marți, 19 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Ieșirea / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 17





CARTEA A TREIA A GLAFIRELOR LA IEŞIRE

Despre piatra lovită




   1. «Intraţi prin poarta strîmtă» (Matei 7, 5), le-a spus Hristos prietenilor Săi. Poartă strîmtă şi intrarea îngustă socotesc că numeşte pătimirea şi răbdarea prin care le vine cu îmbelşugare putinţa de-a se bucura celor ce au ales cugetarea la cele de sus şi de-a se îm­părtăşi de strălucire prin nevoinţe în vederea bunei întocmiri sufle­teşti şi a virtuţii. Căci precum tăria în luptă dovedeşte bărbăţia celui ce o poartă, aşa cel tare şi viteaz în puterea de-a dobîndi virtutea plăcută lui Dumnezeu se dovedeşte în chip strălucît şi cunoscut şi în mod vrednic de toată lauda în puterea de-a suporta ostenelile şi durerile încercărilor. De fapt ucenicul Mîntuitorului ne-a încredinţat că unul ca acesta este cu totul bine plăcut, zicînd : «Fericit este cel ce rabdă necazul, că făcîndu-se probat, va lua cununa vieţii» (Iacob 1, 22). Iar cei ce au ajuns la atîta tărie şi au primit această vestită slavă, zic : «Ne-ai probat Dumnezeule, ne-ai lămurit în foc, precum se lămureşte argintul. Pus-ai necazuri pe spatele noastre. Ridicat-ai oameni peste capetele noastre. Am trecut prin foc şi prin apă ; dar ne-ai scos la odihnă» (Ps. 65, 10—12). Şi osteneala sfîrşeşte în desfă­tare şi necazurile lărgesc celor ce luptă vitejeşte calea dreaptă. Căci Cunoscătorul celor ascunse, adică Dumnezeu, ştie toate înainte de a se face. «Toate sînt goale şi descoperite pentru El» (Evr. 4, 13). Dar aşteaptă sfîrşitul lucrurilor şi tăria în timp a celor încercaţi, ca să se arate nu numai lui Dumnezeu vrednici de încununări, în temeiul preştiinţei Lui, ci să-i laude şi îngerii şi oamenii ca pe unii ce s-au arătat tari şi au obţinut mărturia virtuţii prin înseşi faptele lor. De aceea şi fericitul Pavel zice despre sine şi despre alţi sfinţi care s-au luptat bine şi au biruit, că «s-au făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor» (I Cor. 4, 9).

   Deci se probează în multe feluri Israel, chiar dacă s-ar arăta bolind de slăbiciune, să se laude multa bunătate a lui Dumnezeu Care rabdă pe cei ce păcătuiesc, şi să ni se facă cunoscută ca printr-o umbră prin fiecare întimplare şi mai mult taina (lui Hristos).

   Puţin mai înainte înfăţişînd istoria despre prepeliţe şi despre mană, am arătat pe Israel bolind nu puţin de moleșeală şi de iubirea de plăceri. Dar iată că se arată iarăşi nu peste mult înfuriat. Căci s-a scris iarăşi : «Şi s-a ridicat toată adunarea fiilor lui Israel din pustia Sin cu taberele sale după cuvîntul Domnului şi a tăbărît în Rafidin. Şi poporul nu avea apă de băut. Şi striga poporul împotriva lui Moise, zicind: Dă-ne apă să bem. Şi le-a zis lor Moise: De ce cîrtiţi împotriva mea ? Şi de ce ispitiţi pe Domnul ? Şi era însetat poporul acolo. Şi cîrtea poporul împotriva lui Moise, zicînd: Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne omori pe noi şi copiii noştri şi vitele noastre de sete ? Şi a zis Domnul către Moise: Mergi înaintea poporului acesta. Dar ia cu tine pe unii dintre bătrîni. Şi ia în mîna ta toiagul cu care ai lovit rîul şi mergi. Iată, Eu am stat acolo înainte de-a ajunge tu la piatra lui Horeb. Şi să loveşti piatra şi va ieşi apă din ea şi va bea poporul Meu. Şi a făcut aşa înaintea fiilor lui Israel şi a chemat numele locului acela «Ispită» şi «Cîrtire», pentru cîrtirea fiilor lui Israel şi pentru că au ispitit pe Domnul, zicînd: «Oare este Domnul între noi, sau nu ?» (Ieș. 17, 1—7).

   Aceasta ne-o spune cuvîntul dumnezeiesc în Ieşire. Dar în Numeri ni se dă o istorisire mai largă, pe care socotesc că trebuie să o înfă­ţişez, ca cercetînd toate în chip drept şi amănunţit, să avem o cu­noştinţă îndestulătoare a celor întîmplate odinioară ca tip şi pe lîngă aceasta şi frumuseţea înţelesului duhovnicesc. Deci s-a scris : «Şi au venit fiii lui Israil în luna întîi şi a rămas poporul în Cadiş. Şi a murit acolo Mariam şi a fost îngropată acolo. Şi nu avea adunarea apă şi s-au îngrămădit în jurul lui Moise şi Aaron. Şi striga poporul către Moise, zicînd: De am fi murit de moartea fraţilor noştri înaintea Dom­nului. Pentru ce ai adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să ne omori pe noi şi pe copiii noştri ? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să venim în locul acesta rău ? E un loc unde nu se seamănă nici smochin, nici vii, nici rodii şi nu e nici apă de băut. Şi a venit Moise şi Aaron în faţa adunării la uşa cortului mărturiei. Şi au căzut pe faţa lor şi s-a arătat slava Domnului către ei. Şi a grăit Domnul către Moise, zicînd: Ia toiagul şi cheamă adunarea tu şi Aaron, fratele tău şi grăiţi către piatră înaintea lor. Şi va da apele ei. Şi veţi scoate lor apă din piatră şi veţi adâpa adunarea şi vitele lor. Şi a luat Moise toiagul cel dinaintea Domnului precum a poruncit Domnul. Şi a chemat Moise şi Aaron adunarea înaintea pietrei. Şi a zis către ei: Ascultaţi-mă cei neascultători ! Oare nu vă voi scoate apă din piatra aceasta ? Şi ridicînd Moise mîna lui, a lovit piatra cu toiagul şi a ieşit apă multă şi a băut adunarea şi vitele lor. Şi a zis Domnul către Moise şi către Aaron: pentru că n-aţi crezut ca să mă sfinţiţi înaintea fiilor lui Israel, nu veţi duce voi adunarea aceasta în pămîntul ce li l-am dat lor. Iar aceasta e apa grăirii împotrivă, că au cîrtit fiii lui Israel înaintea Domnului şi s-a sfinţit întru ei» (Num. 20, 1—12).

   Mergînd printr-un ţinut uscat şi străbătînd mult pămînt fără apă, pe urmă slăbiţi de oboselile călătoriei şi obişnuiţi să se supere chiar şi de mici întîmplări şi-au strigat nemulţumirea împotriva lui Moise şi Aaron. Deşi văzuseră foarte multe semne şi minunate semne dum­nezeieşti şi cunoscuseră prin proprie experienţă mărimea puterii dum­nezeieşti, tot se mai temeau ca nu cumva să înceteze a le dărui cele trebuincioase vieţii şi a le procura hrana şi apa de băut în tot locul. De aceea se lasă învinşi de descurajare, avînd o minte copilărească şi nebărbătească. Şi chiar dacă primesc mereu cîte puţină odihnă, sar îndată împotriva pedagogului şi strigă fără ruşine, că li s-a făcut mijlocitor şi au fost chemaţi la libertate. Şi fericesc pe cei ce au pierit de descurajările dinainte, pentru că fiind stăpîniţi de pofta cărnurilor din Egipt, au mîncat apoi fără măsură prepeliţe şi aceasta le-a adus osînda morţii. De aceea spun : «De am fi murit de moartea fraţilor noştri înaintea Domnului ! Pentru ce ne-aţi adus în pustia aceasta, ca să ne omorîţi pe noi şi vitele noastre ?». O, ce lipsă de bărbăţie, ce cuget nerăbdător şi ce minte aplecată spre moleșeală ! Însetînd puţin, pun mai presus greutăţile mari din Egipt de darurile mari de la Dumnezeu. Şi li se pare dulce jugul amar al robiei de odinioară. Faraon nu li se mai pare greu de suportat, deşi e atît de aspru. Nu le mai e atît de neplăcut lutul, nici cruzimea suprave­ghetorilor muncii lor, ci toate li se par dulci. Slăbiciunea cugetării îi face să coboare pînă la o astfel de nebunie.


   Dar ascultă şi învinuirile aduse mijlocirii lui Moise : «Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să venim în acest loc rău ? Loc în care nu se seamănă nici smochini, nici vii, nici rodii, şi nu e apă de băut».

   Priveşte cum coboară spre lipsă de bărbăţie şi se apleacă fără frîu spre plăcerile vremelnice şi doreşte desfătările lumeşti şi caută săturarea pîntecelui. Şi cum aruncă nădejdea şi nu ţine la pămîntul făgăduit părinţilor, neînţelegînd că totdeauna şi oriunde ostenelile sînt mijlocitoarele darurilor superioare , şi că nu cîştigă cineva fără sudoare cununile cele mai frumoase.

   Deci n-a ştiut Israel să se poarte cu bărbăţie, nici să se împotri­vească cu vigoare momelilor patimilor. Pentru că nici nu li se făcea aceasta cu putinţă celor de sub lege, ci li s-a pregătit de mai înainte celor în Hristos [1]. De aceea era de aşteptat ca Dumnezeu, supărîndu-Se, să nu-i învrednicească nici de procurarea apei, dar că aflaţi în atîta grosolănie, să fie aduşi la credinţă prin alte minuni. De aceea porunceşte lui Moise să lovească piatra cu toiagul. Dar Dumnezeu ştia că descurajîndu-se şi Moise puţin de revoltele mulţimii, se va clătina şi el în credinţă. De aceea zice în Ieşire : «Ia cu tine pe unii din bătrînii poporului, şi ia toiagul cu care ai lovit rîul în mîna ta şi mergi. Iată Eu am stat acolo înainte de a veni tu la piatră în Iloreb şi să loveşti piatra şi va ieşi apă din ea şi să bea poporul Meu» (Ieș. 17, 5-6).

   Iar in Numeri: «Ia toiagul şi cheamă adunarea tu şi Aaron, fratele tău. Şi grăieşte către piatră înaintea lor şi va da ape, lor. Şi veţi scoate lor apă din piatră şi veţi adăpa adunarea» (Num. 20, 8). Observă că pentru a-l întări în credinţă, îi aduce aminte de minunile din Egipt, zicînd : «Ia în mina ta toiagul, cu care ai lovit rîul» (Ieș. 17, 5). E ca şi cînd ar zice : «Toiagul care a prefăcut rîul cel mare în sînge prin puterea negrăită a lui Dumnezeu, Care poate săvirşi asemenea minuni, va scoate foarte uşor şi apă din piatră». Apoi întăreşte aceasta şi în alt mod, zicînd : «Iată Eu am stat acolo». Deci nu vei fi singur, zice, nici nu vei fi tu nici acolo săvîrşitorul minunii ; ci Eu voi face piatra maică a multor unde, şi voi pregăti mai înainte minunea; dar voi aştepta slujirea ta. Vorbeşte pietrei şi Eu voi fi tăria cuvin­telor tale.

   Dar deşi trebuia să se încreadă în aceste cuvinte, Moise se în­doia totuşi. Căci a zis : «Ascultați-mă voi cei neascultători ! Oare nu vă voi scoate apă din piatra aceasta ?». Apoi loveşte piatra cu toiagul de două ori. Nefiind sigur de nimic din cele aşteptate, chiar de va lovi piatra, o loveşte de două ori, deşi în Egipt a preschimbat apa în sînge printr-o singură lovitură cu toiagul.

   Dar Dumnezeu a dat apa, deşi nu puţin s-a supărat pentru acestea, ca să nu cumva să se nască în bănuielile celor neînţelepţi vreo părere despre neputinţa Lui. Însă e certat Moise : «Nu veți duce voi, zice, adunarea aceasta în pămîntul pe care l-am dat lor, pentru că n-ați crezut ca să mă sfinţiţi pe Mine înaintea fiilor lui Israel».

   Dar să căutăm iarăşi în chipul istoriei taina lui Hristos, păşind pe urmele Scripturii şi silindu-ne să punem pe drumul drept înţele­gerea celor din Sfînta Scriptură.

   2. Deci în luna întîia după ce a murit Mariam, a însetat poporul. Apoi poruncind Dumnezeu, dumnezeiescul Moise loveşte piatra cu toiagul, fiind de faţă şi bătrinii poporului şi de asemenea Aaron. Şi ei grăiesc către piatră. Şi aceasta varsă apa în mod îmbelşugat şi adapă, precum s-a scris, adunarea şi vitele lor.

   Ce spunem însă că s-a dat de înţeles prin moartea Mariamei sau cine se înţelege prin ea ? Şi de ce a fost necesară să se arate prin aceea că ea a murit în întîia lună ? Am înţeles prin Moise legea, iar prin Aaron preoţia. Vom înţelege prin persoana Mariamei slujirea legii. De fapt Dumnezeu a spus şi prin glasul sfinţilor către neînfrînatul Ierusalim : «Şi am trimis înaintea feței tale pe Moise şi pe Aaron şi pe Mariam» (Mihea 6, 4). Vezi cum a fost chemată împreună cu Moise şi cu Aaron să conducă pe Israel? Căci mijlocind preaînţeleptul Moise şi fiind rinduit în fruntea preoţimii Aaron pentru slujirea în chipuri, Israel cel după trup a putut aduce slujirea sa lui Dumnezeu. Că era de trebuinţă ca lui Moise şi lui Aaron să i se adauge şi per­soana Mariamei, e uşor să se înţeleagă şi din aceasta. Cînd Faraon a pierit în Marea Roşie împreună cu călăreţii şi cu toată oastea lui, Moise a înălţat mulţumire lui Dumnezeu ; şi a alcătuit o cîntare. Dar au ieşit şi femeile la un dans sfînt şi Mariam a luat timpanul ei, pre­cum s-a scris (Ieș. 15, 20), amestecînd un sunet grav şi profund în cîntări. În aceste chipuri se află ghicitura subţire a înţelesului ade­vărat. Felul cîntării şi sunetului timpanului arată că şi legea înseşi,sau Moise şi împreună cu el şi Mariani, adică slujirea în umbre şi chipuri vestesc puterea mai presus de fire şi minunată a lui Dum­nezeu Atoateţiitorul.

   Aşadar, să se vadă în persoana Mariamei slujirea legii, precum în a lui Moise legea însăşi, iar în a lui Aaron, preoţia.

   Murind deci Mariam in luna întîia, adică, după legile Evreilor, la începutul anului, cînd se săvîrşeşte şi pasca sfîntă, a însetat poporul. Aceasta înseamnă că în întîia lună a anului, care s-a numit şi a celor noi, a încetat slujirea în umbre şi în chipuri, sau s-a strîns în oarecare fel şi a dispărut. Cum şi în ce fel ? Fiindcă ne-a luminat Cuvîntul lui Dumnezeul Unul Născut în chipul nostru, ca în luna celor noi. De aceea a şi zis El însuşi, grăind : «Sînt de faţă, ca nişte hore în munţi şi ca în luna celor noi». Aşa a chemat şi Biserica din neamurit «Scoală, vino, iubita Mea, frumoasa Mea, porumbiţa Mea, că iată iarna a trecut, ploaia s-a dus, s-a retras în ea însăşi. Florile s-au ivit pe pămîntul nostru. Timpul plivirii a sosit» (Cînt. 2, 10—12). Căci înflorim din nou în Hristos spre înnoirea vieţii şi timpul venirii Lui ni s-a arătat ca o primăvară spirituală, făcînd firea omului bine în­florită şi roditoare. Pentru că atunci slujirea în umbre s-a strîns în sine ca o Mariam care a murit şi poporul a însetat şi a simţit nevoia apei spirituale (înţelegătoare). Şi au căzut cu bogăţie apele lui Hristos, înţeleg cuvintele Lui şi învăţătura Lui tainică în Duh şi Adevăr. Aceasta înţelegînd-o dumnezeiescul Pavel, scrie : «Nu voiesc să nu ştiți, fraţilor, că toți părinţii noştri au fost sub nor, şi toți au trecut prin mare şi toţi s-au botezat prin Moise, în nor şi în mare şi toți au mîncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi au băut aceeaşi băutură duhovnicească. Căci au băut din piatra care urma să vină. Iar piatra era Hristos» (I Cor. 10, 1—4). El e asemănat cu piatra pentru nesfărîmarea şi neclintirea Lui. Căci firea dumnezeiască şi supremă rămîne neclintită şi nesfărîmată în bunătăţile ei.

   Dar trebuie să privim în ce mod s-a dat apa (din piatră). Adunaţi fiind bătrînii legii şi fiind de faţă Aaron, s-au rostit cuvinte către piatră. Dar o şi loveşte de două ori. Aceasta e un chip al faptului [2] că adunîndu-se la un loc bătrînii poporului şi preoţii, cei conduşi potrivit legii, adică Israel în persoana lui Moise, a grăit împotriva lui Hristos, învinuindu-L înaintea lui Pilat şi au strigat cu dispreţ: «Ia-L, ia-L» (Ioan 19, 15). Apoi L-au şi supărat cu două lovituri. Căci au omorît pe Dătătorul vieţii. În al doilea rînd au adaus la cea dintîi lovitură o a doua, voind să convingă lumea că a rămas între morţi [3]. Dar Hristos a înviat, călcînd moartea (I Cor. 15, 57). De aceea venind şi spunînd-o aceasta ostaşii care au fost şi puşi de ei ca paznici ai mormîntului, le-au poruncit să spună cu îndrăzneală că L-au luat, furîndu-L, ucenicii Lui, defăimînd şi taina minunată a învierii. Aşadar lovitura a fost îndoită.

   Dar piatra a dat din Sine cu îmbelşugare un rîu de apă, deşi Israil L-a negat nebuneşte, şi a adăpat toată adunarea şi a inundat lumea cu undele ei sfinte şi dumnezeieşti. Aşa ni s-a făgăduit El însuşi să ni se dea, zicînd prin proorocul: «Iată Eu voi apleca peste ei ca un rîu de pace şi ca un torent ce inundă slava neamurilor» (Isaia 11, 9). Dar şi David cîntă : «Apele rîului veselesc cetatea lui Dumnezeu» (Ps. 45, 5). Iar către însuşi Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri, zice : «Cît ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule! Fiii oamenilor vor nădăjdui întru acoperămîntul aripilor Tale. Se vor îmbăta de grăsimea casei Tale şi din torentul desfătării Tale îi vei adăpa. Că la Tine este izvorul vieţii» (Ps. 35, 7—9).

   Priveşte însă cum premergînd necredinţa lor, Moise loveşte piatra cu toiagul. Căci Israel a înebunit în necredinţă. De aceea e certat Moise şi împreună cu el, Aaron. «Nu veţi duce voi pe fiii lui Israel în pămîntul pe care l-am dat lor» (Num. 20, 12). Căci nu ne introduce pe noi în moştenirea sfinţilor şi în pămîntul mai adevărat al făgă­duinţei legea cea în chipuri (tipuri), nici slăbiciunea preoţiei în umbre. Fiindcă nu ne vom face bine plăcuţi prin sînge, nici nu vom fi slăviţi de Dumnezeu pentru măririle pămînteşti. Ci vom păşi mai degrabă în cetatea de sus şi vom intra în moştenirea părinţilor, avînd con­ducător pe Hristos, prin Care şi cu Care e slava lui Dumnezeu şi Tatăl, împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.



Despre pogorîrea în muntele Sinai şi despre starea de faţă a lui Israel



   1. Domnul nostru Iisus Hristos adresîndu-se noroadelor Iudeilor, care nu primeau răscumpărarea prin credinţă, ci dispreţuiau folosul învăţăturilor Lui, socotind că le ajunge legea dată prin Moise şi că e singura care le poate asigura familiaritatea cu Dumnezeu, le-a spus : «Nimenea nu vine la Tatăl fără numai prin Mine» (Ioan 14, 6). Şi iarăşi: «Eu sînt calea şi Eu sînt uşa» (Ioan 10, 9 ; 14, 6). Spunînd acestea, a spus adevărul, pentru că este Adevărul. Şi Dumnezeu şi Tatăl nu ne este altfel apropiabil decît numai prin Fiul Lui după fire. Căci cel care-L cunoaşte pe El, cunoaşte numaidecît şi pe Tatăl din Care s-a născut[4]. De aceea a şi spus celor ce s-au hotărit să nu-L asculte, dar declarau că cunosc pe Dumnezeul tuturor : «Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu» (Ioan 14, 7).

   Moise le-a fost de fapt celor vechi pedagog, mijlocitor şi condu­cător şi aducător al legilor de la Dumnezeu şi cel mai bun între sfinţi. Fiindcă a auzit pe Dumnezeu zicînd limpede : «Te ştiu pe tine mai mult decît pe toţi şi ai aflat har la Mine» (Ieș. 33, 12). Dar legea nu era fermă, nici în stare să înfăptuiască în mod desăvîrşit familiaritatea cu Dumnezeu, pentru că aceasta o dobîndim prin mijlocirea lui Hristos. «Căci El este pacea noastră», după Scriptură (Efes. 2, 14), şi în El singur este desăvîrşirea în cunoştinţă şi toată darea cea bună şi El ne-a adus prin Sine la Tatăl. De aceea a şi spus: «Voiesc ca precum Eu şi Tu una sîntem, aşa şi ei să fie una în Noi» (Ioan 17, 21).

   Aşadar, Moise e mijlocitor, dar în chip şi în umbre. Adevăratul Mijlocitor e Hristos, de care ne alipim în mod deosebit, dacă e ade­vărat că S-a coborît în cele ale noastre şi S-a făcut om, ca să ne facem şi noi «părtaşi dumnezeieştei firi» (II Petru 1, 4), uniţi prin împărtăşirea de Sfîntul Duh şi prin har cu Dumnezeu. Şi aceasta o ştim iarăşi, sprijinindu-ne ochiul înţelegerii noastre pe Sfintele Scripturi. Căci a zis Dumnezeu către Moise : «Pogoară-le de spune poporului şi-i sfinţeşte (curăţeşte) pe ei astăzi şi mâine. Şi să-şi spele hainele şi să stea gata în ziua a treia. Căci în ziua a treia se va pogorî Domnul pe muntele Sinai înaintea a tot poporul. Şi vei aşeza poporul împrejur (în cerc), zicînd: Luaţi aminte la voi să nu se suie careva în munte şi să se atingă de ceva de-al lui. Căci tot cei ce se va atinge, va muri. Să nu se atingă mîna de el. Căci cu pietre se va omorî, sau cu săgeată se va săgeta, fie el animal, fie om, nu va trăi. Iar cînd se vor depărta tunetele şi trîmbiţele din munte, ei se vor sui pe munte» (Ieș. 19, 10—13). Aceasta era necesar fiindcă fiii lui Israel trăind în Egipt şi alunecînd în slujirea la idoli, se închinau născoci­rilor omeneşti şi aduceau slujire idolilor făcuţi din piatră, sau din altă materie şi, precum zice proorocul, «ziceau lemnului: dumnezeul meu eşti tu, şi pietrei: tu m-ai născut pe mine» (Ierem. 2, 27). Era necesar aceasta fiindcă Creatorul voind să-i aducă de la acea veche slujire (religie) mincinoasă şi spurcată, la cunoştinţa adevărului ; nu voia să-i lase să li se pară că slujesc (se închină) unui Dumnezeu care nu există, înşelaţi de cuvintele lui Moise. De aceea în mod folositor îi învredniceşte de o vedere a lui Dumnezeu în chipuri. Căci iubeşte să se cinstească cele văzute printr-o credinţă mai sigură. De aceea făgăduieşte că El se va coborî cu adevărat şi nu peste mult (timp).

   Iar ca să ştie că celor chemaţi la această cinste, ca să se facă auzitori şi văzători ai lui Dumnezeu, sau ai negrăitei Lui slave dum­nezeieşti, le era necesară şi o curăţie iubită de El şi o eliberare de necurăția trupească le cere pe lîngă aceasta şi o îmbrăcăminte fru­moasă, ca să-şi dea în chip drept şi cuvenit o înfăţişare de sărbătoare. Căci e cu adevărat o sărbătoare minunată învrednicirea de o astfel de vedere strălucitoare.

   Mai porunceşte să se curățească şi de unirea cu femeile şi să se prelungească trei zile această înfrînare. Şi a mai poruncit să-şi spele şi hainele. După ce s-a împlinit aceasta, a zis : «Şi a fost în ziua a treia cînd se făcea ziuă, s-au făcut tunete şi fulgere şi nori intunecoşi pe muntele Sinai. Glasul trîmbiţei răsuna puternic. Şi s-a spăimîntat tot poporul din tabără. Şi a scos Moise poporul întru întîmpinarea lui Dumnezeu din tabără şi a stat de faţă sub munte. Iar muntele Sinai fumega întreg, fiindcă se pogorîse Dumnezeu pe el în foc. Şi se ridica fumul, ca un fum din cuptor. Şi s-a spăimtntat tot poporul foarte. Şi sunetele trîmbiţelor se întăreau din ce în ce mai mult. Iar Moise grăia şi Dumnezeu îi răspundea lui cu glas» (Ieș. 19, 16—19).

   De fapt numai cu mintea se vede firea supremă şi mai presus de tot ce e făcut. De aceea după ce s-au arătat în mod folositor prin lucruri mai vădite cele ale vederii lui Dumnezeu, modul necesar al iconomiei a înaintat prin multe acte care insuflau spaimă. Căci se împreunau tunete şi fulgere, dar se înălţa un nor întunecos, ca să se arate şi zidirea slujind şi supunîndu-şi grumazul ca un rob Dumne­zeului tuturor. Deci pe Israel astfel înfricoşat l-a scos Moise şi l-a aşezat sub munte. Dar le spune învăţîndu-i de mai înainte că nimic rău nu vor păţi, ci se vor întîlni cu un Stăpîn blînd şi bun. De aceea peste muntele aprins plutesc fumuri în înălţime şi se înalţă sunetul trîmbiţei, la început lin, apoi mai tare şi crescînd pe încetul într-un sunet foarte puternic. «Apoi s-a pogorît în chip de foc Dumnezeul tuturor pe muntele Sinai şi a chemat Domnul pe Moise pe vîrful muntelui. Şi s-a suit Moise. Şi a grăit Domnul către Moise, zicînd: Coboară şi spune poporului să nu se apropie ca să vadă pe Dumnezeu, căci vor cădea mulţi din ei. Şi preoţii care se vor apropia de Domnul Dumnezeu să se sfinţească, ca să nu se întoarcă Domnul de la ei. Şi a zis Moise către Dumnezeu: Nu va putea poporul să se suie în muntele Sinai, că Tu ne-ai spus nouă, zicînd : osebeşte muntele şi-l sfinţeşte. Şi i-a spus lui Domnul: mergi, pogoară-te şi te suie tu şi Aaron cu tine. Iar preoţii şi poporul să nu pornească a se sui către Dumnezeu, ca nu cumva să piardă din ei Domnul» (Ieș. 19, 20—24).

   Porunceşte să se suie în munte numai mijlocitorul, adică Moise. Nu primeşte pe nici unul dintre alţii, ci le spune că muntele le este de neapropiat. Şi ameninţă cu moartea, dacă cineva ar hotărî să dispreţuiască porunca. Nu vrea să se cugete prin aceasta că e crud, sau nemilos, sau de neapropiat, căci ar fi un lucru cu totul prostesc acesta, ci să ştie şi să înţeleagă că e propriu celor foarte aleși să fie aproape de cinstea şi slava lui Dumnezeu care se află în depăşirile cele mai înalte. Dar era şi altfel un lucru din cele mai necuvenite ca fiind ei crescuţi în datinile Egiptenilor şi ştiind că locurile închinate dracilor necuraţi nu erau accesibile tuturor celor ce voiesc, ci era îngăduit numai celor aleși şi oarecum curăţiţi, după legile aflate la ei, să intre în locurile cele mai lăuntrice, să creadă că nimic nu-i împiedică să se apropie de Dumnezeul tuturor şi să privească vrednicile de cinstire şi sfinte locuri, în care se arată slava Lui dumnezeiască şi negrăită. Apoi şi altfel: căci eu zic că trebuie să iubim să tragem în multe feluri folos din cele ce putem. Nu se cuvenea să fie cinstiţi de Dumnezeu ca egali cei din popor şi conducătorii ,slujitorul legii şi cei pentru care e dată : ci trebuie să se împărtă­şească de o slavă mai deosebită cel mai bun şi mai înţelept şi mai folositor celor aflaţi sub el. Iar că e adevărat ceea ce spun o poţi înţelege şi din altceva. Căci a spus Stăpînul tuturor către sfinţitul slujitor Moîse : «Iată eu vin la tine in stîlp de nor, ca să mă auzi grăind, către tine şi să creadă ţie in veac» (Ieș. 19, 9). Deci toate s-au făcut cu rînduială şi cu iconomie.

   2. Dar era, precum am spus, în cele de la început o oarecare umbră a venirii Mîntuitorului nostru, care va avea să lumineze celor de pe pămînt, ca în ziua a treia, în vremea de pe urmă în care «Cuvîntul trup S-a făcut» (Ioan 1, 14) şi S-a arătat nouă, după Scrip­turi (Baruch 3, 38). El propovăduieşte de mai înainte curăţirea ce şi-o vor însuşi sub El şi prin El în vremea Lui cei ce vor crede[5]. «Spune, zice, poporului şi să stea gata în ziua a treia. Căci în ziua a treia se va pogorî Domnul pe muntele Sinai» (Ieș. 19, 10).

   Iar care e modul pregătirii, ni-l lămureşte Moise, zicînd : «Trei zile să nu vă apropiaţi de femeie» (Ieș. 19, 15). Ba le cere lămurit să-şi cureţe şi hainele. Prin spusa că nu trebuie să se împreune cu femeile, ci să se abţină de la împreunarea cu acelea, le porunceşte mortificarea plăcerilor trupului. Iar în trebuinţa de a-şi spăla şi hainele, ne porunceşte curăţirea prin apă, dar e vădit că şi prin Duhul care ne spală de întinăciune. Căci aşa scrie fericitul Pavel: «Cei ce s-au hotărît să cugete cele ale lui Hristos şi să umble în Duh, au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele şi-şi omoară mădularele cele de pe pămînt : desfrînarea, necurăţia, patima, pofta cea rea» (Col. 3, 3). Iar haină strălucîtoare îşi fac harul de sus, sau şi pe însuşi Emanuil. «L-aţi îmbrăcat, zice, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi nu vă faceţi desfrînare trupului spre poftă» (Rom. 13, 14).

   Dar acestea le-a poruncit şi Moise celor de atunci. De aceea am auzit şi legea propovăduind prin ghicitură ceea ce place lui Hristos şi curăţirea prin apă şi omorîrea poftelor trupeşti. Căci a poruncit legea să se spele cu apă cei întinaţi, spre curăţia trupului şi să se scoată din tabără ca necurat cel cu scurgerea sămînţii, osîndind, soco­tesc, fapta neînfrînarii şi declarînd întinăciune plăcerea trupului.

   De aceea şi nouă celor îndreptaţi în Hristos şi sfinţiţi prin Duhul ni s-a poruncit să urîm şi cămaşa întinată a trupului. Deci legea ne pregăteşte şi ne arată de mai înainte frumuseţea darurilor ce ne vor veni prin Hristos, ca prin nişte chipuri îngroşate. Dar să privim, de voieşti, şi însuşi modul arătării Lui ; «A fost, zice, în a treia zi, cînd se făcea spre ziuă, s-au făcut tunete, şi fulgere şi un nor întunecat pe muntele Sinai. Şi tunet de fulger răsuna puternic» (Ieș.19,16). Aceasta înseamnă, cum am spus, că Unul Născut a venit şi a coborît din cer nu în primul timp, nici la începu­turile veacului acesta ; nici în timpul al doilea şi din mijloc, ci în al treilea şi cel din urmă şi ca dimineaţa şi ca în începutul zilei, adică după ce a fost alungată ceața spirituală, aflată în noi, şi noaptea a trecut şi întunericul a dispărut. Căci dumnezeul înţeles înainte din rătăcirea şi puterea stăpînitoare a veacului acesta, întuneca spiritual tot pămîntul, ducînd la rătăcirea politeistă şi la tot felul de necurăţie. Dar Dumnezeul şi Domnul tuturor, adică Hristos, ni s-a arătat nouă şi a arătat mult dorita zi a treia. Pe aceasta a pomenit-o şi dumnezeiescul David, zicînd : «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim într-insa» (Ps. 67, 24). Dar şi prea înţe­leptul Pavel a scris odată : «Noaptea a înaintat, iar ziua s-a apropiat» (Rom. 13, 12), iar altă dată : «Nu sîntem ai nopţii, nici ai întune­ricului, ci fii ai zilei» (I Tes. 5, 5) .

   Deci Unul Născut S-a pogorît în dimineaţa zilei a treia.

   Iar pe muntele Sinai erau fulgere şi un nor întunecat. Fulgerul era chipul luminii dumnezeieşti şi al lucirii spirituale, adică în Duh, care luminează toate prin Hristos şi se răspîndeşte peste cele de sub cer. Aşa a spus şi proorocul către Dumnezeul tuturor şi Mîntuitorul Hristos: «Luminat-a fulgerul Tău lumea» (Ps. 96, 4). Nu spunem că a pomenit de un fulger produs de ploaie. Ci, cum am spus adineauri prin numele de fulger, a dat de înţeles lucirea luminii spirituale.

   Iar negura dă de înţeles că taina lui Hristos e cu adevărat greu de privit. De aceea şi fericitul David înţelegînd, precum socotesc, aceasta, a spus mai înainte, zicînd : «Şi a pus întunericul acoperămînt al Lui, împrejurul Său cortul Său. Apă întunecată în norii văzduhului. De strălucirea fetei norii au fugit» (Ps. 17, 13—14). Taina lui Hristos este atît de ascunsă, că e nevoie de învăţătură (iniţiere) de sus şi de descoperirea de la Dumnezeu. De aceea a auzit Petru cînd a cunoscut pe Dumnezeu Cuvîntul şi Fiul adevărat arătat în trup : «Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-a descoperit ție, ci Tatăl Meu Cel din ceruri» (Matei 16, 17) [6]. Dar şi Pavel a confirmat că această taină i s-a făcut cunoscută prin revelaţia lui Dumnezeu (Gal. 1, 15—16). Aşadar, negura arată necla­ritatea cunoaşterii.

   Dar şi trîmbiţa a strigat arătîndu-ne marele răsunet al învăţă­turilor evanghelice. De aceea a spus şi Dumnezeu prin glasul pro­orocului către norodul Iudeilor: «Pus-am peste voi supraveghetori. Ascultați glasul trîmbitei. Şi au spus : Nu vom asculta. De aceea au ascultat neamurile şi păstorii care pasc turmele între ei. Ascultă pămîntule. Iată voi aduce peste poporul acesta rele, rodul răzvră­tirii lor, pentru că n-au luat aminte la cuvîntul Meu şi legea Mea au respins-o» (Ier. 6, 17—19). Le-a sunat lor trîmbiţa prin supra­veghetorii cei de la Dumnezeu, adică prin sfinţii Apostoli. Căci au fost hirotoniţi peste noi supraveghetori. «Dar au spus :Nu vom asculta. De aceea au ascultat neamurile». Dar vom afla şi pe înşişi sfinţii ucenici spunînd lămurit poporului Iudeilor: «Trebuia să vă grăim întîi vouă cuvîntul lui Dumnezeu. Dar fiindcă 1-ati respins pe el, şi nu vă judecaţi pe voi vrednici de viata veşnică, iată ne întoarcem spre neamuri. Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul» (Fapte 13, 46—47). Fericitul Isaia aseamănă şi el cu o trîmbită puternicul răsunet al propovăduirilor lui Hristos, zicînd despre vremea venirii Lui : «Şi va fi în ziua aceea, vor trîmbiţă cu trîmbița cea mare» (Isaia 27, 13). Căci a fost trîmbiţă şi legea. Dar era slabă la glas şi greoaie la limbă. De aceea şi Moise de-abia a grăit către Iudeea, în care singură s-a făcut cunoscut Dumnezeu. Dar Hristos e trîmbiţă cea mare şi propovăduirile Lui au răsunat în tot pămîntul de sub cer. Căci a zis : «Şi se va propovădui Evanghelia aceasta în toută lumea, spre mărturia tuturor neamurilor» (Matei 24, 14).

   Iar că acest cuvînt e adevărat, a mărturisit însăşi sfîrşitul lucru­rilor. Căci n-a rămas nimeni fără să audă de slava Mântuitorului.

   «Şi a scos, zice, Moise poporul din tabără întru întîmpinarea lui Dumnezeu şi a stătut sub munte» (Ieș. 19, 17). Observă pedagogia lui Moise: îl aduce la Dumnezeu. Căci îl călăuzeşte spre Hristos şi aşează sub munte pe cei călăuziţi de el nu-i urcă în munte. Iar în acestea să înţelegi prin munte cunoştinţa mai presus de fire şi mai presus de toate a tainei lui Hristos. Căci e foarte înaltă şi de neapropiat celor din lege, ci cuvenită nouă celor sfinţiţi în Duhul. Aceasta a spus-o însuşi Mîntuitorul: «Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor. Iar acestora nu li s-a dat» (Matei 13, 11; Luca 8, 30),- e vorba de Iudei. Iar îndreptîndu-şi cuvintele în formă de rugăciune către Tatăl pentru noi, zice: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pâmîntului, că ai ascuns toate acestea înţelepţilor şi învăţaţilor şi le-ai descoperit pe ele pruncilor. Da, Părinte, că aşa a fost bunăvoirea Ta» (Luca 10, 21).

   Deci îl aşează Moise sub munte, dar nu îl urcă pe el. Căci, precum am spus adineauri, desăvîrşirea şi înălţimea în cunoştinţă o cîştigăm nu prin Moise, ci mai degrabă prin Hristos. Pentru că acela era slu­jitor şi pedagog, iar Acesta ca Domnul tuturor ni s-a arătat ca Dătătorul cunoştinţei desăvîrşite. «Căci în El sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei», după cum s-a scris (Col. 2, 5).

   Iar Dumnezeu, pogorînd în chipul focului, se răspîndea fum ca din cuptor, întinzîndu-se foarte sus şi împrăştiindu-se, socotesc, peste tot poporul. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu s-a pogorît din cer pentru noi, la noi, ca focul unui cuptor, după cuvîntul proorocului (Ieș. 19, 18). Şi El însuşi ne-a botezat cu Duh Sfînt şi cu foc (Luca 3, 16); cu focul spiritual care topeşte murdăria din noi şi şterge întinăciunea păca­tului şi nu lasă mintea să se răcească în plăcerile nebuneşti. Iar prin aceasta ne-am desăvîrşit, făcîndu-ne «fierbinţi cu Duhul» (Rom. 12, 11). Iar aceasta a lucrat-o în noi Hristos. Pentru aceea a şi spus : «Foc am venit să arunc pe pămint. Şi cît aşi vrea să se fi aprins» (Luca 12, 49).

   Aşadar, Dumnezeu S-a arătat celor vechi din iconomie în chipul focului. Dar nu fără fum. Şi vom înţelege şi din aceasta iarăşi că cei ce cad în nepăsare şi au ales dispreţuirea slavei lui dumnezeieşti trebuie să plîngă şi să jelească. Căci trebuie să lăcrimeze în fum. Şi cine se va îndoi că ei se vor coborî în cel mai din afară întuneric ? «Căci acolo va fi, zice, plîngere şi scrîşnirea dinţilor» (Matei 8, 12 şi în alte locuri). Iar că cei despre care ne e cuvîntul vor picura lacrimi amare pentru plăcerile lor, ne-o arată fumul.

   A mai adăugat că sunetele trimbiţei se făceau tot mai puternice. De aceea la început de abia le auzeau puţini, pe urmă mulţi, mai bine zis adunarea. Căci propovăduirea evanghelică e, precum am spus înainte, o trîmbiţă cu mare răsunet. Dar la început s-a auzit numai în Iudeea. Dar cu înaintarea timpului, dumnezeieştii ucenici au stră­bătut tot pămîntul de sub cer, propovăduind tuturor, pretutindeni, deci de la Ierusalim pînă în Iliric, mai bine zis au ajuns pînă la margini şi sfînta trîmbiţă a răsunat de la răsărit pînă la apus. Aceasta socotesc că înseamnă că sunetele trimbiţei s-au făcut mai puternice. [7]

   După aceasta Dumnezeu a poruncit fericitului Moise să spună poporului să nu se apropie de Dumnezeu ca să-L vadă, că va cădea o mare mulţime din ei, şi preoţii care se vor apropia de Domnul Dumnezeu să se sfinţească, ca nu cumva să se depărteze de ei Domnul. Observă deci, şi din acestea că e cu neputinţă apropierea de Dum­nezeu prin pedagogia lui Moise. Nu se lasă încă apropiat celor ce voiesc să se facă preţuit prin chipuri şi umbre. Şi acestea sînt ale lui Moise. Caută în noi mai degrabă frumuseţea adevărului. Iar ade­vărul este Hristos (Ioan 14, 6), prin Care am avut apropierea de Tatăl (Efes. 2, 18), urcînd la cunoştinţa Lui ca pe un munte. Căci cunoscînd pe Fiul, am cunoscut prin El şi în El pe Tatăl . Deci prin El am avut apropierea, nu prin Moise, sau prin lege. Le-a poruncit şi preoţilor să se sfinţească, prin ceea ce se arată că preoţia după lege nu era cu desăvîrşire sfîntă, odată ce are nevoie încă de sfinţire. Altfel nu s-ar fi poruncit să se sfinţească. Dar Hristos ne este nouă Arhiereu nepătat şi Sfîntul Sfinţilor şi «chezaşul unui Legămînt mai bun», cum zice Pavel (Evr. 7, 22). De aceea a şi încetat întîiul Legămînt. Şi s-a făcut şi schimbarea preoţiei lui, pentru că nu era fără pată şi sfinţenia suprema. Şi nu a desăvîrşit pe nimeni în con­ştiinţă ci a adus mai mult învăţături despre spălături şi despre stropiri spre curăţirea trupului. De-abia ajunge pînă aici puterea preo­ţiei legii. Deci a poruncit să se sfinţească, fiindcă nu avea sfinţenia desâvîrşită, ci se va sfinţi la vremea sa în Hristos, cînd chipurile se vor preschimba în adevăr. Iar adăugind: «Ca să nu se întoarcă Domnul de la ei», a lăsat să se înţeleagă aşa, că moartea e osînda celor ce, odată arătată în lume preoţia prin Hristos, mai cinstesc preoţia legii. Căci prin El se sfinţesc şi popoarele, dar se sfinţeşte şi neamul odinioară venerat şi sfinţit, dar care se face întinat şi necurat dacă nu se sfinţeşte prin El. Pentru aceea a spus mulţimii Iudeilor : «Amin, amin zic vouă, că de nu veţi crede că Eu sînt, veţi muri în păcatele voastre» (Ioan 8, 24). Iar că cei din Israel deveniţi neînfrînaţi vor fi lepădaţi la vremea aceea şi nu se vor întoarce altfel la Dumnezeu,, fără numai prin Hristos, o arată Dumnezeu lămurit spunînd în chip iconomic preaiuţeleptului Moise : «Du-te, coboară şi urcă tu şi Aaron cu tine». Vezi cum a fost trimis Moise, apoi nu se întoarce singur, ci urcă iarăşi însoţit şi avînd împreună pe Aaron, care era chipul lui Hristos, Marele Preot ? Căci prin El, cum am spus, ne putem apro­pia de Tatăl. Şi cei ai legii, adică Israel, au fost respinşi pentru un anumit timp. Dar vor recunoaşte în timpurile din urmă pe Arhiereul sfînt şi fără de păcat, adică pe Hristos. Şi se vor apropia prin El de Dumnezeu şi Tatăl, îmbrăţişînd ca într-un munte sfînt şi marea taină a iconomiei, prin care Hristos ne-a mîntuit pe toţi, prin Care şi cu Care slavă Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin [8].



Despre urcarea pe munte a lui Moise şi Aaron,Nadah şi Abiud şi a celor şaptezeci de bătrîni ai poporului



   1. Cei din Israel au fost chemaţi prin lege la Dumnezeu, mijlo­cind şi slujind atunci Moise. Dar cum scrie dumnezeiescul Pavel : «Legea n-a desăvîrşit pe nimeni» (Evr. 7, 19). Căci desăvîrşirea ei şi a proorocilor e socotit Hristos. Fiindcă toată răscumpărarea este prin El. Căci «nu e dat alt nume sub cer, între oameni, întru care trebuie să ne mîntuim noi» (Fapte 4, 12) şi în El e toata desăvîrşirea prin sfinţenie în Duhul. Prin El am fost chemaţi la Tatăl şi vom sui la cetatea de sus împreună cu El. Căci a spus lămurit : «În casa Tatălui Meu sînt multe locaşuri (încăperi). Iar de nu, v-aşi fi spus. Mă duc să vă gătesc vouă loc. Şi de voi merge să vă gătesc vouă loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca unde sînt Eu şi voi să fiţi» (Ioan 14, 2—3). Căci a pătruns în cer ca un înainte Mergător şi ca o pîrgă a umanităţii. Şi nu se va îndoi cineva că ne urcă şi pe noi. Ne asigură de aceasta Cel ce nu ştie să mintă şi le-a dat nădejdea şi celor vrednici de aceasta. Şi vom fi, la vremea sa, cetăţeni ai raiului, intrînd înaintea noastră, precum am spus, Hristos. Că lucrul acesta a adevărat, ne va încredinţa prea înţeleptul Pavel, care a scris : «Nu a intrat Hristos în Sfintele Sfintelor făcute de mîini, chipuri ale celor adevărate, ci în cerul însuşi, ca să Se înfăţişeze acum pentru noi feţei lui Dumnezeu» (Evr. 9, 24). Căci era şi este şi va fi, fiind Dumnezeu după fire, cu Tatăl Său, şi la înălţimea Celui Născut (din El)[9]. Dar se înfăţişează pentru noi, pentru că S-a făcut om, ca şi noi, care am ieşit de la ochii Tatălui pentru neascultarea lui Adam şi pentru păcatul care ne stăpînea, să ajungem iarăşi în văzul Lui, prin Hristos, şi la starea de la început, cele ce au intervenit în noi după aceea, trecînd în nimic. Aşadar, am fost chemaţi în Hristos şi în cetatea de sus şi ne-am în­vrednicit de privirea din partea lui Dumnezeu şi Tatăl. Şi prin Hristos şi în El am fost învăţaţi să ne închinăm Dumnezeului Făcător şi Tată al tuturor.

   Aceasta ne-a spus-o iarăşi de mai înainte legea. Căci Dumnezeu S-a pogorit în chip de foc pe muntele Sinai, legiuindu-le celor din Israel cele prin care se cuvenea să tindă la dreptatea de la început. Fiindcă legea este ca o anticipare a celor mai desăvîrşite, elementele mai înainte anunţate ale învăţăturilor ce vor fi date prin Hristos. Căci a spus lui Moise : «Urcă la Dumnezeu, tu şi Aaron şi Nadab şi Abiud şi cei şaptezeci din bătrînii lui Israel şi să se închine de departe Dom­nului. Şi se va apropia Moise singur de Dumnezeu. Iar aceia nu se vor apropia. Iar poporul nu se va sui cu ei». Şi anunţînd acestea prea înţeleptul Moise, a răspuns tot poporul cu glas mare, zicînd : «Toate cuvintele pe care le-a grăit. Domnul le vom face şi le vom asculta».

   Şi ce-a urmat după aceasta ? «Şi a scris, zice, Moise toate cuvin­tele Domnului. Şi sculîndu-se Moise a doua zi de dimineaţă, a zidit jertfelnic pe munte şi douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi a trimis pe tinerii fiilor lui Israel şi au adus arderi de tot şi au jertfit viţei jertfă de mintuire Domnului Dumnezeu. Şi luînd Moise jumătate din sînge a turnat intr-un ulcior , iar jumă­tate din singe l-a vărsat pe jertfelnic. Şi luînd Cartea Legămintului, a citit la urechile poporului. Şi a zis : Toate cîte le-a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta. Şi luînd Moise singele a stropit poporul şi a zis : Iată sîngele Legămintului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pentru toate cuvintele acestea . Şi după ce s-a săvîrşit jertfa şi s-a stropit tot pămîntul cu singele Legămîntului, s-a suit Moise şi Aaron şi Nadab şi Abiud şi cei şaptezeci dintre bătrînii poporului Israel. Şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel şi cele de sub picioarele Lui ca un lucru de cărămidă de safir şi ca chipul tăriei cerului senin in curăţie. Şi din cei aleși ai lui Israel nu s-a despărţit nici unul. Ci s-au arătat în locul lui Dumnezeu, şi au mîncat şi au băut» (Ieș. 24, 1—11).

   Să spunem acum cele cuvenite despre fiecare din cele citite şi începînd cu înţelesul celor scrise, să trecem la cele făcute pentru noi de către Hristos. Ca într-un tablou vedem zugrăvite în Scriptura de Dumnezeu insuflată, atît Biserica de sus şi din ceruri, sau cerul, cît şi cea de pe pămînt, după asemănarea celei de sus, numindu-se deal şi munte, pentru înălţimea în virtute a celor ce fac parte din ele. Căci mintea sfinţilor nu e în cele de jos, nici coborîtă. Ci se mişcă deasupra cugetării pămînteşti şi a pătimirii trupeşti. Ci tinde la cele de sus. Căci este adevărat ceea ce se spune prin glasul lui David : «Dumnezeii puternici ai pămîntului s-au înălţat foarte» (Ps. 46, 9). Că cei ce voiesc să vieţuiască aşa şi să urce la cea mai înaltă virtute, pot să se sălăşluiască, pe drept cuvînt, în locaşurile de sus, ne va încredinţa iarăşi Psalmistul, zicînd : «Cine se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel sfînt al Lui ? Cel nevinovat cu mîinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul lui şi nu s-a jurat cu viclenie aproapelui său. Argintul lui nu l-a dat cu camătă şi daruri de la cei nevinovaţi n-a luat. Acesta va lua binecuvîntare de la Domnul şi milostenie de la Dumnezeu, Mîntuitorul lui. Acesta e neamul celor ce caută faţa Dumnezeului lui Iacob» (Ps. 23, 3—6).

   2. Deci cerul e muntele în care se pot sui sfinţii, sau cei întii născuţi ai Bisericii, dar celor întinaţi şi necuviincioşi le este de ne­apropiat. De aceea a poruncit Dumnezeul tuturor să se suie în munte Moise şi Aaron şi Nadab şi Abiud şi cei şaptezeci dintre bătrînii lui Israel. Şi a zis : «Şi se vor închina de departe Domnului. Şi Moise se va apropia de Dumnezeu. Iar aceia nu se vor apropia. Şi nici poporul nu se va sui cu ei» (Ieș. 24, 1—2).

   Fiii născuţi din Aaron ne arată neamul cel sfinţit. Iar bătrînii pe cei aleși ca buni. Aaron iarăşi e chipul lui Hristos, Arhiereul Sfînt şi fără de păcat, prin care am primit naşterea prin Duh şi apă. Şi de aceea am devenit «neam ales şi preoţie împărătească şi popor sfînt» (I Petru 2, 9). Deci ne vom sui, la vremea sa, noi cei aleși şi sfinţiţi, şi la cetatea de sus, fiind cu noi şi conducătorul Hristos, Marele Preot, care pentru noi s-a făcut ca noi şi se închină cu noi Tatălui, deşi e Dumnezeu după fire .

   Şi se apropie Moise, iar împreună cu noi cei de departe, Fiul. Moise a venit mai aproape de taina iconomiei cu trupul (de taina întrupării), deci de Dumnezeu, ca cel ce a mijlocît şi definit legea. Iar fiindcă Fiul s-a făcut ca noi, deşi e Dumnezeu prin fire şi Domnul tuturor, prin aceasta nu dispreţuieşte măsura noastră. Căci suportă din iconomie să se cunoască şi după Moise. Ba s-a şi aşezat cu noi sub aceeaşi lege, deşi era Dătătorul legii ca Dumnezeu.

   Iar că S-a făcut sub lege (Gal. 4, 5), nu e greu de văzut. Fiindcă S-a tăiat împrejur în ziua a opta. A plătit şi drahma, deşi era după fire liber ca Fiu. Ne va ajunge ca să o cunoaştem aceasta Sfînta Scriptură, care spune că Emanuil s-a făcut sub lege.

   Dar că pentru omenescul Său şi pentru că s-a făcut ca noi sub lege, se socoteşte ca al doilea după Moise, o vei înţelege şi prin altele : Dumnezeul tuturor a poruncit prea bunului Moise să spună lui Faraon să elibereze pe Israel din robia de neîndurat, zicîndu-i: «Domnul Dumnezeul Evreilor ne-a chemat pe noi» (Ieș. 3, 1—8). Dar legea mărturiseşte slăbiciunea ei pentru răscumpărare. Şi de aceea uneşte cu cel zăbavnic, îndoielnic pe dumnezeiescul Aaron ca chip al lui Hristos care toate le poate, prin care va fi toată răscumpărarea. Căci a spus lui Moise : «Iată te-am dat pe tine Dumnezeu lui Faraon şi Aaron, fratele tău, va fi proorocul tău. Tu vei grăi lui toate cîte ți le poruncesc ţie, iar Aaron va grăi către Faraon» (Ieș. 4, 15—16). Vezi că Aaron mijloceşte iarăşi pentru persoana legiuitorului Moise ? De aceea şi fericitul Pavel îi atribuie legea lui, deşi ea a fost depă­şită de Dumnezeu. Căci scrie: «Călcînd cineva legea lui Moise e ucis, fără milă pe cuvîntul a doi sau trei martori» (Evr. 10, 28).

   Să ne suim, deci, ca la un munte la locaşurile de sus noi cei sfinţiţi şi aleși, cealaltă mulţime rămînînd jos. «Căci nu se va sui, zice, poporul cu ei. Pentru că după cuvîntul Mântuitorului: «Mulţi sint chemaţi, dar puţini aleși» (Matei 20, 16). Dar să nu ne suim fără Hristos. Căci era atunci împreună cu cei ce s-au închinat, Aaron, deşi se număra cu cei ce erau încă departe. Aşa şi Hristos s-a făcut pentru noi cu noi departe, ca şi noi să ne facem cu El şi prin El aproape de Tatăl. Căci toată iconomia s-a săvîrşit în chip clar din pricina noastră şi pentru noi [10]. Căci precum S-a făcut pentru noi între morţi, ca noi să ajungem în viaţă împreună cu El şi prin El — pentru că a înviat călcînd puterea morţii — aşa s-a făcut pentru noi departe, deşi e aproape — ca şi noi să ne apropiem îm­preună cu El şi prin El de Tatăl, fapt care s-a şi împlinit. Căci făcîndu-ne părtaşi ai Lui prin Duhul, ne-am unit cu Dumnezeu Tatăl prin El, dacă «sîntem cu adevărat părtaşi ai firii dumnezeieşti», după Scripturi (II Petru 1, 4) .

   Dar Dumnezeul tuturor a poruncit să meargă şi să se suie pe munte împreună cu Moise şi Aaron şi preoţii şi cei aleși. Prin aceasta se arată că cei ce urcă la această slavă, după ce mai înainte s-au predat ca jertfe spre a urca cu adevărat la cele de sus, ca să se apropie de Dumnezeu, trebuie să se curăţească mai întîi prin sîngele lui Hristos, Care şi-a dat sufletul Său schimb pentru viaţa tuturor, dar a predat şi trupul asumat spre miros de bună mireasmă. Pentru că s-a adus pe Sine jertfă nepătată lui Dumnezeu pentru noi şi ardere de tot spirituală cum ne-a arătat iarăşi în preînchipuire dumnezeiescul Moise, conducîndu-ne prin iluminarea Duhului spre cunoştinţa celor ce vor fi. Căci aceasta a înţeles prin faptul că, înainte de călătoria lui şi a celor chemaţi spre cele de sus, «a scris toate cuvintele Dom­nului» (Ieș. 24, 4). Ce anume s-a înţeles prin aceasta mai înainte, o vom spune îndată. Socotesc că cei ce doresc înălţimea şi călătoria spre ea trebuie să aibă întipărită în minte şi în inimă legea lui Dum­nezeu şi să-I spună Lui ca Psalmistul: «În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie» (Ps. 118, 11). Căci precum nu e fără folos pentru viaţă, ci e spre mîntuire a-ţi aminti de Dumnezeu prin toate. În acelaşi fel, socotesc, că uitarea Lui este pricină de pieire. De aceea fericitul Moise «scrie toate cuvintele Domnului», despre care le-a vorbit şi el însuşi celor călăuziţi prin el, dar şi mai mult noi înşine. «Şi grăieşte-le lor cînd şezi în casă şi cînd umbli pe drum şi cînd te culci şi cînd te scoli... Şi sculîndu-se a doua zi de dimineaţă, a zidit jertfelnic. Şi a pus în jurul Lui douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi a trimis pe tinerii fiilor lui Israel, care au şi adus jertfe arderi de tot şi au jertfit viţei ca jertfă de mîntuire lui Dumnezeu» (Deut. 6, 7 , Ieș. 24, 4—5).

   Jertfelnicul (altarul) este chipul lămurit al Bisericii lui Hristos, care e aşezată ca pe un munte. Căci spunem că se află ca în munte cealaltă cetate mamă (metropolă) a celor întîi născuţi, al cărei ziditor şi făcător e Dumnezeu. Iar altarul ne închipuieşte Biserica în jurul căruia a aşezat cu iconomie Moise cele douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Prin aceasta i-a asigurat de mai înainte pe cei din sîngele lui Israel, că locul cel mai cuvenit lor este Biserica lui Hristos. De aceea poate va trebui să se spună: «Înconjura-voi jertfelnicul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale» (Ps. 25, 6). Iar că mai ales spre ei înainte de alţii a trimis Tatăl pe Fiul Mîntuitor şi Răscumpărător, o va spune lămurit El însuşi : «Nu M-a trimis Tatăl decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel» (Matei 15, 24). Însă după ce au alunecat cu privire la El în păreri nebuneşti, Hristos s-a mutat în chip necesar la neamuri. Dar că jertfelnicul lui Hristos era în primul rînd locul propriu al lor, precum am spus adineauri, ne-a dat să înţelegem cu anticipare Moise, punînd în jurul lui cele douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece se­minţii ale lui Israel.

   Iar ca la vremea sa urmau să slujească jertfa de taină a lui Hristos cei admiraţi pentru bărbăţie, se înţelege pentru cea duhov­nicească şi după Dumnezeu, cei ce vor avea mintea fermă şi întă­rită, o poate afla cineva din faptul că au fost trimişi tinerii să aducă arderile de tot. Aşa îi aflăm lucrînd pe Sfinţii Apostoli, care au înconjurat, ca să spun aşa, tot pămîntul, slujindu-I Lui şi aducîndu-I arderi de tot, adică pe cei ce s-au făcut cunoscuţi prin credinţă neprihănită şi şi-au întărit viaţa de străduinţele pentru virtute. Căci nu e propriu unei înţelegeri slabe să poată învăţa în mod lămurit, [11]nici unei minţi bolnave de moleșeală şi obişnuită să lunece în pofte lumeşti, să fie atîta de pregătită şi de tinerească încît să poată şi spune: «Mie a vieţui este Hristos şi a muri, dobîndă» (Filip. 1, 21). Aceasta e propriu tînărului şi celor foarte viguroşi : E propriu lui să aducă lui Dumnezeu arderi de tot şi jertfe duhovniceşti şi să se înalţe la slujirea spirituală şi să săvîrşească jertfa mîntuirii. Aceasta s-a preînchipuit şi prin viţeii care au fost aduşi. Uneori Hristos e asemănat cu viţelul crescut pentru vigoarea lui şi pentru că e cel mai înalt dintre animale pentru reîntinerirea lui. Alteori îl vedem asemănat cu un viţel mic pentru că Unul-Născut s-a făcut om şi a primit jugul robiei, dacă e adevărat că s-a arătat în chipul robiei. Dar deşi s-a putut spune, avîndu-se în vedere taina întru­pării, că s-a făcut cu noi sub jugul robiei, totuşi El n-a experiat robia, pentru că era de firea cea de sus şi liberă. Deci e asemănat cu un viţel şi pentru că a fost sub jug şi pentru că a fost în afară de jug. Căci viţelul e lipsit de experienţa jugului, dar e de un neam destinat prin fire jugului. În al doilea sens, deşi s-a aşezat sub jug, ca sub lege, dar era liber ; căci era mai presus de lege, ca Cel ce este Dătătorul legii şi Dumnezeum. În al treilea sens, purta şi firea trupului din pămînt, cea bolnavă în ea însăşi prin legea păcatului, după cuvîntul lui Pavel. Cît ţine de firea trupului, pare a se afla şi sub jugul păcatului, dar nu avea experienţa lui. «Căci a osîndit păcatul in trup, ca să împlinească dreptatea legii în noi cei ce nu umblăm după trup, ci după duh» (Rom. 8, 3—4).

   De aceea Hristos s-a numit prin iconomie vițel, şi pentru că s-a făcut făptură nouă. Căci e pîrga celor chemaţi la această stare.

   Iar că e necesar să se sfinţească prin sînge cei ce tind la aceasta şi doresc să se apropie de Dumnezeu, a arătat-o Moise stropind cu sînge tot poporul şi însuşi pămîntul. Dar vom afla şi prin aceasta că omul nu se poate sfinţi singur. Ia seama de aceea cum se sfinţeşte şi singur prin stropire. Căci nu spală legea păcatele, ci o face aceasta harul Tainelor prin Hristos. Dar şi faptul că grăitorul de Dumnezeu se scoală a doua zi de dimineaţă, arată taina lui Dumnezeu, precum şi faptul că aşează, precum am spus înainte, douăsprezece pietre şi că se jertfesc viţei. Căci frumuseţea strălucitoare a Bisericii, care are un altar pe care se săvîrşeşte Taina lui Hristos s-a arătat cînd a venit dimineaţa şi s-a făcut ziuă şi a strălucît luceafărul şi a prins putere ziua spirituală şi a încetat întunericul drăcesc. Şi au stat în jurul lui cele douăsprezece seminţii ale pămîntului, în chipul pietre­lor. De fapt dumnezeiescul Pavel trecînd prin chipul pildei la adevăr, scrie celor sfinţiţi în Hristos : «Întru care şi voi vă zidiţi ca pietre vii in casă duhovnicească spre preoţie sfintă» (Efes. 2, 20—21 , I Petru 2, 5).

   Atunci şi tinerii au adus jertfele de tot şi s-au făcut slujitori duhovniceşti ai celor sfinte. Şi atunci au ajuns şi în faţa Tatălui şi i-au înfăţişat Lui vigoarea înţelegerii şi au fost gata spre orice bine, făcîndu-se ca o ofrandă. Aceasta ne-a spus-o clar de mai înainte şi dumnezeiescul David, zicînd către Dumnezeul tuturor ca din partea celor ce au crezut: «Dimineaţa vei auzi glasul meu ; dimineaţa voi sta în faţa Ta şi mă vei privi. Că Tu eşti Dumnezeu care nu voieşti nedreptatea, nici nu va locui lîngă Tine cel rău» (Ps. 5, 4—5).

   Deci sfinţiţi şi curaţi ca nişte chipuri prin sînge, «s-au suit în munte Moise şi Aaron şi Nadab şi Abiud şi şaptezeci din bătrînii lui Israel. Şi au văzut sub picioarele Lui ca o cărămidă de culoarea safirului şi ca un lucru al tăriei cerului prin curăţie. Şi din cei aleși ai lui Israel nu s-au despărţit nici unul, iar ei au văzut pe Dumnezeu, apoi au mîncat şi au băut» (Ieș. 24, 10—11). Auzi cum au văzut locul numit al lui Dumnezeu, ca în chipul tăriei cerului. Căci cerul e strălucitor şi culoarea cea mai înaltă şi eterică e asemenea safirului. Căci cerul e locul cel mai cuvenit, în care locuieşte Dumnezeu odihnindu-Se în îngeri. Căci Sfîntul locuieşte întru sfinţi şi se apleacă în cei ce vieţuiesc în cetatea de sus, pentru nobleţea şi pentru înăl­ţarea lor la o viaţă tare în curăţie. Căci credem că mulţimea duhuri­lor de sus este sfîntă. S-a arătat deci, zice, celor ce s-au suit la munte sub picioarele Lui ceva ca în chipul tăriei întru curăţie. Căci trebuia ca cei ce au bolit odinioară de rătăcirea politeistă şi s-au închinat zidirii, apoi au fost chemaţi la cunoştinţa lui Dumnezeu, să vadă in chip folositor şi necesar că El are sub picioare şi cerul şi că e Stăpînul tuturor, ca Cel ce a adus toate la existenţă, ca Cel ce i-a eliberat pe ei din vechea rătăcire. Iar că cei ce se vor împărtăşi îmbelşugat de darurile dumnezeieşti şi se desfătează de bunătăţile duhovniceşti ale lui Hristos, se aseamănă cu cei ce se înalţă la cetatea de sus, o arată faptul că cei ce s-au suit în locul lui Dum­nezeu, mănîncă şi beau.

   Dar, precum am spus înainte, numai lui Moise i se porunceşte să se apropie de Dumnezeu ; ceilalţi trebuie să se închine de departe şi cu ei era şi Aaron. Apoi am spus că s-a făcut cu noi Fiul care prin fire e departe de noi fiind aproape de Dumnezeu şi Tatăl, Arhi­ereul nostru fără de păcat şi neîntinat; aceasta, ca prin El şi împreu­nă cu El să ne aflăm şi noi aproape. De aceea s-a şi numit Emanuil, care se tălmăceşte «Cu noi este Dumnezeu». Dar deşi a fost cu noi ca om, se poate vedea totuşi că nici fericitului Moise nu-i era acce­sibil Tatăl, decît prin mijlocirea Lui. Căci El este calea, El uşa, pre­cum am spus înainte. Şi aceasta o vom şti iarăşi din cele următoare : «Şi a zis Domnul către Moise: Suie-te la Mine în munte. Şi stai acolo şi-ți voi da ție tablele de piatră, legea şi poruncile pe care le-am scris pentru a le da lor lege. Şi ridicîndu-se Moise şi Iosua, care stătea lîngă el, s-au suit în muntele lui Dumnezeu» (Ieș. 24, 13—14). Observă că a fost chemat Moise, care a primit legea cea încă în umbre şi litere, dar se suie împreună cu el şi Iosua cel îm­preună chemat, ca chip al lui Hristos care nu e chemat de Tatăl, în mod egal cu ceilalţi. Căci e pururea cu El. Dar face celor chemaţi calea cu putinţă de folosit, mijlocind şi mergînd împreună. Pentru că este cu neputinţă, precum am zis, de-a ajunge înlăuntru lui Dumnezeu şi Tatăl în alt mod decît prin mijlocirea Lui. Lui deci fie slava şi stăpînirea împreună cu Prea Sfintul Tată şi cu Sfintul Duh în vecii vecilor. Amin.



Despre viţelul turnat al lui Israil

   Cei ce nu au legea în ajutor, sînt purtaţi de pornirile necugetate ale voinţei, cu mare uşurinţă spre tot ce e necuvenit şi bolind de multă osindă din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor, se socotesc pe ei fără prihană. Deşi se află într-o stare din cele mai nebuneşti, se socotesc vrednici de admiraţie şi de laudă, neştiind să deosebească ce este cu adevărat vrednic de primit sau dimpotrivă, urît şi vrednic de osîndă. Căci precum corăbiile ce străbat marea întinsă şi largă, dacă au la cîrmă un conducător indemînatic şi iscusit, merg pe drumul drept, iar dacă acesta e din cei neiscusiţi, sînt aruncate în toate părţile şi sînt duse de valuri unde pot acestea să le împingă, aşa şi sufletul omului, neavînd o lege conducătoare, se abate cu uşurinţă spre tot ce socoteşte ea, şi se îmbată de valurile plăcerilor proprii.

   Aceasta vom afla că o pătimea Israel. Căci neavînd mintea umblînd în dreapta credinţă, nici inima statornicită în Dumnezeu, era purtată parcă înapoi şi iubea întinările blestematei şi spurcatei idolatrii. De aceea şi Mîntuitorul zice despre ei : «Cînd iese din om duhul necurat, străbate locuri fără apă, căutînd odihnă; şi neaflînd zice: mă voi întoarce la locul meu. Şi venind îl află neocupat, măturat şi împodobit. Atunci se duce şi ia alte şapte duhuri mai rele ca el. Şi intrînd, locuiesc în el. Şi se fac cele de pe urmă ale omului mai rele ca cele dintîi» (Matei 12,43—45;Luca 11,24—26).

   Apoi adaugă la acestea : «Amin zic vouă, aşa va fi acestui neam viclean» (Matei 12, 45). Căci a plecat la început duhul cel rău, cînd au jertfit mielul ca chip al lui Hristos şi s-au uns cu sîngele lui și au scăpat de nimicitorul. Dar iată iarăşi au căzut şi cu mult mai rău decît odinioară, dacă e adevărat cel ce spune despre cei ce s-au hotărît să se îmbolnăvească de acestea : «Mai bine le-ar fi fost lor să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decît să se întoarcă la cele dinapoi de la sfînta poruncă dată lor». Căci li s-a întîmplat pilda cea ade­vărată : «Cîinele s-a întors la vărsătura lui şi porcul s-a scăldat în mocirla noroiului» (II Petru 2, 21—22; Prov. 28, 12). Fiindcă poate vedea cineva chiar din cele îndrăznite, că s-au întors iarăşi la văr­sătura lor şi au cugetat să se tăvălească în mocirla de la început. Căci s-a scris : «Şi văzînd poporul că a intîrziat Moise să se coboare din munte, s-a adunat la Aaron şi îi spun lui: Scoală şi fă-ne zei, care vor merge înaintea noastră. Că lui Moise, omului acela care ne-a scos pe noi din pămîntul Egiptului, nu ştim ce i s-a întîmplat. Şi le spune lor Aaron ; Scoateţi cerceii de aur din urechile femeilor voastre şi ale fiicelor şi-i aduceţi la mine. Şi a scos tot poporul cerceii de aur din urechile femeilor lor şi i-au adus la Aaron. Şi i-a primit din mîinile lor şi le-a dat formă într-un cuptor şi le-a făcut lor un vitel turnat. Şi au zis : «Iată Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului» . Şi văzînd Aaron, a zidit jertfelnic înaintea lui şi a strigat, zicînd : «Mîine e sărbătoarea Domnului. Şi sculîndu-se a doua zi de dimineață, a săvîrşit pe el arderi de tot şi a adus jertfă de mîntuire. Şi a şezut poporul să mănince şi să bea, apoi s-a sculat să joace» (Ieș. 32, 1—6).


   Dumnezeiescul Moise a întîrziat în muntele Sinai unde a fost învăţat bine legile. Iar aceia descurajîndu-se prosteşte de întârzierea lui, s-au rostogolit în atîta nebunie, încît nici n-au mai ştiut de loc că au fost creaţi de Dumnezeu Care toate le poate, deşi îl vă­zuseră pe muntele Sinai în chip de foc şi au auzit ei înşişi glasul Lui şi se alipiseră de Moise ca mijlocitor. O, cît de plini de ultima lipsă de înţelegere sînteţi !, le-ar spune cineva. Deci a întîrziat Moise. Dar ce înseamnă aceasta, odată ce Dumnezeu e pururea cu cei de pe pămînt, chiar dacă nu se vede ; El este pretutindeni. Să strige deci dumnezeiescul David : «Neam îndărătnic şi răzvrătit» (Ps. 77, 10). Iar pe lîngă aceasta Moise : «Ai uitat pe Dumnezeu, Care te-a hrănit pe tine» (Deut. 32, 18).

   Şi de ce zei avea nevoie cel ce a fost atît de minunat eliberat, cel pentru care grindina şi întunericul de trei zile au stăpînit pămîntul Egiptenilor, cel pentru care au fost pierduţi într-o singură noapte întîi născuţii tuturor, (egiptenilor) cel căruia marea furioasă şi ne­dormită i-a dat putinţă să scape de cruzimea prigonitorilor ? Dar dacă ar voi cineva să le spună pe toate, va cheltui multe cuvinte pentru fiecare.

   Întîrziind deci preainţeleptul Moise, s-au adunat la Aaron. Iar acesta văzîndu-se pe sine neînstare să suporte răscoala (căci strigau : «Fă-ne zei, care să meargă înaintea noastră», «a poruncit să-i aducă cerceii femeilor şi fiicelor». Iar aceştia i-au adus îndată, fiindcă au căzut în rătăcirea din Egipt şi s-au rostogolit în vechile temeri. Şi astfel le-a alcătuit lor statuia de închinat în chipul viţelului. Căci în Egipt se dădea închinare viţelului nu numai de către Egipteni, ci şi de către cei îmbolnăviţi de rătăcirea lor.

   Vezi cum sînt duşi spre cele de la început ? S-a întors iarăşi duhul necurat şi li s-a întîmplat lor după cuvîntul Mîntuitorului : «cele din urmă au fost mai rele ca cele dintîi» (Matei 12, 44).

   Dar socotesc că în chip iconomic le-a cerut dumnezeiescul Aaron cerceii, dînd de înţeles prin aceştia că şi-au jertfit auzul lor de cu­venita podoabă, pentru că nu mai aveau buna ascultare, fiind abătuţi spre neascultarea urîtă lui Dumnezeu şi necurată. Căci deşi le-a spus Dumnezeu : «Nu vor fi ţie alți dumnezei decît Eu» (Ieș. 20, 3) şi ei au primit aceste cuvinte şi le-au cinstit cu prea frumoasă încuviin­ţare, spunînd: «Toate cîte le-a spus Dumnezeu le vom face şi le vom asculta», totuşi au cerut zei sculptaţi.

   Vezi cum au lepădat buna ascultare ? Şi socotesc că aceasta e podoaba urechilor. Dar observă cum rîde de această cerere a lor Aaron. Căci arătîndu-le lor statuia turnată în chipul viţelului, le-a spus : «Aceştia sînt Israile, dumnezeii tăi, care te-au scos din pămîntul Egiptului». Dar ei nu s-au eliberat prin viţel (căci cum s-ar fi putut face aceasta ?), ci prin semne şi minuni. Deci ca să le reamin­tească cele făcute lor de Dumnezeu, îi ironizează, zicînd : «Aceştia sînt dumnezeii tăi, Israile». Dar au adus şi jertfe. Apoi au mîncat şi au băut, ca într-o sărbătoare. «Şi s-au sculat să joace». Pentru că depărtării de Dumnezeu îi urmează alipirea de cele trupeşti şi îm­brăţişarea necurăţiei ca desfătare ; aceştia socotesc cele pentru care ar trebui să se întristeze plăcerea bună şi dulce. De aceea şi fericitul Pavel a numărat idolatria necurată între păcatele trupeşti: «Iar faptele trupului sînt cunoscute , ele sînt desfrînarea, necurăţia, destrăbălarea, închinarea la idoli» (Gal. 5, 19). Rătăcirea premerge cele şi mai rele şi despărţirea de Dumnezeu aduce în mod necesar îmbolnăvirea de cele mai rele dintre toate patimile. Deci aceia jucau cîntînd cîntece de ospeţe, făcînd şi grăind faptele urîte ale celor îmbătaţi. Iar dumnezeiescul Moise necunoscînd cele ce se îndrăzneau, Dumnezeu i le face arătate, zicînd : «Du-te, coboară repede de aici. A săvîrşit nelegiuire poporul pe care l-ai scos din Egipt. S-a abătut repede de la calea pe care le-ai poruncit-o. Şi-au făcut lor un viţel şi s-au închinat lui. Şi au zis: Aceştia sînt dumnezeii tăi, Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului. Şi acum lasă-Mă, că mîniindu-Mă cu urgie asupra lor, îi voi pierde pe ei. Şi te voi face pe tine neam mare. Şi s-a rugat Moise înaintea Domnului Dumnezeului său» (Ieș. 32, 7—11).

   Auzi cum Israil fiind uşuratic şi repede schimbător şi foarte aplecat spre apostazie, Dumnezeu nici nu-l mai învredniceşte să-l mai numească poporul «Său». Ci deşi El însuşi a rînduit legea, atribuie acest fapt lui Moise : «Căci s-au abătut, zice, repede de la calea pe care le-ai poruncit-o lor». De aceea şi Hristos a spus că Judecă­torul va zice la scaunul dumnezeiesc celor ce au dispreţuit cele drepte şi şi-au însuşit părerile necredinţei şi n-au gîndit să lucreze cu adevărat cele bune: «V-ați depărtat de la Mine, nu vă cunosc pe voi» (Ps. 6, 9). Aşadar cunoscuţi de Dumnezeu şi popor cu adevărat al Lui sînt cei ce rărnîn nerupţi de dragostea faţă de El şi păstrează sinceritatea în credinţă şi rărnîn neclintiţi în lucrarea celor bune şi resping păcatele din uşurătate.

   Dar s-a rugat Moise şi a cerut lui Dumnezeu să oprească mînia împotriva tuturor. Căci trebuia ca mijlocitorul să imite pe Hristos, care a înlăturat mînia ce se afla de la început asupra noastră pentru multele păcate, ca Fiul care a dăruit celor ce au păcătuit dreptatea întru credinţă. Deci şi prin aceasta Moise este iar chip al mijlo­cirii lui Hristos. Şi dumnezeiescul Moise prin rugăciunile lui îmblînzeşte pornirea mîniei lui Dumnezeu. Apoi coboară din munte. Dar cînd a auzit pe judecători şi au venit la urechea lui glasurile celor beţi, a spart tablele în care erau scrise legile, nemaiînvrednicindu-i de povăţuire (de pedagogie) pe cei deveniţi neascultători, neînţelegă­tori, sau puţin înţelegători şi avînd mintea cu totul predată celor necuvenite şi de aceea uşor de căzut în apostazie. Iar venind la adu­nare a sfărîmat şi a măcinat viţelul. Apoi aruncîndu-l în apă a adăpat cu el pe fiii lui Israil (Ieș. 32, 15—20), arătînd prin aceasta că şi în ficat şi în măruntaie s-a întins necredinţa. Ba socotesc că prin aceasta le vesteşte că şi inima o au plină de spurcata şi scîrboasa slujire la idoli. Apoi chemînd pe cei aleși, le-a poruncit să omoare pe cei mai vinovaţi dintre ei, necruţind nici pe frate, nici pe vecin, nici pe cunoscuţi. Şi au căzut douăzeci şi trei de mii. Iar după ce a fost îmblînzit Dumnezeu cu o astfel de pedeapsă moderată a abaterii lor de la credinţă, s-a întors la Dumnezeu şi a făcut rugăciuni pentru ceilalţi. Şi de-abia atunci Dumnezeu l-a ascultat, dar spunîndu-le că nu va mai fi El cu ei, ci le va trimite un înger supraveghetor şi conducător pe cale. Aflînd acestea poporul plîngea. Iar Dumnezeu a poruncit să-şi dezbrace hainele şi toată podoaba şi să umble astfel întristat.

   Făcîndu-se aceasta, a luat, zice, Moise, cortul său şi l-a întins în afara taberei (Ieș. 32, 31 ; 33, 2—7). Acesta e cuvîntul pe scurt al istoriei.

   Dar vom afla pe Israil îndrăznind aceleaşi lucruri şi cînd s-a făcut Unul Născut om ca noi. Căci i-a chemat în împărăţia ceru­rilor, ca odinioară prin Moise în pămîntul făgăduinţei, făgăduind să elibereze pe cei ce cred în El [12]. Fiindcă aşa i-a eliberat şi pe cei din sîngele lui Israil de sub stăpînirea Egiptului pe cei ce au primit cu credinţă mîntuirea prin înger. Pentru că au jertfit mielul, ca chip al lui Hristos, care a împlinit taina. Dar cei ce aveau legea [13] călăuzindu-i bine prin umbră şi chipuri spre Hristos, întorceau cu­vintele lui Moise în sus şi în jos, dar nu l-au primit pe Moise însuşi (căci le-au preschimbat în învăţătură şi porunci ale oamenilor), scuturînd însuşi jugul cinstirii lui Dumnezeu. Căci nu L-au primit nici­decum pe Cel prin care ţine şi cîrmuieşte toate, adică pe Hristos. Şi care e pricina? S-au abătut spre înşelăciunea lumească şi făcind din plăcerile lumii acesteia ţinta străduinţelor celor mai interesate, l-au respins pe El. Căci chemaţi la nuntă, n-au voit să vină, ci au preferat femeile şi cîştigurile din ţarină. Şi a fost timpul ca Israil care se rostogolise în această lipsă de credinţă să suporte toată urgia. Dar rugăciunile sfinţilor au mîntuit rămăşiţa. Însă peste cei mai mulţi a venit pedeapsa. Căci au căzut ucişi de sabie şi decimaţi în război amar, însă nu au cunoscut că aceste rele au fost rezultatul duşmăniei lor nebune împotriva lui Hristos. Pentru că Hristos lepădînd haina vechiului renume şi toată podoaba duhovnicească, bolesc iarăşi de urîţenie şi sînt dezbrăcaţi de toată slava.

   Iar că şi Hristos însuşi S-a despărţit de ei, a dat de înţeles Moise, mutîndu-şi cortul său departe de tabără. El a arătat prin aceasta cum Hristos a părăsit mulţimile sau taberele lor, plecînd într-un fel oarecare departe de la ele, aşezîndu-şi cortul neclintit, sau Biserica între neamuri. Pe aceasta o declară proprie Lui, zicînd prin giasul Psalmistului : «Aci voi locui, că am ales-o pe ea» (Ps. 26, 14). Trebuiau deci să se vadă îmbrăcaţi în podoabă şi slavă cu cei ce nu aveau pe Emanuil, pe Domnul slavei, dar a îmbrăcat în podoaba credinţei şi a virtuţilor pe cei ce-L iubesc pe El, încît simţind aceasta cu putere, zic : «Să se bucure sufletul meu întru Domnul. Că în haina mîntuirii şi cu veşmintul veseliei m-a îmbrăcat. Ca unui mire mi-a pus mie cunună şi ca pe o mireasmă m-a împodobit cu podoabă» (Isaia 61, 10). Căci e o frumoasă, aleasă frumuseţea spirituală în Hristos, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh acum şi pururea şi in vecii vecilor. Amin.



Despre acoperămîntul de pe faţa lui Moise



   «Înţelegi oare cele ce le citeşti ?» (Fapte 8, 50). Se cuvine să se spună aceasta mulţimii Iudeilor, care trebuie socotiţi că au ajuns la atîta neînţelegere, încît să fie numiţi de Sfînta Scriptură fără inimă. «Căci iată, zice, un popor nebun şi fără inimă. Ochi au şi nu văd; urechi au şi nu aud» (Ier. 5, 21). Că şi legea cea prin Moise li s-a făcut cu totul nefolositoare, din pricina neînţelegerii lor, ne-a arătat-o şi Hristos însuşi zicînd : «Cercetaţi Scripturile, că vouă vi se pare a avea în ele viaţa veşnică. Și acelea mărturisesc despre Mine. Și nu voiţi să veniţi la Mine, ca viaţă să aveţi» (Ioan 5, 39—40). Căci împietrire s-a făcut lui Israil în parte, erau zăbavnici în privinţa credinţei, greu de urnit în a voi şi cugeta cele folositoare spre mîntuire (Rom. 11, 2). Dar nu vor scăpa de osîndă, că după ce au ales ceea ce e de folos, s-au mutat la neascultarea de neîndreptat şi avînd lumina cea din cer şi de sus, au iubit să umble pe noapte şi în întuneric (Ioan 3, 19). Aceasta a dat-o de înţeles şi proorocul zicînd despre ei : «Aşteptînd ei lumina, li s-a făcut întuneric , aşteptînd stră­lucire, au umblat în noapte» (Isaia 59, 9). Căci au rămas învîrtoşaţi şi neînfrînaţi şi nu s-au învrednicit de nici o raţiune de vreun folos şi de cele prin care puteau scăpa de ceea ce este nedrept. De aceea le-a spus Hristos: «Eu sînt lumina lumii» (Ioan 8, 12); şi: «Pînă ce aveţi lumină, umblaţi în lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul» (Ioan 12, 35). Iar ei erau deopotrivă cu cei ce nu au minte, sau judecată sănătoasă. De aceea au şi fost cuprinşi de întuneric, şi vieţuiesc ca într-o noapte, lipsiţi cu desăvîrşire de strălucirea dumnezeiască şi neavind lumina dumnezeiască. Căci nu înţeleg de Dumnezeu insuflata Scriptură. Iar pricina o lămureşte dumnezeiescul Pavel : «Că pînă în ziua de azi rămîne acelaşi acoperămînt nedescoperit pe citirea Vechiu­lui Testament, pentru că în Hristos se înlătură. Ci pînă astăzi, cînd se cîteşte Moise, zace un acoperământ pe inima lor. Iar cînd se vor întoarce către Domnul, se va ridica acoperămîntul. Iar Domnul este Duhul. Şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea» (II Cor. 3, 14—17).

   Priveşte deci taina care luminează din Sfintele şi Vechile Scrip­turi. Acolo se scrie aşa : «Şi a zis Domnul către Moise: Scrie ţie cuvintele acestea. Că pe aceste cuvinte voi pune legământ cu ţine şi cu Israil. Şi a fost acolo Moise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Pline n-a mîncat şi apă n-a băut. Şi a scris cuvintele acestea pe ta­blele Legămîntului, cele zece porunci. Iar cînd a coborît Moise din munte, cele două table erau în mîinile lui. Iar coborînd Moise de pe munte, el nu ştia că s-a slăvit faţa lui cînd i-a vorbit Dumnezeu. Şi a văzut Aaron şi toţi bătrînii Iui Israel pe Moise. Şi era slăvită faţa lui şi le-a fost frică să se apropie de el. Şi i-a chemat pe ei Moise şi s-au întors spre el Aaron şi toate căpeteniile adunării .Şi a grăit către ei Moise şi după aceea au venit la el toţi fiii lui Israel. Şi le-a poruncit lor toate cîte a grăit Domnul în muntele Sinai. Şi după ce a încetat să grăiască către ei, a pus pe fața sa un acoperămînt. Dar cînd intra Moise înaintea Domnului ca Acesta să-i grăiască lui, îşi ridica acoperămîntul pînă ce ieşea de la fata Lui. Şi ieşind grăia iarăşi tuturor fiilor lui Israel, cîte i-a poruncit lui Domnul. Şi vedeau fiii lui Israel fata lui Moise că s-a slăvit. Şi punea iarăşi Moise acope­rămîntul pe fața sa, pînă cînd intra să i se vorbească lui» (Ieș. 34, 27—35).

   Dumnezeul tuturor scrie pe table de piatră legea. Dar fiindcă faţa lui Moise s-a întipărit de lumină prin iradierea luminii dumne­zeieşti prin faptul că a stat pe munte şi s-a reţinut de la cele ome­neşti patruzeci de zile, cei aleși din fiii lui Israel şi înaintea celor­lalţi Aaron, nu suportă această lumină. Întorcîndu-se deci şi luînd-o la fugă, îi reîntoarce Moise şi grăieşte astfel fiilor lui Israel, opunînd acoperămîntul feţei şi făcînd suportabilă prin umbriri mulţimea raze­lor luminii dumnezeieşti ce porneau din faţa lui. «Dar cînd intra la Dumnezeu, se ridică acoperămîntul». Înţelege deci, că în înţele­gerea Iudeilor nu putea încăpea nici măcar lumina legii. Dar dacă se înţeleg duhovniceşte cele scrise în ea, nimic altceva nu e acoperit în ea decît taina lui Hristos, care aduce în inimile ascultătorilor lu­mina dumnezeiască şi atotstrăvezie. Însă cei din Israel nu puteau auzi cuvinte atît de minunate, nici înţelege cu uşurinţă adîncimea tainei. De aceea Nicodim cînd L-a auzit pe Hristos vorbind de re­naşterea prin Duh, a întrebat rece şi copilăreşte : «Cum poate să se nască din nou omul, fiind bătrîn ? Oare, poate intra a doua oară în pîntecele maicii lui şi să se nască ?» (Ioan 3, 4). Şi a adăugat la acestea cînd Hristos i-a spus că trebuie respectate prin credinţă cele mai presus de minte şi raţiune : «Cum pot să se facă acestea ?» (Ibid. 9), deşi legea a descris de mai înainte taina prin mii de chipuri. Deci Iudeilor le era cu neputinţă de primit chiar şi lumina legii,şi nu numai celor din mulţime, ci şi celor aleși şi sfinţiţi (preoţilor). Ai auzit că Aaron se temea împreună cu bătrînii de slava lui Moise. De aceea îşi punea Moise cu folos acoperămîntul pe faţă. Căci legea are pe ea umbra, sau grosimea literii şi nu o prea strălucită istorie. Dar intrînd Moise în faţa lui Dumnezeu, îşi scoatea acoperămîntul.

   Aceasta o vom afla că se petrece cu adevărat şi cu noi. Căci aduşi fiind noi de Hristos în faţa lui Dumnezeu şi Tatăl, vom vedea slava lui Moise fără umbră, înţelegînd legea duhovniceşte. «Căci ne-am preschimbat din slavă in slavă», după cum s-a scris (II Cor. 3, 18). Iar că taina lui Hristos e întru slavă, cum ne-am putea îndoi, cînd fericitul Pavel spune limpede despre intîiul şi al Doilea Legămînt : «Căci dacă slujirea osîndei a fost intru slavă, cu atît mai mult va prisosi intru slavă slujirea dreptăţii» (Ibid. 9). Dar a încetat umbra legii, deşi era cinstită cu slava cea prin Moise, sau a feţei lui Moise. Însă cele ale lui Hristos rămîn neclintite şi îmbogăţeşte cu o slavă şi cu un har mai mare decît cea veche.

   Deci înlăturîndu-se umbrele cele din lege, «vom privi ca in oglindă» (vom oglindi) slava lui Dumnezeu, după cum s-a scris (Ibid. 18). De vom auzi în chip de mielul junghiat, îndată vom cunoaşte taina, cunoscînd Mielul care din pricina noastră şi pentru noi S-a predat pe Sine intru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl. «Şi dacă cenuşa viţelei stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţenia trupului» (Evr. 9, 13), cu atit mai mult vom înţelege curăţirea prin Hristos, cea prin apă şi prin Duh, eliberîndu-ne nu de petele trupeşti, ci spălîndu-ne de întinăciunea murdăriei în duh şi în suflet. Căci am fost sfinţiţi în Hristos.

   Dar vom mai adăuga spre folos şi aceasta. Pînă aci am înfăţişat istorisirea capitolelor din Ieşire nu nesocotind tălmăcirea celor ur­mătoare, ci pentru că după scrierea Cuvintelor Despre Închinarea în Duh şi in Adevăr, am supus unei cercetări alcătuirea cortului sfînt şi a tuturor celor aflate în el, adică a chivotului, a mesei, a sfeşni­cului, ca să nu lipsească nimic din înfăţişarea celor necesare. Am dedicat acestora cuvîntul al nouălea şi al zecelea. Iar Dumnezeului nostru slavă în vecii vecilor. Amin.

-----------------------------------------------------------------------------------


[1] Legea nu avea puterea lui Dumnezeu în ea, ci împlinirea ci era cerută nu­mai de la oameni. Oamenii încă nu erau ajunşi la smerenie să ştie că nu pot face prin ei înşişi lucrurile cele prea bune. Trebuiau să fie lăsaţi încă să facă experienţa neputinţei lor dîndu-se legea care se aştepta împlinită exclusiv prin ei. Legea a fost astfel un pedagog spre Hristos. Şi ea pregătea spre Hristos nu numai învăţindu-i pe oameni că nu o pot împlini prin ei, ci şi prin faptul că era o sumă de tipuri care prooroceau pe Hristos.

[2]  Mîncînd ei trupeşte mana şi bînd apa de la Mera, ei beau duhovniceşte sau prin nădejde din piatra ce avea să vină. Aceasta s-a simbolizat că mai tirziu au băut apa din piatră. Mîncau şi beau trupeşte din chipuri, în nădejdea mîncării şi bău­turii spirituale din realitatea sau din Adevărul Hristos, ce avea să vină. În chipuri şi umbre era însă şi o anumită prezentă anticipată prin putere a lui Hristos. Această prezentă a Lui în grade de putere care duc spre deplina Lui prezenţă în trup, face din istorie un întreg spre o țintă a deplinei uniri şi transformări a creaţiei In Hristos, ca Dumnezeu — Om.


[3] A doua lovitură dată lui Hristos de poporul evreu e chiar mai mare decit prima, negînd învierea Lui. Căci aceasta l-a făcut să nu primească pe Hristos cum L-au primit toate celelalte popoare din lumea cunoscută pînă în timpurile mai noi.


[4] În El e Dumnezeu deplin împăcat cu umanitatea noastră. Primindu-L pe El, primim această împăcare.


[5] Sf. Chiril afirmă că toată istoria e o pregătire a creaţiei pentru venirea Cuvîntului în trup, ca s-o unească cu Sine si prin Sine cu Tatăl. În acest scop toate cele întîmplate înainte de venirea Lui, sînt chipuri si umbre ale venirii Lui şi ale faptelor lui. Istoria are acest scop şi toate cele întîmplate în ea sînt chipuri, în care se arată acest scop, sau reprezintă un moment din acest drum al istoriei. Eve­nimentele din istorie ca chipuri se încadrează în această dinamică a istoriei. Istoria după Hristos se mişcă în lumina cunoscută a trecerii timpului ei in veşnicia lui Dumnezeu.


[6] Chiar avînd pe Fiul lui Dumnezeu făcut trup în faţa lor, cunoştinţa des­pre aceasta n-o aveau din priceperea lor naturală, ci le era necesară pentru aceasta unda revelaţiei de la Dumnezeu, chiar dacă ea venea din Hristos ca Dumnezeu. Mărginirea puterii noastre de cunoaştere a tainelor dumnezeieşti face necesară Re­velaţia.


[7]  Deci înşişi Apostolii au ajuns pînă în Peninsula Balcanică, în părţile locuite de traco-romani.


[8] Vor recunoaşte în timpurile din urmă şi evreii că Hristos e Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Care e marea taină a iconomiei, prin Care ne-a mîntuit. Căci numai făcîndu-Se om, Fiul lui Dumnezeu ne-a mîntuit făcîndu-ne fraţi ai Săi şi fii al Tatălui. Prin această taină s-a surpat zidul despărţitor intre Dumnezeu şi creaturile Sale umane, între Dumnezeu şi creaţie. Căci n-a creat Dumnezeu lumea, ca să rămînă despărţită de El şi nefericită. N-a produs lumea din fiinţa Sa, dar creind-o din nimic, a unit-o totuşi cu Sine, ca comuniune de Persoane supreme cu persoanele umane, în iubire şi libertate.


[9] Dacă Dumnezeu nu are un Fiu şi dacă Acest Fiu nu ne-a făcut cunoscut pe Dumnezeu ca Tată al Lui şi nu ne-a făcut şi pe noi, făcîndu-Se, fii ai Tatălui, nu cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată şi Făcător al tuturor. Fără Hristos n-ar fi decit o esenţă impersonală.


[10] Pentru noi S-a făcut Fiul lui Dumnezeu Om, pentru noi s-a răstignit, pen­tru noi a înviat, pentru noi S-a înălţat la cer. Dumnezeu n-a rămas din pricina noastră şi pentru mîntuirea noastră, închis în Sine. Şi-a făcut proprie viaţa noastră, ca să ne-o facă proprie pe a Lui pentru veci, fără să înceteze a fi Dumnezeu, fără să pună capăt existenţei noastre ca oameni. Sîntem din voia Lui o preocupare veşnică pentru Sine, dezvoltîndu-ne ca ceea ce sîntem, înfrumnseţîndu-ne ca oa­meni cu tot ce e dumnezeiesc. Nici o religie, nici o concepţie nu acordă o atît de mare valoare omului, ca credinţa creştină. Omul e chemat să fie veşnic ca Dum­nezeu, în relaţie familiară cu Dumnezeu, partener al lui Dumnezeu, fără să fie şi să devină Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte întrucît sîntem făptura Lui, deosebită de El, întrucît se vede nu numai existînd în Sine, ci şi realizîndu-Se în altă formă, in forma umană.


[11] Cei stăruitori în curăţie şi în cele bune, nu sînt oameni slabi, cum se aude uneori spunîndu-se, ci cei tari; viaţa duhovnicească, sau închinată lui Dum­nezeu e proprie celor ce-şi menţin prin voinţă o bărbăţie şi o tinereţe spirituală. Slăbiciunea şi bătrîneţea, sau vechime monotonă, lipsită de voinţă, e proprie celor stăpiniţi de patimi.


[12]  Hristos a dus la împlinire tot ce prin Moise era chip şi deci făgăduinţă a ceea ce se va împlini în mod real. Chipurile din Vechiul Testament au în ele şi întreţin tensiunea spre adevăr ca țintă. Au în ele o perspectivă istorică, întrețin dinamismul istoriei în înaintarea vieţii omeneşti spre înălţarea desăvîrşirii prin tot mai marea apropiere de Dumnezeu în Hristos.


[13] S-ar putea ca această frică să însemne şi asprimea lui Dumnezeu ce se răspîndea din Lege. Aşa se cerea să fie educaţi la început oamenii în credinţa într-un singur Dumnezeu. Dar ea-i pregătea spre a ajunge să primească pe Dum­nezeul întreit al iubirii. Deci cînd se va ridica acoperămîntul de pe lege, se va vedea lumina iubitoare a lui Dumnezeu. Aşa va fi faţa lui Hristos, ca şi toată învăţătura Lui. O accentuată arătare a acestei lumini a fost cea de pe faţa lui Hristos pe Tabor. Faţa lui Moise s-a întipărit de lumină cînd i-a grăit lui Dumnezeu.
    Cel ce spune cuiva lucruri înalte îl umple pe acela de lumina unor noi înţelesuri, care se răsfrînge şi pe fată. Lumina apare pe fata unei persoane cînd îi vorbeşte iubitor o altă persoană. Lumina de pe fata lui Hristos s-a accentuat cînd Tatăl I-a vorbit ca omului, curătindu-I şi in această calitate iubirea de Tată.