Tânăr descrie această
întâmplare pe larg în epistola sa către Tacit, istoricul Roman.
[12] Peregrinul, poreclit şi Proteu, era filosof
cinic din Paria; la început s-a prefăcut că este creştin, dar a fost dat pe
faţa de apologeţii creştini. Stăpânit fiind de o nemăsurată slavă deşartă, a
declarat că va muri aruncându-se singur în flăcări, ceea ce a şi făcut în anul
66 sub împăratul Marcu Aureliu. Despre el scrie păgânul satiric Lucian.
[13]. Porfirie, numit mai nainte
Malhos, era de neam din Tir şi profesa filosofia platonică. El
[15] Un om iubitor de linişte îşi luase o femeie guralivă şi
nemaiputând suferi gura ei cea înţepată, ceru voie judecătorilor ca să se
sinucidă, zicând ca mai bine sa moară omul deodată, decât în tot momentul să se
apropie de moarte.
[16] Marcu Brutus a fost unul din conjuraţii în
contra lui Iuliu Cesar. Fiind biruit într-un război în Macedonia, de frică să
nu cadă prizonier, s-a străpuns cu sabia sa. (Plutarh, Viaţa lui Cesar).
[17] Baiazid, fiul lui Murat, a devenit sultan la
1389, şi din cauza cruzimii sale în războaie s-a numit Fulgerul. El a purtat
război şi cu Mircea Domnul Munteniei. Într-un război cu Tamerlan hanul
Tătarilor, a fost prins de acesta şi pus într-o cuşcă de fier în care s-a
sfârşit prin sinucidere.
20
Leonida cu 300 Spartani a închis
strâmtoarea Termopile şi a murit vitejeşte împreună cu aceştia.
21
Empedocle era filosof şi se trăgea din
Peloponez. Asupra morţii lui s-au răspândit mai multe versiuni între care şi
aceea că s-a aruncat în gura vulcanului Etna din Sicilia care tocmai era în
erpuţie. Aceasta pe la anul 444 î. Chr.
25
Medeea, fiica lui Aeţiu regele Colhidei,
iubind pe Iason, a înlesnit acestuia luarea pelei cu lâna de aur şi a fugit cu
el în Elada. Însă acesta părăsindu-o în urmă, drept răzbunare ea şi-a ucis pe
cei doi copii născuţi cu Iason, covârşind astfel patima mâniei asupra dreptei
judecăţi. Despre aceasta se povesteşte în mitologia grecească la expediţia
Argonauţilor.
37
Iliada III, stih 164.
38 Avidul
era o cetate pe ţărmul Asiei, după cum Sisdul era pe ţărmul Europei, faţă în
faţă la strâmtoarea Elespont.
[1] Epictet
a fost filosof stoic vestit şi s-a născut în Ieropole din Caria şi a fost sclav
al lui Epofradit, liberat al lui Neron. Stăpânul său l-a lovit peste fluierele
picioarelor până i le-a zdrobit. Mai întâi el a zis: «ia aminte, să nu-mi
zdrobeşti fluierele». Iar după ce i-a sfărâmat picioarele, a zis: «vezi că
le-ai
zdrobit!» .Epictet a murit la Nicopole în Epir,
fiind izgonit de Domiţian.
2.Stoicii erau o sectă a filosofilor de la
porticurile zugrăvite ale Atenei, numite greceşte Stoa în care se adunau şi
petreceau în discuţii filosofice; începătorul lor era Zenon din Citea, cetatea
Ciprului, care a murit pe la 264 î. Chr., în vârstă de 80 ani.
[2] Anaxarh, filosoful din Abdera, a fost foarte
iubit de împăratul Alexandru Macedon de către care fiind întrebat la o masă,
dacă lipseşte ceva spre ospătare,el a răspuns:„Lipseşte,o împărate, capul unui
satrap", însemnând pe ascuns pe Nicocreont care era de faţă.Acest tiran al
Ciprului, după moartea lui Alexandru, venind cu corabia la Cipru, a prins pe
Anaxarh şi,drept răzbunare,l-a pus într-o piuă şi a pus să-l piseze cu
pisălogi de fier.Dar filosoful i-a zis fără îngrozire:Pisează pe tocul lui
Anaxarh,căci pe Anaxarh nu-1 vei pisa.Tiranul a poruncit să-i taie limba,dar el
muşcându-o cu dinţii,a scuipat-o în faţă-i.
3.Filosoful Seneca s-a născut
în Cordova Ispaniei şi a fost adus în
Roma de Agripina şi pus ca învăţător al lui Neron care în urmă ajungând
împărat, l-a condamnat la moarte. Fiind într-o baie, singur şi-a deschis vinele
şi a murit la 65 dChr.
4.Faler tiranul cetăţei
Acragantul din Sicilia, care a trăit pe la 520 î. Chr., a născocit tot felul de
torturi barbare. Spre plăcerea lui, meşterul Perie a făcut un bou de aramă în
care băga pe cei condamnaţi şi-i ardea. In acest bou a perit în chinuri însuş
Perie şi în urmă chiar Faler.
[5] Facerea
3,17 şi 2,3 -19.
[6] Eshine, fiu al lui Harin, sau după alţii, al lui
Lisanie, a fost ucenicul lui Socrate, şi între altele, el a alcătuit şi un
dialog întitulat «Axioh» sau „despre moarte", în care ne înfăţişează trei
persoane: Socrate, Clinias şi Axioh. Axioh fiind greu bolnav, se spăimântă de
moarte. Clinias, fiul său, se duce la Socrate şi-l roagă să vină la tatăl său
ca să-l mângâie în ceasul morţii. Socrate vine şi prin multe cuvinte
îmbărbătează pe Axioh, încât acesta aştepta moartea fără frică.
7
Saul bătând pe Amaliteni şi luând rob pe
regele lor Agag, nu l-a omorît după cum i se poruncise de Dumnezeu, ci l-a
lăsat viu. Samuil prorocul vine şi mustră pe Saul pentru aceasta. În urmă Agag
e ucis. (I Regi 15,32 - 33).
8
La Elini se credea că trei sunt ursitele care privegheau
asupra oamenilor; Kloto adică torcătoarea, Lachesis care sorteşte unuia bine şi
altuia rău, şi Atropos care avea în mână-i norocul oamenilor. Tustrele erau
fiicele lui Zeus şi ale Temidei. Prima torcând, întindea aţa, a doua mişca
fusul şi a treia tăia aţa.
