Nimeni să nu vă amăgească cineva pre voi în nici un chip, le scrie tesalonicenilor sfântul Apostol Pavel, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă (2 Tes. 2, 3).
Despre
care „lepădare de credinţă” vorbeşte sfântul Apostol, prevenindu-i, în persoana
tesalonicenilor, pe toţi credincioşii? Toţi exegeţii din vechime cred că spusa lepădare de credinţă este aici în loc de cel ce s-a lepădat de credinţă, adică însuşi
Antihrist. De această părere erau Sfântul Ioan Gură de Aur, Theodorit şi mulţi
alţii, iar Ecumenie adaugă doar sub formă de ipoteză: „ori poate că lepădare de credinţă numeşte depărtarea de Dumnezeu,
faptul în sine, nu faţa (persoana) săvârşitoare”.
Exegeţii eterodocşi apuseni văd aici nu o persoană, ci un fenomen
aparte din viaţa omenirii, însă nu cad de acord între ei cu privire la natura
acestuia. Bineînţeles, mai aproape de adevăr sunt cei care, asemenea lui Ecumenie,
înţeleg prin lepădarea de credinţă
depărtarea de Dumnezeu, de credinţă şi de adevăr, de care se aminteşte şi în
alte locuri ale Scripturii. întrucât acest cuvânt ( în română e o expresie, în greacă un
singur cuvânt - apostasia -n. tr.) nu este lămurit
prin nici un termen adăugat, înţelesul lui trebuie
definit cu ajutorul contextului. Cuvintele care îi urmează: omul nelegiuirii, fiul pierzării, care se va înălţa mai
presus de tot ce se numeşte Dumnezeu şi aşa mai departe dau de înţeles
că şi lepădarea de credinţă va fi de acelaşi fel, adică se va săvârşi în
domeniul religios-moral. Prin urmare, a vedea în această lepădare de credinţă
ceva politic înseamnă a ne abate de la ceea ce a vrut să spună sfântul Apostol
Pavel. Deşi s-au săvârşit în domeniul religios, lepădarea de credinţă a papei
şi a următorilor lui şi căderea lor din Biserica cea adevărată, iar apoi
căderea şi mai adâncă a lui Luther şi a lui Calvin, săvârşită prin căderea din
biserica cea căzută a papei, totuşi, întrucât la Apostol lepădarea de credinţă
e strâns legată de arătarea lui Antihrist, iar Antihrist încă nu a venit, nu
trebuie să vedem realizarea ei în aceste evenimente.
Evident,
Apostolul vorbeşte despre acea lepădare de credinţă ce se va săvârşi în zilele
de pe urmă, înaintea celei de-a doua veniri a Domnului. El pomeneşte de aceasta
şi în alte Epistole. în prima Epistolă către Timothei scrie: iar Duhul arătat grăieşte că în vremurile de apoi se vor
depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la
învăţăturile cele drăceşti (1 Tim. 4, 1; vezi şi 2 Tim. 3, 1.-9; 2 Pt.
3, 3-4). Sfântul Iuda dă mărturie că toţi Apostolii vorbeau deopotrivă despre
aceasta: aduceţi-vă aminte de cuvintele care s-au
zis mai înainte de către Apostolii Domnului nostru Iisus Hristos, căci au zis
vouă că în vremea de apoi vor fi batjocoritori, care vor umbla după poftele
lor cele necurate. Aceştia sunt cei care se osebesc de unirea credinţei
(care se despart de unitatea credinţei)[1].
Domnul însuşi a prezis că spre sfârşitul lumii mulţi proroci mincinoşi
se vor scula şi vor înşela pre mulţi, şi că din
pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci (Mt. 24, 11-12), aşa încât atunci când va veni El oare
va afla credinţă pre pământ? (Lc. 18, 8).
Aceste
încredinţări ne zugrăvesc un tablou cu totul nemângâietor al stării
moral-religioase din vremea de apoi. Evanghelia va fi cunoscută de către toţi,
dar o parte nu va crede în ea, alta - cea mai mare - va fi eretică, nu urmând
învăţăturii predanisite de Dumnezeu, ci construindu-şi singură credinţa din
propriile născociri care iau ca pretext cuvintele Scripturii. Aceste credinţe
născocite de către oameni se vor înmulţi la nesfârşit. Începutul lor a fost pus
de papa, Luther şi Calvin au continuat lucrarea acestuia, iar înţelegerea
individuală a credinţei pornind de la un singur izvor şi anume Scriptura,
înţelegere pe care aceştia au socotit-o a fi de temelie în creştinism, a dat un
puternic avânt născocirii de noi credinţe. Acestea deja se înmulţesc: vor fi
şi mai multe. Fiecare împărăţie cu mărturisirea sa de credinţă, iar în ea
fiecare judeţ, pe urmă fiecare oraş, iar în cele din urmă poate că fiecare cap
va avea mărturisirea sa de credinţă. Acolo unde oamenii nu primesc credinţa
predanisită de Dumnezeu, ci îşi fac singuri una, nici nu se poate altfel. Şi
toţi aceştia îşi vor da numele de creştini. Vor fi şi unii care vor ţine credinţa
cea adevărată aşa cum a fost predanisită ea de către sfinţii Apostoli şi cum
se păstrează în Biserica Ortodoxă, dar şi dintre aceştia nu puţini vor fi numai
cu numele ortodocşi, dar în inima lor nu vor avea rânduiala pe care o cere
credinţa, căci vor iubi veacul de acum. Iată ce cuprinzătoare este lepădarea de
credinţă pe care o aşteptăm! Deşi se va auzi peste tot numele de creştin şi
peste tot se vor vedea biserici şi cinuri bisericeşti, acestea vor fi
numai aparenţe, iar înăuntru va fi deplină lepădare de credinţă. Tocmai pe
acest teren se va naşte Antihrist şi va creşte în acelaşi duh de aparenţă,
lipsit de esenţa lucrului. După aceea, dându-se Satanei, el se va lepăda de
credinţă în chip vădit şi, înarmat cu cursele lui cele amăgitoare, îi va atrage
la lepădare vădită de Hristos Domnul pe toţi cei ce nu ţin creştinismul întru
adevăr, facându-i să-l cinstească pe el în locul lui Dumnezeu. Cei aleşi nu se
vor lăsa amăgiţi, dar el va încerca să-i înşele şi pe aceştia, dacă va fi cu putinţă
- iar ca aceasta să nu se întâmple, se vor scurta acele zile rele. Se va arăta
Domnul, nimicindu-l pe Antihrist şi toată lucrarea lui prin arătarea venirii
Sale.
Când
Evanghelia va fi trecut la toate neamurile care locuiesc pe pământ şi va fi
ales dintre ei pe cei în stare să o primească, iar în urma primirii ei să se
lumineze şi să se nască iarăşi prin harul Duhului Celui Sfânt, atunci nu va mai
fi nici un temei să mai dăinuiască rânduiala de acum a lucrurilor: va veni
sfârşitul lumii, altfel spus zilele de apoi, în care Domnul a rânduit să vină
iarăşi pentru a face judecată asupra tuturor celor ce vieţuiesc pe pământ, ca
pe unii să-i bage în împărăţia slavei Sale, iar pe ceilalţi să-i dea soartei
amare pe care au ales-o. Astfel, după ce - sau în vreme ce - neamul omenesc îi
va da pe toţi ceia ce sunt ai lui Dumnezeu şi nu va mai fi pricină să-i aşteptăm,
iar cei ce nu sunt ai lui Dumnezeu îşi vor da arama pe faţă, secerişul va fi
gata: Domnul va trimite secerătorii, după care va urma sfârşitul a toate.
Recolta se pârguieşte la un soroc anume: şi aceste fenomene din vremea de apoi
vor avea un soroc anume, rânduit de Dumnezeu. Atât binele cât şi răul sunt
semănate deja, se dezvoltă, cresc, dar amândouă se vor pârgui la vremea lor.
Asta nu se poate întâmpla mai înainte de acel soroc. Astfel, precum la întrebarea:
„De ce nu apar secerătorii în ţarină?” răspunsul nemijlocit este că nu a venit
încă vremea, deopotrivă şi la întrebarea: „De ce nu apar evenimentele de
anvergură mondială pe care le aşteptăm?” răspunsul nemijlocit este: „încă n-a venit vremea rânduită de Dumnezeu ca
ele să se arate”. Tot aici intră şi arătarea Antihristului.
A plăcut înaintea lui Dumnezeu să ne descopere
prin cuvântul Său unele dintre scopurile cârmuirii lumii de către El. Privitor
la ceea ce ne interesează acum, putem vedea şi în ele puterea ce îl opreşte pe
Antihrist (2 Tes. 2, 6). Lumea dăinuie pentru ca puterea de mântuire, pe care
Domnul a pus-o în neamul omenesc, să înfăptuiască lucrarea sa. Puterea de
mântuire stă în cuvântul şi harul lui Dumnezeu, primite cu credinţă şi
înfăptuite în viaţă prin râvna de a plăcea lui Dumnezeu şi lepădarea de sine.
Cuvântul lui Dumnezeu umblă pe pământ, îi trezeşte pe cei adormiţi şi îi duce
la izvoarele harului; renăscându-se, aceştia devin lucrători ai mântuirii lor,
întru slava Domnului, Care ne-a rânduit tuturor mântuirea. Aşa ceva se întâmplă
peste tot: şi printre necredincioşi, şi printre rătăciţi, şi printre
drept-credincioşi, pentru că cei chemaţi nu sunt toţi aleşi, după cum nu sunt
buni de mâncat toţi peştii care ajung în năvod. Numai celor născuţi de Sus, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din
poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut, li s-a dat stăpânire să se
facă fii ai lui Dumnezeu (In. 1, 12-13). Anume din aceştia clădeşte
Domnul împărăţia Sa cea Cerească. Ei sunt materialul pe care îl pregătesc pe pământ
pentru cer cuvântul şi harul lui Dumnezeu când sunt primite de libera alegere a
voinţei omului. Când puterile acestea vor fi ales de pe pământ tot materialul
bun de ceva şi împărăţia lui Dumnezeu va fi pe deplin clădită, mântuirea Domnului
îşi va fi săvârşit lucrarea sa şi rânduiala de acum a lucrurilor nu va mai avea
nici un rost pentru care să dăinuie. Lumea dăinuie pentru că nu au intrat încă
în împărăţia lui Hristos toţi cei potriviţi pentru ea. Şi alte oi am, zice Domnul, care nu sunt din staulul acesta; şi pre acelea Mi se cade a le aduce, şi
vor fi o turmă şi un Păstor (In. 10, 16). Când aceasta se va săvârşi, va
veni şi sfârşitul, va avea loc şi arătarea Antihristului. Ca atare, şi pricina
care opreşte arătarea lui va consta în faptul că puterea mântuirii încă nu şi-a
săvârşit pe deplin lucrarea. Când această putere va înceta să lucreze,
Antihrist va ieşi pe scenă.
Vechii exegeţi ai Sfintei Scripturi socoteau,
printre altele, şi Imperiul Roman ca fiind puterea ce îl opreşte pe-Antihrist:
întrucât Imperiul Roman încă exista, interpretau astfel pasajul întemeindu-se
pe prorocia lui Daniil. În vremea noastră nu putem fi de acord cu o asemenea
idee decât în sensul în care Imperiul Roman reprezintă puterea imperială în
general. Deţinând puterea de a ţine în frâu mişcările populare, puterea
imperială care a adoptat principiile creştine nu va îngădui poporului să se
abată de la ele. Iar întrucât lucrarea de căpetenie a lui Antihrist va fi să-i
depărteze pe toţi de Hristos, el nu se va arăta cât timp va fi în putere stăpânirea
împărătească. Aceasta nu-i lasă spaţiu de acţiune şi îl împiedică să lucreze în
duhul care îi este propriu. Tocmai aceasta este puterea care îl opreşte pe
Antihrist. Iar când puterea împărătească şi poporul vor introduce peste tot
autonomie - republici, democraţie, comunism - Antihristului i se va deschide
spaţiu de acţiune. După cum ne arată experienţa revoluţiilor franceze din
veacul trecut şi din veacul nostru, pentru Satana nu va fi greu să pregătească
glasuri în favoarea lepădării de Hristos. Nu va avea cine să spună cu
autoritate: „Veto”, iar smerita mărturisire a credinţei nici nu va fi
ascultată. Tocmai când se vor introduce peste tot asemenea rânduieli, care
favorizează tendinţele antihristice, se va arăta şi Antihrist. Iar până atunci
va aştepta, va fi oprit. Aceasta este ideea la care ne conduc cuvintele
Sfântului Ioan Gură de Aur, care la vremea sa vedea stăpânirea împărătească
întruchipată în statul roman.
„Când va înceta să mai fiinţeze împărăţia
romanilor (adică stăpânirea împărătească)”, spune el, „atunci va veni Antihristul
- iar până atunci, cât timp el va avea să se teamă de această împărăţie (adică
de stăpânirea împărătească), nimeni nu i se va supune cu uşurinţă. Dar după ce
stăpânirea aceasta va fi surpată şi se va înstăpâni lipsa de stăpânire
(anarhia), Antihristul va tinde să răpească şi stăpânirea dumnezeiască, şi pe
cea omenească”.
S-ar putea împotrivi cineva zicând că poporul
însuşi va păzi credinţa. Dar este greu de admis că odată cu scurgerea timpului
credinţa va creşte de la sine din ce în ce mai mult. Este plăcut să întâlnim la
unii scriitori descrieri luminoase ale creştinismului viitorului, însă
descrierile acestea nu au nici o îndreptăţire. Mai exact, harica împărăţia a
lui Hristos se lărgeşte, creşte şi se împlineşte, însă nu pe pământ, în chip
văzut, ci în cer, în chip nevăzut, cu persoanele pe care aici, în împărăţiile
pământeşti, puterea mântuitoare a lui Hristos le pregăteşte să ajungă acolo.
Iar cât priveşte pământul, însuşi Mântuitorul a prezis că pe el vor ajunge să
domnească răul şi necredinţa: acestea se şi răspândesc văzând cu ochii, şi când
vor precumpăni cu totul, va mai trebui doar o iniţiativă: numai să dea cineva
un exemplu influent ori să ridice un glas puternic, şi lepădarea de credinţă
va începe. Această iniţiativă îi va aparţine tocmai Antihristului. De aici se
poate trage concluzia că puterea ce opreşte arătarea lui stă şi în faptul că nu
există încă pregătirea potrivită pentru primirea lui, încă nu precumpănesc păgânătatea
şi necredinţa, încă mai este multă credinţă şi bunătate în neamul omenesc[2].
[1] Potrivit
textului slavon folosit de Sfântul Theofan (n. tr.).
[2] Rândurile
acestea au fost scrise cu peste o sută de ani în urmă. între timp, putere
împărătească ortodoxă nu mai există şi multe alte lucruri s-au schimbat în
rău... (n. tr.)-...iar din 1947/48 a apărut și statul Israel,care nu a fost prevazut de nici unul dintre Sf.Parinți...aceasta rămânând pentru aceia care trăiesc ultimele zile și vor înțelege acest lucru.Pe de altă parte,a se vedea din istoria iudeilor ca nici ei nu au ținut cont de prorocia lui Iacov/Israel care a spus că atunci când vor lipsi din Iuda conducători regali va veni Hristos/Mesia - iar de la Irod cel Mare ei nu au mai avut conducători proprii,Sedechia fiind ultimul rege .Din cele întâmplate se poate presupune că au ratat cu aproape 2000 de ani momentul și nici acum ,încă,nu și-au dat seama de aceasta.La fel, se pare că și creștinii comit ,din păcate ,aceeași eroare ca și evreii.Nu pot să își de-a seama de evenimentele care îi înconjoară.Toți Sf.Parinți au fost de acord că sfărșitul lumii va fi la mijlocul veacului al optulea.......și se pare că suntem deja acolo.Iar unii încă așteaptă ca antihristul să apară...sau a venit deja și nu-l vedem ???
Pentru ca toate semnele vremurile sunt împlinite.......
