CAPITOLUL XXIX
VIAŢA LĂUNTRICĂ ÎN EPOCA PATRIARHALĂ
Cu
moartea lui Iacov şi a lui Iosif se închee epoca patriarhală a istoriei biblice.
Particularitatea ei distinctivă a fost comunicarea directă şi nemijlocită a patriarhilor
adecă a căpeteniilor principale şi a părinţilor neamului ales (Patriarh
–părinte-căpetenie) cu Dumnezeu şi cârmuirea poporului de către ei pe baza acelor
temeiuri şi pravile morale nemijlocit comunicate, care se recunoşteau deja de
toţi, deşi nu erau cunoscute într’o legislatură formală, afară decât în liniile
primitive ale ei în „legile lui Noe“. Aceasta a fost experienţa cârmuirei morale
părinteşti în forma sa cea mai bună şi mai simplă.
În
istoria epocei patriarhale apar vădit trei trepte deosebite în raporturile lui
Dumnezeu cu oamenii.
După
căderea strămoşilor şi pierderea de către ei a stării fericite primitive de
nevinovăţie, Dumnezeu, dându-le făgăduinţa unui viitor izbăvitor, le-a lăsat
libertatea de a alege sau supunerea smerită sau împotrivire păcătoasă faţă de
El. Deja la primii fii ai lor vedem despărţirea: dreptul Avel sufere moarte
martirică dela necredinciosul Cain; după aceea descendenţii acestui din urmă
capătă vădit precumpănire peste urmaşii credincioşi al lui Sit si primul period
se termină cu corupţia generală, care a făcut inevitabilă grozava pedeapsă a
întregei omeniri prin potop. După potop a fost încheiat de Dumnezeu un nou
așezământ cu Noe,ca cu protopărintele nouei omeniri, şi lui i-a fost făgăduită
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor. Dar tocmai din
pricina acestei îndelungate răbdări păcatul s’a cuibărit iară în lume, se ivi
în oameni o straşnică nădăjduire în sine, cari prin zidirea ,,turnului până la
cer,,voiră sa-și exprime dispreţul lor faţă de ceruri. Planul a fost distrus şi
popoarele au fost risipite, dar aceasta a dus la uitarea lui Dumnezeu de către
oameni şi înlocul adevăratei religii pretutindenea s’a instaurat idololatrie
grosolână. Atunci pentru păstrarea religiei celei adevărate şi marea
făgăduinţă, legată de dânsa, despre Isbăvitorul lumii, Dumnezeu alese un nou
drept, ca' să-l facă protopărinte al neamului ales, având a păstra în el
adevărata credinţă.
Acest
aşezământ cu Avraam prezintă a treia treaptă în istoria epocei patriarhale şi
ea se distinge prin dese arătări şi făgăduinţe a lui Dumnezeu protopărinţilor şi
capilor neamului celui ales. În aceste arătări se lămureşte treptat natura lui
Dumnezeu, Care se înfăţişează nu numai Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov, ci
,,Dumnezeul cel Atotputernic" (Fac. XVII, 1; XXV III, 3: XXXVI), ,,Judecătorul
a tot pământul" (Fac. XVIII, 25), iar în numeroasele făgăduinţe capătă
deplină desvoltare marea idee despre viitorul Răscumpărător, ca sămânţă, prin
care se vor binecuvânta toate popoarele(Fac.XVIII,25). Odata cu aceasta și înseși viața patriarhilor,
după înălţimea şi curăţenia credinţei lor, după necontenită conducere a
Providenţei dumnezeesti, ne prezintă un model așa de înalt,educative realizări a virtuților înalte, încât prin aceasta ea a căpătat o importanţă neînchipuitoare
în raport cu multe taine din soarta viitoare
a economiei dumnezeesti în lume.Așa nașterea fara de samânță a Mântuitorului in mod preînchipuitor
s-a arătat în nerodirea "Sarei şi Rebecăi; unirea în El a firei
dumnezeeşti şi omeneşti s’a preînchipuit prin scara, văzută de Iacov;pătimirile
Lui, suferite de Dânsul dela poporul său, dar care au devenit apoi isvorul
binecuvântării pentru toată omenirea şi au preînchipuit prin întâmplările lui Iosif; moartea lui de cruce şi învierea s’au închipuit în jertfa lui Isaac;
preoţia lui Melhisedec;diferitele stari ale legii si harului s’au
preînchipuit prin Ismail şi Isaac; harul dat păgânilor, dar pierdut de
iudei s’a preînchipuit în binecuvântarea lui Iacov şi Isav, etc.
Toată
epoca aceasta cu măreţii ei reprezentanţi este oglinda preînchipuitoare,
în care vădit s’a reflectat soarta viitoare a bisericii si a lumii.
Credinţa
patriarhilor şi-a găsit expresia ei exterioară în cult. Dar cultul în această
epocă nu căpătase încă formele precise şi consta mai ales în aducerea de jertfe
pe prima piatră întâlnită, deşi în acelaşi timp de îndată ce a devenit
jertfelnic, căpăta însemnătate sfântă şi pentru timpurile următoare, aşa că ea
se alegea pentru aducere de jertfe şi de către patriarhii următori cu
preferinţa faţă de alte jertfelnice şi servea de loc pentru deosebite arătări,
cum a fost de ex. jertfelnicul din Betel.Însuşi jertfelnicul pentru slujba
sfântă se sfinţea prin turnare de untdelemn şi la săvârşirea slujbei
dumnezeeşti se păşea cu o deosebită pregătire, care consta în spălarea corpului
şi schimbarea hainelor (Fac. XXXV, 2). Prin deosebite făgăduinţe s’a dat unor
jertfelnice cu deosebire o însemnătate sfântă în sensul de „Casa lui
Dumnezeu", adecă oarecum de templul, la întreţinerea căruia să plătea
zeciuială din avere (Fac. XXVIII, 20-22). Depe vremea lui Avraam s’a întrodus
un deosebit ritual, ca mijloc de intrare în biserica Vechiului Testament, anume
ritualul tăerii împrejur,care ca taină însemna curăţirea de păcătoşia şi
necurăţenia anterioară, preînchipuind în acelaşi timp tăerea împrejur interioară
sau omorîrea omului trupesc şi naşterea celui duhovnicesc.
Înseşi
viaţa patriarhală a neamului celui ales se păstra prin păzirea unor anumite
hotăriri sau pravile. Toată bogăţia făgăduim ţelor se transmitea după dreptul
întâiei naşteri, primit prin o deosebită binecuvântare, se păstra prin sfinţenia
căsătoriei şi se respingea orice amestec cu închinătorii de idoli (Fac. XXXIV,
7, 13,51; XXXVIII, 24 5 XXVI, 34,35; XXVII, 46; XXXVIII, 1,6-9). Supunerea şi
respectul faţă de părinţi se considerau virtuţile înalte şi principale, ce apar
vădit în istoria acelor persoane care s’au supus pedepsei şi cercetării pentru
călcarea lor (Ham.) Viaţa familiară în genere se distingea prin simplitate
primitivă; însesi căsătoria purta caracterul celei mai depline neprefăcătorii
şi se încheia cu binecuvântarea şi povaţa părinţilor, deşi în acelaşi timp simt
cunoscute şi exemple de căsătorii din capriciu (de exemplu căsătoria lui Isav),
care au dus la certuri familiare şi la nemulţămiri. În acelaşi timp viaţa
patriarhală şi în genere nu e străină de exemple, când păcatul original se
manifestă într-o dominaţiune vădită a trupului, ce ducea la abaterea dela
rânduelele anterioare dumnezeeşti. Aceasta o vedem chiar şi la astfel de persoane
mari şi sfinte, ca Avraam şi mai ales la Iacov, dintre care cel întâiu afară de
femee a avut ţiitoare (deşi acest concubinaj a rezultat din impulziunea
evlavioasă de a avea moştenitori ai celor mai bune făgăduinţe), iar al doilea a
fost cu două femei, din care pricină a şi suportat grele încercări, ca urmări
fireşti ale acestei abateri dela legea primordială a vieţei (monogamia).
În
sfera civilă a domnit deplin forma patriarhală de cârmuire. Ea consta în aceia,
că autoritatea în conducerea tuturor trebilor civile se concentra în manile
capului familiei sau a neamului. Patriarhul, în calitate de cap al familiei,
era în acelaşi timp şi singurul hotărîtor a tuturor chestiunilor, ce se iveau
între membrii familiei sale sau ai neamului. El dispunea în totul de soarta copiilor
săi şi a casnicilor săi, făcea judecata şi pedepsea, avea dreptul de viaţă şi
de moarte (Fac. XXXVIII, 24), şi în caz, de primejdie de dinafară, era comandantul
(ca de ex. Avraam), căruia i se recunoştea dreptul de război şi pace. Dar toate
aceste drepturi şi îndatoriri nu aveau încă un caracter complect determinat şi toate
decurgeau numai din situaţia naturală de părinte al familiei, obligat să se
îngrijească de apărarea şi buna stare a neamului său.
Aicea
noi vedem omenirea oare cum în copilăria ei. Patriarhii sunt păstori paşnici,
care se mută dintr’un loc în altul pentru căutarea de păşuni mai bune, şi
singurile animale de transport le servesc cămilele şi asinii. Calul li era încă
necunoscut, dar spre binele lor, de oarece cu apariţia calului la triburile
păstoreşti totdeauna se desvoltă înclinaţiunea spre incursiuni şi prădăciuni.
Agricultura era încă puţin desvoltată şi alcătuia numai ocupaţia vremelnică şi
întâmplătoare. Proprietatea de pământ la ei nu exista. Avraam şi-a cumpărat
pământ numai pentru îngropat, şi avea Iacov ca proprietate o porţiune pentru
cortul său. Proviziuni de traiu nu se făceau, din care pricină foametea adesea
îi constrângea să se mute în tarile vecine (mai ales în Egipt, ca unul ce era
grânarul lumii antice). În timpurile lui Iacov totuşi se statornicise comerţul
de pâne destul de regulat între Egipt si ţările vecine si existau caravane comerciale.
Caravanele comerciale apar pe toată întinderea enormă dintre Egipt şi Mesopotamîa
şi se poartă un comerţ vioi cu aromate şi
alte produse ale Răsăritului, şi deasemenea cu peşte care în cantităţi enorme
se importa în Egipt. Către timpurile lui Avraam vedem începuturi ale monedei dc
schimb, deşi sub formă dc bucăţi dc anumit metal cu stabilirea preţului după
cântar; în vremea lui Iacov apar un fel de „monede", iar fiii lui au
cunoscut deja bine circularea arginţilor, pentru care au şi vândut ei pe
fratele lor Iosif.
Ce
se atinge de cultură, apoi din toata istoria epocei patriarhale se vede, că
deşi patriarhii se şi prezintă mai ales ca păstori nomazi, dar odată cu aceasta
la dânşii se observă urmele unei culturi destul de înalte, parte din causa
înrâurii popoarelor vecine, dintre care unele, ca de ex. egiptenii, se aflau pe
o înalta treaptă de civilizaţie, iar parte şi ca urmare desvoltării autonome a
neamului celui ales, care se distingea prin înalte daruri duhovniceşti. Asa
tradiţia atribue lui Avraam înalte cunoştinţe în astronomie si matematică, în
care el ar fi învăţat chiar pe egipteni. Urmele scrisului în înţelesul propriu
nu se întâlneşte, deşi nu există temeiuri suficiente de a ne îndoi în
existenta lui, cu atât mai mult, că în ţările vecine cu Palestina el exista
deja fără îndoială. In tot cazul sunt mărturii despre existenţa peceţilor cu
nume care, presupun scrierea numelui sau cel puţin a unor semne oare care (Fac.
XXXVIII, 18,25).
În
astfel de trasuri generale se prezintă viaţa patriarhilor neamului celui ales,
cari erau purtătorii esclusivi ai adevăratei religii si a mărei făgăduințe, legate
de dânsa, despre Mântuitorul,și care deaceea se aflau sub o deosebită conducere
a Providenţei divine.
Această
lucrare proniatoare a lui Dumnezeu în neamul cel ales va deveni încă şi mai limpede și uimitoare, dacă
se compară, în ce situaţie se afla lumea păgână înconjurătoare,lăsată în voea
propriilor sale puteri şi dorinţe. Pe măsura în care lumina adevăratei religii
se aprindea treptat în conştiinţa neamului celui ales, în ceilaltă lume păgână
se instaura tot mai mult întunericul duhovnicesc şi să întărea idololatria cea
mai neagră. Către sfârşitul epocei patriarhale aceste două lumi se alcătuise nesăvârşit
în două împăraţii deosebite, şi în cea din urmă dintr’însele idolatria, mai
ales în masele poporului, se întărise definitiv, deşi căpătase în diferite
ţări forme diferite.
În
Mesopotamia idololatria căpătă aşa desvoltare şi răspândire încât ea dăduse
busna chiar si în casa evlavioasă a lui Tarra,tatăl lui Avraam, şi existenţa
idolilor de casă (Terafimi) şi în casa fratelui drept a lui Avraam, Nahor, şi
mai ales a nepotului acestuia din urmă, Laban. Ce se atinge de caracterul
general al concepţiilor religioase, apoi acolo predomina, ca şi în Arabia,
sabeismul, adecă divinizarea aştrelor cereşti, sub diferite numiri şi forme. Pe
lângă aceasta totuşi se observă, că în Mesopotamia şi cu deosebire în Haldeea
s’au păstrat urmele faptului, cum religia treptat treptat s’a abătut dela
adevărul primitiv şi a degenerat în grosolana idololatrie. În o prezentare
foarte neclară înaintea ochilor minţii lor se purta singurul Dumnezeu suprem
adevărat Il sau Ra, făcătorul hausului de dinainte de timp. In acest haos, care
în chip turbure se identifica cu înseşi Il,se aflau trei principii: materia,
dorinţa şi raţiunea. Ele s’au despărţit şi din asta a rezultat lumea.
Principiile acestea la rândul lor s’au personificat sub forma a trei zei: Anu
este materia, Ben este dorinţa si Noa este raţiunea. Dela ascestă primă treime
se naşte a doua, dar ea vădit' degenerează în zeităţi curat planetare. Samas este zeul soarelui, Sin este zeul lunei şi
Bin este zeul spaţiului aerian. La fiecare din aceşti zei se posedă şi câte o
femee, care dealtmintrelea sunt identice cu ei, şi apoi urmează deja zeii planetari
secundari: Nin(Saturn), Bel-Merodah (Jupiter), Nergal (Martie), Iştar sau Nana
(Venera) şi Nebo (Mercur). După aceşti zei urmau o mulţime de zei încă şi mai
mici,determinarea importanţei cărora e foarte grea, dar care alcătuiau deja
ultima treaptă de întunecare a adevărului religios primitiv. Numărul zeilor fu
sporit încă şi de aceea, că fiecare oraş avea zeul său special, ocrotitor, care
se şi socotea acolo principal, independent de sistema principală. Aşa Merodah,
zeul planetei Jupiter, era zeitatea locală a Babilonului, și odată cu înălţarea
acestui oraş deveni principal şi s’a contopit cu Bel. Slujirea tuturor acestor
zei şi cu deosebire Iştartei (Astartei) avea un caracter adânc senzual,
degenerând în conrupţiune totală, care se săvârşa în cinstea zeilor şi a
zeiţelor chiar prin temple şi prin capişti.
Acelaşi
sabeism, dar cu lărgirea lui prin adorarea naturei în genere, era aspectul
predominant al idololatriei la popoarele Hanaanului, între care s’a desfăşurat
cu preferinţă viaţa patriarhilor. Zeitatea principală a heteilor (cu care mai
întâi de toate s’a întâlnit Avraam la intrarea sa în pământul Hanaan), era
zeiţa Istar sau Astoret (Astarta), slujirea idolească a căria se săvârşea în forma
celei mai grozave corupţiuni şi desfrânari. Celelalte triburi hananiene divinizau
deasemenea pe Bel sau Baal (soarele) sub diferite nume: El, Moloh, Adoni etc.
Ca şi în toate religiile de felul acesta, care alcătuiau o totală abatere dela
adevărul primitiv, poporul diviniza sub înfăţişarea acestor zei propriile sale
patimi şi pofte, dându-le oarecum pecetea voinţei divine. Pentru potolirea
mâniei zeilor, ei aduceau jertfe umane şi, călăuzindu-se de părerea, că cu cât
e mai scump prinosul, cu atât la mai mare milă se poate nădăjdui cel ce o
aduce, nebunii amăgiţi aduceau jertfă idolilor pe copii lor, fecioarele îşi
jertfeau curăţenia lor, etc. Sub influenţa acestui cult imoral necredinţa
ajunse la aşa grad de uriciune, în care o vedem la locuitorii oraşelor
pentapolei Sodomei, care şi-au atras asuprăşi grozava mânie a lui Dumnezeu.
Pe
un grad mai înalt stătea viaţa religioasă-morală în Egipt, dar si aceasta numai
în clasele înalte ale tării si mai ales în vestita clasă a sacrificatorilor
egipteni, unde religia atinsese la o înălţime însemnată, care arăta, că
scânteea adevărului şi a vechilor tradiţii încă mai licărea sub spuza rătăcirii
păgâne. În închipuirea minţii lor egiptenii se ridicase pânăla ideea de un
singur Dumnezeu, care nu avea nici început, nici sfârşit. Imnele sacre ale egiptenilor vorbesc despre acest Dumnezeu,că,,El
este singurul fructificator în cer și pe pământ,dar El însuși nu naște;Dumnezeu
singur în adevăr, care singur pe sine se naşte, care exista dela început, care
a creat totul, dar El însuşi nu e creat ". Acest Dumnezeu unic şi suprem
se numea diferit: în Teba Amon-Ra, în Memfis, Fta. Dar unic singur de sine,
acest Dumnezeu suprem este în acelaşi timp nu numai tată, ci şi mamă, şi fiu,
şi deaceea oarecum întreit în fiinţa sa, prezintă prin sine trei principii.
Mant, principiul femenin, este în acelaşi timp femeea lui Amon-Ra, şi el
însuşi, ca fiu al lui, Hans, este totodată acelaşi Aman, pentrucă el face din
sine toate. Amon-Ra, Mant si Hans alcătuește treimea supremă, singura
divinitate supremă.
Toată
lumea de dinafără a fost manifestarea acestei divinătăţi supreme. De aceea orce
manifestare a naturei era sacră. Aşa înţelegeau divinitatea clasele înalte din
Egipt. Dar pentru masa poporului o astfel de prezentare era inaccesibilă şi
prea abstractă. Deaceea poporul simplu din diferitele manifestări ale
divinităţei făcu pentru sine zei independenţi. De aceea se iviră un şir aproape
nesfârşit de zei vii, simbolurile cărora au fost diferite lucruri din natura
neînsufleţita, paserile şi animalele. Una din aceste divinătăţi principale a
fost Nilul, care se indentifica în imaginaţia poporului cu zeul Api sau Osiris,
femeea căruia era Izida (pământul).Întruparea lui Osiris era un bou viu Apis,
care din simplu simbol s’a transformat în închipuirea minţii poporului într’o
divinitate independentă, şi despre dânsul sacrificatorii istorisau, că el se
naşte la fiecare 25 de ani dintr’o juncă însărcinată prin fulger şi care-rămâne
feciorelnică, cu toate că naşte. Celelalte divinităţi personificau diferite
forţe ale naturii binefăcătoare sau distructive, cum era binefăcătorul soare
(Ra), soarele, ca dogoritorul pierzător al vieţii (Mont), pierzătorul luminii
Set şi aşa mai departe; şi personificarea a diferiţi zei era uliul, ibis,
crocodilul, ţapul, mâţa, care deasemenea se cinsteau câteodată în calitate de
zei independenţi.Înmulţirea zeilor a fost ajutată iarăşi şi aicea de acea
împrejurare, că fiecare oraş cu ţinutul său neapărat cinstea zeul său deosebit.
Aicea evident ideea religioasă s’a pogorît până la cea mai grosolană treaptă a
idololatriei. Potrivit cu religia pe aceiaşi treaptă joasă stătea şi
moralitatea vieţii, în care predominau cele mai ruşinoase vicii, ce-şi găseau
aţâţarea chiar în ritualul cultului grosolan şi imoral.
Aceasta
era starea religioasă-morală a popoarelor păgâne, şi în comparaţie cu ele
neamul ales al patriarhilor era cu adevărat sfeşnicul, care strălucea viu în mijlocul
întunericului religioso-moral al omenirii înconjurătoare.
După
timp periodul patriarhal dela chiemarea lui Avraam pânăla strămutarea lui Iacov
în Egipt, cuprinde în sine mai bine de două veacuri. Pentru determinarea exactă
a lui nu există date suficiente. Noi avem numai mărturia Apostolului Pavel, că
dela marea făgăduinţă, dată lui Avraam, pânăla edarea legiuirii din Sinai au
trecut 430 de ani. Această cifră să indică deasemenea în cartea Eşirei XII. 40,
unde se spune : „Timpul însă, în care fiii lui Israil (şi părinţii lor) au
locuit în Egipt (şi în pământul Hanaan cum adaogă textul grec, traducerea celor
şaptezeci de traducători) a fost de patru sute treizeci de ani". În
descoperirea făcut lui Avraam tot acest period se determină în cifre rotunde la
patru sute de ani. Dacă se presupune, că durata periodului petrecerei
israeliţilor în Egipt a fost egală aproximativ cu durata periodului patriarhal
propriu al pribegiei dela chiemarea lui Avraam pânăla strămutarea lui Iacov în
Egipt, atunci jumătatea acestei cifre, anume 215 ani va şi fi aproximativ
durata periodului patriarhal, ceea ce conglăsueşte pe deplin cu anii vieţii
patriarhilor şi se confirmă şi de tradiţia iudaică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu