duminică, 10 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Ieșirea / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 15





CARTEA A DOUA A GLAFIRELOR
LA IEŞIRE

Despre jertfa mielului



   1. Că numai în Hristos scăpăm de stăpînirea morţi, cum ne-a spus şi înţeleptul ucenic : «Nu este nume dat oamenilor sub cer, în­ care trebuie să ne mîntuim noi» (Fapte 4, 12), o poate afla cineva, dacă voieşte, şi în multe alte moduri. Căci sînt zeci de mii de chipuri luminoase şi clare în Scriptura de Dumnezeu insuflată din care stră­luceşte înţelesul tainei. Să adunăm pe cele folositoare spre aceasta şi să arătăm înţelesul lor. «Au ieşit la mijloc Moise şi Aaron. Şi intrînd la Faraon, i-au spus pe faţă: Acestea zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Lasă pe poporul Meu, ca să serbeze în pustie. Şi a zis. Faraon: Şi cine este de al cărui glas să ascult, ca să trimit pe fiii lui Israel ? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi trimite pe Israel. Şi-i spun lui: Dumnezeul Evreilor ne-a chemat pe noi. Vom merge cale de trei zile în pustie, ca să jertfim Dumnezeului nostru ca nu cumva să ne întîmpine pe noi moarte, sau ucidere. Şi a zis lor împăratul Egiptului: Pentru ce, Moise şi Aaron, opriţi poporul meu de la munci ? Sa plece fiecare dintre voi la treburile lui» (Ieș. 5, 1—4).

   Fiind plin de bănuieli diavolești nebunul de Faraon spune că nu ştie cine e Dumnezeul Evreilor. Dar după ce a fost lovit de multe plăgi de nesuportat şi s-a pustiit treptat ţara Egiptenilor (de apele prefăcute în sînge, de lăcustele şi piatra aduse pe pămînt, de viermi şi broaşte puse în mişcare, de întunericul de trei zile coborît peste ţară), a făgăduit fără voie să-i lase , dar s-a învîrtoşat şi s-a făcut neîn­durat şi aspru şi după aceea şi greu în hotărîrea de-a elibera pe Israel de îndelungata robie. Atunci Dumnezeu s-a gîndit să îngăduie nimicitorului să se atingă de întîii născuţi ai Egiptenilor. Dar fiindcă îi era necesar să nu se piardă împreună cu neamul celor necuraţi şi cei aleși, Dumnezeu, din iubirea pentru părinţi, a dat legea pentru pască, prin ceea ce a rînduit de mai înainte să se pună drept capăt mîniei taina lui Hristos. Din aceasta se poate iarăşi înţelege că este cu neputinţă să se desfiinţeze moartea prin Moise sau prin lege. Dar preţiosul sînge al lui Hristos va alunga pe nimicitorul şi va elibera de stricăciune (de corupere) pe cei sfinţiţi. Căci e viaţă din viaţă şi Dumnezeul tuturor, ca Dumnezeu din Dumnezeu[1].

   Deci a spus Sfînta Scriptură : «Şi a grăit Domnul către Moise şi Aaron în pămîntul Egiptului, zicind: Luna aceasta este vouă în­cepătură lunilor, e cea dintîi între lunile anului. Grăieşte către toată adunarea fiilor lui Israel, zicind: În ziua a zecea a lunii acesteia să ia toți cîte un miel în casele seminţiilor lor, cîte un miel de familie. De vor fi mai putini cei din casă, ca să nu fie destui pentru un miel, să ia cu sine pe vecinul apropiat lui» (Ieș. 12, 1—4). Apoi după ce a rînduit acest lucru, porunceşte cum trebuie să fie animalul de jertfă, cînd şi cum va trebui să se jertfească. «Să fie, zice, animalul fără prihană (desăvîrşit), de un an. Să-l luaţi din miei şi iezi şi să fie păstrat pînă în a patrusprezecea zi a lunii acesteia. $i să-l junghie toată mulţimea adunării fiilor lui Israel către seară. Şi să ia din sînge şi să ungă amândoi stilpii uşii şi pragul caselor, şi-l vor mînca pe el. Şi să mănînce carnea friptă la foc noaptea şi azimile să le mănînce cu ierburi amare. Să nu-l mîncați crud, nici fiert în apă, ci fript la foc, capul împreună cu picioarele şi cu măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pentru a doua zi şi os din el să nu zdrobiţi: Cele ce vor rămînea din el pînă a doua zi, să le ardeți în foc» (Ieș. 12, 6—10).

   La acestea, Legiuitorul adaugă următoarele, învăţînd cum trebuie să fie înfăţişarea celor ce vor mînca şi în ce fel trebuie să se gătească pentru acest ospăţ sfinţit: «Aşa să-l mîncati pe el. Să fie mijloacele voastre încinse şi încălţămintele în picioarele voastre şi toiegele în mîinile voastre. Şi le veţi mînca acestea cu sîrg. Căci este pasca Domnului» (Ieș. 12, 11). Fiindcă le va fi de folos, le descopere frumos şi modul în care să se facă junghierea mielului.

   «Şi voi trece prin pămintul Egiptului şi voi lovi pe tot întîiul născut de la om pînă la animal şi-mi voi arăta răzbunarea cu toți zeii egiptenilor, Eu Domnul. Şi va fi vouă spre semn sîngele pe casele voastre, în care veţi fi. Şi voi vedea sîngele şi vă voi acoperi pe voi şi nu va fi la voi rană ca să pieriţi cînd voi bate în pămintul Egiptului» (Ieș. 12, 13). Apoi iarăşi după altele : «Şapte zile veţi mînca azimă. Începînd de la întîia, veţi scoate aluatul din casele voastre» (Ieș. 12, 15). Şi stabilind pedeapsa celui ce va călca porunca, zice iarăşi : «Şi ziua întîi se va numi sfîntă ; şi ziua a şaptea numită sfîntă va fi vouă» (Ieș. 12, 16). Aşa spune cuvîntul sfînt.

   Privindu-le iarăşi pe rînd, voi încerca să aflu înţelesul potrivit, referind în chip felurit sensul lor la Hristos însuşi.


   2. Se hotărăşte deci timpul sfintei slujiri (al ierurgiei), începutul anului, în prima lună. Căci în Hristos este începutul tuturor (Col. 1, 18), (fiindcă nu e de curînd odată ce S-a născut din Dumnezeul Tatăl înainte de veci). El sfinţeşte în tot timpul, de la început pînă la cele de la sfîrşit. Dar sărbătoarea începe în luna celor noi. «Cele vechi au trecut», după cuvîntul fericitului Pavel (II Cor. 5, 17 , Isaia 43, 19; Apoc. 21, 5) . Şi în Hristos firea omului a înflorit din nou, cum era la început.

   Acestea le-a poruncit fiilor lui Israel, care erau încă robi şi lucrau sub stăpînirea tiranică, adică cea a egiptenilor. Cuvîntul ne arată iarăşi prin ghicitură că sufletul omului nu poate reveni altfel din păcat la libertate şi nu poate scăpa de tirania diavolului şi ajunge la cetatea de sus din petrecerea în lume decît prin împărtăşirea de Hristos şi de iubirea Lui de oameni, potrivit spusei Lui către Iudeii neînţelegători : «Amin, amin zic vouă, că tot cel ce săvîrşeştc păcatul, este robul păca­tului. Şi robul nu rămîne în casă în veac,, dar Fiul râmîne în veac. Dacă deci Fiul vă va elibera pe voi, veţi fi cu adevărat liberi» (Ioan 8, 34—36) 'm. Şi iarăşi : «Amin, amin zic vouă, de nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi» (Ioan 6, 51) viaţă al cărei chip e bine să fie înţeles pămîntul făgă­duinţei, în care se grăbeau să se mute din Egipt.

   Deci se ia mielul din ziua a zecea a lunii şi se păstrează pînă în a patrusprezecea, ca să se junghie spre seară. Dar va întreba cineva «Pentru ce ?». Fără îndoială, motivul e cu adevărat adînc. Spune-mi, ce m-ar împiedica să-l iau din prima zi a lunii? Şi ce L-a îndemnat pe Dumnezeu să legiuiască să se păstreze mielul cinci zile şi să se jertfească apoi spre seară ? Căci aflăm nu numai de cinci zile, începînd de la ziua a zecea. A nu lua mielul în ziua întîia, ci în a zecea a lunii pare să însemne că au premers multe timpuri şi au fost lungi veacuri înaintea noastră în care Dumnezeu a fost pururea şi este şi va fi. După acelea vine, ca vecin imediat, veacul acesta al nostru, împărţindu-se ca în cele cinci zile, în cinci timpuri calea de care am vorbit. Înţelesul căutat de noi îl va lămuri foarte bine parabola Mîntuitorului, care are acest conţinut: «Asemenea este împărăţia ce­rurilor omului stăpîn de casă care a ieşit de dimineaţă să tocmească lucrători în via sa. Şi învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Şi ieşind pe la ceasul al treilea (la 9 dimineaţa, n.n.), a văzut pe alţii stînd fără lucru în piaţă şi le-a spus şi lor: «Mergeţi şi voi în via mea şi ceea ce va fi drept vă voi da vouă. Iar ei s-au dus. Iarăşi s-a dus pe la ceasul al şaselea (pe la 12, la amiazi, n.n.) şi pe la al nouălea (pe la 3 d.a.), la fel. Ieşind pe la al unsprezecelea (pe la 5 d.a.), a aflat pe alţii stînd şi le-a zis lor: Ce staţi aici toată ziua fără lucru ? Îi spun lui: Nu ne-a tocmit nimenea. Le zice lor : Mergeţi şi voi în via mea» (Matei 15, 1—7).

   Vezi deci în acestea foarte limpede şi clar veacul nostru împărţit în cinci timpuri ? Şi primul socotim că este cel în care protopărintele Adam îşi arăta vieţuirea în rai. Al doilea după acela arătat ca «ceasul al treilea», e cel în care a vietuit Noe şi cei împreună tu el. Al treilea, arătat ca «ceasul al şaselea», e cel în care a chemat Dumnezeul tuturor pe Avraam la cunoaşterea adevărului. Al patrulea, înfăţişat ca «ceasul al nouălea» e al lui Moise şi al proorocilor. «Pe la al unsprezecelea», adică în timpul al cincilea, în care s-a scurtat ziua şi oarecum veacul de faţă s-a apropiat de sfîrşit, Hristos a tocmit neamurile care n-au fost chemate încă la cunoaştere de vreun altul, în timpurile dinainte şi trecute. De aceea ultimii zic altfel decît toţi : «Nimenea nu ne-a tocmit».



   Se ia deci mielul în prima din aceste cinci zile, adică în a zecea, care este chipul începutului veacului şi e păstrat pînă în ultimul timp adică în ziua a patrusprezecea şi se junghie spre seară, ca să înţelegi iarăşi că nu e nici nouă, nici de curînd taina lui Hristos, ci s-a păstrat în preştiinţa Tatălui, de la însăşi întemeierea lumii (Efes. 3, 9)[2]. Şi a murit pentru noi în timpurile din urmă ale veacului, cînd nu stră­lucea încă lumina înţelegătoare şi dumnezeiască, ci pămîntul era scu­fundat încă în întunericul neştiinţei şi stăpînitorii lumii întinau inimile tuturor cu rătăcirile acestui întuneric[3].De aceea Mîntuitorul venind în lume a spus : «Eu sînt lumina lumii» (Ioan 8, 12 ; 9, 5). Şi sfinţii sînt sfeşnicele luminii, răspîndind cuvîntul vieţii. De aceea El mai spune: «Voi sînteți lumina lumii» (Matei 5, 14), pentru că pot lumina pe cei ce sînt în întuneric şi aud cum se cuvine.

   Te vei minuna iarăşi, aflînd şi în aceasta o altă tainică iconomie. Mielul se junghie în ziua a patrusprezecea a lunii, care are slava deplină a ciclului lunar, răspîndind o lumină falsă peste lume. Aceasta începînd să se împuţineze treptat şi restrîngînd prin aceasta mărimea şi frumuseţea pe care le are în ea, îţi dă să cunoşti ca dintr-un chip şi umbră că prin ea eşti condus spre o cunoaştere mai adevărată a faptului că stăpînul nopţii, adică diavolul, era slăvit de toată lumea, fiind slujit prin lună ca printr-un chip (căci luna s-a pus spre povăţuitoare in noapte) şi ca printr-o lumină falsă şi sădind înţelepciunea lumii în inimile celor rătăciţi, pretindea pentru ea slava cea mai deplină.

   Deci a murit pentru noi Hristos, Mielul cel adevărat, care ridică păcatul lumii (Ioan 1, 22) şi a desfiinţat slava diavolului[4]. Căci ea trebuie să scadă şi să se sfîrşească pe încetul odată cu mulţimea neamurilor se grăbea să urce spre pacea şi iubirea faţă de Dumnezeu prin întoarcerea spre ea şi prin credinţă [5]. Aceasta este ceea ce s-a cîntat odinioară în Psalmi despre Hristos : «Răsări-va în zilele Lui dreptate şi mulţimea păcii, cît va fi luna pe cer» (Ps. 71, 7). Şi odată cu această s-a desfiinţat şi stăpînul nopţii, adică diavolul.

   Observă că nu spune simplu că se va înlătura luna, ci se va în­lătura ca fiind contrară, aşa precum omorînd diavolul înainte de om, e desfiinţat ca potrivnic.


   «Aşadar să-şi ia, zice, fiecare un miel în casă». Căci Hristos se sălăşluieşte desăvîrşit în fiecare prin împărtăşirea Sfîntului Duh , şi nu se împărţeşte, cum zice Pavel (I Cor. 12, 4).

   Dar dacă vor fi mai puţini, zice, ca să nu fie destui pentru un miel, să ia cu sine pe vecinul apropiat lui. Adică cei ce nu au de la ei puterea de-a înţelege singuri taina deplină a lui Hristos, sau nu-şi vor ajunge spre împărtăşirea de El din pricina slăbiciunii în­ţelegerii proprii, se vor împărtăşi de El, primind ca împreună lucră­tori şi ajutători pe cei de aceeaşi credinţă. Căci prin sfătuirea între-olaltă putem urca uneori la vederi mai înalte decît prin noi înşine. Aşa a făcut şi acel vameş înţelept care auzind proorocia despre Hristos a întrebat pe Filip : «Mă rog ție, despre cine vorbeşte pro­orocul, despre sine însuşi sau despre altcineva ?» (Fapte 8, 34).

   Vezi deci că luînd cu sine pe vecin (şi toţi sîntem apropiaţi unul de altul cîţi avem una şi aceeaşi raţiune a credinţei), s-a făcut părtaş al Mielului înţelegător prin împreuna cercetare. Căci a cerut îndată să se şi boteze şi s-a şi botezat.

   Şi să fie, zice, Mielul desăvîrşit (deplin). Căci în Hristos sînt toate însuşirile dumnezeieşti. Dar să fie şi parte bărbătească, adaugă legiuitorul. Căci Hristos a fost şi este Cel ce a semănat în noi se­minţele cunoştinţei de Dumnezeu, ca într-un pămînt voitor Deci precum zice şi cuvîntul proorocesc, a desăvîrşit lui Dumnezeu şi Tatăl umanitatea prin propovăduirea evanghelică.

   Dar pe lîngă acestea porunceşte să fie şi de un an, sau după timp. ca să nu fie nedesăvîrşit, neavînd un an împlinit, sau pentru că cei ce cîştigă bunătăţile din patima (lui Hristos), trebuie să săvîrşească în fiecare an sărbătoarea atotcuvenită şi plăcută lui Dumnezeu legată de patimă.


   Mai zice că animalul de jertfa trebuie să se ia din miei şi din iezi. Mielul era (înţeles) socotit ca jertfă curată şi fără prihană, cerută de lege; iar neamul iezilor (ţapilor) se aducea neîncetat pe altar pentru păcate. Aceasta o vei afla şi in Hristos. Căci El a fost ;şi altfel fără prihană, spre miros de bună mireasmă, ce S-a adus pe Sine lui Dumnezeu şi Tatăl (Efes. 4, 2) şi ied înjunghiat pentru păcatele noastre. Iar după junghiere, porunceşte să se ungă cu sîngele Lui stîlpii locuinţelor şi pragul, nevrînd ca aceasta să însemne, după cît mi se pare mie, decît că, cu, curatul şi preţiosul sînge al lui Hristos, asigurăm casa noastră pămîntească, adică trupul, alungind moartea din neascultare prin împărtăşirea de viaţă. Căci împărtăşirea de Hristos e viaţă şi sfinţenie. Şi tulburînd pe însuşi nimicitorul, îl alungăm foarte departe prin ungere pe demonul uneltirilor, omorînd patimile ce provin din mişcările trupeşti. Iar prin «uşile» a ceea ce am numit adineauri casa noastră, să înţelegi simţurile din noi prin care se aduce în inimile tuturor calitatea lucrurilor şi se varsă în ele mulţimea nemăsurată a patimilor. Pe acestea le numeşte uşi şi proorocul Ioil, zicind : «Ca nişte furi vor intra prin ferestrele voastre» (Ioil 2, 9), pentru că nu erau unse cu sîngele lui Hristos. Şi porunceşte să se mănînce carnea în noaptea aceasta, adică în veacul de faţă. Aşa a numit acest veac şi Pavel, zicînd : «Noaptea a înaintat, iar ziua s-a apropiat» (Rom. 13, 12). Iar ziua e numită în acestea, în mod clar, veacul viitor, pe care îl luminează Hristos.

   Deci vor mînca, zice, carnea în veacul acesta. Pentru că pînă ce sîntem în lumea aceasta ne împărtăşim încă de Hristos în mod mai îngroşat prin sfîntul Lui trup şi prin preţiosul Lui sînge. Dar ajungînd, precum s-a scris, în «ziua puterii Lui» şi urcînd în «stră­lucirea sfinţilor» (Ps. 109, 3), ne vom sfinţi într-un oarecare alt mod, aşa cum ştie Împărţitorul şi Dătătorul bunurilor viitoare[6]. Pe lîngă aceasta, împărtăşirea de sfîntul Lui trup şi băutura din sîngele mîntuitor este şi o mărturisire a patimii şi a morţii lui Hristos, primită în chip iconomic pentru noi. Căci însuşi El zice că a pus legile privitoare la această taină pentru cei cunoscuţi ai Lui: «De cîte ori veţi mînca pîinea aceasta şi veți bea potirul acesta, moartea Mea veţi vesti» (I Cor. 11, 26). Aşadar prin împărtăşirea de cele numite adineauri, vestim în veacul de faţă prin chip moartea Lui. Dar cînd va veni întru slava Tatălui, nu-i vom aduce mărturisirea în timpul cerut pentru patimă, ci Îl vom cunoaşte în chip curat ca Dumnezeu «față către față», cum zice Pavel (I Cor. 13, 12). Căci îl vom preamări, zice, ca pe Stăpînul. Pentru că odată ce a murit, nu va mai muri ; moartea pe El nu-L mai stăpîneşte, după cuvîntul lui Pavel (Rom. 6, 9). Pentru aceea a şi zis : «Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem» (II Cor. 5, 16). Atunci îl vom cunoaşte nu din cele ce este ca om, ci din cele ce este Dumnezeu adevărat, fiind terminată iconomia pentru care S-a făcut şi om. Căci vor înceta, precum se cuvine raţiunile întru­pării şi se va introduce o cunoştinţă mai înaltă şi va străluci în noi o înţelegere dumnezeiască a mîntuirii prin El într-o slavă dumnezeiască.

   Şi le porunceşte să mănînce carnea mielului friptă în foc, pentru că cei ce urcă spre cuprinderea lui Hristos trebuie să fie fierbinţi cu duhul. Şi Pavel le porunceşte «să fie fierbinţi cu duhul» (Rom. 12, 11).

   Dar mănîncă şi pîini-azime cu ierburi amare, arătînd prin acest chip că cei ce s-au făcut părtaşi lui Hristos trebuie să-şi hrănească sufletul lor cu nişte azime, cu dorinţe preacurate, obişnuindu-se cu o vieţuire lipsită de viclenie, neamestecată cu răutatea ; şi pentru aceea să nu ocolească amărăciunile ispitelor, după cum a spus cineva : «Fiule, de vii să slujeşti lui Dumnezeu, pregăteşte sufletul tău pentru ispită ; îndreptează inima ta şi rabdă» (Înţ. Sirah 2, 1—2).

   «Şi să nu mîncaţi nimic crud» (Ieș. 12, 9). Ce este şi aceasta? Cel ce mănîncă ceva crud, nu mănîncă spre digerare , dar o astfel de mîncare este greu de mestecat. Aceasta o fac cei ce nu subţiază cum se cuvine cuvintele despre Hristos prin cercetare, nu le probează în foc, după spusa Psalmistului: «Şi în cugetarea mea va arde foc» (Ps. 38, 4).

   Împiedică iarăşi să se mănînce fiert în apă, arătînd că cugetarea apoasă şi diluată despre Hristos nu va fi o hrană bună pentru minţile credincioşilor. Iar cugetarea apoasă despre El constă în a socoti că nu este Dumnezeu după fire, ci în a-L coborî în planul făpturilor. E ceea ce nu pregetă a face unii cu neştiinţă, trăgîndu-L spre voia lor şi făcîndu-L ca pe o hrană a necredinţei lor[7]. «Să nu mîncaţi deci, zice, fiert în apă, ci fript în foc», pentru pricina dată mai înainte şi pentru că «cuvintele Domnului sînt lămurite în foc» (Ps. 11, 6). Căci toate cuvintele despre Dumnezeirea Lui sînt fierbinţi şi n-au nimic apos şi răcit după cum zice iarăşi Psalmistul. «Lămurit în foc este cuvîntul Tău foarte şi robul Tău l-a iubit pe el» (Ps. 118, 140).

   Mai porunceşte să se mănînce capul împreună cu picioarele şi cu măruntaiele, voind ca credincioşii să-şi însuşească prin cugetarea lor toată cunoştinţa tainei Lui. Căci trebuie să ştie înainte de toate că a fost (la) început, fiind Dumnezeu Cuvîntul în Tatăl şi cu Tatăl, adică Capul, sau începutul a toată taina [8]. În al doilea rînd că fiind şi Dumnezeu, iarăşi va veni, ca Judecător care va da un sfîrşit iconomiei cu privire la noi. Aceasta înseamnă picioarele, care sînt sfîrşitul întregului trup. Iar prin măruntaie sa înţelegi ca pe un mijloc raţiunea întrupării.

   Deci prin acestea se arată toată credinţa şi de aceea Hristos întreg şi desăvîrşit în noi prin această cunoştinţă. Din această pricină socotesc că a spus Ioan : «Cel ce este, Cel ce era, Cel ce va veni» (Apoc. 1, 8). Apoi legiuitorul porunceşte iarăşi, zicînd : «Să nu lăsaţi din ele pînă dimineaţa», oprind, pe cît se pare, prin acestea, prin ghicitură, să se cugete peste tot la rămăşiţele care nu sînt bune. Să nu se amîne cunoaşterea desăvîrşită şi adevărată despre Dum­nezeu, nici să nu-şi rezerve unii pentru un timp prea îndelungat, bucuria de-a se împărtăşi desăvîrşit de El, după ce s-au împărtăşit odată de El şi L-au atins. Aceasta o fac cei ce după ce au gustat prin catehizare dogmele despre Hristos, rezervă «luminarea» prin Duhul şi harul prin Botez pentru o lungă amînare şi pentru un timp prea îndelungat, adică pentru bătrîneţe. Căci multă pagubă vine de aci şi uneori pe neaşteptate. Fiindcă chiar dacă îşi va împlini voia, nădejdea nu-i este sigură. Căci chiar dacă ajunge la împlinire scopul lui, el se sfinţeşte, dar nu are prin aceasta decît iertarea păcatelor şi redă Stăpînului talantul nerodit, fără să se fi ocupat cu lucrarea lui[9].

   «Dar nici un os nu se va zdrobi din el», zice (Ieș. 12, 46). Căci oasele nu se pot mînca de dintîi noştri. Căci aşa este minţilor omeneşti Cuvîntul alb, ca să spun aşa, şi ascuns al Dumnezeirii Lui Cunoaş­tem şi credem foarte drept că Fiul este după fire şi că S-a născut de la Dumnezeu şi Tatăl, dar nu-L cercetăm, după cuvîntul sfîntului. Căci cine ştie să spună modul naşterii ? Şi cum nu e adevărat pro­orocul care strigă : «Iar neamul Lui cine-L va spune ? Că se ridică de pe pâmînt viața Lui» (Isaia 53, 8). Aşadar prin acestea arată tăria cea mai presus de minte a dogmelor. Acestea nu ne lasă legiuitorul să le zdrobim. Dar le zdrobesc cu totul în ei ereticii care strică cele drepte[10]. Căci iscodind modul naşterii dumnezeieşti şi negrăite, se îmbolnăvesc de o nepricepere fără asemănare şi nu primesc în minte ceea ce s-a scris : «Cine a măsurat cerul, cu palma ?» (Înţ. Sirah 1, 2). Deci precum ne ferim, pe drept cuvînt, să zdrobim oasele mielului, primim mai degrabă prin credinţă cele mai presus de noi, înghitindu-le cu prudenţă. Trebuie să ne amintim că şi istoria ne-a lăsat scris despre Mîntuitorul că ostaşii lui Pilat n-au zdrobit fluierele picioarelor Lui, precum s-a scris.

   Iar cele rămase pînă a doua zi din el, spune că trebuie să fie arse. A doua zi o numeşte luminarea veacului viitor, cînd vom vedea faţă către fată pe împăratul şi Dumnezeul nostru, nu ca acum în ghicitură şi oglindă şi în umbră şi din parte, cum spune Pavel (I Cor. 13, 12). Precum deci la apariţia cunoştinţei mai strălucitoare de atunci, va dispărea într-un fel oarecare vederea (contemplarea) Lui prin ghicitură, aşa spune că vor trebui arse prin foc, ca printr-un chip, cele rămase din miel pînă a doua zi.

   Iar cei ce mănîncă, porunceşte să fie îmbrăcaţi astfel : «Mijloacele voastre să fie încinse, zice, şi încălţămintele în picioarele voastre şi toiegele în mîinile voastre. Şi să-l mîncaţi în grabă. Că e pasca Dom­nului» (Ieș. 12, 11—12). A-şi încinge mijlocul e simbolul agerimii şi al cugetului tineresc, după spusa lui Dumnezeu către Iov: «Încinge ca un bărbat mijlocul tău» (Iov 38, 3). Şi iarăşi despre oarecare dintre prooroci: «Şi va fi cu dreptate încins mijlocul lui» (Isaia 11, 5), în loc de iute şi bărbătesc spre dreptate. Iar încălţămintea în picioare arată pe cel gata în cuget să păşească fără zăbavă spre ceea ce voieşte Dumnezeu. Căci şi Pavel a scris în acest sens : «Şi încălţaţi picioarele voastre, ca să fiti gata spre Evanghelia păcii» (Efes. 6, 15). La acestea se adaugă şi în a Doua lege : «Şi acum, Israele, ce cere Domnul Dumnezeu de la tine, decît să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui ?» (Deut. 10, 12). Iar toiagul în mîini înseamnă nădejdea care ne sprijineşte şi ne susţine în răbdare, după cuvîntul proorocului : «Nădăjduiţi în Domnul şi sprijiniţi-vă în Dum­nezeu» (Isaia 1, 10).


   Apoi porunceşte iarăşi să se mănînce mielul în grabă, închipuind foarte clar, că cel ce s-a făcut părtaş de Hristos nu trebuie să se arate leneş şi moleșit în fapte bune, ci să arate o pornire energică şi fier­binte spre tot ce s-ar părea că-i este spre folos. Cugetă iarăşi la ceea ce scrie fericitul Pavel : «Oare nu ştiţi că cei ce aleargă în stadion, toţi aleargă, dar unul ia premiul. Alergaţi aşa ca să-l luaţi» (I Cor. 9, 24—25).

   Dar ştiind că trebuie să dobîndim un folos din toate părţile, voi trece la un alt înţeles. Legea nu vrea pe cel sfinţit prin Hristos să fie văzut într-o îmbrăcăminte moale şi slabă, ci într-una potrivită drumeţilor, arătînd prin aceasta, după cum se cuvine, două lucruri: sau că cele în chip şi umbră vor trece şi va alerga spre adevăr, sau că cel ce s-a împărtăşit odată de Hristos folosindu-se ca de nişte picioare bine alergătoare, de pornirile iuţi spre bine, aleargă spre toată virtutea, ocolind plăcerea întinată din lume. Şi adaugă îndată cauza pentru care trebuie să se arate astfel cel ce trebuie să lucreze aşa : «că e pasca Domnului», adică trecere. Pentru că trecem de la viaţa în lume la vieţuirea de Dumnezeu iubitoare.

   Apoi îndată arătîndu-le ce şi cît folos cîştigă din aceasta, le vesteşte că va omorî pe tot întîiul născut din Egipt, dar celor ce vor mînca mielul, sîngele le va fi, zice, spre semn, că vor fi sub acoperămîntul Lui, spre a nu fi omorîţi cînd va bate pămîntul Egiptului. Căci Dumnezeu pedepseşte pe nesupus şi neascultător şi nepărtaş de sfin­ţenia de la Hristos. Şi va cunoaşte şi va învrednici de grija Lui pe cei ce se vor arăta unşi cu sîngele Mielului celui adevărat şi nu va îngădui ca cel sfinţit să se piardă împreună cu cei necredincioşi, ci le dăruieşte nemărginita Sa iubire de oameni.

   Le mai porunceşte celor ce mănîncă mielul sfinţit să se hrănească şapte zile întregi cu pîini — azime, îndemnînd, precum socotesc, pe cei sfinţiţi prin Hristos să-şi hrănească sufletul cu poftiri preacurate şi străine de toată răutatea.


   «Întîia şi a şaptea zi să se numească, zice, sfîntă» (Ieș. 12, 16). Căci sfînt este timpul de la început al facerii noastre, pînă ce proto-părintele Adam încă n-a ieşit din rai, ci vieţuia în el, păzind încă porunca dată lui. Şi e sfînt iarăşi cel din urmă prin Hristos, care îndreptează în credinţă pe cei ce se alipesc Lui şi-i readuce iarăşi la starea în care am fost la început.

   Deci toată taina despre Hristos ni s-a preînchipuit în acestea. De aceea foarte bine le-a spus El însuşi Iudeilor : «De ați fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela» (Ioan 5, 46).



Despre oferirea celor întîi născuţi



   1. Am fost răscumpăraţi din vechea vieţuire moştenită de la părinţi, după cum s-a scris : «Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur, ci cu scumpul sînge al lui Hristos, ca al unui Miel nevi­novat şi neprihănit, cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar arătat în vremea de pe urmă» (I Petru 1, 18—2D). Fiind Dumnezeu prin fire şi în chipul lui Dumnezeu şi Tatăl şi deopotrivă cu El şi numit de aceea şi Întîiul Născut, Unul Născut S-a arătat pe pămînt şi cu oamenii a convieţuit. Căci a zis undeva în Psalmi către Tatăl şi Dumnezeul Cel din ceruri : «Vesti-voi numele Tău fraţilor Mei, în mijlocul Bisericii Te voi lăuda» (Ps. 21, 23). Pentru că luînd în Sine cele omeneşti, şi coborînd în chip iconomic în cele ale noastre cele ale Lui, nu se ruşinează să ne numească fraţi, odată ce am fost chemaţi la înfiere (Efes. 1, 5), prin El. Fiindcă este ade­vărat şi mărturisit de faptele înseşi că Tatăl a dat pe Fiul Său propriu drept preţ de răscumpărare pentru noi toţi. Deci cum zice Pavel: «Cu preţ am fost cumpăraţi» (I Cor. 6, 19) «Și nu ştim că nu mai sîntem ai noştri ?» (I Cor. 6, 19). «Ci unul a murit pentru toţi, ca toți să nu mai trăim nouă inşine, ci Celui ce a murit şi a Înviat pentru noi» (II Cor. 5, 15—16).

   Că fiecare din cei ce s-au mîntuit prin Hristos şi s-au îmbogăţit cu acelaşi chip al Lui prin sfinţenia în Duh şi şi-au predat viaţa lui Dumnezeu, se vede dar din ceea ce spune preaînţeleptul Moise celor vechi : «Şi va fi, zice, cînd te va duce Domnul Dumnezeul tău în pâmîntul Canaaneenilor, precum s-a jurat părinţilor tăi, şi ți-l va da ție, vei osebi Domnului pe tot cel ce deschide pîntecele parte bărbă­tească, tot ce deschide pîntecele din turme ori in vitele tale, şi cîte vor fi ție parte bărbătească le vei sfinţi Domnului. Tot ce deschide pîn­tecele asinei, să schimbi pe oaie. Iar de nu-l vei schimba, îl vei răs­cumpăra. Pe tot cel născut al omului din fiii tăi îl vei răscumpăra» (Ieș. 13, 11—13). Iar aflîndu-se la vremea sa adunarea (biserica) în Horeb, se foloseşte de aceleaşi cuvinte şi rînduieşte iarăşi, zicînd : «Pe cei întîi născuţi ai fiilor tăi să Mi-i dai Mie. Aşa să faci cu viţelul tău şi cu vita ta de jug. Şapte zile să fie cu mama lor, iar în a opta să Mi-l dai Mie» (Ieș. 22, 29—30).


   2. Pe drept cuvînt ne cere Dumnezeul tuturor să-I predăm toate şi afirmă că trebuie să-I închinăm Lui cele bărbăteşti. Căci odată ce au pierit toţi întîii născuţi ai Egiptenilor şi s-au mîntuit în toată casa şi a scăpat de nimicitorul pe Israel cel iubit, fiind uns cu sîngele mielului ca chip al lui Hristos Care a murit pentru noi, ca să desfiin­ţeze moartea, cu dreptate cei mîntuiţi nu mai sînt ai lor, ci s-au făcut proprii ai Celui ce S-a primejduit pentru ei. Căci aşa cum cei ce pot scăpa pe cei ajunşi sub barbari şi-i pot elibera de robia ce le-a fost impusă fără voie, pentru că au slăbit în lupta cu aceia, şi dobîndesc prin aceasta calitatea de stăpîni (ai celor eliberaţi), cîştigînd cu sîngele lor pe cei prinşi, la fel, socotesc, şi Domnul nostru Iisus Hristos legînd mulţimea demonilor necuraţi şi punîndu-şi sîngele Său pentru noi şi înlăturînd astfel moartea şi desfiinţînd stricăciunea (coruperea), ne face ai Săi, încît nu mai trăim viaţa noastră, ci mai degrabă a Lui. Căci dacă n-ar fi murit pentru noi, nu ne-am fi mîntuit. Şi dacă nu ar fi primit să fie între cei morţi, nu s-ar fi surpat stăpînirea groaznică a morţii. Aşa a învăţat şi dumnezeiescul Pavel, spunînd celor mîntuiţi prin Hristos : «Cu Hristos m-am răstig­nit şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu Care m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine» (Gal. 2, 20). Deci precum cei din Israel trăiesc din viaţa mielului înjunghiat aşa şi noi nu mai trăim viaţa noastră, ci a lui Hristos Care a murit pentru noi şi Care a venit iarăşi la viaţă. Căci era viaţa după fire, ca Dumnezeu. De aceea viaţa noastră trebuie să fie sfintă. Căci aşa e viaţa lui Hristos. Iar hotărîndu-ne să vieţuim în mod sfînt, ne-am îmbogăţit cu chipul Lui de care ne minunăm, făcîndu-ne împreună chipul cu Cel ce pentru noi S-a făcut ca noi, Care e Unul-Născut ca Dumnezeu şi întîiul născut pentru umanitate. Ca atare vom fi jertfă sfîntă şi cu ade­vărat bineprimită lui Dumnezeu şi Tatăl. Se sfinţesc deci întîii născuţi de parte bărbătească, fiindcă sînt înţeleși ca chipuri ai lui Hristos. Căci precum mamele cînd au adus pruncii, Domnul nostru Iisus Hristos i-a primit cu mare bucurie şi le-a spus sfinţilor ucenici: «Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor» (Matei 19, 14), aşa să înţelegi şi aci că Dum­nezeu şi Tatăl iubeşte pe întîiul năsut ca chip al lui Hristos. Şi numai cei de parte bărbătească sînt aleși dintre întîii născuţi. Pentru că trebuia să se mîntuiască prin Hristos frumuseţea cea mai potrivită Lui şi celor ce s-au format după chipul Lui ca nişte întîi născuţi. Căci este întîi născut şi totodată parte bărbătească, pentru că nu cunoaşte moliciunea care duce la păcat. Iar chipul moliciunii este femeia. Deci cei ce poartă chipul lui Hristos, trebuie să se ferească de cugetul femeiesc şi să se scuture, ca de ceva osîndit şi urît de Dumnezeu, de moleșeală şi slăbiciune şi să stea tari şi să se deprindă în pornirea bărbătească a voinţei de-a înfăptui virtutea.

   «Şi tot ceea ce deschide pîntecele asinei să se schimbe cu o oaie». Pentru care motiv ? Asina e întinată şi necurată, după lege. Iar oaia e curată. De aceea nu se aduce asină. Legea ne dă de înţeles prin acestea că şi ceea ce nu e întinat e sfînt în Hristos şi prin El e primit şi ceea ce e lipsit de sfinţenie şi neprimit. Căci El S-a făcut pentru noi jertfă sfîntă şi întru miros de bună mireasmă, fiindcă eram păcă­toşi şi necuraţi. A murit pentru păcătoşi, Cel drept pentru cei ne­drepţi, Cel curat pentru cei necuraţi, ca şi oaia pentru asină. Şi se răscumpără după cum se cuvine cele întîi născute ale oamenilor, fiind preţuite pentru aducerea lor ca daruri. Pentru care motiv ? Pentru că ceea ce se predă şi se sfinţeşte lui Dumnezeu, a trebuit numaidecît să se şi jertfească. Iar Dumnezeu Care a creat toate întru nestricăciune, se abţine de la uciderea oamenilor [11]. «Căci n-a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii», după cum s-a scris (Înţ. Sol. 1, 13). Nu se bucură nici de moartea celor ce se corup, ci porun­ceşte mai degrabă să se plătească preţul de răscumpărare pentru ea, ca să mărturisim clar că Lui îi datorăm viaţa noastră. Aceasta o va face aşa numita drahmă, care a poruncit lui Petru să o achite ca dajdie (Matei 17, 27). Iar ca adevăratul preţ de răscum­părare şi pentru toţi trebuie să se înţeleagă Hristos, prin Care şi în Care am biruit stricăciunea. Căci S-a dat pe Sine pentru noi (Filip. 2, 7).

   Şi a spus că mielul trebuie să împlinească cu mamă şapte zile ; şi să se aducă în a opta. Nu se junghia îndată ceea ce se năştea din mamă. Ci numai după ce înainta pe încetul spre bărbăţie şi se întărea treptat, prin laptele mamei, a arătat Dumnezeu în chip că va fi bun să fie adus întru miros de bună mireasmă. E şi aceasta un chip al unui fapt tainic şi necesar, care s-a păstrat pînă azi şi noi, cei ce obişnuim să închinăm cele întîi născute raţionale Atotputernicului Dumnezeu. Căci nu ne aducem îndată ce sîntem chemaţi şi ajunşi la începuturile credinţei şi încă neiniţiaţi în jertfa dumnezeiască şi fără de sînge; ci mai întîi sîntem catehizaţi şi alergăm sub mama, adică sub Biserică şi ne întărim cu cuvîntul plăcut ca şi cu laptele potrivit pruncului. Căci scrie dumnezeiescul Pavel celor încă nedesăvîrşiţi prin deprindere, zicînd : «V-am alăptat cu lapte şi nu cu mîncare. Căci încă nu puteaţi, dar încă nici acum nu puteţi» (I Cor. 3, 2). Şi iarăşi în altă Epistolă : «Că tot cel ce se împărtăşeşte de lapte, e necercat în cuvîntul dreptăţii. Pentru că este prunc. Iar hrana tare e a celor desăvîrşiţi, care au simţurile întărite prin deprindere spre deosebirea binelui şi răului» (Evr. 5, 13—14). Deci ajunşi la bărbăţie şi bine hrăniţi cu cuvintele catehizării, îi aducem în ziua a opta, adică după ce a trecut timpul în care se aflau în pruncie şi a venit după aceea altul, în care se poate împărtăşi în mod potrivit taina lui Hristos. Căci ziua a opta înseamnă timpul învierii, cînd după ce a suferit moartea pentru noi, a înviat Hristos, cu Care ne facem de un chip murind spiritual prin Sfîntul Botez, ca să dobîndim şi învierea. Aceasta ne-o confirmă şi Pavel, zicînd: «Ne-am îngropat cu El prin Botez spre moarte, ca precum s-a sculat Hristos din morți prin slava Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii» (Rom. 6, 4—5). Deci renăscuţi prin credinţă în cunoştinţa adevărului, ne-am şi îmbogăţit făcîndu-ne de un chip cu Domnul nostru Iisus Hristos, Cel întîi născut pentru noi şi în noi. Apoi bînd laptele raţional şi ne­falsificat «şi urcînd la măsura vîrstei plinătăţii Lui», precum s-a scris (Efes. 4, 13), vom fi în sfîrşit toţi sfinţiţi şi predaţi lui Dumnezeu şi murind lumii, vom vieţui spiritual în chip sfînt lui Dumnezeu. Aceasta socotesc că înseamnă junghierea celor întîi născuţi dintre animale în altarul însuşi. Căci spune şi dumnezeiescul Pavel celor astfel sfinţiţi: «Căci aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu» (Col. 3, 5). Deci sfinţirea este moartea sfinţilor şi aşa socotesc că ne cere fericitul David să o vedem : «Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui» (Ps. 115, 6).

   Dar, precum socotesc, felul înţelesurilor exprimate aci de noi, se potriveşte nu numai celor ce se întorc dintre neamuri la cunoştinţa adevărului, ci şi mai mult celor chemaţi din slujirea legii la îndrep­tarea în Hristos şi la sfinţenia în Duhul. Căci mielul, sau viţelul era hrănit şapte zile de mamă. Apoi era adus în ziua a opta, cînd se arată, cum socotesc, Dumnezeu prin ghicitură (căci legea era umbră), întrucît era necesar ca să fie mai înainte pregătiţi ca nişte copii prin chipuri (tipuri) şi prin învăţături potrivite celor încă neajunşi la băr­băţie, ci mai degrabă pruncilor, cei ce se vor face sfinţi şi se vor preda lui Dumnezeu întru miros de bună mireasmă. Iar timpul cel mai potrivit acestei desăvîrşiri este taina lui Hristos, al cărei înţeles este redat de ziua a opta.

   Deci Dumnezeu, Care ne este de neapropiat prin slujirea legii, ni se face apropiat numai prin Hristos. Căci prin El am avut apropierea (Efes. 2, 18), ca după ziua a şaptea, adică cînd a trecut sabatismul cel după lege, sau universal şi general, sau slujirea cea după lege. Căci legea n-a adus nimic la desăvîrşire (Evr. 7, 19). Pentru că numai cei ce au crezut sînt apţi pentru virtute şi au desăvîrşirea în cunoştinţa lui Hristos. Căci avem mintea Lui, prin Care, şi cu Care aducem slavă Tatălui împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.



Despre Mara şi despre lemnul arătat fericitului Moise



   1. Plecînd Israeliţii din pămîntul Egiptenilor şi lepădînd jugul de nesuferit al robiei, au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, făcind şi lucrul acesta fără nici o greutate. Căci apele s-au întărit ca nişte ziduri ascultînd de voinţa dumnezeiască. Apoi văzînd pe Faraon ce-i ameninţa cu toată oştirea înecat în ape şi pe cei ce-i stăpîneau odinioară cu asprime şi fără milă, făcîndu-li-se de nesuportat, pierind în chip cumplit, au înălţat cîntări lui Dumnezeu şi lăudîndu-L prin imne de mulţumire, ziceau : «Să cîntăm Domnului, căci s-a preamărit întru slavă. Cai şi călăreţi a aruncat în mare. Ajutor şi acoperămînt s-a făcut mie spre mîntuire» (Ieș. 15, 1—2). În chip folositor a făcut Dumnezeul tuturor această minune. Căci deşi le-a arătat lor in Egipt multe semne minunate, le-a dat în chip minunat şi puterea de-a trece prin mare celor ce s-au supus Lui, ca să aibă în ei o înţelegere bine lucrătoare şi susţinută şi să creadă că El nu este ca unul din zeii cu nume mincinos, sau produs de meşteşugul omenesc şi făcut ca un chip cioplit din lemn şi piatră, ci fiind Dumnezeul tuturor porunceşte zidirii ca uneia ce stă sub picioarele Lui ca să împlinească cu uşurinţă ceea ce voieşte El.[12]

   Iar ca să aibă, minunîndu-se, un folos şi mai mare, le-a poruncit să meargă mai departe şi să se grăbească spre pămîntul făgăduit părinţilor sub conducerea şi povăţuirea preaînţeleptului Moise. Şi ce urmează după aceasta, ne-o lămureşte iarăşi Sfînta Scriptură: «I-a scos, zice, Moise pe fiii lui Israel din Marea Roşie şi i-a dus pe ei în pustia Sur şi au mers trei zile în pustiu şi n-au găsit apă de băut. Şi au venit la Mera şi n-au putut să bea apă din Mera, că era amară. De aceea s-a numit locul acela : Amărăciune. Şi cîrtea poporul împo­triva lui Moise, zicînd: Ce vom bea ? Şi a strigat Moise către Domnul şi i-a arătat lui Domnul un lemn şi l-a aruncat în apă şi s-a îndulcit apa. Acolo, i-a dat dreptăţile şi poruncile şi judecăţile. Şi l-a ispitit acolo şi i-a zis : De vei auzi în auz glasul Domnului Dumnezeului tău şi vei face cele plăcute înaintea Lui şi vei asculta poruncile Lui şi vei păzi toate dreptăţile Lui, nici o boală din cele ce le-am adus Egipte­nilor, nu o voi aduce peste tine. Căci Eu sînt Domnul care te vindec pe tine. Şi au venit în Elim. Şi erau acolo douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de trunchiuri de finic. Şi au tăbărît acolo, lîngă ape» (Ieș. 15, 22—27).

   Priveşte cum în chip iconomic nu lasă să fie duşi cei răscumpăraţi la odihnă fără nevoinţe sau desfătîndu-se de lărgimea unei vieţuiri plăcute, ca nu cumva înaintînd pe încetul în uitarea Celui ce poate să-i izbăvească, să se întoarcă cu uşurinţă la rătăcirea din Egipt. Căci ostenelile ne adună lîngă Dumnezeu. De fapt, zice proorocul: «Doamne, întru necaz mi-am adus aminte de Tine, întru necaz mic ne-a venit povăţuirea Ta» (Isaia 26, 16).

   Străbătînd deci pămînt mult şi fără apă, au ajuns să simtă lipsa celor trebuincioase vieţii. Căci nu găseau apă să bea. Prelungindu-li-se setea şi în a treia zi, au aflat în sfîrşit ceea ce doreau. Dar le era cu totul fără folos, căci apa Merei era amară şi nu le era mijloc sigur de-a putea scăpa de moarte. De aceea s-au necăjit şi au strigat îm­potriva mijlocitorului. Iar Moise s-a întristat. Apoi Dumnezeu, care toate le ştie, arătîndu-i un lemn, l-a aruncat în apă, iar undele s-au prefăcut în chip minunat în apă dulce şi bună de băut. Bînd din ele şi folosindu-se, s-au minunat de acest semn dumnezeiesc. După aceea tăbărăsc lîngă douăsprezece izvoare de apă, unde se aflau şi şapte­zeci de arbori de finic. S-au odihnit deci acolo, bucurîndu-se.

   Dumnezeu le-a arătat prin umbre şi chipuri că nu se poate afla calea mîntuirii decît prin credinţă şi nu altfel. De aceea le-a şi porun­cit să junghie mielul în Egipt şi a voit ca ei să creadă că numai unşi cu sîngele lui vor alunga moartea ce-i ameninţă. Oare nu se va recu­noaşte, şi pe drept cuvînt, că această faptă era un început de nevoinţă (de exerciţiu) ? Căci spune-mi în ce mod s-ar fi temut moartea de junghierea mielului ? Faptul acesta era chipul unei taine. Căci Hristos îi scapă prin sîngele Lui pe cei sfinţiţi prin credinţă, arătîndu-i mai tari decît coruperea morţii.


   Dar ce înseamnă ceea ce s-a petrecut şi la Mera, vom spune, pe cît se poate, în cele următoare.

   2. Scriptura de Dumnezeu insuflată închipuieşte prin apă cuvîntul dumnezeiesc. Căci precum apa simţită este de viaţă făcătoare pentru trupuri, aşa şi cînd vine cuvîntul dumnezeiesc în minte, îi foloseşte nu puţin acesteia. De aceea şi Hristos vorbind noroadelor Iudeilor, a zis : «De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea» (Ioan 7, 37). Iar către femeia din Samaria : «Şi tot cel ce bea din apa aceasta, va înseta iarăşi. Dar cine va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va înseta în veac» (Ioan 4, 13).

   Părăsind deci de curînd Israeliţii idolatria urîtă de Dumnezeu a Egiptenilor şi-au mutat mintea la împlinirea celor voite de Dumnezeu. Dar încă nu erau introduşi în legile de sus, nu se adăpau încă cu apa spirituală, ci aveau încă în ei mintea uscată şi însetată. Şi aşa ajung cu greu la Mera. Dar n-au putut să bea apă din ca, fiindcă era amară. Apoi Moise aruncînd lemnul în ea, apa s-a vindecat de amărîciunea înăscută.

   Ce e deci Mera ? Aşi spune că e litera legii. Căci legea e amară, fiindcă ne pedepseşte. De fapt a spus dumnezeiescul Pavel: «Călcând cineva legea lui Moise, e ucis fără milă pe cuvîntul a doi sau trei martori» (Evr. 10, 28). Vezi că era amară şi greu de suportat chiar şi pentru cei ce voiau să o împlinească ? De aceea dumnezeieştii uce­nici au spus lămurit celor ce impuneau unora după ce au venit la credinţă iarăşi slujirea legii : «Şi acum pentru ce ispitiţi pe Dum­nezeu, ca să puneţi pe grumazul ucenicilor un jur, pe care nici voi,nici părinţii voştri nu l-au putut purta ?»(Fapte 15, 10)[13]. Iar fericitul Pavel numeşte porunca dată prin prea înţeleptul Moise, slujire a osîndirii, zicind : «Căci dacă slujirea osîndirii era întru slavă, cu mult mai mult prisoseşte întru slavă slujirea dreptăţii» (II Cor. 3, 9). Dar a spus şi in alt loc : «Litera omoară, iar Duhul face viu»*** (Ibid. 6).

   Numeşte literă, în chip clar, legea, iar Duhul slujirea in Duh, adică cea evanghelică. Dar şi Mara se traduce cu : amară. Iar că educaţia prin lege prin ea însăşi întrucît constă din chipuri nu e în stare să dea viaţă, e de prisos să mai arătăm. Căci nimeni nu se îndreptează din lege, după cum s-a scris (Rom. 3, 20) [14]. Dar şi legea va fi de viaţă făcătoare şi se va elibera de amărăciunea literei, cînd se va face arătătoare a tainei lui Hristos. «Căci sfîrşitul legii este Hristos spre mîntuirea a tot celui ce crede» (Rom. 10, 4), cînd ea se înţelege duhovniceşte. [15]

   Dar şi ceea ce s-a întîmplat la Mara a fost un chip clar şi al acestui fapt (al împlinirii legii în Hristos). Căci lemnul înseamnă crucea lui Hristos, sau taina săvîrşită prin ea. Fiindcă dacă ar primi-o cei din lege, ar afla că şi amarul ei este dulce. Căci celor ce cred în Hristos legea nu le mai este acuzatoare şi pedepsitoare, ci de viaţă făcătoare, şi ceea ce s-a întîmplat în istorie prilejuieşte o înţe­legere duhovnicească şi conduce spre Hristos care este viaţă şi de viaţă făcător. Şi prin aceasta legea îşi arată îndreptăţirile şi judecă­ţile. Căci ne duce îndată spre ceea ce place lui Dumnezeu şi ne arată cărarea spre tot ce e mai bun şi ne pregăteşte să ajungem în afara fricii şi a aşteptării pedepselor[16]. «Căci nici o plagă pe care am adus-o asupra Egiptenilor nu o voi aduce, zice, asupra ta» (Ieș. 15, 26). Aşadar cei din lege care au primit taina aceasta, au primit nădejdea cea bună că vor scăpa de pedeapsă. Aceasta socotesc că este şi ceea ce a spus Mîntuitorul norodului Iudeilor în timpul venirii Lui: «Amin, amin zic vouă; că cel ce ascultă cuvîntul Meu şi crede Celui ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă» (Ioan 5, 21). Şi iarăşi : «Cel ce crede în Fiul, nu este judecat» (Ioan 3, 18).

   După ce am primit deci dreptăţile lui Hristos[17], am venit şi la Elini care înseamnă urcuş. Căci am urcat de la vechea noastră pruncie la mintea întreagă şi după ce am ajuns la vîrsta plinătăţii lui Hristos (Efes. 4, 13), ne vom bucura de izvoarele apelor spirituale (ale înţe­legerii). Numărul lor de douăsprezece ne înfăţişează ceata Sfinţilor Apostoli ; dar ne vom întîlni şi cu cei şaptezeci de arbori de finic. Căci s-a scris că după cei doisprezece Apostoli, «Domnul a ales şi alţi şaptezeci» (Luca 10, 1). Iar că dumnezeieştii ucenici sînt cu adevărat izvoare care ne izvorăsc nouă cuvîntul mîntuitor şi trebuincios pentru viaţă, o arată foarte bine Dumnezeul tuturor celor îndreptaţi din lege, zicînd : «Scoateţi apă cu veselie din izvoarele Mîntuitorului» (Isaia 12, 3). Iar despre orice sfînt zice dumnezeiescul cîntăreţ: «Dreptul ca finicul va înflori» (Ps. 91, 13). Şi să nu te miri. Pentru că şi Hristos se numeşte cu acest nume în Scriptura de Dumnezeu insuflată. Căci zice iarăşi mireasa spirituală, adică Biserica, despre Mirele Care S-a coborît de sus şi din cer, sau despre Hristos : «Am spus : Sui-mă-voi în finic, ține-mă-voi de înălţimile Lui» (Cînt. 7, 3). Arborele acesta e pururea înverzit, dulce şi bine înrădăcinat şi cu miezul alb. Astfel este în chip spiritual Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slavă lui Dumnezeu, împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.



Despre mană şi prepeliţe



   1. Dumnezeul tuturor face iarăşi minuni şi trece din putere în putere, după cum s-a scris. El află căi în cele cu neputinţă, arătîndu-şi slava Sa pretutindeni şi dovedind în multe feluri că numai Lui îi este cu putinţă să împlinească cu uşurinţă şi cele mai presus de raţiune de care trebuie să ne minunăm, ca să se vadă Dumnezeu prin toate, nu ca unul din cele meşteşugite de oameni, sau născocite în chip necredincios, ci prin fire şi cu adevărat[18]. Căci din cele săvîrşite cu slavă poate vedea cineva cu uşurinţă firea desăvîrşită, fiindcă ii (este) aparţine ca un bun propriu atotputernicia nebiruită de-a face tot ce voieşte [19].

   Îi mai este proprie împreună cu aceasta şi iertarea [20]. O poate vedea cineva aceasta foarte clar din cele ce le avem în faţă. Căci s-a scris : «În ziua a cincisprezecea a lunii a doua, după ce au ieşit din pămîntul Egiptului, cîrtea toată adunarea fiilor lui Israel împo­triva lui Moise şi Aaron. Şi au zis către ei fiii lui Israel: mai bine am fi murit loviţi de Domnul în pămîntul Egiptului cînd şedeam lîngă căldările cu carne şi mîncam pîini pe săturate. Pentru ce ne-ați scos în pustiul acesta, ca să omoriți toată adunarea cu foamea ? Şi a zis Domnul către Moise: «Iată Eu voi ploua vouă pîini din cer şi să iasă poporul şi să culeagă într-o zi pentru o zi, ca să-i încerc de vor umbla în legea Mea. Şi în ziua a şasea să se pregătească să adune de două ori mai mult ca pentru o zi» (Ieș. 16, 1—5).

   Cei întîi născuţi ai Egiptenilor au murit, precum am spus, înainte, dar cei din Israel au fost trimişi din ţară, neîngăduindu-li-se să-şi facă pîine. Deci şi-au dus făina înainte de-a fi dospită de aluat. Luînd cu ei numai cele ce le aveau la îndemînă, au ieşit în grabă temîndu-se de Egiptenii ce-i urmăreau şi de cei ce susţineau urmărirea acelora. Căci cei dintîi după ce li s-au pierdut întîii născuţi, socoteau că nu vor avea de suferit multă vreme de nu vor lăsa pe Israel să plece din ţară ascultînd de porunca dumnezeiască; iar cei de al doilea socoteau că lupta împotriva celor din urmă va izbîndi şi aceştia vor fi omorîţi fără milă. Deci au plecat fără să se îngrijească deloc de cele ale călătoriei şi luînd cu ei numai cele la îndemînă, iar din cele aflate în case luînd numai cele de neapărată trebuinţă şi uşor de purtat, cînd au ajuns în pustie, neavînd de unde să afle cele necesare vieţii, au lunecat în pofta mîncărilor din Egipt şi au fost duşi pînă la uitarea celei mai din urmă mizerii a robiei din Egipt. Şi au strigat după ajutor şi s-au plîns că au fost răscumpăraţi din ea şi au preferat saturarea pîntecelui necurat, libertăţii mult dorite şi iubite de toţi oamenii.

   Lucrul acesta îl tulbură pe mijlocitor, adică pe Moise. Dar Dum­nezeu le făgăduieşte îndată că le va procura mîncare din belşug şi faţă de cei ce se revoltă atît de tare, se poartă cu blîndeţe. Căci voinţa de-a primi de la El cele trebuincioase vieţii nu are în sine nici o vină. Dar cîrtirea supără. Astfel, Însuşi Mîntuitorul ne-a învăţat să zicem în rugăciuni : «Pîinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi» (Matei 6, 11). Căci dacă o spunem aceasta, nu învinuim în nici un fel pe Stăpînul, ci cerem mai degrabă de la El cele trebuin­cioase vieţii [21]. Dar norodul Iudeilor, in vreme ce trebuia să ceară mîncare, se revoltă că a fost răscumpărat şi batjocoreşte nebuneşte acest dar atît de preţios şi de vrednic de dorit, ca pe unul ce i-a lipsit pe ei de bunurile cele mai dulci, adică de pîine şi carne. Deci cîrtesc şi strigă fără cuviinţă. Iar Dumnezeu nu ia aminte la răutatea lor şi le făgăduieşte belşugul nesperat. Şi de fapt le trimite cu o putere negrăită seara prepeliţe, iar dimineaţa mana. Şi precum a zis dum­nezeiescul David : «Pîine din cer le-a dat lor, pîinea îngerilor au mîncat-o oamenii» (Ps. 77, 14). Şi i-a încredinţat pe ei prin experienţă şi prin fapte că Dumnezeu poate să dea pîine şi să pregătească masă în pustie, precum şi Domnul nostru Iisus Hristos făcînd aceleaşi mi­nuni, frîngînd cinci pîini a săturat în pustie pe mulţi, cînd ucenicii au strîns douăsprezece coşuri de fărămituri. Dar modurile sînt cu desăvîrşire de neiscodit. Deci trebuie să se cinstească prin credinţă cele mai presus de minte şi să se asculte Dumnezeu de către toţi. Căci ştim că toate le poţi şi nimic nu-Ţi este cu neputinţă.

   2. Dar în acestea am redat cuvîntul istoriei. Dar să căutăm să aflăm, prin cercetare, adevărul despre înţelesul ce ni se descoperă prin contemplarea duhovnicească a acestora sau să pătrundem de ce a fost de trebuinţă această ghicitură a legii. Vom cunoaşte şi prin acestea că vieţuirea după lege este neîndoielnic mai prejos de cea evanghelică şi nu e liberă de învinuirile iubirii de trup, că nu a scăpat de pofta pământească; dar că cea dumnezeiască şi evanghelică e du­hovnicească şi fără prihană şi are o frumuseţe neasemănată. Să o arătăm deci şi să o facem cunoscută pe fiecare, cercetînd cuvintele despre ele din Scriptura de Dumnezeu insuflată. «Căci s-a făcut, zice, seară şi s-au ridicat prepeliţe şi au acoperit tabăra. Şi s-a făcut dimi­neaţă după ce au încetat în jurul taberei. Şi iată pe faţa pustiei ceva mărunt ca un coriandru şi alb ca ghiaţa pe pămînt. Şi văzînd aceasta fiii lui Israel a zis unul către altul: Ce este aceasta ? Căci nu ştiau ce este. Şi a zis Moise către ei: Aceasta e pîinea pe care v-a dat-o vouă Domnul să o mîncaţi. Şi acesta este cuvîntul pe care l-a poruncit Domnul. Strîngeţi din el fiecare cîte o măsură pe cap, după numărul sufletelor voastre. Strîngeţi fiecare împreună cu cei ce locuiesc împreună cu voi. Şi au făcut aşa fiii lui Israel. Şi au adunat unul mai mult, altul mai puţin şi au măsurat cu aceeaşi măsură. Şi nu i-a prisosit nici celui ce a adunat mai mult şi nu i-a lipsit nici celui ce a adunat mai puţin, ci fiecare avea cît era de ajuns celor cu sine. Şi a zis Moise către ei: Nimenea să nu lase pentru a doua zi. Şi n-au ascultat de Moise, ci unii au lăsat din aceasta pe a doua zi şi a făcut viermi şi s-a împuţit. Şi s-a mîniat Moise pe ei» (Ieș. 16, 15—20). Şi după altele : «A zis Moise către ei: Acesta e cuvîntul pe care l-a spus Domnul: Cînd mîine e Sîmbătâ, ea este odihnă sfîntă Domnului. Oricîte veţi vrea să coaceţi azi, coaceţi , şi oricîte veţi avea să fier­beți, fierbeţi; şi tot ce prisoseşte, lăsaţi această rămăşiţă pe mîine. Şi au lăsat din aceasta pe a doua zi, precum le-a poruncit lor Moise şi nu s-a împuţit, nici nu s-au făcut viermi în aceea» (Ieș. 16, 23—24).

   Aşadar, a poruncit ca fiecare să-şi adune cît îi este lui de ajuns. Şi n-a oprit pe nimeni de la fapta de-a culege dacă voieşte şi pentru cei ce lipsesc şi să se înfrumuseţeze astfel prin legea iubirii. Dar îl opreşte cu totul să păstreze ceva pentru a doua zi şi a spus ca să o facă aceasta numai înaintea Sîmbetei, ca să nu se dispreţuiască nici legea odihnei. Nu se putea face ceva Sîmbăta. Căci nici Dumnezeu n-a făcut ceva şi de aceea îi silea să nu lucreze Sîmbăta. Dar unii au dispreţuit, zice, poruncile dumnezeieşti şi au păstrat puţine rămăşiţe înainte de Sîmbătă şi cum zice Sfînta Scriptură : «s-au împuţit şi au făcut viermi». Şi s-a mîniat Moise. Iar unii au ieşit şi Sîmbăta să adune şi s-a supărat Dumnezeu. Căci s-a scris : «Şi a fost în ziua a şaptea, au ieşit unii din popor şi n-au găsit. Şi a zis Domnul către Moise : Pînă cînd nu voiţi să ascultaţi poruncile Mele şi legea Mea. Domnul a dat ziua aceasta, Sîmbăta. Pentru aceasta v-a dat vouă Domnul în ziua a şasea pîini pentru două zile. Şedeţi fiecare în casele voastre, nici unul dintre voi să nu plece din locul lui în ziua a şaptea» (Ieș. 10, 28—29). Şi care poate fi pentru noi raţiunea cuvenită şi cea mai potrivită a celor spuse ? Şi pentru ce venea seara prepeliţa, iar in lumina dimineţii mana ? Socotesc că aceasta cere o stăruitoare cer­cetare. Dar înainte de altele, ce este prepeliţa şi ce este mana ?

   3. Că viaţa Iudeilor nu era liberă de pofte trupeşti, o poate vedea cineva uşor şi o poate dovedi limpede din faptul că cereau mîncărurile de carne din Egipt, ceea ce arată că aveau mintea biruită şi tiranizată de pornirile spre ele. Dar nu se văd cele ale noastre în acestea. Căci am fost sfinţiţi în Hristos şi sîntem dincolo de necurăţia trupească. O mărturiseşte aceasta dumnezeiescul Pavel, scriind : «Iar cei ai lui Iisus Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui» (Gal. 5, 21). Şi ce înseamnă: «Şi-au răstignit?» «S-au predat morţii», se înţelege în mod spiritual, nesuportînd să vieţuiască după trup, nici să voiască a cugeta cele vremelnice, ci mai degrabă «să omoare mădularele de pe pămînt : curvia, patima, pofta cea rea» (Col. 3, 5), «umblarea în cele pămînteşti, şi să dorească cu putere vieţuirea de sus». Căci şi-au adus aminte de Sfînta Scriptură care zice : «Umblaţi întru Duhul şi pofta trupului să nu o împliniţi» (Gal. 5, 16). E slabă deci mintea Iudeilor şi mult luptată de atacurile patimi­lor. De aceea ea este încă la cele trupeşti şi e răpusă de cele pămînteşti.

   Iar aceasta ni se dă de înţeles, precum am spus, prin prepeliţă. Căci Dumnezeu o oferă celor ce o poftesc, neatrăgîndu-i însă la pofte, dar nedîndu-le încă nici puterea să biruiască patimile. Pentru că celor din lege nu li se dă încă înălţimea vieţii şi sfinţenia în toate, ci aceasta s-a păstrat mai degrabă pentru cei în Duh. De aceea Dum­nezeu a şi făgăduit un Testament Nou prin prooroci, nu ca cel dintîi, pentru că acela nu are neprihănirea, ci altul duhovnicesc, care poate să desăvîrşească în conştiinţă pe cei ce cred. [22]


   Dar priveşte cum prepeliţele zboară către adunarea Iudeilor seara. Căci zice : «Şi s-a făcut seara şi s-au suit prepeliţele». Lucrul acesta ne arată indirect că iubitorul celor pămînteşti nu se afla în lumina înţelegătoare, ci ca într-o noapte şi într-un întuneric. Şi aceasta în­seamnă, fără îndoială, că mintea Iudeilor nu s-a eliberat de neştiinţă şi împietrire, sau de ceaţa spirituală. De aceea şi Hristos a grăit zicînd : «Eu sînt lumina lumii» (Ioan 8, 12). Cei ce nu cred încă (în El) se află in ceaţă şi ca în întuneric. Căci n-au ajuns la lumină[23]. De aceea a spus Hristos despre farisei şi despre norodul povăţuit de ei: «Lăsaţi-i pe ei; că sînt orbi, povățuitori ai orbilor» (Matei 15, 14). Aşadar, mintea Iudeilor e nelumniată. De aceea sînt bolnavi cu trupul şi atîrnă de cele pămînteşti.

   Să socotim deci că mana este umbră şi chip (tip) al învăţăturilor şi darurilor venite prin Hristos, care sînt de sus şi din cer şi nu au ceva pămîntesc în ele ; sînt străine de murdăria trupească şi cu ade­vărat nu sînt numai hrană a oamenilor, ci şi a îngerilor. Căci Fiul ne-a arătat nouă în Sine pe Tatăl şi prin El ni s-a încredinţat cuvîntul despre Sfînta şi cea de o fiinţă Treime şi am fost călăuziţi pe cărarea adevărată a virtuţii.

   Hrana duhurilor este cunoştinţa dreaptă şi nepătată ; iar dăruirea învăţăturilor prin Hristos ne vine ca o lumină a zilei. De aceea mana s-a coborît celor vechi, cînd se lumina de ziuă, se răspîndea lumină. Căci s-a luminat de ziuă, după cum s-a scris (II Cor. 4, 6) şi a răsărit luceafărul în inimile tuturor... şi s-a ridicat Soarele dreptăţii, adică Hristos, dătătorul manei spirituale (înţelegătoare)[24]. Că mana sensibilă a fost El în chip; iar că El este mana adevărată, ne va încredinţa zicînd către Iudei: «Părinţii voştri au mîncat mană în pustie şi au murit. Iar aci este pîinea care s-a coborit din cer. De va mînca cineva din pîinea aceasta va vieţui in veac. Şi pîinea pe care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu o voi da pentru viata lumii» (Ioan 6, 50). Căci Domnul nostru Iisus Hristos ne hrăneşte spre viaţa veşnică şi ne conduce spre dreapta credinţă, prin învăţăturile Sale şi prin binecuvîntarea tainică. Deci El este şi prin El cu adevărat mana dumnezeiască şi de viaţă făcătoare . Şi cel ce o mănîncă pe aceasta e mai tare decît coruperea (stricăciunea) şi scapă de moarte, şi nu cei ce o mănîncă pe cea supusă simţurilor. Căci chipul nu a fost mîntuitor, ci arată forma plastică a adevărului. Iar Dumnezeu trimiţind mana ca o ploaie de sus, a poruncit fiecăruia să culeagă cît îi era de trebuinţă, dar să culeagă, dacă unii ar voi, şi cu (pentru) cei ce locuiesc în acelaşi cort. «Fiecare, zice, să culegeţi şi cu cei ce locuiesc împreună cu voi în cort; şi să nu lăsaţi din ea pe a doua zi». Căci trebuie să ne umplem de învăţăturile dumnezeieşti şi evanghelice. Şi Hristos împărţindu-ne în măsură egală celor mici şi celor mari harul Său şi hrănindu-ne la fel pe toţi spre viaţă, voieşte ca cei mai tari să adune împreună cu alţii şi să asude pentru fraţi şi să le dăruiască ostenelile lor şi să-i facă copărtaşi de darurile de sus[25]. Aceasta socotesc că este ceea ce a spus Domnul către Sfinţii Săi Apostoli: «În dar ați luat, în dar să daţi» (Matei 10, 8). Cu cît mai multă mană şi-au adunat lor, cu atît s-au silit mai mult să o împartă celor ce locuiau în acelaşi cort, adică în Biserică. De aceea dumnezeieştii ucenici petreceau sfătuind, explicînd, povăţuind spre tot ce era vrednic de laudă şi dînd cu îmbelşugare tuturor spre împărtăşire harul cu care s-au îmbogăţit ei de la Hristos. Astfel fericitul Pavel scrie unora : «Doresc să vă văd ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc spre a vă sprijini pe voi» (Rom. 1, 11).

   Iar dacă s-ar putea înţelege şi altfel cuvîntul: «Fiecare să adunaţi împreună cu cei cu care locuiţi în acelaşi cort», aceasta s-o înţelegi : să nu culeagă toţi fără rînduială, amestecat, ci într-o unitate de neam. Adică să ne însuşim împreună cu cei de aceeaşi credinţă cuvintele dumnezeieşti şi să căutăm mana spirituală (înţelegătoare), nu cu cei ce cugetă altfel şi să megem în chip neînţelept cu cei de alte neamuri spirituale. Iar aceasta o face scoţînd din biserici pe cei de alte cre­dinţe şi gînduri şi contrari şi îmbogăţindu-ne cu hrana din cer împreună cu cei uniţi cu noi în credinţă.

   S-a mai spus să nu se lase ceva pe a doua zi. Prin aceasta legea dă de înţeles iarăşi că folosirea de chipuri după trecerea vremii în care au fost folositoare şi necesare, e supusă cu totul osîndei şi pe­depsei. «Căci se împuţea de viermi ceea ce se păstra». E clar că aceasta arată coruperea şi pedeapsa. Căci cei ce păstrează umbra după venirea adevărului vor fi supuşi stricăciunii (coruperii) şi pe­depsei. E ceea ce au pătimit cei cărora le scrie fericitul Pavel: «V-aţi despărţit de Hristos cei ce vă îndreptaţi din Lege, aţi căzut din har» (Gal. 5, 4). Şi iarăşi : «După ce aţi început în Duh, acum sfîrşiţi în trup. Aţi pătimit atîtea în zadar cu adevărat» (Gal. 3, 3—4). Aşadar, opreşte de a se păstra ceva pentru a doua zi, dacă înţelegi prin a doua zi timpul de după lege, în care s-a arătat prezenţa lui Hristos şi ne-a strălucit lumina lui Hristos.

   Dar păstrau pentru a doua zi fiii lui Israel avînd să păzească Sîmbăta, potrivit poruncii lui Dumnezeu. Ce înseamnă deci că ceea ce se culegea înaintea Sîmbetei nu se strica, nici nu se supăra pe aceştia Moise ? Ajunşi prin credinţă la odihna (sabatismul) înţeleasă în Hristos, adică la nelucrarea şi la încetarea păcatelor, nu respingem ca nefolositoare pedagogia legii ajunsă la capăt şi oarecum întipărită mai înainte în noi, care ne-a condus la Hristos. Căci «legea este pedagog» (Gal. 3, 2). Ci păstrînd-o mai degrabă pe ea împreună cu învăţăturile evanghelice nu vom fi lipsiţi de laudă şi Dumnezeu nu se supără pe cei ce fac aceasta. Iar Mîntuitorul învăţînd-o aceasta, ne spune : «Orice cărturar învăţat în cele ale Împărăţiei cerurilor este asemenea omului gospodar care scoate din vistieria lui noi şi vechi» (Matei 13, 52). Deci nu e de condamnat mana adunată în noi mai înainte prin lege, dacă e păstrată în odihna sau în sabatismul nostru spiritual. Deci cei ce ne odihnim (sabatizăm) în Hristos, menţinînd umbrele legii, să căutăm în ele adevărul. Dar e o faptă supusă osîndei şi judecăţii a aduna Sîmbăta; mai mult, Dumnezeu nu trimite în acea zi mana. Căci odihnindu-ne spiritual (sabatizînd) în Hristos, nu mai adunăm cele în chipuri. Pentru că nu mai suportăm tăierea îm­prejur, nici nu mai jertfim viţei şi miei, ci respingem mai degrabă grosimea chipurilor, odată ce avem adevărul, adică pe Hristos[26].

   4. Socotesc că e destul şi deplin clar cuvîntul de pînă aci pentru cele de faţă. Dat fiind că în cartea numită «Numeri» aflăm capitolul acesta cuprinzînd şi alte adaosuri ale acestei istorisiri, am socotit necesar să nu lăsăm necercetate cele trecute sub tăcere în «Ieşire». Aceasta va face mai apropiat cititorilor înţelesul lor. S-a scris deci: «Şi mulţimea amestecată s-a aprins de poftă. Şi fiii lui Israel, şezînd, plîngeau şi ziceau: Cine ne va hrăni pe noi cu carne ? Ne aducem aminte de peştii ce-i mîncam în Egipt în dar, de castraveţii, de pepenii, de prazul, de ceapa şi de usturoiul de acolo. Acum sufletul ne este uscat, nimic afară de mană nu văd ochii noştri» (Num. 11, 4—6). Apoi adaugă la acestea : «Şi i-a auzit Moise pe ei plîngînd între neamurile lor, fiecare la uşa lui. Şi s-a mîniat Domnul cu mare mînie şi era rău lucrul acesta înaintea lui Moise» (Num. 11, 10).

   Priveşte cît de schimbător este Israel şi cum nu e în stare să ferească pe alţii, ci suferă de slăbiciune şi nu se îngrijeşte decît de cele ale sale. Căci mulţimea amestecată s-a îmbolnăvit de cea mai nebunească şi urîtă poftă. Şi cei ce trebuiau să-i mustre şi să-i convingă să voiască să cugete mai degrabă cele cuvenite, se îmbolnă­vesc şi mai rău. Şi se tulbură nu puţin dumnezeiescul Moise şi spune deschis Dumnezeului tuturor că nu poate singur să-şi biruiască această tulburare grea şi de nesuportat. Iar ca dovadă a acestui chin de nebiruit, rosteşte cuvîntul: «De unde voi putea da acestui popor carne ca să mănînce?» (Num. 11, 13). Ajuns la atîta descurajare, încît îşi dorea moartea, zice : «Iar de-mi faci mie aceasta, mai bine omoară-mă, ca să nu mai văd acest necaz» (Num. 15). Dar Dumnezeu îl susţine şi porunceşte să aleagă ca ajutoare ale lui şi părtaşi la grija de popor din toată adunarea, şaptezeci de bărbaţi. «Căci a zis Domnul către Moise : adună-mi şaptezeci de bărbaţi dintre bătrînii lui Israel, care îi ştii tu ca bătrînii poporului şi cărturarii lor şi să-i aduni pe ei la cortul mărturiei şi să stea acolo cu tine. Şi voi lua din Duhul care este peste tine şi voi pune peste dînşii şi vor călăuzi împreună cu tine pornirea poporului. Şi nu-i vei călăuzi tu singur» (Num. 16—17).

   Făcîndu-se aceasta (căci a ales îndată pe cei mai destoinici decît alţii), îi umple pe ei îndată Dumnezeul tuturor de Sfintul Duh. Apoi după aceasta luînd seama la pofta celor ce plîngeau, le trimite lor prepeliţele. Iar aceia aflîndu-se grămadă în jurul taberei, văzîndu-le aşezate pe pămînt, le adună. Şi le-au mîncat ca pe nişte sălbăticiuni, astîmpărîndu-şi foamea cu îndestulare: căci adunînd şi prinzînd o mulţime nemăsurată de păsări şi prelungindu-se mîncarea de carne în zilele unei luni, i-a năpădit o boală grea şi cum zice proorocul: «Iadul şi-a lărgit sufletul lui şi a deschis gura lui, fără încetare» (Isaia 5, 15). «Şi fiind carnea încă în dinții lor, înainte de-a o sfîrşi, s-a mîniat Domnul pe popor şi a lovit poporul cu o plagă mare şi s-a chemat numele locului acela mormîntul poftei, pentru că au în­gropat acolo pe poporul poftitor» (Num. 11, 33—35).

   Nelipsindu-se ei de nici un bine, deşi se bucurau cu îmbelşugare de darul neîntinat al manei, doresc carnea şi prazul, vorbesc de pepeni şi de castraveţi, de ceapă şi usuturoi. De aceea mîncînd din ele, nu peste mult timp au murit. Căci le da Dumnezeu prepeliţele nu încuviinţîndu-le pofta, ci încredinţîndu-i mai degrabă prin fapte, că nimic nu-I este cu neputinţă. Iar după aceasta pe cei stăpîniţi de plăcerile urîte îi pedepseşte. Căci peste nenorociţii de Iudei au venit grele pătimiri din timpul venirii Mîntuitorului nostru. Acelea au fost umbre ale acestor pătimiri, şi întîmplarile de odinioară s-au arătat ca chipuri de mai înainte ale celor de pe urmă. Căci după ce s-a pogorît la noi de sus şi din cer Hristos, mana cea adevărată, care poate să ne hră­nească şi să ne tăgăduiască viaţa veşnică, preferind aceia în locul ei în chip neînţelept folosirea lumească şi apoasă a celor pămînteşti, s-au revoltat cu hotărîre nu numai împotriva Dumnezeului tuturor, ci şi împotriva dumnezeiescului Moise. Fiindcă s-a scris : «Şi s-a mîniat Domnul cu mînie mare pe poporul Lui şi era aceasta un rău înaintea lui Moise» (Num. 11, 10). Pentru că cugetul sfinţilor urmează totdeauna hotărîrilor lui Dumnezeu.

   Iar că norodul Iudeilor prefera totdeauna cele trecătoare şi tru­peşti, celor de sus, o poate afla cineva din parabola evanghelică. Căci cei ce-i chemau la cină, voiau să-i adune la nuntă ; dar ei au plecat, zice, unul la ţarina lui, altul la negustoria lui. Şi se scuzau, unul că mi-am luat femeie, altul că mi-am cumpărat ţarină şi nu pot veni (Matei 22, 1—5). Iar că însuşi Moise s-a plîns de neascultarea Iudeilor, ne-o adevereşte Domnul nostru Iisus Hristos, zicind: «Să nu socotiți că Eu vă voi învinui la Tatăl. Cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi v-ați pus nădejdea. Căci dacă ați fi crezut lui Moise, ați fi crezut în Mine. Pentru că despre Mine a scris acela» (Ioan 5, 45—46). Şi purtător de mare povară trebuie socotit Moise, care poate suporta atîta pe Israil. Dar Dumnezeu a sfinţit şi pe alţii, şaptezeci la număr, precum am spus înainte. Singură legea, al cărei tip trebuie socotit pe drept cuvînt Moise, nu putea să-i conducă. De aceea sînt rînduiţi («se hirotonesc») şi alţi şaptezeci, ca să împli­nească ceea ce-i lipsea aceluia şi care înfăţişează prin număr desăvîrşirea. Căci aceasta o dă de înţeles numărul şaptezeci. Şi cine sînt aceştia ? Cei ce după Moise au fost rînduiţi prin Hristos să conducă, a căror pîrgă şi părinţi sînt dumnezeieştii Apostoli.

   Şi se spune că Dumnezeu a luat din Duhul ce se afla peste Moise şi s-a pus în cei aleși, nu pentru alt motiv, ci ca să credem că prin Unul şi Acelaşi Duh sfinţeşte Dumnezeu pe sfinţii dinainte de noi şi pe noi [27]. Căci precum Unul este Tatăl şi Unul de asemenea şi Fiul, la fel Unul este şi Duhul Sfînt, cel Unul în prooroci şi în noi. Iar fiind Unul, nu trebuie înţeles că se împărţeşte în mulţi, ci este neîmpărţit şi în multa distribuire a darurilor (harismelor) şi se află Acelaşi desăvîrşit în toţi.


   Dar trebuie observat că Dumnezeul tuturor a poruncit ca cei aleși să fie în număr de şaptezeci. Însă nu se completează acest număr. Căci lipsesc doi: Modad şi Eldad (Num. îl, 26). Dar Dum­nezeu îi umple şi pe ei care au întîrziat, de Duhul. Căci prooroceau în tabără. Şi unii din jurul lui Moise îi pizmuieşte şi îi cer să-i oprească. Dar El văzînd de mai înainte taina lui Hristos, zice : «Cine să dea poporului prooroci ai Domnului, cînd dă Domnul Duhul Său peste ei ?» (Num. 10, 29) [28]. Înţelegem din acestea că legea a pescuit şi a adus lui Dumnezeu pe mulţi ca să pregătească pentru taina lui Hristos. Dar nu i-a putut aduce pe toţi. Însă Hristos i-a sfinţit pe cei ce au venit mai tîrziu. Căci au fost chemaţi şi din neamuri la cunoştinţa adevărului, nu prin Moise sau prin lege, ci mai mult prin puterea lui Dumnezeu şi Tatăl, descoperind celor ce nu-L cunoşteau chipul Său, adică pe Fiul. Iar pe cei chemaţi i-a făcut şi sfinţi, ungîndu-i cu Duhul. Şi-i pizmuiesc cei din lege pe cei îndreptaţi în Hristos şi prin credinţă şi sfinţiţi în Duhul.

   Dar Moise s-a bucurat cunoscînd de mai înainte taina. Deci no­rodul Iudeilor nu cugeta cele ale lui Moise, pizmuind prosteşte pe sfinţii în Hristos. Întorcînd deci cuvîntul la cele de la început, spunem ceea ce s-a arătat lămurit în primul capitol că poporul Iudeilor este încă trupesc. Dar e altul şi sfînt şi mai bun cu adevărat cel în cre­dinţă şi în Hristos şi că mana cea supusă simţurilor împlinea rolul de umbră şi chip al darurilor (harismelor) prin Hristos. Am învăţat pe lîngă acestea, că dacă păzim umbrele legii şi după timpul ce le era potrivit, îl supărăm pe Dumnezeu şi vom fi neplăcuţi şi sfinţilor. Căci s-a supărat Moise pe cei ce au păstrat mana. În al doilea capitol se poate vedea că dispreţuind Iudeii mana spirituală (înţelegătoare) şi respingînd cele de sus şi prin Hristos şi aplecîndu-se spre cele pămînteşti şi alipindu-se fără măsură spre plăcerile rău mirositoare, s-au pierdut cu adevărat. Căci trebuiau să socotească mai bune cele de la Dumnezeu şi să îmbrăţişeze prin credinţă pe Mîntuitorul şi Răs­cumpărătorul nostru al tuturor, adică pe Hristos, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfintul Duh în veci. Amin.

----------------------------------------------------------------------------------------------


[1] Sîngele lui Hristos e preţios pentru că e sîngele al cărui ipostas, sau a cărui Persoană S-a făcut Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dacă sîngele e viaţă, dar sîngele persoanei umane e viaţă trecătoare, sîngele Persoanei Fiului lui Dumnezeu e viată omenească netrecătoare. Căci firea omenească a dobîndit in Hristos veşni­cia, deci şi sîngele ei. Avem aici taina faptului că în trupul omenesc e prezenta şi activă persoana omului care nu e numai materială, ci şi spirituală. În Hristos ipostasul divin nu se desparte nici de sufletul, nici de trupul omenesc în timpul morţii. Cu atît mai mult e prezent ipostasul Lui în trupul şi sîngele Lui după înviere. Prin înviere e imprimată în ele starea nemuririi. Cu această stare vine şi rămlne Hristos în credincios prin împărtăşire şi chiar dacă trupul acestuia moare, Hristos Cel în­viat din sufletul lui, îşi va întinde starea de înviere împreunată sufletului şi într-o lucrare de înviere a trupului, sufletul avind în el rădăcinile spirituale ale trupului. Denominaţiunile neoprotestante neadmiţînd existenţa sufletului, nu admit nici această putere a nemuririi imprimată în om prin împărtăşirea de trupul şi sîngele lui Hristos.

[2] De la întemeirea lumii Tatăl a rînduit prin preştiintă despre căderea ei pe Fiul Său spre a Se face Miel de jertfă pentru oameni, deci şi spre Întruparea Lui ca om.
   S-a spus că Părinţii n-au văzut caracterul istoric al lumii. Dar acest caracter îl vedem afirmat de Sf. Chiril. Lumea nu are decît un caracter istoric superficial în concepţiile panteiste dinaintea lor. O lume temporală, fără început şi fără sfîrşit, nu are nici un scop, deci nici o istorie. În Vechiul Testament apare conştiinţa unui caracter istoric mai profund al ei odată cu conştiinţa caracterului ei creat şi cu aşteptarea viitorului Mesia, afirmată de prooroci, ca Cel ce va desărvişi creaţia prin unirea ei desâvîrşită cu Dumnezeu. Dar caracterul deplin istoric al lumii se pre­cizează în Noul Testament şi la Sf. Părinţi, pentru care Mesia a venit, iniţiind epoca desăvîrşirii aşteptate a lumii. Lumii i se dă scopul desăvîrşirii, împreună cu cel al scăpării de căderea care a venit din libertatea rău înţeleasă a creaţiei, de la înte­meierea ei, pierzîndu-se această desăvirşire ca unire cu Fiul lui Dumnezeu ce Se va întrupa ca om şi va învia, ducînd şi lumea la intimitatea filială cu Tatăl şi fră­ţească cu Fiul şi la învierea ei pentru viata de veci. Lumea e gîndită de la creaţie în strinsă legătură cu Hristos. Spre El are să tindă şi în El îşi va găsi desăvîrşirea. Epocile ei sint etaje ale pregătirii pentru Hristos. Odată cu apariţia lui Hristos, lu­mea a intrat în treapta ei cea mai înaltă, de la care nu mai poate coborî şi dincolo de care nu se mai poale ridica. Omului ii dă de la început o precizare a țintei lui şi la această țintă ajunge în Hristos, ca unire cu El. Dar şi Dumnezeu îl pune pe om de la început ca păzitor al luminii lumii.
 [3] Întunericul neştiintei şi al rătăcirii întinează inimile, căci le face să săvîrşească tot felul de rele. Dimpotrivă, lumina face inimile curate, ajutindu-le să să­vârşească cele cuvenite. Iar lumina in lume a adus-o Hristos. Mai bine zis, El însuşi e lumina. În El vedem adevărul şi prin aceasta ne curăţim.

[4] Jertfindu-se mielul în ziua a 14-a spre seară, cînd luna are lumina plină, dar si cînd începe să scadă, se arată prin chip că Hristos va muri pentru noi cînd slava falsă a diavolului stăpînea mai mult peste lume, ca să înceapă prin moartea Lui să meargă spre dispariţie. Mielul — animalul din Vechiul Testament nu putea prin sine să scape de moarte pe oameni, reprezentaţi de întîii născuţi. Dacă Dum­nezeu rînduise să scape de moartea trecătoare, dar nu de cea veşnică pe oameni prin acel miel, acesta nu putea avea decit sensul de simbol profetic al Mielului — om, sau Fiului lui Dumnezeu făcut om, ca supremă valoare şi ca unul ce era capabil de o supremă pornire spre jertfă pentru oameni şi prin aceasta în stare să scape pe oameni total de moarte, adică să le dăruiască viaţa veşnică. Numai suprema dragoste a acestui Miel, arătaă în jertfa Sa, sau în moartea conştientă şi benevolă pentru noi, ne putea scăpa de moarte. Faptul că e şi Dumnezeu, dar şi om, face posibilă atît capacitatea de suportare a morţii cu cea mai mare suferinţă, cît şi ca­pacitatea de-a o învinge. Ca dumnezeu poate de umanităţii Sale atît capacitatea de a o suporta cu totul benevol, cu o dragoste neîndoielnică, cît şi cu capacitatea de-a da acestei umanităţi puterea să o convingă. Moartea ne-a venit din lipsa, din scă­derea dragostei fată de Dumnezeu, izvorul dragostei, biruinţa ei ne vine din resta­bilirea umanităţii în această dragoste faţă de Tatăl şi de oameni de către Fiul lui Dumnezeu care a asumat-o. Această dragoste a luat asupra sa urmarea păcatului ca s-o învingă şi ea a alungat pe diavol care trăgea pe om din dragoste.

[5] Scăderea luminii lunare, sau a falsei slave a diavolului şi a lumii aces­teia, se produce prin apropierea luminii adevărate a soarelui, ea aceea să dispară de tot cînd răsare soarele Hristos, izvorul dragostei şi al păcii faţă de Tatăl şi între oameni.

[6] Veacul în care trăim e noapte, pentru că în cursul lui nu cunoaştem pe Dumnezeu şi deci nici viaţa lui Hristos in mod clar. Ele sînt acoperite de chipurile, sau de umbrele nedeplin transfigurate ale existentei noastre păminteşti. De aceea împărtăşirea noastră de Hristos, sub chipul plinii şi vinului nu este o împărtăşire descoperită de tot conţinutul vieţii Lui. Atunci vom cunoaşte toată puterea Lui de-a Se face străveziu prin acoperămintele materiale ale acestei lumi, prin luminozitatea bogăţiei Lui spirituale, făcind aceste bogăţii străvezii şi deci strălucitoare şi prin trupul nostru ceea ce este echivalent cu o deplină sfinţire a noastră. Sfinţii sînt lu­minaţi dinlăuntru, pentru că bunătatea de multe feluri din ei se revarsă ca o lumină prin fata lor, prin trupul lor. De aceea în pictura bizantină ei sînt zugrăviţi cu un nimb de lumină în jurul capului şi in veşminte luminoase. Aceasta arată puterea superioară a spiritului umplut de Dumnezeu asupra opacităţii materiei.

[7] O făceau în acele timpuri arienii şi o fac astăzi într-un mod mai nepreci­zat formaţiile neoprotestante, care nu spun niciodată : «Hristoase, Dumnezeule», sau : «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», ci simplu : «Iisuse bun», «Iisuse dulce». Deci nu zic nici: «Hristos Mîntuitorul», pentru că de fapt dacă nu e Dumnezeu, n-a înviat şi nu ne va invia nici pe noi. Tot ce spun despre Iisus e foarte apos. În cîntările lor nu se precizează nimic despre cele de mai sus, ci sînt expresii ale unui sentiment gol de orice conţinut. Crucea Lui nu e amintită, căci nu e un mijloc prin care a în­vins moartea. Fiind om, nu S-a născut din Fecioară. Acest «Iisus» nu ne dă nimic, decît cel mult o pildă de viaţă mai morală în viata aceasta. Iar dacă acest «Iisus» nu e Dumnezeu, nu există nici Sfînta Treime, ca Dumnezeul dragostei. Totuşi declară că au descoperit Evanghelia, deşi ea e plină de Treime şi de Hristos ca Fiul Unul-Născut al Tatălui. Lăsînd în umbră învierea, multe din ele nu cinstesc nici Duminica, ci Sîmbăta, ca sărbătoare a creatiunii, prin odihnă nevăzind o viaţă dincolo de timpul creaţiunii.

[8] Începutul a toată taina lui Hristos e Dumnezeu-Cuvîntul. Altfel Hristos n-ar fi o taină, ci un om ca toţi oamenii, care nu ne-ar ridica peste viaţă în lumea aceasta, ci ne-am topi in substanţa ei, după o viaţă fără sens. Numai taina lui Hristos dă sens existenţei.

[9] Amînarea Botezului îl lipsea pe om de harul prin care şi-ar fi putut dezvolta talantul care i s-a sădit fiecărui om în fire prin aducerea lui la existenţă. Primea la Botezul de la bătrîneţe doar iertarea păcatelor, nu şi putinţa de-a mai creşte duhovniceşte.

[10] Zdrobesc Învăţătura Treimii cei ce nu admit Treimea Persoanelor odată cu unitatea fiinţei (arienii, triteiştii, etc.) și zdrobesc Învăţătura despre Hristos cei ce împart Persoana cea unică în cele două firi, sau contopesc firile odată cu mărturi­sirea unei unice Persoane (nestorienii, monofiziţii). Toţi rup taina întregului complex, sau a complexităţii întregului. Zdrobesc întregul complex sau unitatea bogată. Zdrobesc osul, care în asprimea lui e izvor de viaţă. Se folosesc de un raţionalism simplist, care rupe unitatea in părţile ei, rămînînd şi fără unitate şi fără părţile autentice.

[11] Dumnezeu n-a creat pe oameni ca să-i distrugă, sau ca să suporte pieirea lor. S-ar dezminţi pe Sine însuşi. Mai ales că i-a creat după chipul Său. Ar dispreţui chipul Său, nimicindu-i sau tolerînd nimicirea lor. Creînd pe om după chipul Său, l-a creat pentru o veşnică relaţie iubitoare cu El. L-a creat pe om pentru nestricăciune. De aceea chiar cînd apare în om stricăciunea (coruperea), ea nu e lăsată să ducă pe om la moartea definitivă. Ci reface pe oamenii care voiesc întru nestricăciunea veşnică prin Fiul Său făcut om. Dar nici cei ce nu-L primesc nu sînt distruşi cu totul. Ei trăiesc totuşi veşnic în minciuna conştiinţei de ei înşişi şi de cele ce există.

[12] Sf. Chiril afirmă aici că zeii sînt născociri ale minţii omeneşti despărţite de Dumnezeu, întărind o afirmaţie de mai înainte că el sînt demoni, odată ce îi ţin pe adepţii lor în acea despărţire şi în ideea că sînt una cu forţele din natură. O natură neutră nu există ci dacă nu e văzută ca operă a lui Dumnezeu Creatorul transcendent ei, e luată în stăpînire de demoni. În «Vieţile Sfinţilor» se afirmă adeseori acelaşi lucru. De aceea Biserica sfinţeşte natura, alungind demonii din ea. Berdiaev afirmă (în «Esprit et Libertb») că, creştinismul înlăturînd ideea păgînă că natura e plină de zei, a făcut posibilă ştiinţa. Dar o ştiinţă care nu vede în natură prezentă lucrarea lui Dumnezeu, nu ajunge la rezultate totdeauna sigure, ba declanşează adeseori multe dezordini vătămătoare în ea.

[13] Recunoşteau chiar Apostolii veniţi la Hristos dintre evrei că nici ei, nici părinţii lor, n-au putut împlini în toate poruncile legii. Iar cei ce nu le împlinesc, erau pedepsiţi fără milă. Trebuinţa de iertare şi practica ei a fost afir­mată în toată necesitatea ei de Hristos. Şi cu aceasta şi adevărata înţelegere a omului, am zice cel mai accentuat umanism, în Vechiul Testament apare ici-colo necesitatea iertării ,dar numai de la Dumnezeu. În trebuinţa iertării de la om şi prin om, se manifestă conştiinţa valorii eterne a persoanei omeneşti. Dacă l-am putut nesocoti pe celălalt la un moment dat, îmi dau seama ulterior că a trece peste om e un lucru grav cu urmări veşnice. Simt că trebuie să restabilesc în ochii mei importanţa lui şi că de iertarea de la el depinde veşnica mea fericire. Cît de mic ar fi celălalt, nu pot să-l nesocotesc fără veşnice urmări grave pentru mine. În religiile şi filosofiile panteiste nu se acordă nici o importanţă iertării. Dacă nu durez şi nu durează în veci, n-are nici o urmare gravă nesocotirea reciprocă. Să-mi fie mie mai bine în lumea aceasta.
   Biserica creştină urmînd lui Hristos nu omoară pe nici un păcătos şi opreşte orice ură. Inchiziţia a fost o tristă şi scurtă abatere. Hristos iartă pe femeia păcătoasă pe care iudeii voiau să o omoare cu pietre. Şi spune adeseori: iartă-ţi-se păcatele. Dumnezeul Treimii este Dumnezeul milei şi al iubirii de oameni, pentru că este Dumnezeul iubirii între Persoanele Lui. Tatăl dă pe Fiul Său pentru a scăpa pe cei păcătoşi de moarte. Acesta ne cere în rugăciunea «Tatăl nostru» şi în alte păţi şi nouă să iertăm. De iertare e legată pocăinţa pentru răul făcut. E în aceasta o mare înţelegere pentru slăbiciunea şi mobilitatea omului, cum nu o au neoprotestanţii, care cred că nu mai pot greşi. Altfel sint aduşi oamenii la viaţa curată prin pocăinţă şi iertare decît prin condamnarea lor fără milă. În Vechiul Testament omul e lăsat sub puterea legii neincovoiate, fără ca Dumnezeu şi semenul să intervină să ridice pe om din păcatul in care a căzut, sau să se creadă in putinţa lui de în­dreptare. Hristos scapă pe om de sub tirania neîndurată a legilor pedepsitoare şi de sub legile naturii filosofiilor şi religiilor panteiste care omoară persoana umană definitiv. Căci El e Fiul lui Dumnezeu care a luat umanul în Sine şi a primit moartea din iubire pentru oameni, ca să-i scape de moartea definitivă. El e o Persoană din Dumnezeul iubitor şi milostiv al Tremii. El îi scapă pe oameni de păcat, induioşîndu-i prin moartea Sa pentru ei şi prin suferirea morţii în locul lor. Nu mai stă între Dumnezeu şi oameni, între om şi om o lege impersonală care pedepseşte automat pe cei ce o calcă. Ci în faţa omului stă Dumnezeu cu mila Lui, cu iubirea Lui cu care se jertfeşte El pentru om. În faţa omului stă un Dumnezeu care Iartă pe om, dacă se căieşte de păcatul lui. Se stabiIește o comu­nicare ca de la Persoana iubitoare la persoană între El şi om. De aceea Biserica apelează cu încredere neîncetat la mila Lui. «Doamne miluieşte», «Doamne ai milă de noi şi ne iartă» repetă Biserica şi membrii ei neîncetat. Se afirmă în aceasta atotputernicia iubitoare a lui Dumnezeu ca Persoană şi încrederea omului în atenţia veşnică a lui Dumnezeu faţă de el. Zeilor, ca forţe ale naturii li s-ar cere în zadar mila. Ea nu se cere nici Dumnezeului din Vechiul Testament care judecă pe om luînd seama numai de lege, ca Unul ce e supus într-un anumit fel şi El ei. Neoprotestanţii necunoscînd pe Hristos ca Dumnezeu, deci nici Treimea iubitoare, nu se încadrează şi ei în mentalitatea Vechiului Testament. Ei nu mai păcătuiesc, fiind ţinuţi în mod predestinat şi nu prin voia lor în nepăcătoşenie. De aceea nici nu mai au nevoie de Iertarea lui Dumnezeu, pe care ne-a învăţat Hristos să o cerem.

*** «Litera omoară», pentru că litera apelează la împlinirea exterioară a ceea ce cere. Hristos ne dă pe Duhul Său Cel Sfînt, sau vine El însuşi în noi prin Duhul Său Cel Sfînt, întărindu-ne în pornirea spre bine. Prin Duhul lui Hristos trăim comuniunea cu Hristos.

[14] Nimeni nu se îndreptează, sau nu se face drept in faţa lui Dumnezeu prin lege, pentru că nimeni nu poate împlini întru totul cerinţele ei. Sau chiar dacă le împlineşte, prin împlinirea lor nu se obţine îndreptarea lăuntrică, ci un conformism exterior. Legea nu cere mai mult de la o omenire necrescută spiritual. De aceea ea cerea împlinirea unor chipuri exterioare ale faptelor spirituale pe care le va cere Evanghelia : tăierea împrejur a unei părticele de prisos a trupului, ca chip al tăierii împrejur a unei griji spirituale prisositoare de trup; jertfirea unui animal, ca chip al trăirii întregii vieţi în duh de jertfă și anumite curăţiri exterioare ale trupului ca chip al curăţirii de gînduri, de simţiri, etc. Spune tot Sf. Chiril în coment. la Ps. 4, 6 (Explanatio in Psalmos , P.G. 6 a, 757): «Spunînd: Jertfiţi jertfa dreptăţii, nu primeşte pe cea din umbrele legii, ci mai vîrtos pe cea în Hristos şi evanghelică. Pentru că legea veche a învăţat să se aducă jertfele de sînge, dar nu se putea desăvîrşi prin ele omul în conştiinţă».

[15] Dacă legea e înţeleasă duhovniceşte, străbătîndu-se prin tipurile ei la înţelesurile ei referitoare la suflet, nu la trup, ea face străvezii faptele mîntuitoare ale lui Hristos. Ea e văzută atunci ca ducînd spre Hristos, în care se sfîrşeşte trebuinţa de împlinire a tipurilor, dar se descoperă culmea spirituală spre care ele cheamă pe om. Această culme e sfîrşitul legii atît în sensul de încetare a tipurilor, cît şi în sensul de ridicare la culmea spirituală a tipurilor.

[16] Crucea lui Hristos desfiinţează pedeapsa ce se dădea oamenilor pentru neîmplinirea ei. Ea îndulceşte amărăciunea cerinţelor unei vieţi conforme voii lui Dumnezeu, căci omul le poate împlini cu uşurinţă şi cu bucurie, avînd în sine puterea lui Hristos, sau comuniunea cu El, iar neîmplinirile ei — care nu pot fi totdeauna evitate — nu aduc pedeapsă, ci sînt iertate de Dumnezeu cel milostiv şi îndelung răbdător. Amărăciunea crucii a înlăturat amărăciunea legii, pentru că puterea dumnezeiască a lui Hristos a învins amărăciunea crucii, care era una cu amărăciunea legii. Crucea lui Hristos ne-a dat putere să suportăm greutăţile cu uşurinţă, ba chiar să le simţim ca dulci.

[17] Dreptăţile (îndreptăţirile) lui Hristos ca om au devenit dreptăţile noastre. Făcîndu-şi dreaptă umanitatea, Hristos ne-a transmis dreptatea (bunătatea, jertfelnicia, iubirea) şi nouă.

[18] Zeii religiilor panteiste, ca personificări fanteziste ale forţelor naturii, nu pot face lucruri mai presus de cele supuse legilor naturii. Dumnezeul cel mai presus de natură, Creatorul şi Stăpînul ei, se arată şi El prin toate, săvîrşind oriunde voieşte fapte mai presus de ea.

[19] Esenţa impersonală se manifestă şi ea în fenomene mari de neocolit; dar acestea nu depind de o voie conştientă a ei. E supusă ea însăşi unor legi, a căror origine este inexplicabilă. Dumnezeu cel personal e prin voia Sa mai presus de fenomenele supuse legilor repetiţiei. În aceasta se arată atotputernicia Lui cea adevărată. El e şi Stăpînul legilor, pentru că El le-a instituit cu voia Lui.

[20] Numai ca Persoană Dumnezeu poate ierta. Din esenţa supusă legilor, totul decurge fără voia ei. Iertarea ţine şi de atotputernicie.

[21] Să cerem de la Dumnezeu, dar să nu cîrtim Împotriva Lui. În cerere I ne adresăm ca unul Părinte, în cîrtire Îl cugetăm ca pe un duşman, sau ne­putincios : Îl dispreţuim. Să depărtăm răutatea, sau duşmănia din cerere. Aceasta s-ar cuveni să o facem şi în raporturile dintre noi.

[22] Legea cerea lucruri exterioare. Evanghelia cere curăţia conştiinţei. În ea lucrează Duhul Sfînt, nu puterea omului.

[23] Cuvîntul sau Logosul Iui Dumnezeu, prin Care S-au făcut, a pus pecetea raţionalităţii pe toate. Dacă nu este un Fiu personal veşnic al Tatălui, prin Care S-a creat lumea şi ține în oameni conştiinţa că sînt în atenţia unui Tată, totul e fără sens şi fără rost.

[24] Hristos ne-a arătat prin faptele, prin învăţătura, prin învierea Sa în Sine pe Tatăl, deci că e Fiul Tatălui. Ne-a făcut cunoscută prin aceasta Sfînta Treime. Cine nu crede că Hristos e Dumnezeu (ca neoprotestantii), nu crede Sfînta Treime. Nu cred într-un Dumnezeu al iubirii, deci cu adevărat personal. Aceştia rămîn închişi în lume şi prin moarte se topesc în esenţa oarbă a lumii. Totul e lipsit de sens şi existenţa nu mai e străbătută de iubirea veşnică a lui Dumnezeu mai pre­sus de lume, care voieşte să ne aibă şi pe noi in veci în fata Lui iubitoare. Virtutea nu mai are în acest caz niciun rost, căci nu mai e iubirea ca miez şi putere a ei.

[25] Cu cît comunici mai mult darurile tale duhovnicești — cele cunoscute şi practicate de tine — cu atît ți le însuşeşti mai mult. Cu cît explici ceva mai mult altora, cu atît pricepi tu însuţi mai mult aceea. Cu cît înveţi pe cineva mai mult, prin pildă, să practice o virtute, cu atît o imprimi mai mult în tine. Nu te poţi îmbogăţi spiritual singur. Ci îndată ce-ai cîştigat ceva, trebuie să comunici aceasta. Aceasta realizează comuniunea şi impune ideile cele bune pe plan mai larg, spre propia bucurie a celui ce le-a primit prima dată.

[26] Toată creaţia e formată din chipuri (tipuri) ale lui Hristos, sau e chipul Lui. Iar El e Adevărul, sau existenta de Sine şi ca atare veşnică. Dar creaţia ca chip a lui Dumnezeu poate fi mai departe de El, sau mai aproape. In Hristos crea­tul e cel mai apropiat de Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut în Hristos ipostasul naturii umane, postamentul ferm şi netrecător al ei, dîndu-i şi ei fermitatea veşnică şi suprema transparentă pentru Dumnezeu. In Hristos se vede Adevărul. El e Adevărul chiar ca om. pentru că a dat umanităţii o fermitate veşnică, pentru că a legat-o de El indisolubil şi într-o maximă intimitate.
   S-ar putea spune că istoria spiritualităţii umane constă dintr-o continuă subtiere a creaţiei ca chip al lui Dumnezeu, devenind tot mai străvezie pentru El.

[27] Dumnezeu însuşi ia din Duhul care este de la El In Moise şi dă altora, ca să se arate pe de o parte că Dumnezeu face această înzestrare a altora cu Duhul Său, dar acest Duh nu e altul decît cel în Moise, menţinindu-se prin această unitate în cugetare şi în lucrarea de conducere a poporului. Aceasta se face şi în Bi­serică. Hristos suflă Duhul Său peste Apostoli (Ioan 20, 22; Fapte 2, 3), iar ei tran­smit acest Duh altora. Aceasta nu înseamnă că nu e lucrător însuşi Hristos în această transmitere şi Duhul nu vine şi de la El, odată ce Duhul e nedespărţit de El. Dar Duhul acesta e totodată cel aflat în Apostoli sau în Episcopii hirotonlsitori şi o transmit prin ei, pentru a se arăta unitatea Duhului din ei în credinţă şi con­ducerea unitară.

[28] Nu numai prin lege s-a dat Duhul unor oameni care an chemat la Hristos. A ales Dumnezeu şi dintre neamuri care să cheme la Hristos.