Despre templul evreilor din Ierusalim și altele-partea 1 - In memoriam Florin Stuparu

Templul evreilor și războiul din Orientul Mijlociu

de Florin Stuparu 

Proorocia Domnului despre nimicirea celei de-a doua biserici a Legii celei Vechi

Una dintre ultimele proorocii ale Mîntuitorului Hristos este aceea privitoare la biserica Legii celei Vechi, zisul „templu al lui Solomon”, proorocie care zice aşa:

„Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe prooroci şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de cîte ori am voit să-i adun pe fii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit! Iată casa voastră vi se lasă pustie, căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea pînă cînd nu veţi zice: Binecuvîntat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 23:37-39).

Stihuri pe marginea cărora Sfnţitul Teofilact al Bulgariei (veacul al 10-lea) zice aşa:

„De două ori rosteşte Domnul numele Ierusalimului, chemîndu-l cu durere şi cu milă. Căci grăieşte ca şi către o femeie iubită cu înfocare, dar care l-a defăimat pe cel care a iubit-o, vrînd să aducă asupră-i chinul. Şi Hristos învinuieşte Ierusalimul ca pe un ucigaş, zicîndu-i că, de multe ori vrînd El să-l miluiască, acesta nu a vrut. Ci – supunîndu-se mai vîrtos diavolului, care îl risipeşte şi îl depărtează pe el de la Adevărul ce are puterea de a uni – nu L-a primit pe Însuşi Domnul, Cel care îl adună. Căci nimic nu risipeşte şi nu desparte mai mult de Dumnezeu decît păcatul, după cum nimic nu adună către Dumnezeu decît buna cunoştinţă. Şi, arătîndu-Şi dragostea, pune înaintea lor pilda păsării şi zice mai apoi: De aceea, pentru că nu Mă voiţi, las casa voastră pustie. De aici, să înţelegem că pentru noi locuieşte Dumnezeu în biserică, iar cînd noi sîntem deznădăjduiţi, atunci şi bisericile sînt părăsite de Dînsul.

De acum, nu Mă veţi mai vedea pînă la a doua venire! – zice Domnul, căci atunci chiar fără voie se vor închina Lui şi vor zice: «Bine este cuvîntat Cel ce vine întru numele Domnului!» Iar «de acum» înseamnă «după ce Mă veţi răstigni», iar nu ceasul acela în care vorbea. Căci Iudeii L-au mai văzut după aceea de multe ori, dar după ce L-au răstignit nu L-au mai văzut, nici nu-L vor mai vedea pînă la venirea Sa de a doua” (în tîlcuirea evangheliei după Matei).

„«Iată se lasă casa voastră pustie!» – zice şi Sfîntul Ioan Hrisostomul – adică «lipsită de ajutorul Meu». Deci Hristos a fost acela Care şi mai înainte era în fruntea Ierusalimitenilor: El i-a ţinut, El le-a purtat de grijă; deci Hristos a fost Acela care i-a învăţat totdeauna. Acum le pune înaintea ochilor o pedeapsă de care s-au temut totdeauna nespus de mult, iar pedeapsa aceasta este pieirea desăvîrşită a statului iudeu” (în omiliile la Matei).

Şi Matei urmează:

„Şi, ieşind din biserică, Iisus S-a dus şi s-au apropiat de El ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile bisericii. Iar El, răspunzînd, le-a zis: «Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească»” (Matei 24:1, 2).

„Ieşind din biserică – zice Sfinţitul Teofilact – a arătat că va pleca de la Iudei. Şi, precum a zis că: «se va lăsa casa voastră pustie» (Matei 23:38), aşa şi face cu adevărat. Şi le spune dinainte ucenicilor despre dărîmarea bisericii, pentru că-i vedea pe ei cugetînd cele pămînteşti, uimindu-se de frumuseţea zidurilor şi parcă întristîndu-se că se va lăsa pustie o zidire atît de minunată. Şi-i îndepărtează pe ei spre a nu se pironi la cele pămînteşti şi-i trimite la Ierusalimul cel ceresc, zicînd că aici (în Ierusalimul cel de jos) nu va rămîne piatră peste piatră. Iar prin zicerea «nu va rămîne aici piatră pe piatră care să nu se risipească», Domnul face înainte-vestirea dărîmării Ierusalimului, lucru care mai apoi s-a şi împlinit” (la fel). „Şi zic unii că au rămas multe rămăşiţe din vechea cetate a Ierusalimului şi aşa se ispitesc să-L arate mincinospe Hristos, dar nu este aşa. Căci – măcar de ar fi şi rămas oarecare rămăşiţe, lucru care nu este adevărat – însă pînă la sfîrşitul cel de obşte nu va rămîne piatră pe piatră. Însă istoriile spun că împăratul Adrian a pus să fe dărîmate cu totul cetatea şi biserica chiar din temelii, iar apoi să fe arat locul, încît şi aceasta s-a plinit, că nici piatră pe piatră n-a rămas” (Sfnţitul Teoflact, în tîlcuirea la Marcu).

Şi – tîlcuind acelaşi loc de la Luca – acelaşi Teofilact zice: „Cu cuviinţă prooroceşte acum Domnul pentru Ierusalim, fiindcă era aproape de a Se răstigni degrabă, ca să le avem şi pe acestea spre mare dovedire cum că El este Dumnezeu adevărat. Drept aceea – lăudînd oarecare zidirile bisericii şi podoabele (şi socotesc că ziceau despre lucrurile acelea strunjite şi săpate, precum finicii şi serafimii, căci pe acestea poate le numeau «podoabe») – Domnul nu poartă grijă de nici una din acestea, ci spune mai înainte risipirea lor. Iar ei au socotit că El zice pentru sfîrşitul cel de obşte, măcar că zicea pentru robia Ierusalimului ce s-a făcut de către Romani” (în tîlcuirea la Luca).

Aşa a fost! Căci Romanii asediază şi nimicesc Ierusalimul prin Titus, la anul 70 după naşterea Domnului Hristos. Atunci, biserica Iudeilor a fost dărîmată, sinedriul s-a desfinţat, preoţii au fost ucişi şi slujirea Legii Vechi a încetat. Căci, într-adevăr, ce rost ar mai fi avut slujirea acesteia, de vreme ce Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul, Cel care o aşezase prin Moisi, Se întrupase şi întemeiase Aşezămîntul cel nou şi Biserica cea nouă a credincioşilor Săi? Apoi, în anul 132, Ierusalimul a fost asediat şi nimicit din nou de către Romani, sub împăratul Adrian.

Pentru a înţelege că biserica cea veche şi rînduielile ei au avut întemeiere şi rost doar pînă la întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, să ne amintim istoria zisului „templu” din Ierusalim.

Biserica lui Solomon

Solomon a fost al patrulea fiu al lui David, din femeia lui Urie, Vatşeva; ultimul împărat al statului unitar evreiesc, între 970-930. Din insuflare dumnezeiască, el zideşte casa lui Dumnezeu dorită de tatăl său David, care fusese împiedicat să o ridice el însuşi, fiindcă era om războinic şi vărsase mult sînge.

Şi după aceasta însă, Iudeii au urmat obiceiului lor de a-L lăsa deoparte pe Dumnezeul cel adevărat şi a se închina dumnezeilor cei mincinoşi ai păgînilor, precum făcuseră şi înainte. Dacă citim cărţile Cronicilor şi ale Împăraţilor, vedem că toată istoria norodului ales de Dumnezeu Lui-Şi a fost o luptă pentru păstrarea Legii date de Dumnezeu prin Moisi, pe care Israil a lăsat-o în nenumărate rînduri, primind rătăcirea închinării la idolii neamurilor vecine, adică la feţele înşelătoare ale satanei şi ale dracilor lui. Astfel, Evreii şi-au făcut în pustie idol încornorat, urmînd pilda Egiptenilor ce se închinau la boul Apis. Tot aşa, împăratul Ahav (cel care l-a prigonit pe Ilie) a făcut hatîr socrului său Ioval, împăratul Tirilor şi al Sidonienilor, şi a ridicat capişte zeului Baal şi prooroci ai acestuia, în Samaria. Însuşi Solomon a îngăduit ridicarea de capişti idoleşti, făcînd hatîr numeroaselor sale femei păgîne. Din vreme în vreme, se ridica în Israil cîte un bărbat iubitor de Dumnezeu – preot, împărat sau prooroc – care dărîma capiştile şi aducea norodul la dreapta credinţă. Aşa a fost chiar Moisi, aşa Fineas, aşa marele prooroc Ilie; aşa a fost Iezechia, apoi Ezdra, Neemia, şi toţi ceilalţi conducători evlavioşi, prin care neamul lui Israil s-a întors la Dumnezeu şi s-a izbăvit de la desăvîrşita nimicire. Aşa au fost, în timpul lui Antioh Epifanie, Macaveii. Oricum, pentru fărădelegile norodului şi ale împăraţilor, Dumnezeul a toată lumea i-a pedepsit pe Iudei prin împăratul Babilonian Navuhodonosor, care a dus norodul lui Israil în robia de 70 de ani. În 597, Navuhodonosor a cucerit Ierusalimul şi l-a strămutat pe împăratul Ioiachim împreună cu curtea sa, cu meşteşugarii şi cu ostaşii. Urmaşul acestuia, Sedechia, se răzvrăteşte, şi în 587 Ierusalimul e iarăşi cucerit şi jefuit, biserica lui Solomon e dărîmată şi sînt strămutaţi alţi Iudei. Apoi, în 582, urmează o nouă strămutare, după răscoala în care a fost ucis guvernatorul Godolia. Astfel, s-au împlinit cele proorocite încă de David, care zice:

„Tu ai lepădat, şi ai defăimat, zăbovit-ai pe unsul Tău, surpat-ai aşezămîntul robului Tău, spurcat-ai în pămînt sfnţenia lui. Surpat-ai toate gardurile lui, pus-ai tăriilor lui frică. Jefuitu-l-au pe el toţi cei ce treceau pe cale, făcutu-s-a ocară vecinilor săi. Înălţat-ai dreapta celor ce îl necăjesc pe dînsul, veselit-ai pe toţi vrăjmaşii lui. Întors-ai ajutorul sabiei lui, şi nu l-ai apărat pe el în război. Stricatu-l-ai din curăţenia lui” (Psalmul 88:38-44).

Stihuri pe care Fericitul Teodorit al Chirului le tîlcuieşte aşa: „«Iar Tu ai lepădat, şi ai defăimat, zăbovit-ai pe unsul Tău, surpat-ai aşezămîntul robului Tău,» Iar Tu [...] i-ai lepădat pe strănepoţii lui David, şi i-ai arătat netrebnici, şi în robie i-ai vîndut, şi împărăţia acestuia (a lui David) ai încetat-o şi tocmelile făcute cu robul Tău le-ai risipit. Căci «uns» îl numeşte aici pe împărat, şi doi strănepoţi ai lui David s-au dus robiţi: Iehonia şi Sedechia, la aceştia încetînd împărăţia lui David. Căci Zorobabel, cel ce a stăpînit după întoarcerea din robie, era demagog (adică povăţuitor de norod), iar nu împărat.

«spurcat-ai în pămînt sfinţenia lui.» «Sfinţenie» numeşte biserica pe care voia să o zidească David, dar a zidit-o Solomon, după David. Aceasta zice că s-a spurcat de năvălirea Babilonienilor şi s-a făcut asemenea cu iarba ce înfloreşte: căci, după ce s-a surpat, s-a prefăcut în ţărînă.

«Surpat-ai toate gardurile lui» De toată întemeierea l-ai dezgolit pe dînsul.

«pus-ai tăriilor lui frică.» Pentru că, bizuindu-se pe ogrăzile cetăţilor de demult, a căzut din bizuire şi este înfăşurat cu frica.

«Jefuitu-l-au pe el toţi cei ce treceau pe cale,» Moavitenii, şi Amonitenii, cei de altă seminţie, Idumeii şi Sirienii, Asirienii, Babilonienii.

«făcutu-s-a ocară vecinilor săi.» De rîs şi de ocară s-au făcut vecinilor de prin prejurul hotarului lor.

«Înălţat-ai dreapta celor ce îl necăjesc pe dînsul,» Pe neprietenii lui i-ai arătat mai tari decît dînsul.

«veselit-ai pe toţi vrăjmaşii lui.» L-ai făcut de batjocură vrăjmaşilor lui.

«Întors-ai ajutorul sabiei lui, şi nu l-ai apărat pe el în război.» Netrebnice i s-au făcut lui armele după ce s-a dezgolit de a Ta purtare de grijă.

«Stricatu-l-ai din curăţenia lui,» Iar Simmah, aşa: «Încetat-ai curăţirea lui.» Căci nu poate să se mai curăţească cu stropirile împrejur, robit find şi petrecînd departe de biserica Ta” (în tîlcuirea psalmilor).

A doua biserică-al doilea templu,cel al lui Zorobabel

Puţini dintre cei robiţi în Babilon aveau să se întoarcă la Ierusalim, mai întîi cu Zorobabel şi apoi cu Ezdra. Cel dintîi era un prinţ Iudeu născut în Babilon, primul între cele 12 călăuze care au adus la Ierusalim o caravană de strămutaţi, între 538 şi 522. Împreună cu Marele Preot Iosua reia lucrările (începute de Şesbazar în 537) pentru refacerea Bisericii, care se deschide în 515 (vezi 1 Ezdra, 2:1, 3:2,8, 4:2,3, 5:2). Iar Ezdra a fost preotul şi cărturarul care i-a învăţat din nou Legea pe fiii lui Israil întorşi la Ierusalim, căci aceştia o uitaseră şi se povăţuiau după eresuri păgîneşti.

Dar Iudeii nu s-au înţelepţit nici după acea cumplită bătaie dumnezeiască a robiei babiloniene, ci fărădelegile lor au urmat mai departe, pînă la cea din urmă, adică pînă la uciderea Domnului, Care pentru ei Se întrupase înainte de toate. De ce au făcut aceasta? Pentru că nu doreau schimbarea lumii acesteia căzute din pricina păcatului, pentru că nu doreau petrecerea în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. De ce? Pentru că se temeau de judecata obştească de la sfîrşitul veacului. De ce? Pentru că îşi doreau stăpînirea întregului pămînt. Şi cei mai mulţi dintre ei au urmat să judece aşa şi după înălţarea Domnului şi întemeierea Bisericii Sale. Iar răsplata binemeritată a fost nimicirea desăvîrşită de către Romani a Ierusalimului şi a bisericii rezidite a lui Solomon, împreună cu robirea tuturor Iudeilor, după cum am spus.

Întîiul neam ales şi Antihristul

Deşi L-au avut de la bun început ca povăţuitor pe Însuşi Dumnezeu, în chip nemijlocit, Iudeii au dorit dintotdeauna să fie povăţuiţi nu de Dumnezeu, şi cu atît mai puţin de Dumnezeu-Omul Hristos, ci de un om-dumnezeu, de un împărat pămîntesc atot-puternic, sub al cărui sceptru ei ar urma să întemeieze (şi, mai tîrziu, să reîntemeieze) o împărăţie pămîntească a lui David şi să stăpînească lumea. De aceea „L-au ucis [pe Hristos-Dumnezeu] din mînie şi dezamăgire, căci El propovăduia ca să audă toţi: «Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta!» (Ioan 18:36). Hristos nu S-a învoit să fe împărat pămîntesc, cum ar fi vrut Satana (Matei 4:8-9) şi cum ar fi vrut Iudeii. Aceasta era destul ca să umple inima lor de ură şi mîinile lor de unelte ucigătoare. De atunci, ei îl aşteaptă pe «Mesia» al lor, aşadar un împărat a toată lumea, care este însuşi Antihrist [cel mare], căruia îi pregătesc drumul. […] Din clipa în care Evreii, care-L aşteptau pe Mesia, L-au răstignit pe Dumnezeu-Omul Hristos, a început numărătoarea inversă pentru venirea lui Antihrist” (DIM). Şi cine este el? Este acela despre care Hristos a spus: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43).

Totodată, Antihristul este „hristosul” aşteptat şi de noul „Creştinism” hiliast (sau „milenarist”, erezie iudaică despre care vom vorbi mai jos). Acesta e cel în care Iudeii şi toţi cei lepădaţi de la credinţă (dar şi păgînii) îşi pun nădejdea că va împărăţi în această lume „o mie de ani”, făcînd din acest pămînt al patimilor, al suferinţei şi al fărădelegii, stăpînit de diavolul, un „rai” în care toţi să poată trăi în păcat mai departe, netemători de marea judecată ce va fi, la care nimeni nu vrea să se înfăţişeze (şi pe bună dreptate, conştiinţa spunînd fiecăruia că va fi osîndit).

Şi cine va fi Antihristul cel mare? Un Evreu din neamul lui Dan, pe care Evreii îl vor încorona ca împărat a toată lumea într-o nouă „biserică a lui Solomon” din Ierusalim, după cum arată Pavel: „(…) potrivnicul, care se va înălţa mai presus de tot ce se zice sau se cinsteşte ca Dumnezeu, încît să şadă el în biserica lui Dumnezeu ca Dumnezeu, arătîndu-se pe sine-şi că este Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).

Şi cînd va fi aceasta? Atunci cînd se va împlini proorocia de la Luca: „Şi [Iudeii] vor cădea de ascuţişul sabiei, şi vor fi duşi robi în toate «neamurile», pînă ce se vor împlini vremurile «neamurilor»” (Luca 21:24). Ei bine, a trecut aproape o jumătate de veac de cînd s-au împlinit vremurile „neamurilor”, adică stăpînirea lumii (deci şi a Palestinei) de către ne-Evrei, precum şi robia şi surghiunirea Evreilor de către aceia! Fiindcă, pe 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluţia întemeierii unui stat evreiesc independent în Palestina. Şi asta cînd? La vremea proorocită de către sfinţii lui Dumnezeu. Căci să citim ce zicea Sfîntul Andrei cel Nebun pentru Hristos încă în urmă cu o mie de ani:

„Sfîrşitul lumii find aproape, după împlinirea vremurilor tuturor «neamurilor» care au împărăţit la rîndul lor în osebite vremuri, va ridica Dumnezeu şi sceptrul Israiliţilor, ca să împărăţească prin Antihrist în al şaptelea veac spre al optulea, pentru care a mărturisit Proorocul Isaia, zicînd că va ridica Dumnezeu semn pentru plinirea «neamurilor», care au stăpînit oile cele risipite ale lui Israil printre neamuri, şi va aduna Israilul cel risipit în sfînta cetate a Ierusalimului. Şi va fi atunci Israil ca şi cînd a ieşit din Egipt, precum mărturiseşte şi Sfîntul Apostol Pavel, care zice: «Cînd se vor împlini vremurile «neamurilor», atunci se va mîntui tot Israilul» (Evrei 11:26). Aşadar, îi va aduna pe toţi în cetatea Ierusalimului, pe care o va da lor, ca să nu mai zică: «Dacă ar fi voit Dumnezeu să ne miluiască pe noi, ne-ar fi dat iarăşi locurile noastre, şi era să credem în Hristos.»” Deci Dumnezeu a îngăduit întoarcerea Iudeilor la Ierusalim ca să se arate că şi aşa puţini vor crede într-Însul, acea «rămăşiţă» de care era vorba în tîlcuire. Sau – cum zice Dimitriu Scartsiuni – „Dumnezeu a lăsat ca să vină Antihrist pentru nepocăinţa lepădării de credinţă a oamenilor. Deoarece Antihrist «în cei pierduţi se întăreşte» (Sfîntul Ioan Gură de Aur), aşadar în necredincioşii nepocăiţi. Aceşti împietriţi la inimă – fie că vine, fie că nu vine Antihrist – nu vor să creadă în Hristos şi să se mîntuiască, fiindcă nu au dragoste.

Amăgitorul va veni ca să vădească necredinţa şi nepocăinţa celor care-L tăgăduiesc pe Hristos. Dar în primul rînd îi va stăpîni pe Iudeii care au întrecut în necredinţă toate neamurile. Aceştia, care continuă să-L răstignească pe Iisus, pregătesc calea şi tronul lui Antihrist. Cinstea pe care Iudeii i-o vor da lui Antihrist va constitui «plata nerecunoştinţei acestora» (Sfîntul Ioan Gură de Aur), fiindcă au cinstit minciuna în locul Adevărului, întunericul în locul Luminii, pe Antihrist, iar nu pe Hristos” (DIM).

Templul Iudeilor celor necredincioşi de la Ierusalim

Acelaşi Dimitriu Scartsiuni urmează: „Înfiinţarea statului evreu e un fapt nemaivăzut şi arată să s-au împlinit vremurile «neamurilor»” (DIM). Şi: „Era cu neputinţă ca să se arate Antihrist înainte de a se retrage puterea care stăpînea pămîntul lui Israil şi înaintea celui care-l oprea, aşadar pînă ce purtătorul puterii nu părăsea Ierusalimul. Din 1948 însă, Evreii au înfiinţat statul Israil, pe pămîntul străbun, şi cel care stăpînea a eliberat Ierusalimul. Teritoriul este liber şi nu numai liber, ci este pregătit intens de Evrei, care-l aşteaptă cu nerăbdare pe Antihrist. Ba mai mult, au adunat materiale pentru reconstruirea templului, încît să aşeze pe «cel fără de lege» în mijlocul lui. Pentru aceasta şi învingătorul războiului de 6 zile împotriva Palestinienilor, din 1967, arhirabinul armatei israeliene, Shlomo Goren, a spus: «Am pus stăpînire pe cetatea lui Dumnezeu, intrăm în epoca mesianică a poporului evreu şi făgăduiesc lumii creştine că vom avea grijă să facem ceea ce sîntem datori»” (DIM).

Într-adevăr, se zice că, încă din anii ‘70 ai veacului trecut, în Statele Unite s-au tăiat blocurile de piatră pentru rezidirea templului. Nu ştim dacă zvonurile acestea sînt adevărate, dar în 1982, în timpul luptelor din Liban, armata israeliană a pus mîna pe o mare cantitate de lemn din vestitul cedru libanez, pe care l-a pus la păstrare pentru construcţia celei de a treia biserici evreieşti. Apoi, în 1998, o grupare numită „Te Temple Mount Faithful”, urmărea să aşeze piatra de întemeiere a templului, un bloc de marmură de 4,6 tone, pe locul unde se crede că ar fi fost biserica lui Solomon. De asemenea, The Temple Institute a început să lucreze vasele de slujbă şi veşmintele arhiereşti şi preoţeşti.