luni, 11 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Ieșirea / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 16




Despre cele trei semne săvîrşite prin Moise



   1. Firea dumnezeiască nu o poate privi cineva cum este. Căci e cu desăvîrşire de nevăzut şi dincolo de toată mintea; şi întrece puterea raţiunii. Nu se cunoaşte decît ea singură prin Sine. Aceasta ne-o spune Hristos zicînd : «Nimenea nu cunoaşte pe Fiul decît numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte cineva, cine este, fără numai Fiul şi cel căruia voieşte Fiul să-L descopere» (Matei 15, 27). Deci frumuseţea excepţională a lui Dumnezeu şi Tatăl ne-a arătat-o Unul Născut, înfăţişîndu-Se pe Sine însuşi ca un chip strălucîtor. De aceea zice : «Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl» (Ioan 14, 9)[1]. Iar pe Fiul îl vedem atît cu ochii inimii, cît şi cu ai trupului cînd primind starea de golire (chenoză), S-a pogorît în cele ale noastre, deşi este în chipul şi în egalitatea lui Dumnezeu şi Tatăl şi S-a născut din El după fire. Căci a spus Baruch, arătînd, precum socotesc, pe Cuvîntul: «Acesta e Dumnezeul nostru şi nu se va adăuga altul la El. Aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o pe ea lui Iacob, slugii Sale şi lui Israel cel iubit al Său. După aceasta S-a arătat pe pămint şi împreună cu oamenii a umblat» (Baruch 3, 36—38)[2]. Dar şi dumne­zeiescul David ne-a spus mai înainte in mod lămurit: «Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit şi a chemat pămîntul de la răsăritul soarelui pînă la apus. Din Sion este strălucirea frumuseţii Lui. Dumnezeu va veni în chip arătat, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea» (Ps. 49, 1—3).

   Căci s-a pogorît în chip de foc pe muntele Sinai. Dar că acelea erau chip (tip) şi altceva nimic, ne încredinţează Hristos însuşi[3]. Mulţimea Iudeilor socotea că vede cu adevărat firea negrăită, prin mijlocirea lui Moise şi prin conducerea lor în Horeb şi prin strîngerea lor în adunare (în biserică) sub muntele Sinai. Şi fiindcă cutremura pe ascultători şi sunetul pătrunzător al trîmbiţelor ce se auzea sus, socoteau că s-au făcut auzitori ai glasului dumnezeiesc. Dar că acestea le cugetau copilăreşte, îi încredinţează lămurit Dumnezeu, zicînd: «Glasul Lui l-aţi auzit şi chipul Lui nu l-aţi văzut» (Deut. 4, 12). Şi cuvîntul Lui nu-l aveţi rămînînd în voi, pentru că nu credeţi Celui ce vi L-a trimis pe Acela . Deci cei ce am crezut, am văzut în Fiul pe Tatăl; pentru că am primit şi pe Cuvîntul Lui .

   De aceea am şi fost răscumpăraţi. Căci ne-a mîntuit nu un sol (un trimis), nu un înger, nu legea dată prin Moise, ci Însuşi Domnul, după cum s-a scris (Evr. 2, 16)[4]. Iar că ceea ce spun e adevărat, vom şti şi prin cele scrise, care zic : «Şi a zis: Eu sînt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul Iui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Şi şi-a întors Moise fata sa, căci se temea să privească drept înainte la Dumnezeu» (Ieș. 3, 6).

   Priveşte slăbiciunea legii. Se arată pe Sine Dumnezeul tuturor,dar făcîndu-Se arătat, Moise îşi întoarce faţa. Acesta încă ne este semn lămurit că nici fiii nu pot privi slava dumnezeiască a Fiului, deşi li se arată spre a-i conduce la cunoştinţă [5]. De aceea a şi spus prin glasul lui Isaia :«Aflat M-am făcut celor ce nu Mă căutau ; arătatu-M-am celor ce nu întrebau de Mine. Zis-am: iată sînt la neamul celor ce nu întrebau de Mine. Zis-am: iată sînt la neamul celor ce nu M-au cunoscut pe Mine. Toată ziua am întins mîinile Mele spre un popor care nu M-a ascultat şi Mi s-a împotrivit» (Isaia 65, 1—2).

   Aşadar, n-au văzut slava lui Hristos cei ce şi-au întors ochii înţe­legerii de la El***. Şi aceasta socotesc că este ceea ce s-a spus prin glasul proorocului despre ei: «Şi au întors către Mine spatele şi nu faţa lor» (Ier. 2, 27). Dar scrie şi dumnezeiescul Pavel: «Pînă în ziua de astăzi, rămîne la citirea Vechiului Testament, acelaşi acoperămînt, care nu le descoperă că în Hristos încetează. Ci pînă astăzi, cînd se citeşte Moise, zace pe inima lor un acoperămînt. Iar cînd se vor întoarce către Domnul, se va ridica acoperâmlntul. Iar Domnul este Duhul. Şi unde este Duhul Domnului, acolo este liber­tatea» (II Cor. 3, 14—17).

   Iar noi cei ce am crezut nu ne temem să privim înainte spre Dumnezeu, ci precum a spus iarăşi dumnezeiescul Pavel: «Cu faţa descoperită privim slava Domnului oglindind-o» (II Cor. 3, 18).

   Se întoarce deci faţa lui Moise. Apoi zicînd Dumnezeu că el trebuie să meargă împreună cu bătrînii fiilor lui Israel la Faraon cel înspăimîntat, ca să-i anunţe că Dumnezeu a chemat pe cei din Israel ca să-I jertfească Lui în pustie, adăugind că trebuie să-i je­fuiască pe Egipteni, a spus să ceară fiecare femeie de la femeia vecină şi de la soţul ei vase de argint şi de aur şi îmbrăcăminte. «Şi a răs­puns, Moise : Iar de nu vor crede şi nu vor asculta de glasul meu (căci vor zice : nu s-a arătat ţie Dumnezeu), ce voi zice către ei ? Şi i-a zis lui Domnul: Ce e aceasta ce ai in mîna ta ? Iar el a zis : Un toiag. Şi i-a zis : Aruncă-l pe pămînt. Şi l-a aruncat pe el pe pămînt şi s-a făcut şarpe. Şi a fugit Moise de el. Şi a zis Domnul către el. Întinde mîna ta şi prinde-l de coadă. Întinzînd deci mîna, l-a prins de coadă şi s-a făcut toiag în mîna lui. Ca să creadă ție că ți s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob» (Ieș. 4, 1—5).


   2. Moise se temea să nu pară fiilor lui Israel că e un mincinos şi un născocitor de poveşti deşarte spunînd că i s-a arătat Dumnezeul tuturor şi i-a poruncît să le spună că trebuie să se elibereze cu putere de stăpînirea Egiptenilor. De aceea i-a făgăduit să facă o minune şi să săvlrşească cele mai presus de firea oamenilor, prefăcînd toiagul în şarpe ca să vadă că într-adevăr nu lucrează de la sine, ci că e aducătorul unor hotărîri de sus şi de la Dumnezeu. Găci ceea ce se întîmpla cu toiagul căzut pe pămînt era un semn adevărat în care toţi am crezut că închipuieşte venirea Cuvîntului în cele ale noastre.

   Căci Scriptura de Dumnezeu insuflată aseamănă pe Cuvîntul născut din Dumnezeu cu un toiag, deoarece toate se sprijină pe El. Fiindcă «cu Cuvîntul Domnului, toate s-au întărit» (Ps. 32, 6). Şi: «Domnul sprijineşte pe cei drepţi» (Ps. 36, 17). Pentru că am fost supuşi Tatălui prin Fiul [6]. Şi că aceasta e adevărat o spune El însuşi : «Şi îi voi duce pe ei sub toiagul Meu» (Isaia 10, 24). Toiagul este pe lîngă aceasta şi simbolul împărăţiei. Şi Dumnezeu şi Tatăl tuturor împărăteşte prin Fiul. Pe El Îl închipuie şi toiagul lui Aaron ce odrăslește în Sfînta Sfintelor. Tot pe El Îl închipuie şi toiagul din rădăcina lui Iesei, care ne mîngîie pe noi toţi duhovniceşte şi susţine pe toţi cei ce cred statornic în bine, potrivit cu lauda ce se aduce în Psalmi Dumnezeului şi Tatălui tuturor : «Toiagul Tău şi nuiaua Ta, ele m-au mîngîiat» (Ps. 22, 4). Deci Fiul este toiag. Dar pînă ce era în mîna Tatălui şi în înălţimile Dumnezeirii, nefăcut ca noi, pe­trecem în lume ca necredincioşi, nenorociţii de noi. Căci rătăceam, inchinîndu-ne (slujind) zidirii şi supuşi tiraniei duhurilor necurate. Dar după ce (ca să vorbim mai trupeşte spre folosul înţelegerii duhovniceşti) părăsind înălţimile slavei Sale şi oarecum mîna Tatălui, s-a pogorît din cer pe pămînt s-a făcut ca noi şi de un chip cu cei de pe pămînt, cei ce eram plini de răutate. Căci Fiul însuşi ne-a numit răi, zicînd : «Dacă voi răi fiind, ştiți să daţi daruri bune, fiilor voştri, cu atît mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor ce cer aceasta» (Matei 7, 11). De aceea spunem că s-a făcut şi şarpe, pentru că a luat asemănarea cu noi şi s-a făcut în acelaşi chip cu noi. Şi e rău omul dacă se compară cu bunătatea lui Dum­nezeu. Deci s-a preschimbat toiagul în şarpe. Fiindcă Unul Născut S-a făcut om şi s-a socotit între cei fărădelege şi s-a numit rău împreună cu noi[7], deşi după fire este bun, mai bine zis însuşi Binele. Dar că după ce S-a făcut Unul Născut ca noi, noi L-am primit, dar mul­ţimea Iudeilor nu L-a iubit (căci s-a despărţit de El), se arată lămurit din Sfînta Scriptură : «Şi a întors Moise fața lui» (Ieș. 3, 6). Căci socotind că era rău, n-au avut îndrăzneală să creadă în El, ci mai mult L-au omorît şi L-au răstignit cu cei răi.
   Dar după o vreme primind pe Hristos, e cunoscut că nu e nici­decum rău, ci mai degrabă vom şti prin fapte că e sprijin şi tărie duhovnicească celor ce cred. Dumnezeu întoarce pe Moise care şi-a întors faţa. Căci după ce a prins şarpele, acesta s-a făcut toiag în mîna lui.

   Aşadar, celor ce nu-L cunosc li se pare că e rău pentru asemă­narea cu noi ; dar dacă cineva îl prinde prin credinţă, află că e toiag şi sprijin. Deci e un semn dumnezeiesc vrednic de credinţă cel despre toiag şi poate convinge pe cei din Israel, sau pe toţi cei de pe pămînt, că Dumnezeu i-a cercetat. Dar cei ce au bolit mult de neascultare şi au ajuns în afara nădejdii de-a putea scăpa de duşmănia întipărită în ei şi aveau nevoie de multe minuni pentru aceasta, cu greu au fost chemaţi la ascultare.

   3. Iarăşi a zis Dumnezeu către sfinţitul Moise : «Bagă mîna ta în sînul tău. Şi a băgat mîna în sînul lui şi s-a făcut mîna lui albă ca zăpada, de lepră. Şi a zis iarăşi: Bagă mîna ta în sînul tău. Şi a băgat mîna lui în sînul lui şi a scos mina din sînul lui şi a căpătat iarăşi culoarea trupului său» (Ieș. 4, 6—7). E un lucru dumnezeiesc a putea scăpa pe cineva de lepră. Căci bolile ajunse la atîta putere încît nu mai cedează experienţei doctorilor, au nevoie de puterea de sus căreia nimic nu i se împotriveşte, ci toate se lasă călcate şi supuse.

   Iar lepra este una din bolile de nevindecat. Că cele ce sînt fără nă­dejde pentru oameni şi nouă cu neputinţă, Lui Îi sînt cu putinţă şi nimic nu este de nebiruit de El, a lăsat să se înţeleagă Dumnezeul tuturor prin vindecarea mîinii lui Moise, îmbolnăvită de lepră. Aceasta a făcut-o ca să ştie cei chemaţi, adică cei din sîngele lui Israel, că chiar dacă li se pare că nu pot scăpa de nenorocirea supunerii lor sub prigonirile Egiptenilor şi de robia sub aceia de care suferă ca de o boală de nevindecat, El este medicul atotputernic, care ştie şi poate să alunge şi cele mai grele boli cu uşurinţă şi fără osteneală şi în vremea cea mai scurtă. Căci îndată ce-a băgat Moise mîna în sîn, s-a şi eliberat de boală.

   Dar lucrul acesta ascunde, socotesc, şi un alt înţeles. Căci trăind timp îndelungat în Egipt, fiii lui Israel au căzut din frumuseţea mora­vurilor moştenite de la început şi de la părinţi, lunecînd în obiceiu­rile localnicilor şi coborînd adînc in ele, după cuvîntul apostolului: «S-au închinat zidirii, în locul Ziditorului» (Rom. 1, 25). Ba s-au rostogolit şi în tot felul de necurăţii şi au ajuns la o minte moartă şi rătăcîtă. Căci lepra e semnul necurăţiei şi al morţii. Dar prin mi­nune au învăţat că dacă îi primeşte Dumnezeu iarăşi în sînul Lui, nu le va fi greu să scape de necurăţie şi vor lepăda foarte uşor întinăciunea ce le-a venit din moartea spirituală. Acesta e cuvîntul nostru despre aceasta.

   Dar voi încerca să arăt că în mîna lui Moise îmbolnăvită de lepră şi curăţită de ea este schiţată iarăşi taina lui Hristos.

   Evanghelistul Ioan ne mărturiseşte că «toate prin Fiul s-au făcut şi fără de El nu s-a făcut nimic» (Ioan 1, 3). Fiindcă Tatăl toate le lucrează prin Fiul, de Dumnezeu insuflata Scriptură numeşte pe Fiul mîna şi braţul şi dreapta Tatălui. De fapt, dumnezeiescul Isaia zice : «Doamne ! Cine a crezut auzului nostru ? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit ?» (Isaia 53, 1). Căci nenorociţii de Iudei au rămas învîrtoşaţi şi neînfrînaţi şi bolesc mult de neascultare. Iar după ce David a spus că, cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit, prin glasul proorocilor Dumnezeu şi Tatăl a afirmat zicînd : «Eu prin mîna Mea am întărit cerul» (Isaia 48, 13). Dar a adăugat şi altfel: «Eu sînt Dumnezeul tău, Cel ce te-am întărit pe tine şi ți-am ajutat ție şi te-am asigurat pe tine cu dreapta Mea cea întru dreptate» (Isaia 41,10) [8]. Deci e obiceiul de Dumnezeu insuflatei Scripturi să numească pe Fiul mînă.

   Deci priveşte mîna lui Moise ascunzîndu-se în sîn, apoi scoasă afară şi acoperită de lepră ; şi iarăşi introdusă în sînul lui şi scăpată îndată de lepră. Această faptă vom afla că ne va da să înţelegem taina şi modul întrupării, dacă vom cugeta mai atent la ceea ce este ea şi la felul cum s-a săvîrşit. Fiul era în sînul lui Dumnezeu şi Tatăl şi prin El le-a făcut Tatăl toate, căci El este braţul înalt, mîna care toate le poate, dreapta minunată. Iar fiindcă într-un fel oarecare a ieşit la locul său, făcîndu-Se Om, şi a luat slăbiciunile noastre, după cuvîntul proorocului (Isaia 53, 4—5), a ajuns în lipsuri şi necurăţie. Căci necurată e firea omului în comparaţie cu Dumnezeu, dacă e adevărat ceea ce spune proorocul Isaia că : «Toată dreptatea noastră e ca o cîrpă lepădată» (Isaia 64, 6). Deci venind în firea omenească, S-a coborît la putinţa ei de-a fi socotit ca necurat Cel ce e atotneprihănit şi locuieşte în lumina neapropiată. În pri­vinţa aceasta au rătăctit şi nenorociţii de Iudei. De aceea L-au numit şi băutor şi Samaritean şi născut din desfrînare, şi pe lîngă acestea şi păcătos. Căci au zis orbului din naştere tămăduit de El: «Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Acesta e un om păcătos» (Ioan 9, 24). Dar socotesc că nu ar fi coborît niciodată pînă la atita nebunie, incît să spună aşa ceva şi să-şi deschidă atît de neînfrînat gura împotriva Lui, dacă ar fi cunoscut că e Dumnezeu după fire.
   Dar Cel ce a primit ca om starea ce putea apare ca necurată, după ce a dus la capăt iconomia cea prea bine plănuită, S-a suit la Tatăl şi S-a aşezat în sînul Lui; şi atunci a înlăturat părerea că S-a coborît cu noi în starea de murilor şi necurat. Şi e proslăvit ca Dum­nezeu, e proslăvit de toţi ca Domn, ca Sfîntul Sfinţilor, ca Cel ce umple de strălucire zidirea ; şi ca Cel ce dăruieşte duhurilor oame­nilor, şi anume celor de pe pămînt, puterea de a învinge tot ce le poate întina.

   Că Fiul a primit din iconomia pentru noi cele omeneşti [9] şi S-a făcut sub lege, dar S-a socotit şi între cei fără de lege (Isaia 53, 12), însă S-a reîntors iarăşi la cinstea şi la slava proprie firii Lui pe care o avea de la început, ne-a încredinţat El însuşi, zicînd către Tatăl din ceruri : «Părinte, proslăveşte-Mă pe Mine cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de-a fi lumea» (Ioan 17, 5).

   Vezi că înlătură cele intervenite la mijloc şi nu Şi-a însuşit fără voie iconomia prin trup, dar s-a grăbit spre slava Dumnezeirii şi la mărirea mai presus de toate ? [10]. Pentru aceasta şi fericîtul Pavel spune : «Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, dar acum nu-L mai cunoaştem» (II Cor. 5, 16). Căci a înviat din morţi şi S-a înălţat la Tatăl cu trupul. Dar nu-L mai cunoaştem, zice, pe El după trup,adică nu-L mai cunoaştem aflîndu-Se cu trupul patimii, înţeleg în patimile naturale şi nevinovate [11]. Căci înainte de cinstita cruce se spune că a şi flămînzit, că a şi obosit de drum şi S-a şi întristat, ba a suferit şi moartea însăşi pe lemn pentru noi. Dar acum nu-L cu­noaştem aflîndu-Se în acestea. «Căci după ce a murit odată, nu mai moare» (Rom. G, 9). Căci Hristos este nestricăcios (incoruptibil), fiind viaţă după fire şi dăruitor de viaţă şi ieşit din viaţa Tatălui.

   4. După minunea săvîrşită cu mîna leproasă, îl întăreşte şi prin a treia minune. Căci a zis iarăşi : «Iar de nu vor crede ţie pentru aceste două semne şi nu vor asculta de cuvîntul tău, să iei din apa rîului şi să verşi pe uscat. Şi va fi apa pe care o vei lua din rîu, sînge pe uscat» (Ieș. 6, 9). Priveşte iarăşi neascultarea Iudeilor cu­noscută de mai înainte. Căci amînă mereu şi sînt zăbavnici la înţe­legere şi sînt greu de adus la adevăr. N-au primit modul întrupării şi cele săvîrşite în chip minunat. Ci numai tîrziu au crezut şi doar semnului din urmă, şi poate nici atunci toţi, ci «rămăşiţa aleasă prin har», cum scrie fericîtul Pavel (Rom. 11, 5—6).

   Şi care e semnul din urmă ? Moartea lui Hristos pe lemn şi în­vierea unită şi imediat vecină cu ea. Iar că s-a dat fiilor lui Israel ca semn moartea Mîntuitorului şi marea şi minunata taină a învierii din morţi, se arată lămurit din înseşi cuvintele Mîntuitorului. Căci s-au apropiat odată fariseii de El după arătarea multor semne, ironizîndu-L şi zicînd: «Învăţătorule, voim să vedem un semn de la Tine». Iar El a zis către ei: «O, neam viclean şi desfrînat cere semn şi alt semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pămîntului trei zile şi trei nopţi» (Matei 12, 38—40). Iar că moartea lui Emanuil a cîştigat pe mulţi nu numai din Iudei, ci şi din neamuri, nu e greu de văzut. Căci a zis odată : «Iar cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, pe toţi îi voi atrage la Mine» (Ioan 12, 32), iar altădată: «Amin, amin zic vouă, dacă grăuntele de grîu căzînd în pămînt nu va muri, va rămîne singur; iar de va muri, va aduce roadă multă» (Ioan 24). Vezi cum ne-a arătat printr-o pildă clară roada morţii Lui ? Aceste cuvinte ale Mîn­tuitorului ne-au arătat ultimul semn, în care au crezut nu numai cei din Iudei, ci precum am spus, şi cei din altă mulţime, adică cei din neamuri.

   Dar în ce mod a fost indicat acesta ? «Să iei, zice, din apa rîului şi s-o verşi pe uscat. Şi va fi apa pe care o vei lua din rîu, sînge pe uscat» (Ieș. 4, 9). Apa e chip sau semn al vieţii. Căci este cu adevărat necesară spre aceasta şi foarte folositoare celor de pe pămînt. Deci Fiul, Viaţa adevărată, S-a născut ca dintr-un rîu, din Tatăl care dă viaţă tuturor. Precum este lumină din lumină, aşa este şi Viaţă din Viaţă Moise a fost învăţat că Fiul nu stă de Sine, în afară de orice, ci este după fire din Dumnezeu şi Tatăl. Dar nu mai puţin şi noi înşine. Căci i s-a poruncît s-o verse pe pămînt. Prin aceasta se dă de înţeles taina întrupării. Căci Unul Născut fiind Viaţă şi născut din Viaţa lui Dumnezeu şi Tatăl ca printr-o curgere din El, S-a unit într-un mod oarecare cu umanitatea din pămînt, ca apa cu pămîntul. «Căci în Hristos a locuit trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii» (Col. 2, 9). Deci s-a unit cu firea omenească, cum nu poate înţelege şi exprima cineva[12]. Dar apa s-a preschimbat în sînge. Căci viaţa după fire, adică Cuvîntul din Dumnezeu, printr-o unire din iconomie cu trupul, sau cu toată umanitatea şi firea noastră, S-a coborît pînă la a suporta moartea. Pentru că spunem că a murit pentru noi, pătimind-o aceasta El însuşi nu în firea proprie (căci n-a murit nicidecum El însuşi, fiind Viaţa), ci însuşindu-Şi moartea trupu­lui propriu). Căci ia seama că de n-ar fi vărsat Moise apa pe pămînt, ea nu s-ar fi prefăcut în sînge, ceea ce este semnul vădit al morţii. Pentru că Cuvîntul lui Dumnezeu înţeles în afara trupului este viaţă şi făcător de viaţă [13]. Iar fiindcă s-a sălăşluit în trup, se spune că a şi murit potrivit umanului. Acesta e deci semnul prin excelenţă şi limpede prin care s-a pescuit la credinţă rămăşiţa lui Israil şi s-a chemat împreună cu ea şi mulţimea neamurilor. Căci cine nu se strămută la ascultare văzîndu-L înlăturînd moartea cea odinioară atît de cumplită şi de neocolit pentru cei de pe pămînt şi desfiinţată coruperea şi firea omului adusă la nădejdea vieţii fără sfîrşit ? Fiindcă precum am murit împreună cu Adam, aşa ne-am şi sculat impreună cu Hristos [14]. «Căci precum în Adam toți murim,aşa şi în Hristos toți sîntem făcuţi vii» (I Cor. 15, 22). Căci ne-a răs­cumpărat pe noi prin sîngele Său propriu şi a făcut viaţa Sa schimb pentru viaţa tuturor [15].

   5. Dar deşi Moise se înspăimîntă de aceste minuni atît de mari şi e copIeșit de ele, tot nu îndrăzneşte să primească trimiterea. Căci poruncindu-i Dumnezeu să meargă la Faraon ca să-i ceară în mod lămurit «să lase pe Israel să-mi jertfească Mie în pustie», s-a temut nu puţin de acest lucru, mărturisind pe faţă că e în mod vădit slab în cuvînt şi greoi la limbă. «Nu sînt bun vorbitor nici de ieri, nici de alaltăieri, nici de cînd ai început a grăi slugii Tale sînt slab la glas şi zăbavnic la limbă» (Ieș. 4, 10). El recunoaşte limpede că nu e omul în stare să elibereze poporul de sub jugul robiei şi spune : «Rogu-mă, Doamne, alege pe altul puternic, pe care să-l trimiţi» (Ieș. 4, 13). Iar Dumnezeu făgăduindu-i că-i va dărui limbă şi-i va lărgi gura şi spunîndu-i că El însuşi îi va fi Dătător de înţelepciune şi de cuvînt, Moise a continuat să refuze, spunînd că trebuie să aleagă pe altul mai puternic. Prin aceasta supără pe Dumnezeu: «Mîniindu-Se Domnul cu urgie pe Moise, a zis: Oare nu ai pe Aaron, fratele tău, levitul ? Ştiu că el va grăi în locul tău» (Ieș. 4, 15). Şi pe lîngă aceasta zice : «El va fi gura ta. Tar tu vei fi lui cele către Dumnezeu» (Ieș. 4, 16).

   Vezi pe dumnezeiescul Moise înfăţişînd vorbirea zăbavnică ? Căci legea nu e în stare să exprime făgăduinţa proorocilor, nici nu e o bună vorbitoare, spre a înfăţişa întocmai cunoştinţa celor de folos, cum o va face Hristos, adevăratul Levit, al cărui chip este Aaron.[16]

   Căci legea cea prin Moise de-abia exprimă începuturile cuvintelor lui Dumnezeu şi este un învăţător elementar al pruncilor şi un peda­gog al celor neînţelepţiţi, dîndu-ne de-abia o cunoştinţă obscură a celor de săvîrşit prin chipuri şi umbre. Dar cel cu adevărat mare şi Atotdestoinic Preot al nostru şi puternic în împlinirea trimiterii, adică Hristos, ne-a arătat adevărul eliberat de umbre. Căci nu e zăbavnic sau greoi la limbă, sau puţin în cuvinte ca Moise, ci mult şi bine grăitor, ca Cuvînt al înţelepciunii lui Dumnezeu şi Tatăl [17].
   Dar priveşte şi cît de neînstare e legea să elibereze de robie pe cei ce muncesc sub Faraon cel spiritual, adică sub satana, cum nici Moise nu poate aduce vreun folos cuiva pe pămînt chiar dacă ar ajunge la cea mai vestită slavă, dacă nu este împreună cu el şi nu-i ajută Hristos [18]. Aceasta o poţi afla că este aşa şi că n-am afirmat-o în chip mincinos, din faptul că Moise şi-a luat însoţitor pe Aaron. Apoi Moise vorbeşte, iar Aaron explică cuvîntul. Aceasta înseamnă că dacă legea nu se înţelege duhovniceşte, descoperindu-le cele din ea Hristos, va fi întunecoasă şi neclară celor ce ascultă ceea ce se arată. De aceea Iudeii neavînd pe Cel ce tîlcuieşte cele ale lui Moise, adică pe Hristos, au rămas neînvăţaţi. Pentru aceea a spus şi dumnezeiescul Pavel: «Pînă în ziua de azi rămîne la citirea Vechiului Testament acelaşi acoperămînt nedescoperit, ce se desfiin­ţează în Hristos. Deci pînă azi cînd se citeşte Moise rămîne un aco­perămînt pe inima lor. Iar cînd se vor întoarce spre Domnul, se va ridica acoperâmîntul. Iar Domnul este Duhul şi unde este Duhul Dom­nului, acolo este libertatea» (II Cor. 3, 14—17).

   Drept a zis deci Dumnezeul tuturor către sfinţitul grăitor Moise despre Aaron : «Grăind va grăi el ţie şi el îți va fi ție gură, iar tu vei fi lui în cele către Dumnezeu» (Ieș. 4, 16). Căci nu spune că Moise e mai alipit şi mai apropiat de Dumnezeu decît Emanuil. Căci Acesta este Fiul şi din Dumnezeu Tatăl după fire; iar acela e slujitor îm­preună cu noi, chiar dacă s-ar chema sincer. Dar se arată că i s-a făcut lui cele către Dumnezeu. Căci Hristos a trăit ca om sub lege şi a păzit cele ale lui Moise. Fiindcă s-a tăiat împrejur a opta zi, a plătit dajdia, deşi după fire fiind Fiul era liber. A mîncat şi pasca, deşi Acelaşi era şi Mielul adevărat care ridica păcatele lumii (Ioan 1, 21). De aceea se spune că «Moise s-a făcut Lui cele către Dumnezeu» [19].

   Dar că Israel avea să nu se supună nici semnelor făcute prin Hristos, ne-o arată Moise, neprimind cu credinţă nici minunile săvîrşite prin El. De aceea vom identifica persoana lui Moise cu Israeliţii şi cu legile lui care le-au fost pedagog.

   Dar că legea n-a fost în stare să ne răscumpere, dar a fost în stare să facă aceasta cinstitul (mult preţuitul — scumpul) sînge al lui Hristos (căci prin El şi numai prin El a fost biruită moartea), se va face uşor vădit şi din cele ce urmează.

   6. Dumnezeiescul Moise pleacă de la Madian, luîndu-şi soţia şi copiii şi ajunge în Egipt, împlinind cele poruncite de Dumnezeu. Iar cînd nu era departe de Egipt, a zis către el Dumnezeul tuturor: «Mergînd tu şi întorcîndu-te în Egipt, ține seama de toate semnele ce le-am dat în mîinile tale şi să le faci pe ele înaintea lui Faraon» (Ieș. 4, 2). Şi după altele : «Iar tu vei zice lui Faraon: Acestea zice Domnul: Israel e fiul Meu întîi născut. Ţi-am zis ţie: Trimite pe poporul Meu să-Mi slujească Mie. Iar tu n-ai voit să-i trimiţi pe ei. Ia deci seama : Eu voi omorî pe fiul tău întîi născut. Şi a fost, zice, pe cale, unde a poposit, l-a întîmpinat pe el îngerul Domnului şi căuta să-l omoare. Şi luînd Sefora o pietricică, a tăiat împrejur pe fiul ei şi a căzut la picioarele lui şi a zis : S-a oprit sîngele tăierii împrejur a copilului meu. Şi a plecat de la ea, pentru că a zis: S-a oprit sîngele tăierii împrejur a copilului meu» (Ieș. 4, 24—26).

   Îngerul în chipul nostru se repezea şi încerca să-l omoare şi a fost îmblînzit abia cînd Sefora l-a tăiat împrejur pe fiul ei, adică pe Ghersam, care a fost şi întîiul născut şi se tălmăceşte străin sau trecător. Sfînta Scriptură nu aminteşte clar pe cine voia să omoare nimicitorul, dar poate pe Moise pentru amînarea tăierii împrejur a pruncului; şi a fost alungat fără voia lui. E un chip care înseamnă iarăşi că moartea a fost biruită prin sîngele lui Hristos. Căci prin El s-a mîntuit sfînta mulţime a părinţilor, mai bine zis tot neamul de la început şi dinainte de Hristos. Căci a murit pentru toţi şi în El s-a desfiinţat moartea. Nu în sîngele proorocilor, ci în sîngele lui Hristos cel atotrecent născut scăpăm şi noi cei de după El de nimicitorul. Căci spune fericitul Pavel: «Spre aceasta a murit şi a Înviat Hristos, ca să domnească şi peste vii şi peste morţi» (Rom. 14, 9).

   Iar dacă s-ar spune că spre Ghersam se repezea nimicitorul şi nu spre fericitul Moise, tot acelaşi lucru îl poţi înţelege. Căci nu prin tăierea împrejur după lege, adică prin cea după trup şi sensibilă s-a alungat moartea, ci prin cea în Hristos, prin duh, pe care a săvîrşit-o în poporul întîi născut şi nou şi trecător pe pămînt, dar în­tipărit de cea de sus şi cerească, pe care Sefora cea spirituală, sau Biserica, cea din Madian şi din neamuri a săvîrşit-o cu o piatră. Căci şi aceasta este un chip al Duhului pentru tăria Lui nesfărîmată şi pentru că e din piatră, adică din Hristos. «Căci Hristos e piatră», cum scrie înţeleptul Pavel (I Cor. 10, 4). 
   Şi mai trebuie ştiut că şi Iisus care a fost după Moise, a tăiat pe fiii lui Israel împrejur cu cuţite de piatră, dînd de înţeles prin ghicitură tăierea împrejur nefăcută de mînă în Hristos, de care e biruită moartea, fiind tăierea spirituală împrejur a păcatului, lepă­darea răutăţii şi a plăcerilor. Căci despre tăierea împrejur după trup scrie dumnezeiescul Pavel: «Tăierea împrejur nu este nimic» (I Cor. 1, 19). Dar cuvîntul înţelept şi sfînt ne spune : «Sînteți tăiaţi împrejur în Hristos» (Col. 2, 11), prin care şi cu care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl, împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

---------------------------------------------------------------------------------------------

[1] Vorbind de cunoaşterea exclusiv prin Sine a firii dumnezeieşti Sf. Chiril precizează că această cunoaştere de Sine o are firea dumnezeiască de Sine întrucît e ipostasiată în Persoane. Căci firea nu există decît în Persoane. Iar Persoanele dumnezeieşti nu le cunoaşte nimeni altul, decît Ele înseşi între Ele. Pentru cunoaşterea Persoanelor dumnezeieşti de către creatura raţională, trebuie să in­tervină voinţa uneia dintre acele Persoane. Creatura raţională nu cunoaşte deci prin ea însăşi Persoanele dumnezeieşti, ci printr-un act de descoperire a uneia dintre Acelea de către Alta. Tatăl Îl face descoperit pe Fiul, întrucît Îl pune într-o relaţie cu creaţia la aducerea ei la existenţă şi prin trimiterea Lui în trup. Iar Fiul îl descopere prin aceasta pe Tatăl cui voieşte El şi întrucît aceasta se deschide atodescoperirii voluntare a Fiului şi prin aceasta descoperirii în Sine a Tatălui. Căci Fiul se descoperă ca Fiu. Deci cine-L cunoaşte ca atare, sesizează referirea iubitoare a Fiului către Tatăl. Fiul e cunoscut ca chipul Tatălui. Dar crea­tura raţională fiind creată de Tatăl prin Fiul, ea e după chipul Tatălui, adică într-o anumită conformitate cu Fiul. În măsura în care creatura îşi recunoaşte dependenţa ei de un Creator, se recunoaşte ca fiu, dar nu ca fiu după fire, ci creat, trăind nu numai o dependenţă de izvorul ultim al existenţei, ci şi o asemănare cu o Persoană dumnezeiască ca Fiu suprem într-un model de dependenţă necreată. Acestea le spune Sf, Chiril ca să arate că evreii care n-au primit pe Hristos ca Dumnezeu, n-au cunoscut pe Dumnezeu.

[2] Fiul S-a putut face om şi S-a putut face înţeles de oameni, pentru că El a pus pecetea Sa de chip al Tatălui în oameni, fiind creaţi prin El şi deci şi susţinuţi în dezvoltarea lor prin El şi pentru că fiind Persoana necreatei şi veşnicei dependenţe de Tatăl, ca Unul-Născut, a putut trăi şi ca om această de­pendenţă, putînd realiza prin aceasta şi cu oamenii o comunitate de simţire faţă de Tatăl, supremul izvor al existentei. Aceasta a fost o coborîre la creatura Sa conştientă şi o înălţare a ei la Sine, dar nu după firea Sa veşnică, ci după harul bunei voinţe. Şi Tatălui însuşi I-a plăcut să se aducă noi fii iubitori şi iubiţi. Făcîndu-Şi trupul propriu, Fiul lui Dumnezeu a ridicat chiar trupul creat prin El într-un fel părtaş la chipul Tatălui ce-l avea în Sine, la calitatea de mediu stră­veziu al Dumnezeirii Sale. De aceea Cuvîntul lui Dumnezeu a putut fi cunoscut şi cu ochii trupului.

[3] Am spus într-o notă dinainte că toată creaţia e un chip complex al Cuvîntului şi fiecare latură a ei este un chip în care e prezent El cu vreo putere şi idee a Lui. Dar în unele din aceste chipuri îşi face simţită în mod deosebit de intens prezenţa Sa. Aşa şi-a făcut-o în focul de pe Sinai. Şi prin toate conducea profetic pe oameni spre arătarea Lui în trup, într-o unitate maximă cu umanitatea şi cu creaţia, care se va face descoperită în viata viitoare.

[4] Nu putea învinge moartea decît Fiul lui Dumnezeu. Nu ne putea des­chide înălţimile infinite ale vieţii lui Dumnezeu, pentru a le cunoaşte, şi pentru a ni le comunica decît Fiul Lui.Nu printr-o lege intermediară, pe care trebuiesă o împlinim noi cu puterile noastre mărginite şi lipsite de fermitate, ne puteam mîntui, sau ne puteam împărtăşi de viaţa nemuritoare şi nesfîrşită, ci prin Dum­nezeu însuşi făcut om, care a venit în rînd cu noi, în comunicare intimă cu noi, ne poate conduce în înălţimile nesfîrşite ale lui Dumnezeu, ca Tată al Lui, cu care Hristos e la fel de intim unit cu noi, putînd totuşi urca spre El cu noi, ca făcut om.

[5] Sînt şi oamenii într-un fel fii ai lui Dumnezeu, ca şi Fiul. Dar EI este Unul-Născut din fiinţa Tatălui, pe cînd oamenii sînt fii creaţi după chipul Fiului Unul-Născut. Deosebirea e aşa de mare, că ei nu pot privi slava Fiului Unul-Născut, pînă ce acesta nu se goleşte de slavă luînd chip de rob.

*** Evreii au fost făcuţi în mod deosebit fii ai lui Dumnezeu, ca fii ai patriarhilor. Dar ei îşi întorceau faţa de la Fiul Unul-Născut, care li se arăta luînd trup. Aceasta se dă de înţeles prin întoarcerea feţei lui Moise.

[6] Prin Fiul am fost creaţi. Prin Fiul sintem susţinuţi şi conduşi spre ţinta noastră, care este unirea noastră cu El ca nişte fii prin har cu Fiul Unul-Născut Jn iubirea faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de noi. Fiul ne conduce spre această ţintă şi ca un Păstor care se foloseşte de toiag penntru conducerea turmei. Sau El însuşi e şi Păstor şi Toiag, intrucit El Însuşi e Povăţuitor, Sprijinitor şi Mustrător.

[7] S-a socotit şi s-a numit Fiul lui Dumnezeu făcut om de unii oameni răi şi a fost condamnat la moarte pentru aceasta; şi se socoteşte şi se numeşte aşa pînă azi.

[8] Fiul nu e numai revelarea Înţelepciunii Tatălui, ci şi a puterii Lui lu­crătoare, pe cînd Duhul e revelarea bunătăţii şi sfinţeniei Lui. Dar Fiul ca înţe­lepciunea şi Puterea Tatălui nu e pasiv, ci este El Însuşi Persoană activă. Aceasta se vede şi din expresia lui Isaia, că «Dreapta» lui Dumnezeu e «dreaptă», adică nu lucrează decît prin dreapta judecată. Mai mult împlinea cineva printr-o persoană care ține la mine, decît printr-un organ al trupului meu. Mai bine lucrează Tatăl prin Fiul, ca Persoană, declt printr-o putere impersonală a Lui.

[9] «Din iconomie», adică cu voia şi pentru împlinirea unui plan, nu din necesitate ca oamenii obişnuiţi. El şi-a trăit umanitatea ca formată de El în ipostasul Lui, care exista dinainte, din veci. El îşi trăia umanitatea dependentă de El însuşi, dar o trăia cu toate slăbiciunile ei. O suferea, dar o suferea cu voia. Sufe­rinţa Lui era susţinută exclusiv de iubirea Lui. Putea s-o copleşească chiar prin iubire, dar unea iubirea cu suferinţa. Iubirea i-o făcea pe de o parte uşoară, dar pe de alta prin iubire voia să o trăiască pînă la ultimul ei grad. Cu cit i-a crescut suferinţa, cu atît i-a crescut iubirea. Cînd suferinţa a ajuns la maximum în moarte, a ajuns şi iubirea la maximum, învingînd-o. Căci iubirea e toată manifestarea pu­terii de viată. Dar ca să sufere trebuia pe de altă parte să aibă nişte slăbiciuni în fire.

[10] A primit cu voia neputinţele şi durerile în trup, dar se grăbea să ajungă cu trupul dincolo de ele. Iar ultimul lucru nu-l făcea în contrazicere cu primul, ci din aceeaşi iubire cu care l-a făcut pe primul. A luat suferinţa nu pentru a rămînea în ea veşnic, nu de dragul ei, ci pentru a o învinge. Amîndouă le-a făcut pentru oameni. Oamenii nici nu iau de bună voie necazurile şi suferinţele, nici nu reuşesc să ajungă deasupra lor prin ei înşişi. Numai în Hristos se împacă cu pri­mele şi ajung deasupra lor.

[11] Sînt două feluri de patimi; cele păcătoase, care nu țin de firea ome­nească, şi cele nepăcătoase, care țin de firea noastră; foamea, setea, oboseala, moartea. Hristos le-a luat numai pe ultimele, şi anume cu voia. Şi a scăpat de ele. Ele țin de firea de după căderea în păcat, nu dinainte. Dar firea fără ele e pătrunsă de dumnezeire.

[12] Dumnezeu este în Sine neînţeles; dar nici firea omenească nu este de­plin înţeleasă. Cu atît mai mult nu se poate înţelege unirea lor într-o Persoană. Afirmaţiile evanghelice şi formulările dogmatice ale Bisericii nu pretind să explice deplin aceste taine. Ele conturează doar cadrul larg al înţelesului lor. Omul e persoană şi nu obiect, Dumnezeu e existenţa desăvîrşită, veşnică, izvorul existen­tei, una în fiinţă şi întreit în Persoane; Hristos e Persoana Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut şi Persoană a firii omeneşti. În aceste cadre sînt adîncuri nesfîrşite, despre care se poate cugeta, cu condiţia ca să nu iasă din ele.

[13] Numai însuşindu-şi de bună voie Cuvîntul dumnezeiesc, care e Viaţa, tru­pul nostru ca propriu, s-a putut face muritor .

[14] Cuvîntul dumnezeiesc şi-a însuşit atît de mult firea noastră, fără să o părăsească pe a Lui, încît a intrat într-o comunicare cu noi identică cu cea a lui Adam, transmiţîndu-ne viaţa, cum Adam ne-a transmis moartea. Deşi şi-a însuşit fi­rea noastră cu voia şi nu stînd într-o legătură de necesitate cu El, ca un Adam, deci n-a intrat nici El în această legătură de necesitate, totuşi ea e tot atît de intimă ca şi cea cu Adam şi deci între noi. Dar faptul că a făcut-o aceasta cu voia şi din iconomie, sau pentru mîntuirea noastră, a celor născuţi din Adam, n-a adus în Sine o umanitate despărţită de a lui Adam şi de a noastră, ci şi-a luat-o pe aceea, dar cu­răţită de păcat, prin faptul că a avut-o şi pe cea dumnezeiască. Iar făcînd lucrul acesta cu voia, implica trebuinţa ca şi noi să primim legătura cu El ca om înnoit cu voia. Voia Lui vrea să se întîlnească cu voia noastră. Dacă s-ar fi trecut din necesi­tate firea noastră în El ,ca fire înnoită, ar putea face ca şi noi să trecem cu necesi­tate de la starea de păcat la cea înnoită.

[15] Dacă nu şi-ar fi făcut sîngele omenesc asumat şi viaţa omenească asumată, sînge propriu şi viaţă proprie a Lui ca ipostas dumnezeiesc, nu ar fi avut în El va­loarea de răscumpărare a noastră a tuturor. Deşi nu le avea din necesitate, şi le-a «însuşit» atît de mult, încît erau ale Lui, sau era El în ele.

[16] De preoţia lui Hristos ține şi slujirea propovăduitoare a cunoştinţei lui Dumnezeu, cum ţinea şi de preoţia lui Aaron. În manualele noastre de Dogmatică se face o prea mare despărţire între slujirea învăţătorească şi preoţească a lui Hris­tos şi a preoţilor. De fapt şi propovăduirea lui Dumnezeu e o slujire sfîntă. Şi în ea e prezentă lucrarea lui Dumnezeu, sau se face simţită lucrarea Lui. E şi ea o lucrare sfîntă şi sfinţitonre.

[17] Despre Dumnezeu, Hristos şi preotul lui poate vorbi la nesflrşit, cînd în Hristos ni s-a descoperit toată bogăţia şi adîncimea vieţii, iubirii şi lucrării Lui. În legea veche nu se ştia despre El decît că a creat lumea, că o susţine, că a ajutat şi ajută poporul şi că a dat o lege. Despre planurile Lui mîntuitoare de viitor spuneau prea puţin proorocii. Prin Hristos ştia cît de mare e iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, ce-a făcut El pentru desăvîrşirea vieţii noastre pc pămînt şi despre perspecti­vele ei de după înviere.

[18] Sînt multe porunci bune de urmat în Vechiul Testament (d. ex. Decalogul). Dar cel ce le împlineşte fără a şti de Hristos şi ţintind spre unirea cu El, nu iese din mişcarea într-un orizont închis. A se vedea Predica de pe Munte a Mîntuitorului (Matei 5, 17 urm.).

[19] Moise sau legea reprezenta cele ce trebuie făcute lui Dumnezeu, nu cele dăruite de Dumnezeu omului, ca cele ale lui Hristos. Iar Hristos le-a implinit şi pe cele ce se cereau de către lege făcute lui Dumnezeu, deşi le-a depăşit pe acelea, ridicîndu-le pe planul duhovnicesc, unde vine în ajutor şi Duhul Sfînt, sau cele dă­ruite omului de Dumnezeu.