Ortodoxia este comoara noastră, mărgăritarul nostru cel de mult preţ... Ortodoxia este lumina noastră ce ne călăuzeşte. De vom pierde cândva această comoară, această lumină, risipiţi vom fi până la marginile pământului, precum praful.
(Sf. Nectarie al Pentapoliei)
Sultanul
Mahomed al Il-lea (1432-1481) dorea cu înfocare capitala bizantină,
spunându-şi: „De voiu cuceri această Cetate, voiu covârşi slava tuturor
strămoşilor mei care au încercat să o ia de atâtea ori, dar au fost daţi de
ruşine.” În Iunie, 1452, la vârsta de treizeci de ani, sultanul Mahomed al
II-lea şi oştile sale au năvălit în mahalalele Constantinopolului, aflate în
afara zidurilor, şi au robit pe toţi locuitorii.
În
August, 1452, sultanul a ridicat castelul cunoscut sub numele de Rumeli Hisari,
pe malul european al strâmtorii, în ţinutul Asomatee. Mahomed nu a cerut voie
să construiască, deşi ţinutul era în teritoriul bizantin. El a adunat o mie de
zidari şi două mii de salahori, care au lucrat zi şi noapte la zidirea
castelului. Structura avea forma ortografică a numelui „Mahomed.” Materialele
pentru construirea castelului au fost adunate de la bisericile şi mănăstirile
din împrejurimi. Scopul ridicării turnului era împiedicarea trecerii corăbiilor
ce veneau din Marea Neagră spre portul constantinopolitan şi de a uşura trecerea
trupelor sale din Asia Mică spre Tracia.
Ambasadorii
trimişi de Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul (1448-1453) ca să
vorbească cu Mahomed despre încălcarea tratatului au fost batjocoriţi şi unii
decapitaţi.[1] [2] Sultanul Mahomed
a spus: „Tatăl meu, împiedicat de bizantini să treacă prin Hellespont, în
vremea campaniei de la Vama, a jurat să clădească o cetate în acest loc din
Bosfor. Eu nu fac decât să-i împlinesc dorinţa. Spune Împăratului tău că eu nu
semăn cu strămoşii mei, care au fost prea slabi, fiindcă înzestrările mele
ajung la o înălţime la care ei nu puteau visa.”[3]
După
Septembrie, 1452, la porunca sultanului, căpetenia oştii turceşti, Turhan,
împreună cu cei doi fii, Ahmed şi Omer, au pornit împotriva Moreii (Peloponnes)
cu o oaste uriaşă. Misiunea lor era să atace pe despoţii Dimitrie şi Thoma,
fraţii împăratului Constantin, ca să-i împiedice să-l ajute pe Împărat în
capitală.[4]
Între
timp în capitală Împăratul Constantin se învoise ca numele Papei Nicolae al
V-lea să se pomenească la slujbe, nădăjduind astfel să dobândească vreun
ajutor. În Biserica Sfânta Sofia, preoţii care voiau, îl pomeneau pe Papa.
Totuşi cei ce refuzau să-l pomenească pe Papa nu păţeau nimic. Slujbele în care
a fost pomenit Papa au început la 12 Noiembrie, 1452. La 12 Decembrie, 1452
unirea Bisericilor a fost prăznuită solemn în Biserica Sfânta Sofia. Cu toate
acestea, monahii greci şi mare parte din locuitorii Constantinopolului erau
potrivnici unirii. S’au format două partide: unioniştii, având în frunte pe
Paleologi, şi antiunioniştii, în frunte cu Marele Duce Luca Notaras şi Gheorghe
Sholarios (monahul Ghennadie).
Cu
numai un an înainte, în 1451, un grup de antiunionişti ce se numeau „Sinaxis”,
au trimis o scrisoare Papei Nicolae al V-lea, cu propunerea să se ţină un nou
sinod. De data aceasta însă doreau un sinod la Constantinopol, care să se poată
numi cu adevărat ecumenic. Ei plănuiau ca Patriarhii Răsăriteni să fie
reprezentaţi deplin, iar delegaţia latină să fie redusă ca număr. Papa nu a
răspuns acestui Sinaxis, însă a poruncit Împăratului să-l recheme şi să-l
reaşeze în scaun pe depusul şi fugarul unionist, Patriarhul Grigorie al III-lea
(Mammas). Grecii care refuzau să înţeleagă hotărârea de unire aveau să fie
trimişi la Roma pentru reeducare. Fraza cheie a Papei suna astfel: „Dacă tu şi
cu nobilii tăi şi cu poporul din Constantinopol
primiţi hotărârea de unire, ne veţi afla pe Noi şi pe venerabilii noştri fraţi,
Cardinalii sfintei Biserici Romane, mereu dornici a sprijini onoarea şi împărăţia
voastră. Dar dacă tu şi poporul tău nu veţi primi hotărârea, ne veţi sili să
luăm acele măsuri trebuincioase pentru mântuirea voastră şi pentru onoarea
Noastră.”[5] Acest ultimatum sau preţ pentru
ajutorul apusean nu putea să-l ajute pe Împărat, ci doar slujea întăririi
poziţiei unioniste.
Situaţia
în Cetate era haotică înainte şi în timpul asediului. În Apus, pregătirile
pentru ajutarea Constantinopolului erau întârziate. Câteva corăbii veneţiene au
fost înzestrate pe cheltuiala Papei. Înainte ca ele să ajungă în Hios, Cetatea
era asediată. Împăratul bătuse la multe alte uşi, în nădejdea de a dobândi
ajutor, dar acesta nu a venit. Nici o altă stăpânire nu a dat atenţie cererilor
Împăratului. Deşi Împăratul a făgăduit negustorilor genovezi să-i scutească de
taxe pe importul de grâne, aceştia nu au răspuns. Ioan de Hunedoara, regentul
Ungariei, şi maghiarii, erau slăbiţi de dezastrul suferit la sfârşitul domniei
sultanului Murad al II-lea. Ladislau al V-lea, Regele Boemiei, abia ajuns la
vârsta maturităţii, voia să scape de sub tutelă. Marele Cneaz al Moscovei era
mult prea departe, având şi el necazurile lui. De asemenea, Rusia fusese adânc
tulburată de proclamarea unirii Bisericilor. Domnii Moldovei, Petru al III-lea
şi Alexandru al II-lea erau prea ocupaţi să se lupte între ei. Vladislav al
II-lea, Domnul Valahiei, era vasalul sultanului şi, cu siguranţă, nu ar fi
pornit împotriva lui fără ajutorul Ungariei. Gheorghe, despotul Serbiei, un
vasal şi mai supus, a trimis un pâlc de oaste să se alăture năvălitorilor lui
Mahomed. Deşi au luptat cu vitejie pentru stăpânul lor, sârbii simţeau simpatie
faţă de coreligionarii lor din Constantinopol. Căpetenia albanezilor,
Skanderberg, un ghimpe în coasta sultanului, era în duşmănie cu veneţienii.
Domnitorii din insulele Egeei şi cavalerii ioaniţi din Rhodos nu puteau
interveni. Regele Georgiei şi Împăratul Trapezuntului abia îşi puteau apăra
hotarele lor. Emirii anatolieni, deşi erau duşmanii sultanului, primiseră prea
recent o lecţie despre puterea sa, spre a se mişca prea curând împotriva lui.
Însă colonia veneţiană din Constantinopol a oferit sprijin nelimitat. Au
existat şi unii genovezi, ruşinaţi de temerile conducătorilor lor, care au
venit singuri din Italia „ca să lupte pentru creştinătate”.[6]
În
sufletul său, Împăratul Constantin era tulburat. Mulţi greci îl învinuiau
pentru sprijinirea unirii Bisericilor şi învoirea cu ea în 1452. Acum ştia că
nu se poate aştepta la ajutor din partea Papei Nicolae al V-lea sau de la
Henric al IV-lea al Angliei sau de la Carol al VII-lea al Franţei. Cumnatul
Împăratului, Luca Notaras, comanda flota bizantină, redusă acum la o duzină de
nave prost înzestrate. Notaras nu-i iubea pe latini, fiind în favoarea unui
compromis cu turcii. Dar Împăratul stăruia, zicând: „Un Constantin a întemeiat
Cetatea, şi un altul o va scăpa.”
La
începutul primăverii lui 1453 sultanul a început blocada Cetăţii. Cu flota sa
nou construită Mahomed a adus artilerie, catapulte şi alte mecanisme de acest
fel, care fuseseră construite mai dinainte. Sub comanda lui Karagea Paşa,
turnurile din jurul Cetăţii au fost asediate şi cucerite. Mahomed şi-a dat
seama de uriaşul potenţial al artileriei şi prafului de puşcă şi a adus o mare
cantitate de tunuri uriaşe. Unele piese de artilerie puteau fi mişcate doar de 40-50
de perechi de boi şi 2000 de bărbaţi. La 2 Aprilie, 1453, sultanul cu mulţimea
sa de călăreţi şi ieniceri au ajuns la zidurile Cetăţii. În aceeaşi zi au
apărut cam treizeci de trireme şi patruzeci de vase de război, ca şi 130 de
vase cu un singur rând de vâsle, şi alte bărci şi vase mai mici. Cu aceste
forţe sultanul a izbutit să acopere 18 mile de ţărm.
Grecii
numărau doar 4.773 de apărători, între care cam 2000 de străini. Aceştia ţineau
piept unei forţe de 250.000 de oameni. Forţa efectivă a oştii lui Mahomed
probabil nu depăşea 80.000 de oameni, restul fiind oameni de strânsură, prost
echipaţi. Cortul sultanului, pe care fâlfâia stindardul roşu cu semilună de
aur, era înconjurat de călăreţi turci şi afgani, de asprii munteni din Anatolia
şi de arcaşi traci. Mai erau şi o mulţime de başbuzuci - mercenari şi
aventurieri de pretutindeni care intraseră în slujba sultanului, gata să lupte
în nădejdea prăzilor bogate ce li se făgăduiau. Unii dintre cei aflaţi în
rândurile sultanului erau slavi, unguri, germani, italieni şi chiar greci. Se
puteau vedea şi stindardele celorlalte căpetenii: bătrânul vizir Halil,
ambiţiosul Zagan şi crudul Karagea. Apoi mai erau ienicerii, care erau băieţi
greci ce fuseseră răpiţi, trecuţi la islam şi siliţi să devină ostaşi. Erau cei
mai buni ostaşi ai turcilor, iscusiţi în mânuirea lăncii, hangerului şi sabiei
încovoiate.
Bizantinii
asigurau intrarea în port cu un lanţ din zale de fier. Forţele navale ale
Cetăţii, poziţionate în partea din spate a portului, cuprindeau trei corăbii
genoveze, una din Castilia spaniolă, una aparţinând unui francez din Provenţa,
şi trei cretane; toate erau bine echipate pentru bătălie. De asemenea în port
se mai
aflau trei neguţători veneţieni cu escortele lor, câteva trireme rapide.
Aceasta era apărarea navală a cetăţii. Pe uscat, duşmanii au poziţionat cele
mai mari piese de artilerie, cu un calibru de nouă inci, dimpreună cu alte
tunuri, astfel încât să-şi poată concentra bombardamentul asupra a
patrusprezece puncte de-a lungul zidurilor Cetăţii. Tunurile, catapultele,
arbaletele şi alte maşinării şi arme de acest fel au adus mari pagube de
amândouă părţile. Masacrele, atacurile, bombardamentele şi luptele erau
necontenite, durând zi şi noapte. Sultanul nu îngăduia nici un răgaz,
nădăjduind ca puţinii apărători ai Cetăţii să obosească de presiunea
neîntreruptă. Însă tunurile sultanului explodau în bucăţi din pricina focului
necontenit şi al metalului prost, semănând moartea şi rănind pe mulţi. Foarte
supărat, sultanul a poruncit să se facă un tun şi mai puternic care să le
înlocuiască pe cele distruse.
La
15 Aprilie 1453 flota sultanului a sosit, numărând 300 de vase, pe lângă
şlepurile ce transportau arcaşi şi ostaşi.
În
cetate se afla un nobil genovez pe nume Giovanni Giustiniani Longo. El sosise
în Cetate cu 700 de ostaşi italieni, la 29 Ianuarie, 1453. Giustiniani Longo,
ca unul ce era foarte priceput la toate, a fost făcut general de către
Împăratul Constantin. Avea sub comanda sa 300 de oameni şi i s’au dat în grijă
zidurile Cetăţii. Astfel, împreună cu Împăratul, Giustiniani forma nucleul
apărării.
Tunurile
stricate ale sultanului au fost reparate şi el a îndreptat din nou un cumplit
bombardament asupra zidurilor, zi şi noapte. Având experienţa maşinilor de
război ale sultanului, ostaşii din Cetate s’au obişnuit cu ele şi nu mai arătau
frică sau laşitate. Ei chiar au improvizat propriile maşinării, născocind
altele noi, care au pricinuit mari pierderi duşmanilor. Cu toate acestea ele nu
putea dura multă vreme, din pricina lipsei materialelor şi a timpului pentru
construirea lor.
Turnurile
de la zidurile interioare şi mijlocii - cu totul 192 - erau înşiruite în
zig-zag. Năvălitorii dădeau întâi de şanţul cu apă lat de 18 metri şi adânc de
7 metri, care de obicei era uscat, dar în vreme de război era inundat prin
canale. În spatele şanţului era un zid mai scund care apăra o linie de arcaşi.
Al doilea zid avea 8 metri înălţime şi apăra mai mulţi ostaşi. Al treilea şi
cel mai puternic zid întărit adăpostea mai mulţi arcaşi şi aruncători de
proiectile. Numai forţa prafului de puşcă putea dărâma aceste ziduri.
Însă
după ce câteva puncte strategice de-a lungul zidului au fost demolate, sultanul
a hotărât ca şanţul şi tranşeele să fie umplute cu crengi, pământ şi alte
materiale. El a poruncit oamenilor să ducă la îndeplinire acest nou plan, ca să
poată trece şanţul şi să ajungă la spărturile din zid. Cu toate acestea oamenii
sultanului au suferit pierderi, căzând victime artileriei Cetăţii, săgeţilor şi
pietrelor aruncate de pe ziduri. Atunci Mahomed a hotărât să aducă artileria
mai aproape de şanţ şi de tranşee. Amândouă părţile luptau cu vitejie.
Apărătorii luptau cu un curaj fără preget şi cu o putere supraomenească, deşi
mulţi nu erau pricepuţi la lupte. Cu toate acestea, prin harul lui Dumnezeu, a
fost o adevărată minune că bizantinii au scos-o la capăt. Deşi duşmanul umplea
şanţul în timpul zilei, locuitorii Cetăţii lucrau noaptea şi curăţau, scoţând
pământul, grinzile şi celelalte materiale. Tot noaptea se făceau reparaţii,
punându-se proptele la turnurile lovite. Astfel izbuteau să-l dea de ruşine pe
sultan, ale cărui planuri dădeau greş mereu.
Atunci
sultanul a adoptat o altă tactică. El a hotărât să sape tuneluri pe sub
zidurile Cetăţii şi pe sub întărituri, care ofereau o intrare lesnicioasă în Cetate.
John Grant, un străin, inginer militar de partea bizantinilor, era expert în
construirea maşinăriilor de război şi în producerea armei secrete a „focului
grecesc.” Focul grecesc, folosit mai întâi în bătălia navală din 673, era un
amestec chimic ce se aprindea şi ardea puternic în contact cu apa. El ardea
chiar şi sub apă. Deşi compoziţia era secretă, probabil că conţinea sulf,
răşină, ulei, catran şi fosfit de calciu sau var caustic. Mai târziu i s’a
adăugat păcură, salpetru şi terebentină. Prin secolul XIII, acest amestec era
echivalentul prafului de puşcă, încă necunoscut pe atunci. Grant a intuit
planurile sultanului şi a pus să se sape alte tuneluri pe dedesupt, umplute cu
lichid inflamabil, zădărnicind astfel planurile turcilor şi arzând pe mulţi
dintre ei. Din nou sultanul a dat greş.
Următorul
plan al sultanului era acela de a folosi un turn lat şi înalt, ridicat pe o
platformă cu multe roţi de lemn gros. Formele atâtor maşinării nu s’ar fi putut
închipui mai înainte. Nici un rege nu ar fi crezut cândva că se pot construi
atâtea maşinării pentru a ataca o cetate întărită. Când groaznicul turn a fost
adus aproape, a urmat un cumplit atac lângă Poarta Sf. Roman. Însă turnul
duşman a fost îndată răsturnat. Apărătorii cetăţii au făcut faţă în chip nobil
duşmanului până la primul ceas al nopţii, când oamenii sultanului au hotărât că
avuseseră parte de destul chin şi cursese destul sânge. Ei plănuiau să se
întoarcă a doua zi dimineaţa şi să folosească iarăşi turnul. Dar aşteptările
lor nu s’au împlinit. Împăratul Constantin
a venit cu întăriri în ajutorul lui Giustiniani, îndemnându-şi mereu ostaşii
de-a lungul nopţii să golească şanţurile umplute şi să repare zidurile
prăbuşite ale Cetăţii. Apărătorii au reuşit să nimicească şi ciudatul turn al
duşmanului, arzându-l până în temelii. Când duşmanii au sosit şi au găsit
turnul făcut scrum, sultanul s’a înfuriat tare, văzându-se dat de ruşine. Apoi
şi-a arătat admiraţia pentru iscusinţa apărătorilor, zicând: „Chiar dacă cei
37.000 de proroci ar fi prezis că necredincioşii noştri duşmani (bizantinii)
aveau să ducă la bun sfârşit această sarcină într’o singură noapte, eu m’aş fi
îndoit!” Mahomed a mai observat că apărătorii nu arătaseră vreun semn de frică
sau laşitate. Această atitudine l-a pus în încurcătură, atât pe el cât şi
sfatul său, astfel că au început să cugete.
Pe
când asediul îşi urma cursul, corăbiile genoveze au pornit spre Constantinopol.
Pe drum li s’a alăturat un vas împărătesc, având căpitan pe Flantanelas, care
aducea grâu din Sicilia. Apropiindu-se de Cetate noaptea, ele au fost zărite în
zori de către vasele de pază ale sultanului. Turcii, înaintând în sunet de cor
şi de tobe, au început să tragă cu tunul în vasul împărătesc. Apărătorii, la
rândul lor, au dat turcilor bineţe cu o ploaie de proiectile, săgeţi şi pietre.
Turcii au ajuns în partea de jos a provei vasului, dar marinarii greci, de pe
punţile lor înalte, aruncau peste vrăjmaşi foc lichid şi pietre, pricinuindu-le
mari pierderi.
De
pe zidurile Cetăţii locuitorii observau bătălia, rugându-se lui Dumnezeu să
aibă milă de marinarii lor şi de ei înşişi. Flantanelas îşi îndemna oamenii,
alergând de-a lungul punţii. În toiul bătăliei două trireme duşmane au luat foc
şi mulţi marinari vrăjmaşi au fost ucişi sau răniţi.
Când
Mahomed a înţeles că enorma sa flotă nu putea face nimic ci, de fapt, era
bătută cumplit, a fost cuprins de turbare. Sultanul urla, scrâşnea din dinţi şi
împroşca cu blesteme pe marinarii săi. Mahomed se repezea cu calul în apă,
urmat de călăreţii săi. Când marinarii au văzut supărarea sultanului şi i-au
auzit blestemele, s’au ruşinat şi au atacat vasul bizantin cu mai multă
înverşunare. Totuşi nu au reuşit să vatăme câtuşi de puţin pe vreunul din
apărătorii vaselor. De fapt, suferind grele pierderi şi stricăciuni, vasele turceşti
nu se mai puteau nici măcar retrage. Mai mult de 12.000 de necredincioşi au
pierit numai în acea bătălie.
Apropiindu-se
noaptea, duşmanii s’au retras încet iar corăbiile apărătorilor au intrat la
liman. Apărătorii nu au avut pierderi de vieţi omeneşti, doar câţiva marinari
au fost răniţi iar doi sau trei au murit după câteva zile. Sultanul Mahomed,
cuprins de furie, dorea ca amiralul să fie tras în ţeapă. Însă sfetnicii şi
curtenii l-au înduplecat să-l cruţe. Totuşi i s’a luat dregătoria şi i s’a confiscat
toată averea, care a fost împărţită ienicerilor.
Sultanul
era foarte supărat, bătând din picior de disperare şi muşcându-şi mâinile ca un
câine. Nu putea înţelege cum 150 de trireme, bireme şi vase cu un singur rând
de vâsle nu izbutiseră să oprească patru corăbii. Pe deasupra, pagubele
suferite de forţele sale navale îl făceau să turbeze.
Sultanul
avea acum o nouă idee. Avea să-şi transporte corăbiile pe pământ, din Bosfor în
Cornul de Aur. Acest lucru nu mai fusese făcut până atunci pe terenul unde
stâncile urcau la peste 65 de metri deasupra nivelului mării. Cu toate acestea
Mahomed era hotărât, având la dispoziţie forţe umane şi materiale din plin. A
fost nevoie de câteva săptămâni ca să se construiască un drum de mai mult de o
milă între Bosfor şi Cornul de Aur. La 21 Aprilie, munca a luat un ritm
frenetic, o mie de lucrători fiind recrutaţi pentru ultimele pregătiri. Spre a
abate atenţia apărătorilor Cetăţii, tunurile sultanului trăgeau foc continuu la
intrarea în Cornul de Aur, iar fumul negru se ridica peste Bosfor, ascunzând
lucrările turcilor. În zorii zilei următoare, mai mult de 70 de vase turceşti,
legate pe nişte platforme cu roţi, erau trase peste uscat. Mai multe perechi de
boi erau înhămate la prora corăbiilor şi echipe de bărbaţi ajutau la împins şi
la tras pe laturi. Corăbiile scârţâiau urcând încet pe stânci, în straniul
acompaniament de fluiere şi tobe. În fiecare galeră pânzele erau complet
ridicate, gata de a porni pe mare, iar vâslaşii şedeau la locurile lor şi
trăgeau la vâsle prin aer, la bătaia de tobă a slujbaşilor ce păşeau pe
alături. Vederea monstruoasei flote ce se mişca greoi în josul coastei,
alunecând în Cornul de Aur, i-a uluit pe apărătorii Cetăţii.
Ca
urmare a acestei manevre a turcilor, forţele apărătorilor s’au subţiat. Acum
trebuiau să ţină sub supraveghere zidurile dinspre mare, care mai nainte erau
de nepătruns vaselor duşmane datorită lanţului care închidea intrarea în
strâmtoare.
Mulţi
italieni pricepuţi aveau sarcina de a păzi poziţiile cheie din Cetate. Girolamo
Minotto păzea palatul şi împrejurimile lui; Pedro Guliano apăra mahalaua
Bukoleon; Iacobi Contarini supraveghea fortificaţiile portului din afară;
Manuil Genovezul, cu un regiment de 200 de arcaşi şi arbaletieri, păzeau
mahalalele din jurul Porţii de Aur; fraţii Bocchiardi aveau în pază apărarea
Miriandronului; generalul Giustiniani, cu 400 de ostaşi italieni şi greci, era
aşezat lângă Poarta Sf. Roman, unde turcii dădeau atacurile
lor cele mai puternice. Gabriele Trevisano, căpitanul triremelor veneţiene,
păzea turnul din mijlocul canalului; iar Antonio Diedo, căpitanul mercenarilor,
avea comanda propriilor vase şi ale celor aşezate în spatele lanţului. Pe lângă
italieni, Cardinalul Isidor al Rusiei păzea Kineghesionul cu 200 de arcaşi
plătiţi de Papa. Marele Duce Luca Notaras avea în grijă mahalaua Petrionului.
Notaras, un antiunionist, a început să se certe cu Giustiniani în privinţa
strategiei. Unii dintre oamenii Bisericii care se împotriveau unirii cu Roma
cereau împăratului să-l demită pe legatul papal, Cardinalul Isidor; dar
Împăratul nu a luat în seamă plângerile lor.
Alţi
marinari, ofiţeri şi căpitani ai vaselor cretane păzeau părţile din jurul
Porţii Frumoase. Restul cetăţenilor erau rânduiţi şi aşezaţi după trebuinţă,
împlinind felurite sarcini. S’a dat poruncă ca monahii, preoţii şi alţi
slujitori bisericeşti să se răspândească în tot oraşul şi să ţină slujbe
neîncetate pentru salvarea Cetăţii.
Întrucât
vistieria împărătească era goală, lefurile ostaşilor s’au plătit atunci când
Împăratul a rechiziţionat sfinte vase ale Bisericii şi ofrande aduse lui
Dumnezeu. Acestea au fost topite şi s’au făcut bani.
Până
la urmă, căpitanul veneţian Giacomo Coco l-a convins pe Împărat să-l lase să
înfăptuiască focul lichid amestecat cu sulf pentru a arde flota duşmană. Planul
trebuia dus la îndeplinire la 24 Aprilie. Însă când genovezii din Cetate au
auzit, s’au înfuriat că au fost lăsaţi pe dinafară. Ca să-i împace, s’au
înţeles ca ei să dea unul dintre vase. Astfel misiunea a fost amânată până la
28 ale lunii.
Apoi
apărătorii au pus în faptă planul lor de a incendia vasele duşmane cu focul
grecesc. Şi ar fi reuşit, dacă trădătorul Faiuzo, un genovez, nu ar fi
dezvăluit turcilor secretul. Sultanul a prins vreo patruzeci de tineri marinari
greci şi italieni şi i-a executat. Supărat, Împăratul a poruncit să fie
executaţi prin spânzurare 260 de prizonieri turci. Acest dezastru naval a făcut
să izbucnească ciocniri şi lupte între genovezii şi veneţienii din Cetate.
Fiecare grup îi învinuia pe ceilalţi de nepricepere. A fost nevoie de Împăratul
Constantin ca să pună capăt certurilor.
Când
Mahomed a aflat ce se întâmplă cu apărătorii, s’a bucurat. Îndată s’a gândit să
mute tunurile mari pe vârful dealului Sf. Theodor, dincolo de Galata, spre a
scufunda vasele aflate la intrarea în port. Locuitorii genovezi ai Galatei
şi-au dat seama că Mahomed încerca să le nimicească vasele, aşa că au trimis o
delegaţie, cerând pace. Mahomed nu era defel încredinţat că vasele genoveze
erau doar nişte corăbii de negoţ. Atacul a început iar primele proiectile
turceşti au lovit vasul amiral şi l-au scufundat. Celelalte vase au ancorat
îndată departe de Galata, spre a fi ferite. Aceasta nu l-a împiedicat pe
Mahomed să tragă în case, ca să poată continua neîmpiedicat bombardarea
vaselor. A fost o minune că după 130 de proiectile nici un alt vas nu a fost
lovit şi nimeni din cei aflaţi la bord nu a fost ucis. Casele din Cetate au
fost nimicite, dar nimeni nu a murit, afară de o femeie care a fost omorâtă de
o piatră desprinsă din ziduri.
Apoi
sultanul Mahomed a hotărât că este mai bine să se concentreze asupra dărâmării
întăriturilor Cetăţii decât să-i atace direct pe apărători. Bombardamentul a
continuat zi şi noapte, dar turcii nu au mai încercat să escaladeze zidurile.
Atunci o parte din apărători şi-au părăsit posturile şi au plecat acasă. Când
Împăratul a aflat, a rostit cumplite ameninţări la adresa dezertorilor.
Împăratul
era îngrijorat că sultanul primea zilnic întăriri proaspete din Asia Mică, pe
când apărătorii se împuţinau. Văzând împuţinarea resurselor lor, unii cetăţeni
fără minte s’au folosit de prilej ca să stârnească răzmeriţe împotriva
Împăratului şi nobililor. Însă Împăratul şi-a văzut de treaba sa şi nu i-a
pedepsit.
Prin
24 Mai ieşise zvonul că sultanul pregătea cel mai mare atac al său pe uscat şi
pe mare în ziua de 29 Mai. Deci toată noaptea, sub supravegherea lui
Giustiniani, fortificaţiile au fost reparate în nenumărate feluri. Giustiniani
s’a dovedit un luptător iscusit şi a săvârşit multe. A dobândit titlurile de
„Izbăvitor” şi „Mântuitor al Cetăţii”, dar n’a putut să-şi păstreze această
reputaţie până la sfârşit, fiind biruit de laşitate. Apoi în tabăra duşmană s’a
răspândit zvonul că flota italiană şi cavaleria şi infanteria guvernatorului
Ungariei, Iancu de Hunedoara, porniseră să ajute Cetatea şi pe apărătorii ei.
Mahomed şi oamenii săi s’au temut de ce este mai rău. Cuprinşi de frică, şi-au
pierdut încrederea. Nu puteau înţelege cum de oastea lor uriaşă, care stăpânea
uscatul şi marea, nu putuse face nimic după atâtea zile. După numeroase atacuri
asupra zidurilor cu tot felul de maşinării, scări şi trupe, erau totuşi
respinşi şi sufereau pierderi grele.
Apoi
erau tot felul de semne rele. Scriitorii au notat unele dintre ele. Veneţianul
Nicolo Barbaro scrie despre o eclipsă de lună la 22 Mai, care a fost socotită
că arată că vechea împărăţie avea să piară. O altă prevestire rea a fost
socotită norul gros care a acoperit capitala. S’a socotit că aceasta înseamnă
că Dumnezeu părăsise Cetatea. Starea de spirit în Cetate era foarte proastă şi
s’a făcut o ultimă cerere către Maica Domnului. Cea mai sfântă icoană a ei a
fost purtată pe umerii credincioşilor de-a lungul uliţelor Cetăţii. Toţi cei ce
au putut să plece de pe ziduri s’au alăturat alaiului. Pe când alaiul înainta încet,
icoana a alunecat dintr’o dată de pe năsălia pe care era dusă şi a căzut pe
pământ. Când bărbaţii s’au grăbit s’o ridice, părea că se făcuse de plumb.
Numai cu mare greutate au reuşit s’o ridice. După aceea alaiul şi-a urmat calea
până ce o furtună cu trăsnete s’a abătut asupra Cetăţii. Le era cu neputinţă
celor ce luau parte la procesiune să stea afară în grindină. Au căzut ploi
torenţiale, uliţele au fost înnecate şi copiii erau cât pe ce să fie luaţi de
apă. A fost nevoie ca procesiunea să fie întreruptă. Mânia dumnezeiască s’a
văzut atunci când furtuni neobişnuite, cu ploi mari şi cu grindină au căzut
asupra Cetăţii, slăbind şi mai mult moralul apărătorilor.
Makarios
Melissenos scrie că în fiecare noapte un foc cobora din cer, stătea deasupra
Cetăţii şi o învăluia în lumină cât era noaptea de lungă. Unii tâlcuiau acest
semn ca mânia lui Dumnezeu asupra Cetăţii, dar alţii o socoteau semnul
ocrotirii dumnezeieşti. Însă sultanul o socotea un semn rău pentru oamenii săi.
Hotărâseră chiar să ridice asediul şi să plece. La 25 Mai sultanul a făcut o
propunere de pace. Avea să cruţe Cetatea, cu condiţia să i se plătească un
tribut anual; de asemenea, cetăţenii aveau să fie lăsaţi să treacă liberi dacă
părăseau Cetatea. Amândouă ofertele lui Mahomed au fost respinse.
În
noaptea când se pregăteau să plece, semnul ceresc a coborât ca de obicei, dar
nu a învăluit Cetatea. Lumina părea a fi depărtată, apoi s’a risipit şi a
pierit îndată. Aceasta l-a umplut de o bucurie răutăcioasă pe sultan şi curtea
sa. Ei au tâlcuit semnul astfel: „Dumnezeu a părăsit acum pe creştini pentru
totdeauna!” Oamenii sfinţi ai Islamului de pe lângă sultan au declarat că
lumina prevestea cucerirea Cetăţii. Apoi Mahomed şi-a amintit ceva şi îndată
s’a întunecat, pierzându-şi încrederea. Se întreba dacă ajutorul din Apus va
veni cu adevărat pentru apărătorii Cetăţii. Al doilea vizir, Zagan Paşa, l-a
îmbărbătat, reuşind să-l facă să pornească la luptă. Toate acestea au avut loc
în seara de 27 Mai.
Apoi
Mahomed a poruncit oamenilor săi să se spele de şapte ori, ca astfel,
purificaţi, să se poată ruga lui Dumnezeu pentru izbândă. Apoi Mahomed a vorbit
oamenilor săi. între altele, el a spus: „Aduceţi-vă aminte ce zice Profetul în
Koran despre războinicii căzuţi: bărbatul care moare în bătălie va fi mutat
trupeşte în Rai şi va cina cu Mahomed, înconjurat de femei, băieţi chipeşi şi
fecioare frumoase.” El le-a făgăduit că dacă Cetatea cade, lefurile lor vor
creşte îndoit, asigurându-i că vreme de trei zile le va îngădui să caute şi să
păstreze toate veşmintele şi vasele de aur şi argint şi să robească bărbaţi şi
femei de orice vârstă. Atunci oamenii au strigat: La
Ilaha, Muhammad rasulullah, adică „Este un singur Dumnezeu, iar Mahommed
este Profetul lui.” Strigătul s’a auzit limpede în Cetate, dar nimeni nu ştia
ce se întâmplă.
Mâna
de apărători rezistau cu curajul disperării ca să oprească sfârşitul de
neocolit. Credinţa lor se reînnoia prin slujbele de noapte din biserici şi
hotărârea de neînvins a Împăratului Constantin în bătălie, dând pildă supuşilor
săi. Deşi multe atacuri fuseseră respinse, după şapte săptămâni de neîncetat
bombardament zidurile Cetăţii împresurate prezentau spărturi grave. Apărătorii
lucrau să dreagă întăriturile sfărâmate ale marii Cetăţi, cu zidul ei de 14
mile, şanţul lat şi numeroasele turnuri.
|
|
Sfârşitul
era aproape. Era Luni, 28 Mai. Ştiind că momentul hotărâtor era aproape,
ostaşii şi cetăţenii au trecut peste orice neînţelegeri. Pe când bărbaţii erau
pe ziduri ca să dreagă întăriturile dărâmate, Împăratul Constantin a poruncit
preoţilor, ierarhilor, călugărilor, femeilor şi copiilor să facă o procesiune
cu sfintele şi cinstitele icoane. Pe când procesiunea da ocol zidurilor, toţi
cântau cu ochii în lacrimi: „Doamne miluieşte.” Toţi cerşeau lui Dumnezeu să nu
fie daţi în mâinile nelegiuiţilor şi lepădaţilor de Dumnezeu vrăjmaşi. Astfel,
jelind, se îmbărbătau unii pe alţii să se împotrivească cu vitejie duşmanului.
Tabăra
turcească era liniştită, dar clopotele Cetăţii băteau şi toacele răsunau în
vreme ce icoanele şi sfintele moaşte erau aduse pe umerii credincioşilor. Pe
când le purtau de-a lungul uliţelor şi de-a lungul zidurilor, s’au oprit să
binecuvânteze cu icoanele acele locuri ce suferiseră stricăciuni mai mari.
Mulţime de greci şi italieni veneau în urma lor, cântând cântări de slavă şi
zicând mereu „Doamne miluieşte!” Împăratul Ioan s’a alăturat procesiunii iar la
sfârşit a ţinut un cuvânt dregătorilor şi căpeteniilor sale, greci şi italieni.
El le-a spus că avea să înceapă asaltul. Supuşilor săi greci le-a spus că omul
trebuie să fie gata oricând să moară pentru Credinţă, ţară, familie sau
Împărat. Acum poporul trebuia să fie gata să moară pentru toate aceste pricini
deodată. Apoi a început să vorbească despre slava şi înaltele tradiţii ale
Cetăţii împărăteşti. A vorbit despre cele 67 de zile de asediu şi cum
necredinciosul sultan a stârnit războiul ca să nimicească adevărata Credinţă şi
să-l pună pe Profetul Mahomed în locul lui Hristos. Apoi i-a îndemnat să-şi
amintească că erau urmaşii eroilor vechii Ellade şi Rome şi că se cuvine să fie
vrednici de strămoşii lor. Cât despre sine, Împăratul a spus că este gata să
moară pentru credinţă, cetate şi popor. Apoi s’a întors spre italieni, zicând:
„Nobili veneţieni, dragii mei fraţi în Hristos,” după care le-a mulţumit pentru
slujba adusă. Adresându-se genovezilor, el a observat că Cetatea nu era numai a
sa, ci şi a lor, din foarte multe pricini. Apoi i-a îmbărbătat, îndemnându-i
să-şi arate iscusinţa. El i-a implorat pe toţi să nu se teamă de marele număr de
duşmani şi de şiretlicurile lor barbare, sfătuindu-i să se înalţe cu duhul şi
să se poarte cu vitejie şi fără şovăire. Apoi a încheiat, zicând: „Cu harul şi
tăria date de Dumnezeu şi cu ajutorul de la Sfânta Treime, în Care ne-am pus
toată nădejdea, să-i silim pe duşmani să plece de aici ruşinaţi.”
Toţi
cei de faţă s’au ridicat şi l-au încredinţat pe Împărat că sânt gata să-şi
jertfească vieţile şi căminele pentru el. Apoi Împăratul a dat înconjur
încăperii şi a cerut iertare fiecăruia dacă le-a pricinuit vreo supărare. Toţi
au făcut la fel, îmbrăţişându-se unul pe altul ca nişte oameni ce se aşteaptă
să moară. [7]
Seara
se apropia iute şi mulţimi de oameni se grăbeau spre Sfânta Sofia. La slujbele
din ultimele cinci luni nici un grec ortodox evlavios nu trecuse porţile
bisericii acesteia care fusese pângărită de latini şi de apostaţi. Însă în
ajunul prăznuirii Sfintei Theodosia (29 Mai), în ultima noapte de libertate a
Cetăţii, clericii şi poporul, indiferent ce simţeau faţă de Unire, au venit
împreună pentru ultima liturghie din Aghia Sofia, dându-şi seama că unirea
florentină nu i-a salvat şi nici nu va putea salva Bizanţul.
Lăsând
de-o parte toate neînţelegerile, nici un cetăţean, afară de cei ce vegheau
zidurile, nu a lipsit de la această disperată slujbă de cerere. Preoţii care
socoteau că unirea cu Roma era un mare păcat, au venit acum la altar să
slujească împreună cu unioniştii. Cardinalul era şi el de faţă, iar alături de
el erau episcopi care nu i-au recunoscut niciodată autoritatea. Toţi au venit
să se spovedească, ca să poată primi Împărtăşania, fără să se îngrijească dacă
era dată de un ortodox sau de un catolic. Pe când mozaicurile de aur sclipeau
în lumina miilor de candele şi lumânări, iar preoţii în strălucitele lor veşminte
se mişcau solemn, în acea clipă s’a săvârşit o jalnică şi nevrednică unire în
Biserica Sfânta Sofia.
În
toate acele săptămâni de nenumărate atacuri ale turcilor, apărătorii Cetăţii,
cu mila lui Dumnezeu, ţinuseră Cetatea, până când sultanul hotărâse să renunţe.
Însă ultimele zile au fost un moment de cotitură pentru apărătorii
antiunionişti. După ce marea majoritate au cedat în faţa unirii, trădând
Ortodoxia, au pierdut ocrotirea lui Dumnezeu. Călugărul Ghennadie (Gheorghe
Sholarios, viitorul Patriarh), nu a luat parte la slujbe, căci atunci când
turcii ajunseseră la porţi Ghennadie fugise la Adrianopol.
După aceea toţi
bărbaţii în stare de luptă s’au întors la locurile lor. Femeile, între care şi
călugăriţe, s’au grăbit spre ziduri ca să ajute la căratul pietrelor şi al
bârnelor pentru întărirea zidurilor şi al găleţilor de apă pentru a-i răcori pe
ceilalţi apărători.
Înainte
de ivirea zorilor, turcii au pornit asaltul. Pe uscat planul turcilor a fost
acela de a împărţi forţele sultanului în trei. Prima parte, având scopul de a-i
istovi pe apărători, era alcătuită din trupe turceşti de strânsură, prost
echipate, cuprinzând slavi, greci şi unguri. A doua parte cuprindea regimentele
anatoliene comandate de Işak Paşa. A treia parte era nucleul armatei duşmane,
regimentele de ieniceri.
Apărătorii au rezistat cu vitejie, împingându-şi înapoi
duşmanii de pe ziduri şi nimicind câteva maşini de război. Asaltul pe uscat şi
pe mare a durat două ceasuri, dar cumva apărătorii au reuşit să reziste. Din
Cetate se aruncau
pietre şi bolovani grei, ucigând pe mulţi dintre agareni. Unii erau
arşi
cu focul grecesc, alţii erau împrăştiaţi cu catapulte şi săgeţi. Mulţi dintre
oamenii sultanului voiau să dea înapoi, dar garda sultanului îi mâna înapoi cu bice
şi bastoane de fier. Cine ar putea povesti strigătele, vaietele răniţilor şi
tânguirile de amândouă părţile? Zarva şi strigătele ajungeau până la ceruri.
Împăratul,
călare pe calul său, îmbărbăta şi îndemna ostaşii să lupte. Între timp
generalul Giovanni Giustiniani a fost grav rănit. Văzându-şi sângele, s’a albit
şi şi-a pierdut curajul de mai nainte. Împăratul căuta să-l convingă să nu-şi
părăsească postul, dar Giustiniani îşi pierduse cumpătul şi voia să plece. El a
dezertat de la postul său şi a plecat după doctori, fără a pune pe cineva în
loc la comandă. Când oamenii au văzut că generalul lor lipsea, şi-au pierdut
cumpătul şi s’au tulburat. Împăratul încerca zadarnic să îi ajute. Turcii au
băgat de seamă zăpăceala care domnea şi au prins curaj.[8]
Până
la urmă ienicerii lui Mahomed al Il-lea au pătruns prin fortificaţiile
Constantinopolului. Ienicerul Hasan conducea treizeci de cete spre ziduri,
mulţi alţii alăturându-li-se. Când trupele necredincioşilor au ajuns pe ziduri,
apărătorii au luat-o la fugă, părăsind zidurile din afară şi retrăgându-se în
cele dinlăuntru prin poartă şi călcându-se în picioare. Împăratul lupta mereu
cu vitejie şi mulţi îi urmau pilda. După ce turcii s’au urcat pe ziduri, i-au
risipit pe creştinii de pe zidurile interioare cu proiectile,săgeţi
şi pietre. Mulţi apărători luptau, refuzând să se lase robiţi şi crezând că
moartea era mai de dorit decât viaţa. Împăratul Constantin al XI-lea, în vârstă
de 49 de ani, a luptat până la sfârşit şi a fost ucis în luptă aşa cum dorea.[9] Cetatea a fost luată Marţi, 29
Mai, 1453, la două ceasuri şi jumătate după răsăritul soarelui. Bizantinilor nu
le venea să creadă că Cetatea lor de Dumnezeu păzită căzuse în mâinile
necredincioşilor. Acum turcii erau pretutindeni. Apărătorii Cornului de Aur au
fugit - mai întâi Cardinalul Isidor, deghizat în cerşetor, şi la urmă
comandanţii veneţieni.
Vreme
de trei zile şi trei nopţi sultanul le-a îngăduit oamenilor săi să prade
oraşul. Turcii prindeau şi robeau pe oricine le ieşea în cale, iar cei ce se împotriveau
erau ucişi. Pământul era acoperit cu grămezi de leşuri. Nenumărate tânguiri se
ridicau din rândul doamnelor de viţă nobilă, al fecioarelor şi călugăriţelor
robite, care, apucate de păr şi de cozi, fuseseră scoase de turci din adăpostul
bisericilor. Copii plângeau. Pe la mijlocul dimineţii măcelul a încetat:
prizonierii vii erau mult mai folositori.
Lucruri
de o valoare nepreţuită, manuscrise de preţ, sfinte icoane şi comorile
bisericilor erau nimicite. Turcii nu se sfiau să calce în picioare sfintele
Taine, vărsate pe pardoseală. Vasele de preţ erau trecute din mână în mână iar
unele erau sparte. Sfintele icoane, împodobite cu aur, argint şi pietre scumpe,
erau despuiate de podoabe, aruncate pe jos şi călcate. Catapetesmele de lemn
din biserici erau dărâmate şi preschimbate în paturi şi mese. Turcii îşi
îmbrăcau caii cu veşmintele preoţeşti din mătase, brodate cu fir de aur, iar
unele erau folosite ca feţe de masă. Vasele sfinte erau despuiate de perlele
preţioase şi sfintele moaşte erau aruncate peste tot.
Biserica
Sfânta Sofia era plină de oameni care căutau un refugiu, rugându-se să se
întâmple o minune. Curând uşile au fost dărâmate iar credincioşii au fost
prinşi. Cei bătrâni şi betegi erau ucişi pe loc, dar cei mai mulţi erau legaţi
şi puşi împreună în lanţuri. Vălurile şi şalurile femeilor erau rupte şi
slujeau drept funii. Multe fete şi femei tinere şi frumoase erau aproape rupte
în bucăţi de către cei ce trăgeau de ele. S’a făcut un lung şir de oameni
strâns legaţi, mânaţi de ostaşi către tabără, unde din nou se duceau lupte
pentru stăpânirea lor. Însă preoţii au continuat să cânte în altar până ce au
fost arestaţi.
Apoi
turcii au făcut din vestita biserică un loc de petrecere. Altarul a fost
preschimbat în loc de ospăţ. Pe sfintele mese erau puse mâncăruri şi băuturi,
fiind folosite şi pentru destrăbălări cu femei din Constantinopol, fecioare şi
copii.
Plânsete
şi tânguiri se auzeau din fiecare casă. La răspântii se auzeau ţipete şi
tristeţea domnea în toate bisericile, cu gemetele bărbaţilor şi ţipetele
femeilor. Au fost jafuri, robiri, despărţiri şi siluiri fără precedent. Nu a
rămas nici un loc necercetat şi neatins. Chiar grădinile şi casele erau căutate
şi săpate spre a scoate orice bogăţie ascunsă.
Apoi
Mahomed al II-lea şi-a făcut intrarea solemnă în Cetate, care a devenit
capitala Imperiului Otoman. Când Mahomed l-a văzut pe unul din ostaşi încercând
să scoată o parte din pardoseala de marmură din Sfânta Sofia, l-a lovit cu
sabia şi i-a zis: „Îţi ajung comorile şi robii: clădirile sânt ale mele.”
Sultanul, care avea reputaţia de iubitor al artelor, a păstrat multe din
operele de artă ale Cetăţii şi chiar a comandat altele noi.
Astfel
Imperiul Bizantin, întemeiat la 8 Noiembrie, 324, de către Flavius Valerius
Constantin I cel Mare, s’a sfârşit după mai bine de unsprezece veacuri, cu
Constantin al XI-lea Paleologul. Grecii au pus căderea slăvitei lor împărăţii
pe seama păcatelor şi apostaziei lor.
Aghia
Sofia a fost apoi preschimbată în moschee şi s’a oprit vandalizarea măreţei
clădiri. După ce a făcut anumite cercetări, Mahomed a hotărât ca scaunul
patriarhal vacant să fie ocupat de monahul Ghennadie. Întreita biserică a
Pantocratorului şi mănăstirea unde locuise Ghennadie fuseseră prădate. După
cercetări, s’a aflat că Ghennadie fusese luat prizonier şi vândut unui turc
bogat din Adrianopol. Deci sultanul a trimis după Ghennadie, ca să fie adus sub
escortă în Cetate. Înainte de cucerire Ghennadie era cel mai strălucit învăţat
din Constantinopol. Fusese căpetenia partidei antiunioniste şi antiapusene din
Biserică şi de aceea sultanul avea încredere că nu va reîncepe intrigile cu
Apusul. De fapt Sholarios a căutat să dea asigurări că Biserica Greacă nu se va
uni cu Biserica Romei. Frica de unire i-a bântuit pe turci de-a lungul
veacurilor cincisprezece şi şaisprezece. Unul din motivele pentru care turcii
au fost toleranţi la început cu Biserica Greacă a fost acela că ea a rămas
antiunionistă.
Curând
după căderea Constantinopolului, Moscova a scuturat jugul turcesc. Fiind
singurul principat ortodox independent, ea a devenit centrul Ortodoxiei. În
1472, Ivan al IlI-lea a luat-o de soţie pe Zoe, fiica despotului Thoma
Paleologul şi nepoata lui Constantin al Xl-lea. Zoe fusese crescută catolică
iar căsătoria ei fusese aranjată de Papa, cu intenţia de a-i câştiga pe
moscoviţi pentru Roma. Însă prinţesa, rebotezată Sofia la căsătorie, s’a
convertit din toată inima la Ortodoxie. Astfel Ivan s’a legat de ultima
dinastie imperială, punându-şi pe arme vulturul bicefal bizantin. Acum Rusia
devenea liderul răsăritului creştin, aşa cum fusese odinioară Bizanţul. Dacă
Constantinopolului fusese a doua Romă, Moscova avea să fie „a treia Romă”.
Marile tradiţii ale Bizanţului, credinţa sa, ideile sale politice şi spiritualitatea
au supravieţuit în Imperiul Rus.
În veacurile ce au urmat, sub jugul turcesc, grecii,
bulgarii şi sârbii şi-au privit Ortodoxia ca expresia individualităţii lor
naţionale şi spirituale. Ortodoxia i-a ferit de a fi înghiţiţi de potopul
turcesc. Era o vreme de mucenicie. Frumuseţea Bisericii nu a pierit sub sabia
sultanului. Imperiul pământesc a pierit, dar cel duhovnicesc încă dăinuie.
[1] Makarios Melissenos (Melissourgos), „The
Chronicle of the Siege of Constantinople”, în The
Fall of the Byzantine Empire, The University of Massachusetts Press,
Amherst, MA, 1980, pp. 99, 160; Mihail Dukas, Decline
and Fall of Byzantium to the Ottoman Turks, Wayne State University,
Detroit MI, cap. 34, 7 ff. Şi p. 304, n. 234.
[2] Steven Runciman, The
Fall of Constantinople 1453, Cambridge University Press, NY, 1988, pp.
65-66.
[4] Runciman, pp. 82, 171.
[5] J. Gill, The
Council of Florence, Cambridge, 1959, pp. 377-380. Apud Runciman, op.
cit., pp. 63-64.
[6] Runciman, pp. 81-83.
[7] Runciman, p. 131. Cuvântarea Împăratului a
fost consemnată de secretarul său, Sfranţes, şi de Arhiepiscopul Mitilinei.
84
[8] Toţi scriitorii contemporani pretind că
Giustiniani a dezertat în momentul critic, stârnind confuzie între apărători.
Există relatări contradictorii despre locul şi felul cum a fost rănit. Unii
pretind că a primit o puternică lovitură în piept, alţii la braţ sau la picior.
El a murit după câteva zile, în drum spre Hios. Nu se ştie nici cine i-a dat
lovitura finală. Din datele existente nu se poate trage o concluzie clară.
[9] Nu se cunoaşte o relatare amănunţită a
ultimelor clipe ale lui Constantin al XI-lea. Se ştie însă că a murit lângă
Poarta Sf. Roman. Vezi Dukas, p. 314, n. 289.Turcii pretind că Împăratul, pe
când fugea spre Cornul de Aur, a fost decapitat de ieniceri. Vezi Tursun Beg,
pp. 36-37.
