vineri, 22 mai 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Levitic / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 18





GLAFIRE LA LEVITIC

CARTEA ÎNTÎIA A GLAFIRELOR LA LEVITIC 



Patima lui Hristos este mîntuitoare 



   1. «Dumnezeul tuturor n-a făcut moartea, nici nu se bucură de pierderea celor vii, ci le-a făcut ca să fie, şi facerile lumii sînt mîntuitoare[1]. Şi nu e împărăţie a iadului pe pămînt», după cum s-a scris (Înţ. Sol. 1, 13—14). «Moartea a intrat în lume prin pizma diavolului» (Înţ. Solomon 2, 24) [2].

   Cuvîntul cuprinde în sine adevărul. Căci n-a supus Creatorul făptura Sa atît de strălucită şi de minunată forţelor ce o pot corupe cu uşurinţă, ci moartea s-a introdus din mînie, pentru că protopărintele Adam nesocotind porunca dumnezeiască, s-a aplecat spre neascultare. Dar au încetat la sfîrşit şi s-au desfiinţat în Hristos prin ascultare vinile prin ascultarea unui singur om. Căci am fost în­dreptaţi (şi îndreptăţiţi) în El. Aceasta o va mărturisi dumnezeiescul Pavel : «Că precum prin neascultarea unui om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, aşa prin ascultarea unui singur om, s-au făcut drepţi cei mulţi» (Rom. 5, 18). În acela am fost osîndiţi la moarte ; dar am fost miluiţi şi ne-am înnoit spre viaţă prin Hristos. Căci «s-a făcut ascultător Tatălui pînă la moarte» (Filip. 2, 8); şi şi-a pus viata pentru noi (Ioan 5, 15). «Şi cu rana Lui noi ne-am vindecat», după cum s-a scris (Isaia 53, 5). S-ar putea spune că îmbolnăvindu-ne în Adam de păcatul alipirii la lume, ne-am făcut în Hristos jertfă duhovnicească şi binemirositoare lui Dumnezeu şi Tatăl, bună şi primită, mult mai bună decît cea după lege. Hristos este deci pîrga noastră şi El ne-a înnoit calea. Aşa zice David în Cartea Psalmilor către Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri: «Jertfă şi prinos n-ai voit. Ci trup Mi-ai alcătuit. Arderi de tot şi pentru păcat n-ai binevoit. Atunci am spus: Iată vin, Dumnezeule, să fac voia Ta» (Ps. 39, 10). Aceasta se poate vedea şi din cele scrise în Levitic, care sînt aşa : «Iar de veţi aduce jertfă Domnului din pîrga roadelor, să fie pîrgă Domnului grăunţe nouă, coapte...; şi să aduci jertfa pîrgii roadelor. Şi vei turna peste jertfă untdelmn şi vei pune pe ea tămîie. Căci jertfă este. Şi va aduce preotul spre pomenire din grăunţe împreună cu untdelemn şi toată tămîia ei jertfă este Domnului» (Lev. 2, 14—15).


   2. Deci înţelesul scrisului este foarte lămurit şi nu are, precum socotesc, nevoie de osteneală pentru a-l înţelege în subţirimea lui. Deci voi spune aceasta : Grăunţele măcinate sînt făina. Iar în aceste chipuri se dă de înţeles taina lui Hristos. Căci El este jertfa pentru noi, pîrga roadei duhovniceşti, adică pîrga umanităţii, întîiul născut din morţi, întîiul în nestricăciune, pîrga celor adormiţi. Ca un «grăunte de grîu» căzut pe pămînt şi murind, a răsărit înmulţit ca un spic.


   Aceasta ne-a spus-o El însuşi, zicînd : «Dacă grăuntele de grîu câzînd în pămînt, nu va muri, râmîne singur , iar de va muri, multă roadă va aduce» (Ioan 12, 24).

   Dar n-a murit pentru Sine, ci noua. Aceasta ne-o arată foarte frumos litera legii: «Dacă va voi cineva, zice, să aducă drept dar Dom­nului jertfă din pîrga roadelor, să fie grăunţe noi, coapte şi măcinate Domnului». Observă deci cum ne îndeamnă Moise sau litera legii să aducem rod din cele noi. Căci, precum am zis, El e pirga firii înnoite spre înnoirea vieţii ; şi întru El toate noi s-au făcut (II Cor. 5, 17). Dar nu numai din grîu se aduc cele spre jertfă, ci şi din legume sfârîmate. Căci precum a poruncit să se aducă ardere de tot grîul făcut făină şi nu însăşi grăunţele întregi, aşa a poruncit să se facă şi legumele fărîmiţate, adică înmuiate, ca să fie potrivite jertfei şi bune de mîncare. Căci obişnuim să nu mîncăm grăunţele întregi şi nefărîmiţate. De aceea şi «Hristos e pîrgă şi jertfă plăcută lui Dumnezeu» (Filip. 4, 18), atotbinemirositoare şi foarte bună de mîncat şi nouă înşine. «Căci El este plinea care s-a pogorît din cer şi a dat viaţă lumii» (Ioan 6, 50) şi ni s-a dat nouă de mîncare ca o făină sau grîu măcinat.

   Iar peste jertfă a spus că trebuie să se toarne untdelemn şi a poruncit să se pună şi tămîie. Untdelemnul închipuieşte simbolic gră­simea şi veselia, iar tămiia închipuieşte sfinţenia şi buna mireasmă. Aceasta arată că Hristos S-a făcut, precum am spus, jertfă pentru noi şi pîrga rodurilor duhovniceşti ale ţarinelor.

   Iar că moartea nu I-a fost Lui spre plîngere şi jale, ci mai degrabă spre desfiinţarea lacrimilor şi vaietelor şi spre nădejdea plină de bucurie, cum s-ar putea îndoi cineva ? Căci nu L-au putut închide porţile iadului, nici n-a rămas între morţi, ci deşi moartea a putut să-L soarbă, după glasul proorocului (Osea 13, 14). Dumnezeu a şters toată lacrima de la toată faţa (Apoc. 7, 17) ; a şters osînda poporului din tot pămîntul. Cum şi în ce mod ? A înviat Hristos, călcînd moartea, ca şi pe noi să ne elibereze de stricăciune (Rom. 8, 21) şi ştergînd [3]lacrima din pricina acesteia, să ne convingă să strigăm cu bucurie : «Întorsa-i plînsul meu in bucurie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie» (Ps. 29, 12).


   Dar dacă vrea cineva, o poate înţelege aceasta şi altfel. Anume că în Hristos am fost miruiţi. Aceasta socotesc că înseamnă : «Uns-ai cu untdelemn capul meu» (Ps. 22, 5).


   Iar faptul că moartea lui Hristos nu e pentru niscai pricini bine-cuvintate, sau pentru păcate, ci jertfă foarte importantă şi cu desăvîrşire neprihănită pentru noi (căci s-a adus ca să desfiinţeze păcatul şi moartea din păcat şi pentru el[4]), o poţi înţelege prin tămîie. Proto-părintele Adam şi-a adus prin neascultările de la început blestemul atotpreacuvenit. Căci după ce s-a îmbolnăvit de prea urîtul păcat, a şi fost cu dreptate osîndit. Dar Mîntuitorul şi Domnul tuturor nefiind osîndit pentru nimic necuvenit (căci n-a făcut păcat), s-a făcut jertfă bună şi binemirositoare pentru noi şi ca o pîrgă a noilor roade de tot felul, adică a grîului şi a legumelor. Căci a murit pentru toţi, mici şi mari, neamuri şi Iudei. Căci ne-am făcut prin El şi în El spre amintire lui Dumnezeu şi Tatăl. De aceea spune litera legii: «Şi va aduce preotul spre pomenire din grăunţe împreună cu untde­lemn şi toată tămîia jertfă Domnului» (Lev. 2, 16).

   Căci după ce l-am supărat prin multele păcate, am ieşit de la ochii Tatălui. Dar după ce Hristos s-a făcut jertfă pentru noi, şi-a adus aminte de noi şi ne-a binecuvîntat: «A binecuvîntat pe cei ce se tem de El, pe cei mici cu cei mari» (Ps. 113, 21). De aceea am şi fost învăţaţi să cîntăm şi să zicem: «Binecuvîntaţi sîntem noi de Domnul Cel ce a făcut cerul şi pămintul» (Ps.113, 23). Dar şi în alt mod ne explică legea jertfa lui Hristos, zicînd : «Iar de va fi darul lui jertfă către Domnul, de-l va aduce din vite, fie parte bărbătească, fie femeiască, să-l aducă curat înaintea Domnului. Şi să-şi pună mîinile peste capul, darului şi să-l junghie înaintea uşilor cortului mărturiei. Iar fiii lui Aaron, preoţii, vor turna sînge peste jertfelnic, împrejurul arderilor de tot. Şi să aducă din jertfa mîntuirii dar Domnului grăsi­mea care acopere pîntecele şi toată grăsimea de pe pîntece şi amîndoi rărunchii şi grăsimea de pe ei, cea de pe coapse şi pieliţa de pe ficat o va scoate cu rărunchii. Şi le vor aduce pe ele fiii lui Aaron, preoţii, pe jertfelnic, spre ardere de tot, peste lemnele de pe focul de pe jertfelnic, dar spre miros de bună mireasmă Domnului» (Lev. 3, 1—5).

   Dar nu numai din vite, ci de va voi cineva, va aduce spre ardere de tot ca jertfă de mîntuire şi din oi sau din capre, lucrînd în acelaşi fel. În toate să fie săvirşirea jertfei în acelaşi mod. Şi fie că e animalul de jertfă parte bărbătească, fie parte femeiască, el trebuia să fie cu desăvîrşire curat de orice pată. Înţelesul jertfei se referea la Emanuil. El este viţelul gras, jertfa fără prihană, Cel ce ridică păcatele lumii şi se junghie în chipul ţapului pentru noi. Căci după lege se junghia un ţap pentru păcat. Dar priveşte iarăşi cu înţelegere subţire modul jertfei. Litera legii nu face deosebire între partea bărbătească şi femeiască. Prin aceasta se înţelege că în ambele este Hristos. În partea bărbătească, pentru că e conducător şi povăţuitor, căci în amîndouă privinţele bărbatul are un rol mai însemnat ; în partea femeiască pentru că s-a aşezat sub lege, deşi e conducător [5] ,căci femeia e supusă şi a doua după bărbat, odată ce este cu adevărat mai mică şi de măsuri mai reduse. Dar ceea ce se jertfeşte este neprihănit. Şi aşa este Hristos. De aceea a spus : «Vine stăpînitorul lumii acesteia şi nu va afla în Mine nimic» (Ioan 14, 30). Iar pentru Iudei şi-a făcut din lipsa oricărui păcat în El o dovadă a firii Lui dumnezeieşti. «Cine dintre voi mă va vădi avînd vreun păcat ? Iar de spun adevărul, pentru ce nu credeţi în Mine?» (Ioan 8, 16). Deci e jertfă sfîntă pentru că e fără de prihană.

   Victima legii se junghia înaintea Domnului la uşa cortului, după ce-şi punea peste ea mîinile cel ce o aducea. Apoi vărsîndu-se sîngele la baza jertfelnicului, s-a spus că măruntaiele trebuie să se predea arderii de tot. Aceasta înseamnă că moartea Fiului s-a săvîrşit în ochii lui Dumnezeu şi Tatăl, punîndu-şi sufletul pentru viaţa lumii. Căci dacă are dreptate cel ce zice : «Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui» (Ps. 115, 15), cum n-ar învrednici Dumnezeu şi Tatăl cu privirea Sa moartea Fiului Său? O cinsteşte numaidecît şi o învredniceşte de privire. Dar se întoarce de la ceea ce e spurcat şi neplăcut. Deci faptul că nu e lipsită de slavă moartea Lui, se arată şi în aceea că are pe Tatăl ca văzător nemijlocît al ei. De aceea se junghia la uşa cortului. Căci Emanuil a murit lărgindu-ne intrarea în Sfintele Sfintelor şi deschizînd uşa Bisericii de sus şi din ceruri celor ce cred. Aşadar, în moartea lui Hristos cîştigăm şi puterea de-a pătrunde în sfîntul cort pe care l-a întemeiat Domnul şi nu omul, în Ierusalimul de sus, maica sfinţilor şi hrănitoarea îngerilor.

   Iar că moartea lui Hristos va fi sfîntă şi sfinţită, ne-o arată şi porunca de-a turna sîngele la temelia jertfelnicului. Prin aceasta se dă de înţeles şi altfel că Hristos şi-a pus sufletul Său pentru Biserică. Căci jertfelnicul e chipul Bisericii, iar sîngele, al sufletului.

   Iar predarea sau sfinţirea măruntaielor, adică a grăsimii, a ficatu­lui şi a rărunchilor arată iarăşi că toate ale lui Hristos sînt sfinte, sfinţite şi binemirositoare. Înţelepţii în acestea spun că în ficat se mişcă poftele sau dorinţele spre orice. Iar rărunchiul este o părticică a trupului, ce are o lucrare care discerne, fiindcă deosebeşte ceea ce-i de prisos de ceea ce este de folos. Aceasta o face şi mintea în noi înşine. Căci respinge, dacă e înţeleaptă, ceea ce obişnuieşte să nedreptăţească şi admite cu multă bucurie ceea ce aduce folos. Aceasta o cîntă şi fericitul David ca din partea lui Hristos : «Înaintea Ta este toată pofta Mea» (Ps. 37, 10). Şi iarăşi : «Că Tu ai cîştigat rărunchii mei, Doamne» (Ps. 118, 13).

   Iar că Emanuil e plin şi de virtutea plăcută lui Dumnezeu, ne-o arată iarăşi grăsimea. Căci precum grăsimea se produce în animalele cele mai bine hrănite, în acelaşi fel, socotesc, că virtutea are în minte hrana cerească. Aşadar, Hristos e sfînt şi fără prihană şi plin de virtute, sfinţit şi binemirositor, jertfă de tot spirituală, şi era adus înainte in chipul a orice, adică a viţelului, al berbecului şi al caprei. Căci s-a făcut jertfă mîntuitoare pentru noi şi se dă pe Sine Unul pentru toţi, schimb egal pentru toţi. Prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.



Împărtăşindu-ne de binecuvîntarea tainică
vom fi numaidecît sfinţi şi sfinţiţi



   Dumnezeieştii ucenici s-au făcut vistiernici ai tainelor Mîntuitorului nostru, dar nerăpind pentru ei această cinste, nici făcîndu-se prin ei înşişi chemaţi la aceasta, ci fiind orînduiţi mai degrabă spre apostolat şi poruncindu-li-se să împlinească sfînta slujire a predicii mîntuitoare [6], adică a Evangheliei lui Hristos, tuturor celor de sub cer. Căci, i-a făcut pe ei străluciţi învăţători ai tainelor, zicînd : «Mergînd, învăţaţi toate neamurile» (Matei 28, 19). Deci supunîndu-se, şi încă cu multă rîvnă, poruncilor Domnului, răspîndesc învăţătura acestor taine în lumea întreagă, avînd ca povăţuitor pe Tatăl şi Dumnezeu din cer şi făcînd pe alţii părtaşi ai harului. Căci îşi amin­teau, precum se cuvine, în această privinţă ceea ce le-a poruncit Hristos, spunîndu-le lămurit: «În dar aţi luat, în dar să daţi» (Matei 10, 8). Deci scrie dumnezeiescul Pavel, lămurind adîncimea tainei iconomiei cu trupul şi zicînd : «Pentru că ceea ce era cu neputinţă legii — fiind slabă prin trup — a săvîrşit Dumnezeu trimiţînd pe Fiul Său în asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osîndit păcatul în trup, pentru ca dreptatea legii să se împlinească în noi, care nu umblă după trup, ci după duh. Căci Hristos S-a făcut pentru noi păcat», precum s-a scris (Rom. 8, 3 ş.u. ; II Cor. 5, 21). Dar nu vinovat de păcat [7]. Căci nu ne-am obişnuit să aiurim astfel, pentru că nu ştia peste tot de păcat, fiind Dumnezeu după fire şi născîndu-Se din Dumnezeu Tatăl. Dar fiindcă S-a făcut jertfă pentru păcat — «căci Paştile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi» (I Cor. 5, 7) — de aceea spunem că S-a făcut şi păcat. Căci s-a jertfit, precum am spus, ca prin sîngele Său să cîştige lumea de sub cer. «Căci cu preţ ați fost cumpăraţi», după Scripturi (I Cor. 6, 20) şi nu mai sîntem ai noştri ci ai Celui ce pentru noi păcat S-a făcut, ca să ne elibereze de vechile păcate şi să ne arate sfinţi prin împărtăşire de sfîntul lui Trup, deci şi ai Sîngelui» [8].

   Aceasta ne-a spus-o de mai înainte şi dumnezeiasca lege. Căci s-a scris în Levitic : «Şi a grăit Domnul către Moise, zicînd.: Grăieşte lui Aaron şi fiilor lui zicînd: Aceasta e legea pentru păcat: în locul unde se junghie arderile de tot, vor junghia şi cele pentru păcat înaintea Domnului. Căci e sfîntă a sfinţilor. Preotul care o aduce va mînca, în loc sfînt se va mînca, în curtea cortului mărturiei. Tot cel ce se va atinge de carnea ci, se va sfinţi. Şi ori a cui hrană se va stropi din sîngele ei, cel ce se va stropi pe ea, se va spăla în loc sfînt. Şi vasul de lut în care s-a fiert, se va sfărîma. Iar de se va fierbe în vas de aramă, se va freca şi se va spăla în apă. Tot bărbatul dintre preoţi le va mînca acestea. Căci sînt sfinte ale sfinţilor Domnu­lui» (Lev. 6, 25—29).

   Înţelegi deci cum porunceşte să se jertfească păcatul, adică pentru păcat. Acest ţap era chip al lui Hristos, care pentru noi S-a făcut, precum am spus, păcat ? «Căci între cei fără de lege s-a socotit» (Isaia 53, 12) şi S-a răstignit împreună cu tîlharii şi S-a făcut şi blestem. Fiindcă s-a scris : «Blestemat este tot cel spînzurat pe lemn»(Deut. 27, 26 ; Gal. 3, 13). Dar deşi s-a pogorît pe Sine în acestea pentru noi din iconomie, totuşi era şi este Sfînt nu prin împărtăşire de la altul ca noi, ci El însuşi prin fire ca Dumnezeum. Căci credem că prin El însuşi se sfinţeşte creaţiunea, chiar dacă te gîndeşti la îngeri, şi încă la cei mai de frunte în slavă, sau la cei mai de deasupra şi mai de sus, adică la Tronuri şi începătorii, sau chiar dacă îi numeşti pe Serafimi. Nu se sfinţesc nici ei altfel decît de la Tatăl prin Fiul în Duhul. Deci chiar dacă s-a făcut păcat, a rămas ceea ce era, adică Sfînt după fire ca Dumnezeu şi «nu dă Duhul cu măsură», după cuvîntul lui Ioan Botezătorul (Ioan 3, 31).

   Iar că şi moartea trupului Lui, întîmplată spre desfiinţarea păcatu­lui, a fost sfîntă şi fără prihană şi bineprimită de Dumnezeu şi Tatăl ca o tămîie, ne-a amintit-o legea, zicÎnd : «În locul unde vor junghia cele aduse ca ardere de tot, vor junghia şi ceea ce se aduce pentru păcat înaintea Domnului» (Lev. 6, 25). Ardere de tot este Hristos, predîndu-Se lui Dumnezeu întreg din întreg şi nu în parte, spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl. Pentru aceea e şi Sfîntul Sfinţilor. Căci ne-am sfinţit în El (I Cor. 1, 2) şi El este toată îndrep­tarea (îndreptăţirea) noastră, mai bine zis şi sfinţenia duhurilor de sus, precum am spus adineauri. Pe lîngă aceasta mai spune : «Preotul care o aduce, o va mînca pe ea» (Lev. 6, 26).

   Observă acum că în toate cele ce sînt de făcut, Biserica se con­duce de rînduielile sfinte şi dumnezeieşti. Toate cele din jertfă sînt ale celui ce le aduce. Ceea ce spun, o ştie tot cel ce se hrăneşte din legile Bisericii.

   Iar că locul cel mai cuvenit pentru sfintele lucrări este Biserica lui Dumnezeu şi că în ea se săvîrşeşte în mod necesar taina lui Hristos [9], o poate vedea clar cel ce ia aminte la cele ce le-am spus : «În loc sfînt se va mînca, în curtea cortului mărturiei» (Ibid.). Dar în acel timp era un singur cort în pustie şi după aceea un singur templu, pe care l-a clădit Solomon în Ierusalim. Şi erau supuşi morţii cei ce jertfeau în afara cortului. Căci a zis Sfînta Scriptură: «Oricare om dintre fiii lui Israel, care va junghia viţel sau oaie sau capră din tabără, sau afară de tabără şi nu le va aduce la uşa cortului mărtu­riei, ca să aducă darul Domnului înaintea cortului Domnului, se va socoti ca un vărsător de sînge şi sufletul acela va fi nimicît din popor» (Lev. 17, 3—4). [10]

   Aşadar e o nelegiuire şi întinare ce cade sub osînda vărsării de sînge voinţa de-a se împreuna cu ereticii în aceleaşi locaşuri şi de-a primi comuniunea cu ei. Căci cei ce aduc în afara cortului jertfa pentru păcat, nu săvîrşesc jertfa sfîntă în locurile sfinte.


   Căci Biserica e una, ca şi vechiul templu, unul şi cortul, care arată ca într-un chip frumuseţea Bisericii. Să aducem deci jertfa pentru păcat în încăperea Sfîntă şi mîncînd din carnea sfîntă, adică făcîndu-ne părtaşi de «binecuvîntarea tainică» [11], vom fi sfinţiţi. Aceasta o măr­turiseşte şi legea, zicînd: «Tot cel ce se va atinge de carnea ei (a jertfei) se va sfinţi» (Lev. 6, 27).

   Dar e la fel de puternică în binecuvîntarea tainică şi stropirea cu sîngele jertfei. Căci a spus iarăşi: «Şi cel a cărui haină se va stropi cu sîngele ei, se va spăla locul sfînt» (Ibid. 28). Şi ce e de mirare, dacă se sfinţeşte şi animalul cuvîntător, adică omul, cînd şi vasele folosite în lucrarea sfintă se sfinţeau in modul cuvenit lor. De aceea nici nu se foloseau pentru trebuinţele de obşte. De aceea unele dintre vase se spălau, altele se sfărîmau. Căci cele ce slujeau lucrărilor dumnezeieşti, cum ar mai fi fost folosite pentru cele omeneşti ? Iar că împărtăşirea de carnea jertfei e un lucru sfînt şi nu se cuvine altora decît celor ce obişnuiesc să lupte împotriva păcatului şi să se îmbărbăteze în virtute, o arată zicînd: «Tot bărbatul dintre preoţi le mănîncă acestea. Căci Sfinte ale Sfinţilor Domnului sînt» (Lev. 6, 29).

   Dar spune-mi, legea a poruncit părţii femeieşti să se reţină de la binecuvîntare ? Nu o spunem aceasta, ci aceasta s-a spus în chipuri şi umbre, indicînd prin partea bărbătească şi sfîntă în mod subţire pe cei bărbăteşti spiritual şi sfinţi în Hristos [12]. Deci sîntem chemaţi la împărtăşirea de jertfa prea bine mirositoare, ca neam sfînt şi «primit» ca «neam sfînt, ca preoţime împărătească» (I Petru 2, 9), «tineri şi fecioare, bătrîni şi tineri» (Ps. 148, 12). «Căci în Hristos Iisus nu mai e bărbat şi femeie, ci toţi sîntem una, împărtăşindu-ne de aceeaşi pîine, precum s-a scris» (Gal. 3, 28 ; I Cor. 10, 17). Ne rămîne deci ca avînd guri neînchise şi cu glasuri nesfîrşite să lăudăm în doxologii pe împăratul şi Mîntuitorul tuturor, adică pe Hristos, Prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.



Despre curăţirea leprei


   A împărăţit peste noi şi a stăpînit peste cei de pe pămînt păcatul, pentru faptul că cugetarea omului e foarte aplecată «spre cele rele din tinerețe» (Fac. 6, 5 ; 8, 25) şi pătimeşte nînfrînat de pornirea spre cele urîte şi nu dă nici un preţ pe cinstea înfrînării. Dar Dumnezeu «bogat fiind în milă şi în îndurări», precum s-a scris, «pentru marea Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi şi fiind noi morți prin păcatele noastre ne-a făcut viii împreună cu Hristos şi ne-a sculat cu El şi ne-a aşezat întru cele cereşti» (Efes. 1, 4—5). Astfel ne-am îmbogăţit în Hristos cu bunătatea de sus şi am fost spălaţi de necinstitul şi atotchinuitorul păcat, fiind chemaţi prin credinţă la sfinţenie. Şi pe lîngă acestea fiind făcuţi părtaşi la viaţa de veci, vom fi primiţi în ea şi ne vom dărui întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl. Căci spune adevărul fericitul Pavel, cînd scrie : «că sîntem «bună mireasmă» a lui Hristos lui Dumnezeu» (II Cor. 2, 15). Sfînta Scriptură ne învaţă că deşi ne-a tiranizat o vreme păcatul, totuşi am lepădat această pată, am fost spălaţi de murdărie, am fost scăpaţi în Hristos de vechile boli. Căci s-a scris în Levitic : «Şi a grăit Domnul către Moise, zicînd: Aceasta e legiuirea pentru lepros. În ziua în care se va curăți va fi dus la preot. Şi va ieşi preotul afară din tabără şi va vedea preotul că s-a vindecat rana leprei de pe lepros Si va jertfi preotul. Se vor lua de la cel curăţit două păsări vii şi curate si un lemn de cedru şi fir roşu răsucit şi isop. Şi va jertfi preotul şi vor junghia una din păsări într-un vas de lut, în apă curgătoare Apoi va lua pasărea vie şi lemnul de cedru şi roşul răsucit şi isopul şi le va înmuia cu pasărea cea vie în sîngele păsării înjunghiate în apă curgătoare. Şi va stropi de şapte ori pe cel curăţit de lepră şi curat va fi. Şi va slobozi pasărea cea vie în cîmp. Şi va spăla cel curăţit hainele lui. Şi se va rade tot părul lui şi se va scălda în apă şi se va curăți. Şi după acestea va intra în tabără şi va petrece în afara casei lui şapte zile. Iar în ziua a şaptea va rade tot părul capu­lui lui şi barba şi sprîncenele şi tot părul lui şi va spăla hainele lui şi va scălda trupul lui in apă şi curat va fi» (Lev. 14, 1—9).

   Descrierea este clară, chiar dacă nu mai voieşte cineva să le lămurească. Dar nu e de nici un folos, dacă nu se înţelege duhovniceşte. Deci să mutăm cu înţelegere la taina lui Hristos nedeplinătatea [13] literei. Vom spune de aceea puţine din cele necesare spre o lămurire de folos a lor.

   Lepra se arăta în trupurile unora o boală fără voie. Ea macină cu putere şi se întinde mereu în mădularele în care lucrează. Ea scapă cu totul de sub ştiinţa doctorilor şi de sub ajutorul învăţaţilor, cedînd numai firii care se răscoală împotriva ei şi respinge vătă­marea ei cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar legea poruncea ca leprosul să fie scos din tabără. Căci i s-a spus lui Moise de către Dumnezeu să poruncească fiilor lui Israel: «Şi să fie scos din tabără tot leprosul, tot cei bolnav de curgerea seminţei şi tot cel necurat cu sufletul» (Num. 5, 2—3). Dar nu spune că legea pedepseşte bolile trupurilor. Căci e cu totul absurd să fie supuşi pedepselor cei îmbolnăviţi fără voie, cînd ei trebuie mai degrabă miluiţi. Dar chipurile stabilite prin înţeleptul Moise purtau ca sarcină adevărul. Căci lepra omoară trupul, iar păcatul care se iveşte în suflete, atrage mintea omenească prin faptele moarte, făcînd-o pe aceasta îndată nefolositoare şi răcită. Iar fapte moarte ale trupului spunem că sînt patimile urîte şi spurcate şi voinţa de-a cugeta cele pămînteşti.

   Pentru aceea am spus şi la început că fiind noi morţi în păcate, Dumnezeu şi Tatăl ne-a făcut vii împreună cu Hristos. Aşadar prin însuşi lucrul, legea ne conduce la înţelesuri subţiri. Căci scoate din tabără pe cei îmbolnăviţi de lepră, arătînd prin ghicîtură că e necesar ca cei omorîţi de păcat şi cu mintea murdărită de felurite patimi, şi [14] mult îmbolnăviţi în frumuseţea chipului lor, să fie despărţiţi de mulţimea sfinţilor şi scoşi din numărul celor sfinţiţi. Căci nu se aduna nicidecum cel rău cu cei drepţi nici cel întinat cu cei curaţi, nici nu va fi cu sfinţii cel ce are în sine pata greu de vindecat a păcatului. «Ce are comun, zice, lumina cu întunericul, sau ce părtăşie credin­ciosul cu necredinciosul ?» (II Cor. 6, 11). Iar că celor ce voiesc să vieţuiască drept le e necesar pentru folosul lor să se despartă de cei răi, e un lucru la care ne îndeamnă iarăşi de Dumnezeu insuflata Scriptură. Căci a spus Dumnezeu celor cunoscuţi de El : «Ieşiţi, ieşiţi din mijlocul lor şi vă despărţiţi cei ce purtaţi vasele Domnului» (Isaia 52, 11). Iar prin vasele Domnului se înţeleg multele feluri de virtuţi. De aceea şi dumnezeiescul Pavel zice :«Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu» (Efes. 6, 11).

   Aşadar, Dumnezeu cere să se scoată, prin chipul leprosului, cel îmbolnăvit de păcat şi întinat din mulţimea sfinţilor. Dar se întîmplă şi ca unii din cei bolnavi să se elibereze de patimă. Căci ne oprim uneori din păcate, mutîndu-ne mintea la voinţa de-a lucra şi cugeta cele bune şi cuvenite. Ce face deci legea ? Oare nu le arată calea şi nu le deschide uşa mîntuirii celor ce voiesc să se pocăiască ? Să nu socoteşti aşa. «Căci Stâpînul e bun şi de oameni iubitor» (Ioil 2, 13). Auzi-L cum zice lămurit: «Întoarceţi-vă, întorcîndu-vă, şi voi vindeca zdrobirile voastre» (Ier. 3,22). Iar prin glasul lui Iezechiel : «Întoarceţi-vă şi depărtaţi-vă de la toate fărădelegile voastre, casa lui Israil, şi nu vă vor fi vouă spre pedeapsă nedreptăţii» (Iez. 33, 11). Care e deci calea mîntuirii ? Cine e Cel ce izbăveşte pe cei ce au păcătuit de trebuinţa de-a fi pedepsiţi ? Cine e Cel ce răscumpără şi readuce cu uşurinţă la viaţă ? Domnul nostru Iisus Hristos, Care s-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi şi ne sfinţeşte pe noi prin sîngele Său.

   2. Priveşte iarăşi taina în cele scrise în lege, ca în umbre. Se aducea leprosul la preotul legii ce stătea în afara uşii cortului. Şi acolo văzîndu-se boala retrasă şi arătîndu-se că se va sfîrşi, se în­deplinesc cele ale curăţirii, după cum rînduise dătătorul legii. Căci «se luau două păsări curate, un lemn de cedru şi un fir roşu împletit», în chip de sfoară şi un isop, care avea şi el chip de iarbă. Apoi se tăia una din păsări în apă, iar cealaltă se afunda împreună cu cele puse în apă şi în sîngele celei omorîte. Pe urmă, aceasta nesuferind nimic, era slobozită. Apoi preotul stropind de şapte ori cu apă pe cel ce fusese bolnav de lepră, îl declara liber de cele la care îl su­punea legea. I se rădea apoi părul şi intra în sfîrşit neîmpiedicat în tabără şi în casa lui, după ce rămînea şapte zile afară.


   Acestea însemnau că noi cei de odinioară am purtat moartea păcatului şi am fost întinaţi de sălbăticia multelor feluri de patimi şi ne-am îmbolnăvit ca de o lepră spirituală, rătăcind şi slujind zidirii, am fost aduşi la Hristos, Preotul Cel Mare şi Sfînt şi fără de răutate, după cuvîntul fericitului Pavel (Evr. 7, 26). Am fost aduşi de Dumnezeu şi Tatăl, căci a spus Hristos vorbind Iudeilor: «Nu murmuraţi, ni­menea nu poate să vină la Mine de nu-l va atrage pe el Tatăl Care M-a trimis pe Mine» (Ioan 6, 65). Dumnezeu şi Tatăl aduce pe cei bolnavi prin puterea Lui la Fiul (trad. latină : prin Fiul) . Căci Fiul a venit ca să vindece pe cei zdrobiţi cu inima şi să deschidă ochii orbilor, ca părăsind moliciunea şi slăbiciunea în împlinirea celor plăcute lui Dumnezeu, să avem inima atotlucrătoare şi iubind faptele bunătăţii, să dobîndim o vieţuire slăvită şi minunată. Şi recunoscînd astfel pe Stăpînul adevărat şi prin fire, să zicem după cuvîntul Psalmistului: «Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale şi izbăveşte de stricăciune viata ta şi pe Cel ce te încununează cu milă şi cu indurări» (Ps. 102, 1—2). [15]

   Observă cum e adus cel ce pătimeşte de lepră la preotul ce se află în afara porţii şi departe de tabără. Căci aflindu-ne noi ca aruncaţi şi vieţuind în afara cetăţii sfinte şi sfinţite, adică a Bisericii lui Dum­nezeu, a venit la noi Hristos avînd asemănarea cu noi. Şi cercetîndu-ne, ne-a curăţit prin Sfîntul Botez şi prin trupul Lui. Căci s-a jertfit pentru noi şi ni s-a arătat leac mîntuitor, întrucît a primit şi El să pătimească pentru noi moartea pe lemn. Aceasta ni s-a arătat ca în umbră în Sfintele Scripturi. Căci «se iau două păsări ca păsări curate». Era şi aceasta un chip al lui Hristos Cel de sus, din cer. Căci pasărea zboară în văzduh. Iar Emanuil a pogorît la noi de sus, din ceruri. Căci aşa şi spune: «Nimenea nu s-a suit la cer, decît Cel ce S-a pogorît din cer, Fiul lui Dumnezeu» (Ioan 3, 13). Dar scrie şi înţeleptul Ioan : «Cel ce vine de sus, este deasupra tuturor» (Ioan 3, 13) [16].


   Iar păsările sînt curate. De fapt Domnul este cu adevărat curat şi neîntinat, necunoscînd păcatul. Şi nu spunem că înţelegem doi Hristoşi, deşi se vorbeşte de două păsări. Cuvîntul cuprinde înţelesul clar şi necesar. Căci Unul Născut fiind Dumnezeu după fire, a purtat trupul din Sfînta Fecioară şi «s-a compus» ca din două, înţeleg din firea cea mai de sus şi din umanitate, în mod negrăit şi mai presus de minte. Dar e un Domn Iisus Hristos. Deci cuvîntul înfăţişează convergenţa celor două într-unul. Legea dă de înţeles prin cele două păsări în mod felurit taina lui Hristos.

   A mai spus că trebuie să ia şi un lemn de cedru. Acesta e încă un chip al Sfîntului Său trup, care nu avea să sufere stricăciunea (co­ruperea). Căci acest lemn nu putrezeşte. Iar isopul e chipul Sfîntului Duh care are lucrare fierbinte, prin care ne facem «fierbinţi cu duhul», ştergînd necurăţia din măruntaie (Rom. 12, 11). Căci isopul este o iarbă caldă prin fire şi în stare să şteargă necurăţia umflată şi rece îngrămădită în măruntaie. Aceasta înseamnă că Hristos ne eliberează, precum am spus, prin lucrarea Duhului de patimile ascunse înlăuntrul minţii.

   Cu înţeles se ia pe lîngă această iarbă şi apa curgătoare. Căci am fost botezaţi «în Duhul Sfint şi în foc» (Matei 3, 11 ; Luca 3, 16), după cum s-a scris. Pentru că e caldă, precum am spus, iarba aceasta şi închipuieşte lucrarea Duhului.

   Iar roşul împletit dă de înţeles iarăşi prin sine modul întrupării Unuia Născutului. Căci Cuvîntul fiind Dumnezeu, S-a împletit oare­cum cu carnea şi sîngele. Iar roşul închipuieşte sîngele şi carnea. Căci se văd şi sînt de aceeaşi culoare. Se taie deci pasărea în apă curgă­toare, în care cea rămasă, împreună cu celelalte, se afundă şi apoi e slobozită fără să păţească nimic, precum am spus mai înainte. Aceasta înseamnă că Hristos s-a jertfit pentru noi, dar era Acelaşi şi în moarte şi mai presus de moarte. «Căci a fost omorît cu trupul, după cum s-a scris, dar a fost făcut viu cu duhul, cu care s-a coborît şi a propovăduit şi duhurilor din închisoare, care odinioară nu ascul­taseră» (I Petru 2, 18—19). Întrucît se înţelege că S-a făcut om, a răb­dat moartea ; iar întrucît este cu adevărat viaţa şi din viaţă, S-a arătat mai presus de moarte. Şi pasărea vie s-a afundat în moartea celei omorîte. Legea dă de înţeles prin ghicitură că Cuvîntul fiind după fire viaţă şi din viaţă, îşi însuşeşte moartea propriului trup. Căci nu era străin de el trupul asumat, ci al Lui propriu.


   Apoi leprosul fiind stropit de şapte ori cu apă era eliberat de condamnările la care era supus din cauza leprei de care a suferit. Aceasta dădea de înţeles că şi pe noi Hristos ne va face, cum am spus, curaţi, sfinţindu-ne prin Sfîntul Botez. Aceasta socotesc că o arată stropirea înşeptită. Aceasta a înţeles-o fericitul Pavel spunînd : «Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul» (Rom. 5, 20). Aşadar, prin stropirea înşeptită se dă de înţeles bogăţia harului şi puterea lui desăvîrşită de-a curăţi.

   Iar leprosul curăţit prin stropire, era ras de păr. Căci curăţiţi prin Sfîntul Botez, lepădăm şi cele ce odrăslesc din trup, adică plăcerile sădite în noi, înţelese prin chipul perilor, împreună cu celelalte pă­cate, iar aceasta o lucrează în noi Hristos. Căci El este cuvîntul viu şi lucrător şi foarte ascuţit în tăierea păcatelor şi în eliberarea minţii de necurăţia patimilor (Evr. 4, 12) [17].

   Iar odată ras, leprosul intră în tabără, dar încă nu şi în casa lui. Căci curăţiţi, cum am spus, intrăm în legătură cu sfinţii, convieţuim cu ei în neamul cuvios şi sfinţit. Intrăm astfel şi în casa lui Dumnezeu, dar încă nu în locaşurile de sus. Căci acest dar le e rezervat sfinţilor pentru veacul viitor. De aceea cel curăţit intrînd în tabără, va pe­trece şapte zile în ea şi apoi va intra şi în casa lui. Căci după veacul de-faţă avînd curăţia cea prin Hristos, ne vom odihni şi în locaşurile de sus [18]. Căci fiecare dintre cei sfinţiţi va primi moştenirea rînduită lui ca pe propria casă. Căci nu se dau îndată cununile celor ce au crezut. Ci chemarea lor e unită cu nădejdea bunătăţilor şi cu arvuna Duhului. Dar la timpul său le va străluci harul şi sfîrşitul (împlinirea) nădejdii în Hristos, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.



Despre căderea adunării (Sinagogii) iudeilor
în neascultare




   1. Marea uscăciune a Sinagogii Iudeilor, neascultarea şi refuzul de-a se lăsa condusă, a arătat-o Dumnezeu şi odinioară prin glasul lui Iezechiel, zicînd : «Toată casa lui Israil este îndărătnică şi învîrtoşată la inimă» (Iez. 3, 7). De aceea şi Mîntuitorul însuşi, a mustrat-o pen­tru că refuza să fie mîntuită şi pentru purtarea stîngace ce-i era pro­prie, zicînd : «Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine ! De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, în felul în care-şi adună pasărea puii ei sub aripile ei. Şi n-ai voit. Iată, casa voastră se va părăsi» (Matei 23, 37—38). Dumnezeul tuturor voia s-o mîntuiască prin zeci de mii de feluri. Iar ei refuzînd cu neînfrînare şi dispreţuind cruţarea de sus, erau duşi în moduri grozanice spre nimicire şi pieire. De aceea a legiuit prin Moise cele prin care puteau fi bine conduşi spre cunoştinţa virtuţii şi spre cîştigarea cunoş­tinţei adevărului; şi în cursul timpului le-a arătat cele de folos prin sfinţii prooroci, ca să aibă şi alţi tălmăcitori ai celor bune, care ştiau să povăţuiască spre o vieţuire strălucită şi spre o viaţă întru totul potrivită legii, şi spre toate cele vrednice de admirat. Dar trebuind să aducă mulţumiri Dumnezeului tuturor şi să primească cu respect pe povăţuitori, să-i învrednicească de toată cinstirea şi să se preschimbe cu rîvnă spre cele bune şi să se folosească de cuvintele cele mai cu­viincioase, s-au făcut aspri şi neîncovoiaţi şi bolnavi de cele şi mai rele. De aceea s-au şi pierdut şi proorocul Ieremia spune despre ei : «Casa lui Israil a căzut, nu este cine să o ridice pe ea». Dar priveşte acest lucru rostit în chip de ghicitură şi prin scrisul lui Moise. Căci scrie în Levitic : «Şi a grăit Domnul către Moise şi Aaron, zicînd : Cînd veţi intra în pămîntul Canaaneilor pe care îl voi da vouă spre moştenire şi voi da vreo atingere a leprei în casele pămîntului dobîndit de voi şi va veni stăpînul casei şi va vesti preotului zicînd: S-a arătat mie un semn în casă. Preotul va porunci să se golească casa înainte de-a intra el ca să vadă semnul, ca să nu se facă necurate toate cîte sînt în casă. Şi după aceea va intra preotul să vadă casa şi va privi preotul semnul. Şi de va afla vreun semn în pereţii casei, pete verzui sau roşiatice şi ele vor fi pătrunse în pereţi, preotul ieşind din casă la uşa casei, va goli preotul casa şapte zile. Şi va veni preotul iarăşi în ziua a şaptea şi va privi casa. Şi de va vedea că s-a lătit semnul în pereţii casei, va porunci să se scoată pietrele în care este semnul şi le vor arunca pe ele afară din cetate, în loc necurat. Şi vor răzui casa înlăuntru de jur împrejur şi vor vărsa praful răzuit afară de cetate în loc necurat. Şi vor lua alte pietre răzuite şi le vor pune în locul pietrelor scoase şi vor lua altă humă şi vor lipi casa. Iar de se va ivi iarăşi vreun semn şi va apărea în casă, după ce au scos pie­trele şi după ce au răzuit casa şi după ce au lipit casa, va intra preotul şi va vedea de s-a lăţit iarăşi semnul în casă, va fi dovadă despre o lepră stăruitoare în casă şi că acea casă e necurată. Deci vor dărîma casa şi vor scoate lemnele ei şi pietrele ei şi toată huma ca­sei şi le vor duce, în afara cetăţii, în loc necurat» (Lev. 14, 33—45).

   Apoi introduce iarăşi pe preot ca supraveghetor, după ce a de­clarat necurat pe cel ce dormea şi mînca şi intra în ea. Căci zice : «Iar dacă venind preotul va intra şi va vedea că semnul nu se mai lăţeşte în casă după ce a tost lipită casa, va curăţi preotul casa, pen­tru că s-a vindecat semnul. Şi va lua pentru a curaţi casa două păsări curate vii şi un lemn de cedru şi un fir roşu împletit şi isop. Şi va tăia o pasăre într-un vas de lut în apă curgătoare. Şi va lua lemnul de cedru şi firul roşu împletit şi isopul şi pasărea vie şi le va înmuia pe ele în sîngele pasării tăiate în apă curgătoare şi va stropi cu ele casa de şapte ori. Şi va curăţi casa cu sîngele pasării tăiate şi cu apa vie şi cu pasărea vie şi cu lemnul de cedru şi cu isop şi cu firul roşu împletit; şi va slobozi pasărea vie afară de cetate, în cîmp, şi se va fi făcut ispăşire pentru casă şi va fi curată» (Ibid. 48—53).

   Ni se arată în acestea lămurit toată taina despre Sinagoga (adu­narea) Iudeilor şi cele întîmplate cu ea de la început pînă la sfîrşit şi cele ce-i vor veni de la Hristos. Să parcurgem cu subţirime cît se poate toate şi înlăturînd grosimea lor, să ne silim să dezgolim fru­museţea înţelesului îngropat în ele.


   2. Lepra e deci acea boală a trupului omenesc, care nu poate fi îndepărtată prin meşteşugul doctorilor, ci se supune împreună cu altele numai dreptei mari şi atotputernice şi e biruită numai de pu-terea atotfăcătoare a lui Dumnezeu. Dar trupul celor care pătimesc de ea arată alt chip decît cel pe care l-a avut la început. Căci apărînd o altă culoare, aceasta dă firii o arătare mincinoasă, preschimbînd-o într-o înfăţişare contrară firii, care face trupul să ia un chip deosebit de cel cuvenit. Iar aceasta închipuieşte prefacerea voii noastre şi o aplecare a ei de la cele mai bune spre cele mai rele. Căci mulţi mutîndu-se adeseori de la voia cea bună la cea mai rea şi ieşind din ceea ce se cuvine firii şi împătimindu-şi sufletul cu rău­tatea de multe feluri, îşi dau faţa pe care o voiesc. Pentru că nu cad într-o păgubire totală de bine, nici nu ajung într-o răutate şi îngus­time deplină. De aceea dumnezeiasca Scriptură înfăţişează de multe ori pe cel lepros ca chip al acestei stări schimbate, produse în noi şi al strămutărilor suferite de deprinderea şi de voia omului. Ea arată modul de-a fi al fiecăruia ca într-un tablou, sau aduce la vedere faţa fiecăruia. Iar cînd voieşte să arate vreo astfel de stare, fie a unui neam, fie a unei cetăţi sau ţări, atunci folosind chipul casei, cuprinzînd pe cei ce locuiesc în ea şi prin aceasta o mulţime. Deci cînd auzi de o casă atinsă de lepră, să înţelegi toată adunarea (Sinagoga) Iu­deilor, coruptă de patimile ei şi fără grijă la îndemnurile date ei de Dumnezeu, ci aplecîndu-se spre lucrarea celor ce le sînt membrilor ei spre plăcere, decît spre cele ce se vor dovedi bune.


   Iar cerînd să se anunţe preotului, se cere să se vadă ca o plagă a leprei în casă. Dar nu se vede ca dătătorul legii să fi spus cine să meargă la preot ca să anunţe lepra casei sale şi ca să ceară de la doctor un leac pentru ceea ce s-a întîmplat. Deci odată ce-am spus că Sinagoga Iudeilor s-a îmbolnăvit de lepră, să aflăm cine e cel ce vesteşte boala ei ? Şi să vedem, pe cît se poate, cine e preotul ? Faţa celui ce anunţă boala o poartă ceata sfinţilor prooroci, care au vestit Arhiereului tuturor şi Păzitorului sufletelor noastre, adică lui Hristos, încă înainte de întrupare, patimile nebuniei Iudeilor şi necuvenita şi corupta lor vieţuire, nu din ură şi scîrbă faţă de ei, ci biruiţi de ruşine faţă de Binefăcătorul, mărturisind, nu fără lacrimi, păcatele acelora, dar şi rugîndu-L să aibă milă de ei.

   Dar ascultă în ce fel deplînge fericitul prooroc Ieremia lepra Iu­deilor, mult îndurerat de ea, rugîndu-se astfel : «Păcatele noastre s-au ridicat împotriva noastră, Doamne. Iartă-ne nouă pentru numele Tău, că multe sînt păcatele noastre înaintea Ta. Că Ţie am păcătuit. Rabdă pe Israil, Doamne şi mîntuieşte-l în vremea necazurilor. Pentru ce te-ai făcut ca un trecător pe pământ şi te apleci spre el ca şi cînd ai fi din el, ca o rămăşiţă a lui ? Vrei să fii ca un om care doarme, sau ca un bărbat care nu poate mîntui ? Tu eşti in noi, Doamne, şi numele Tău s-a chemat peste noi. Să nu ne uiţi, Doamne» (Ier. 14, 7—9). Şi iarăşi: «Vai mie, suflete! Că a pierit cel evlavios de pe pâmînt şi nu mai este între oameni cel ce lucrează drept. Toţi judecă spre vărsare de sînge, fiecare necăjeşte cu necaz pe aproapele său. îşi gătesc mîinile lor spre rău»( Mihea 7, 2—3). În aceste plîngeri ale proorocilor auzim anunţarea leprei de care s-a îmbolnăvit Israil.

   Iar preotul porunceşte să se golească casa. Căci privirea lui Dumnezeu la păcatele noastre e înfricoşătoare. Fiindcă trebuie să pe­depsească pe cei ce s-au făcut vinovaţi pentru relele făcute. Pentru că iubitor de oameni fiind, porunceşte să iubească curăţia şi să se eli­bereze de boala care-i roade, şi aşa să scape de osînda cercetării (pri­virii) Lui, cum se spune : «Spală de răutate inima ta, Ierusalime, ca să te mîntuieşti. Pînă cînd vor fi în tine gîndurile muncilor tale ?» (Ier. 4, 11). Gîndurile muncilor pot fi înţelese, acelea, care vor in­tra la muncile şi osîndele pentru păcate. Observă deci pe preot care porunceşte ca chip o mai înainte înlăturare a princinilor pentru care cade cineva pe drept cuvînt sub pedepse.


   3. Apoi zice : «Şi va intra preotul să vadă casa şi va vedea pata şi iată pata în ziduri» (Lev. 14, 37). Şi iarăşi: «Ieşind preotul din casă la uşa casei, va goli casa şapte zile» (Ibid. 38). După despărţirea de bunătate şi după porunca de-a se curăţi şapte zile, arătîndu-se iarăşi răutatea în chipul leprei, e chemat iarăşi spre binecuvîntată mustrare preotul care reprezintă persoana lui Dumnezeu. Acesta văzînd iarăşi pata, adică semnele şi chipurile bolii, golește casa pentru şapte zile. Căci supărîndu-se Dumnezeu pe drept cuvînt pentru nesocotirea legii de către fiii lui Israil, deşi e iubitor de oameni, i-a trimis pe toţi în robie, predîndu-i în mîna Babilonenilor pentru şaptezeci de ani, făcînd dintr-o zi şapte. Căci zice că şapte zile trebuie golită casa, soco­tind o zi ca zece ani, după spusa proorocului Iezechiel: «Ţi-am pus ţie ziua ca un an» (Iez. 4, 6). Cuvîntul e pecetluit şi de îngerul care se roagă, după Zaharia, pentru Sinagogă, zicînd : «Doamne, Atotţiitorule, pînâ cînd nu Te vei milostivi de Ierusalim şi de cetatea lui Iuda, pe care le-ai trecut cu vederea ? Acesta este anul al şaptezecelea» (Zah. 1, 12).

   Apoi zice iarăşi că «preotul va reveni în ziua a şaptea» (Lev. 14,38). Această revenire a preotului, nu o vei înţelege decît ca întoarcerea [19] iubirii de oameni a lui Dumnezeu la popor, cum zice Dom­nul prin acelaşi prooroc : «Mă voi întoarce spre Ierusalim cu îndu­rare şi se va zidi întru ei casă Mie, zice Domnul Atotţiitorul, şi mă­sură se va întinde peste Ierusalim» (Zah. 1, 16). Sau iarăşi : «Ce-ți voi face, Efraime ? Apăra-te-voi, Israile. Ca pe Adam te voi pune şi ca pe Ţeboim. Întorsu-s-a inima Mea de la el. Tulburatu-s-a împreună cu el, părerea Mea de rău. Nu-ți voi face ție după urgia mînie Mele. Şi nu voi lăsa pe Efraim să piară. Pentru că Dumnezeu sînt Eu şi nu om, întru tine sfînt» (Osea 11,8—9).

   Cînd deci va reveni preotul în ziua a şaptea ca să vadă casa şi va vedea că pata s-a întins în pereţii casei, va porunci preotul să se scoată pietrele în care este pata şi le va arunca pe ele în afara cetății. Şi după altele :«Şi vor lua alte pietre cioplite şi le vor pune in locul pietrelor acelea» (Lev. 14, 42). Căci după iertarea vinei pentru păcatele trecute, cercetînd iarăşi Sinagoga Iudeilor, Dumnezeu care vede toate şi aflînd că nu mai e toată leproasă, dar încă neeliberată cu totul de răutate, nu şi-a mai arătat mînia împotriva tuturor, ci numai împotriva acelora care au fost cauza pătimirii ei şi s-au făcut pricină bolii, pe care îi numeşte pietre, indicînd unele părţi ale ca­sei întregi, sau ale neamului. Iar aceştia au fost unii din regii din anumite timpuri care au atras poporul spre credinţe greşite şi unii prooroci mincinoşi care au grăit cele ale cugetării lor, precum s-a scris, şi au slăbit dreapta credinţă a ascultătorilor. Pe aceştia porun­ceşte să-i scoată din casă, cerînd prin aceasta depărtarea lor sau aruncarea din văzul oamenilor. Aceasta este ceea ce s-a spus de Dumnezeu despre Iehonia: «Pămîntule, ascultă cuvintele Domnului. Scrie pe bărbatul acesta, pe omul izgonit» (Ier. 22, 29). Iar despre vrăjitorii mincinoşi zice : «De aceea am secerat pe proorocii voştri. I-am omorît pe ei in cuvîntul gurii lor» (Osea 6, 5). Şi iarăşi : «Pentru aceea se vor arunca conducătorii poporului din casa desfătării lor, pentru faptele lor cele rele s-au lepădat» (Mihea 2,9). Şi iarăşi: «Pen­tru necurăţie, s-a stricat cu stricăciune» (Mihea 2,19).

   Iar aducerea altor pietre curate şi răzuite în locul celor scoase, înseamnă că prin voia lui Dumnezeu s-au arătat unii care au întărit din nou casa lui Israil şi au susţinut-o în loc statornic, fie regi, fie prooroci, fie sfinţi. E ceea ce s-a spus de către Dumnezeu către fericitul Isaia : «Acestea zice Domnul Savaot. Mergi în cămară la Omna vistierul şi spunei lui: De ce eşti aci ? Şi ce faci aci ? Că ţi-ai cio­plit ţie aci mormînt şi ţi-ai făcut în loc înalt mormint şi ţi-ai săpat locaş în piatră. Iată Domnul Savaot va lepăda şi va zdrobi pe om şi va scoate haina ta şi cununa ta slăvită şi te va arunca în ţară mare şi nemăsurată şi acolo vei muri. Şi va face carul tău de luptă cel fru­mos necinstit şi casa conducătorului tău va fi călcată. Şi vei fi scos din dregătoria ta şi din starea ta. Şi va fi in ziua aceea, voi chema pe fiul meu Eliachim al lui Helchiu şi-i voi da lui haina ta şi cununa ta o voi da în mîinile lui şi va fi tată al celor ce locuiesc în Ierusalim» (Isaia 22,15—21).


   Dar vor lua şi altă humă şi vor unge casa (Lev. 14,42). Foloseşte cuvîntul «ungere» în loc de «lipire». Aceata înseamnă de asemenea îndemnul ce se va aduce lui Israil prin prooroci, care vor unge cu cuvinte bune şi frumoase pe cei ce au păcătuit, îndemnîndu-i să por­nească îndată la cele plăcute lui Dumnezeu şi să şteargă întinăciunea patimilor şi să rîvnească şi să se grăbească în cele ce Dătătorul legii ştie că e de folos celor ce slujesc Lui. Aceasta e ceea ce s-a spus către ei prin unul din sfinţi: «Căutaţi binele şi nu răul, ca să aveţi viaţă şi aşa va fi Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, cu voi» (Amos 5,14).

   Şi după aceasta zice: «Şi de va reveni pata leprei şi se va ivi în casă, după ce s-au scos pietrele şi după ce s-a răzuit casa şi după ce s-a lipit, va intra preotul şi va vedea de s-a întins pata în casă. Atunci lepra va fi statornică în casă, şi aceasta e necurată. Şi vor dărîma casa ; şi lemnele şi pietrele ei şi toată huma casei le vor duce în afara cetăţii, în loc necurat». (Lev. 14,43—45).

   După ce s-a folosit tot modul de vindecare pentru cei din Israil şi nu le-a folosit la nimic, precum nici scoaterea pietrelor infectate, deci în sfîrşit, s-a dovedit nefolositoare şi ungerea prin prooroci, adi­că îndemnul lor, va intra iarăşi preotul care cercetează casa (leprosului) leprozată. Aceasta înseamnă că a intrat în lumea aceasta cu trupul Unul Născut,cînd s-a făcut om. Cîtă şi ce fel de mutare de la vechea răutate la vieţuirea cea bună n-ar fi trebuit să arate vechea Sinagogă, vizitînd-o El însuşi ? Dar după ce a văzut-o stăruind în pa­timile de la început şi bolind statornic de necurăţie, porunceşte să fie surpată şi să fie trimisă în loc necurat. Aşa s-a desfăcut toată ţara Iu­deilor şi neamul lor a fost împrăştiat în tot locul necurat, după cum s-a spus prin prooroci: «Şi-i voi vîntura pe ei cu tot vîntul» (Ier. 49, 31). «Şi-i voi vîntura pe ei în toate neamurile» (Amos 9, 9). Înţelege-o aceasta cum trebuie, auzind şi cuvîntul Mîntuitorului despre templul lor: «Vedeţi toate acestea? Amin zic vouă; nu va rămîne piatră pe piatră, care nu se va surpa» (Matei 24, 2).

   Şi adaugă la acestea : «Tot cel ce va intra în casă, în toate zilele în care va fi golită, necurat va fi pînă seara. Şi cel ce va dormi în casă, să spele hainele lui şi necurat va fi pînă seara. Şi cel ce va mînca în casă, va fi la fel» (Lev. 14, 46). Prin acestea se arată clar că tot cel ce se lipeşte de Iudei în oarecare fel cugetînd aceleaşi, va fi părtaş numidecît de necurăţia acelora.

   Apoi prezintă iarăşi pe preot cercetînd casa leprozată, zicînd: «Dacă venind preotul va intra şi va vedea că pata nu s-a întins cu întindere în casă, după ce s-a lipit casa, s-a vindecat pata» (Ibid. 48).

   S-a surpat pentru furia împotriva Lui Sinagoga ca necurată şi a ieşit din iubirea lui Dumnezeu. Dar rămînînd timp îndelungat în această stare, «pînâ ce va intra plinătatea neamurilor», după cuvîntul lui Pavel (Rom. 11, 25), se va milui de către Hristos. Şi cercetînd-o iarăşi Dum­nezeu, după ce a uitat-o, o va aduce iarăşi la dreptate în vremea de pe urmă, înţeleg la dreptatea cea prin credinţă şi dragostea faţă de El. Căci va veni ca să o vadă iarăşi Arhiereul tuturor [20]. Şi aflînd-o îmbunătăţită ???, îndată o curăţeşte şi o primeşte, după spusa sfinţilor prooroci: «În ziua aceea, zice Domnul, aduna-voi pe cea alungată şi voi primi pe cea zdrobită şi pe cei ce i-am izgonit. Şi voi pune pe cea zdrobită întru rămăşiţă» (Mihea 4, 6). Iar în alt loc iarăşi: «Că zile multe vor şedea fii lui Israel fără rege, fără conducător, fără jertfă, fără jertfelnic, fără preoţie şi fără arătări. Şi după aceea se vor în­toarce fiii lui Israel şi vor căuta pe Dumnezeul lor şi pe David, îm­păratul lor. Şi se vor minuna de Domnul şi despre cei buni ai Lui (despre bunătăţile Lui) în zilele de pe urmă» (Osea 3, 4—5).

   Cînd deci va privi (va cerceta) preotul casa atinsă de lepră spre a o curăţi pe ea, «vor lua două păsări vii, curate, şi un lemn de cedru şi un fir roşu împletit şi isop, ca să curăţească casa» (Lev. 14, 49). Şi iarăşi: «.Pasărea vie o va înmuia în sîngele păsării tăiate în apă curgătoare odată cu lemnul de cedru şi cu isopul şi cu firul roşu îm­pletit. Şi va slobozi pasărea vie în afara cetăţii, în cîmp curat şi va fi ispăşit pentru casă şi va fi curată» (Lev. 14, 50—53).


   4. Observă în acestea iarăşi în chip clar întreaga taină a Mîntuitorului nostru şi curăţirea prin Sfîntul Botez. Căci porunceşte să se ia două păsări vii şi curate, ca să înţelegi prin păsări omul ceresc care e şi Dumnezeu în două firi, distinct după raţiunea cuvenită a fiecăreia. Căci este Cuvîntul Care a strălucit din Dumnezeu Tatăl în trupul luat din femeie, dar fără să se împartă. Căci Hristos este unul din amîndouă. De aceea se iau două păsări şi se înţeleg totuşi amîndouă ca una , dar sînt vii şi curate. Căci şi Cuvîntul însuşi este prin Sine pricinuitorul a toată viaţa şi curăţia şi templul din Fecioară are în Sine pe Cuvîntul viu în Sine. Fiindcă trupul era al Lui propriu şi nu o sarcină (haină) străină. De aceea Domnul Iisus Hristos este Unul.

   Pe lîngă păsări, porunceşte să se ia şi un lemn de cedru, ca prin aceasta să înţelegi că trupul lui Hristos este nestricăcios. Căci n-a cunoscut stricăciunea. Fiindcă cedrul nu e supus coruperii (putrezi­rii). Iar în înţelegerea sfîntului trup al lui Hristos ca nestricăcios, se introduce raţiunea învierii Lui.


   Iar prin roşul împletit se introduce mărturisirea morţii Mîntuitorului nostru. De fapt s-a spus despre Biserică în Cîntarea Cîntărilor : «Ca tortul cel roşu buzele tale, surioara Mea mireasă» (Cînt. 4, 3). Fiindcă buzele Bisericii propovăduiesc pururea mîntuirea prin sîngele lui Hristos şi celui ce vine la El îi cere să-şi facă mărturisirea credinţei în El, în mod potrivit sînt asemănate buzele ei cu tortul roşu; şi chiar împărtăşirea de «Binecuvîntarea tainică» e însoţită de vestirea morţii şi a învierii lui Hristos (I Cor. 11, 20) [21]. Pe acestea fiind convinşi credincioşii să le mărturisească şi înainte, se aduc şi în Sfîntul Botez şi se desăvîrşesc în sîngele Legămîntului (Testamentului) veşnic, pre­cum s-a scris (Evr. 13, 20). De fapt prin firul roşu se dă de înţeles mărturisirea de credinţă în sîngele lui Hristos ; iar prin isop, căldura Sfîntului Duh. Căci această iarbă este caldă şi usucă patimile răcelii. Şi aceasta e şi lucrarea şi puterea Sfîntului Duh în noi.

   «Deci va lua, zice, cel ce curăţeşte casa leproasă, pasărea cea vie şi lemnul de cedru şi firul roşu şi isopul şi le va inmuia pe ele în sîngele păsării tăiate, în apă curgătoare şi va stropi cu ele casa de şapte ori. Şi va curăţi casa cu sîngele păsării, cu apa curgătoare, cu lemnul de cedru, cu isopul şi cu firul roşu împletit» (Lev. 14, 51—52). Legea ne arată iarăşi că nu se poate spăla Sinagoga Iudeilor altfel de întinarea neascultării şi nu poate scăpa altfel de pata feluritelor păcate, decît numai prin «binecuvîntarea» lui Hristos şi prin mărturisirea şi credinţa în El, adică prin desăvîrşirea şi sfinţirea prin Sfîntul Botez. Căci observă cum prin cele spuse ni se zugrăveşte Hristos întreg şi ni se dă de înţeles credinţa şi mărturisirea în El. Prin pasărea vie vei înţelege pe Cuvîntul pururea viu şi de viaţă făcător şi ceresc[22], prin cea tăiată cinstitul (preţiosul) sînge al trupului care a pătimit. Căci spunem că «El a pătimit cu trupul», dar în trupul propriu [23]. Iar prin lemnul care nu putrezeşte, înţelegem trupul necorupt. Prin isop, Duhul ; iar prin firul roşu, mărturisirea în sîngele Noului Testa­ment. În sfîrşit, prin apa curgătoare, harul de viaţă făcător al Botezu­lui pe care a arătat-o lămurit şi în patima însăşi sfînta coastă a Mîntuitorului nostru ; e o apă amestecată cu sînge, cu care se stropea şi casa, ca să se curăţească, după spusa prin proorocul Iezechiel: «Și vă voi lua pe voi dintre neamuri şi vă voi aduna pe voi din ţări şi voi stropi peste voi apă curată şi vă veţi curăţi» (Iez. 36, 24). Dar porunceşte ca ea să se stropească nu odată, ci de şapte ori. Căci «unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul» (Rom. 5, 20).


   La acestea Dătătorul legii adaugă iarăşi să se slobozească pasărea cea vie în afara cetăţii în cîmp, şi aşa se va fi făcut ispăşire pentru casă şi ea va fi curată; «casa», de care am vorbit aci, am înţeles-o ca chip al Sinagogii Iudeilor, sau a tot neamul. Iar prin cetate vom înţelege un număr mare de case. Prin ea vei înţelege lumea noastră, care cuprinde multe neamuri de oameni şi e încinsă jur-împrejur de tărie ca de un zid. Dincolo de acesta se înţelege cîmpul lat şi curat al lumilor de sus. Deci Dătătorul legii prezice prin slobozirea păsării spre cîmpul din afara cetăţii mutarea din lume şi înălţarea la cer a lui Hristos. Iar ajuns astfel la Dumnezeu şi Tatăl se va ruga pentru izbăvirea noastră a tuturor şi vom fi curăţiţi. Căci zice preaînţeleptul ucenic Ioan : «Rugător avem către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. Şi Acesta este ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre ci şi pentru ale lumii întregi» (I Ioan 1, 1—2). De aceea bine a spus El către Iudei: «Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut în Mine. Căci despre Mine a scris acela» (Ioan 5, 46). Prin Care şi cu Care slava şi stăpînirea lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.



Despre neintrarea lui Aaron în toată vremea
în Sfînta Sfintelor




   1. Unul-Născut fiind Dumnezeu prin fire şi din Dumnezeu Tatăl S-a pogorît pe Sine în cele ale noastre şi S-a arătat pe pămînt, după cum s-a scris, şi cu oamenii a convieţuit; şi nu pentru altceva, decît pentru ca, precum zice dumnezeiescul Pavel, «să se facă milostiv şi credincios Arhiereu în cele către Dumnezeu pentru ispăşirea păcatelor poporului» (Evr. 2, 17). Căci legea rînduită celor de odinioară prin mijlocirea îngerilor «a făcut preoţi pe oamenii bolnavi de slăbiciunea de obşte a firii şi de aceea trebuiau să aducă jertfă şi pentru neştiinţele proprii. Dar cuvîntul jurământului care a fost în urma legii (îl arată Arhiereu) pe Fiul în veac desăvîrşit» (Evr. 7, 28). «Pentru aceea şi poate mîntui desăvîrşit pe cei ce vin prin El la Dumnezeu, pururea vieţuind ca să se roage pentru ei» (Evr. 7, 25) [24]. Deci Hristos n-a ispăşit pentru Sine însuşi, pentru că n-a săvîrşit păcat, ci mai degrabă pentru noi. Aceasta ne-o lămureşte foarte bine dumnezeiescul Pavel scriind : «Pe care L-a rînduit Dumnezeu ca jertfă de ispăşire prin credința în sîngele Lui» (Rom. 3, 25). De aceea spune că a şi intrat în Sfînta Sfintelor odată, veşnică răscumpărare aflînd şi printr-o singură aducere a desăvîrşit pentru veci pe cei ce se sfinţesc (Evr. 7, 27 ; 9, 12). Şi noi ne-am mîntuit, «iar El ridică păcatele noastre şi pentru noi sufere dureri» (Isaia 53, 4). Căci a pus sufletul Său de bună voie pentru noi; dar a înviat, fiindcă era Dumnezeu prin fire şi este în ceruri la dreapta Tatălui, «pururea vieţuind, ca să se roage (să intervină) pentru noi», precum am spus adineauri (Evr. 7, 25).

   Cum s-au înfăţişat acestea în umbra legii, le voi spune lămurit în cele următoare.

   Deci s-a scris în Levitic : «Şi a zis Domnul către Moise : Spune lui Aaron, fratelui tău, să nu intre in toată vremea in cele sfinte înăuntrul catapetesmei, în faţa jertfelnicului ispăşirii care este în cortul mărturiei, ca să nu moară. Căci Mă voi arăta în nor peste jert­felnicul ispăşirii» (Lev. 16, 2).

   Aaron fiind rînduit ca icoană şi chip al preoţiei lui Hristos, nu trebuia să-şi facă intrarea în tot ceasul, adică în toată vremea, în Sfînta Sfintelor. Prin aceasta ni se dă să înţelegem frumuseţea tainei. Căci Hristos a intrat o singură dată, veşnică răscumpărare aflînd, pre­cum am spus. Ar fi fost un păcat săvîrşit împotriva adevărului prin cele ce erau chipuri, să nu intre o singură dată într-un an Aaron în Sfînta Sfintelor, ci în tot ceasul şi în toată vremea. De aceea i s-a poruncit să ţină seama de aceasta, ca să nu moară. Iar dacă moar­tea era osînda pentru cel ce nesocotea umbra şi dispreţuia chipul ade­vărului, care va fi pedeapsa celor ce păcătuiesc împotriva adevărului, adică a lui Hristos ? Iar aceasta au făcut Iudeii neprimind credinţa în El, ci necinstindu-L în zeci de mii de feluri, deşi le-a spus lămurit : «Eu sînt adevărul» (Ioan 14, 6), adică plinirea chipurilor (tipurilor) din lege. Căci Hrisots este sfîrşitul legii şi al proorocilor (Rom. 10, 4). Aşa scrie învăţatul în ale legii şi atotsfinţitul Pavel. Deci e oprit Aaron să intre în toată vremea în Sfînta Sfintelor, ca frumuseţea tainei să ne lucească neciuntită şi întreagă şi prin umbrele înseşi. Îi era îngăduită intrarea o singură dată într-un an. Şi în ce mod trebuia să se facă spre a nu se abate de la ceea ce se cuvine, a legiuit-o zicînd: «Aşa va intra Aaron în (locul) cel sfînt: cu viţel din vaci pentru păcat şi cu un berbec pentru ardere de tot. Şi se va îmbrăca cu o haină de in sfinţită şi cu veşmînt de in peste trupul lui, şi cu brîu de in se va încinge şi chidară de in îşi va pune pe cap. Acestea sînt ,haine sfinte. Îşi va spăla tot corpul cu apă şi apoi le va îmbrăca pe ele. Şi va lua de la adunarea fiilor lui Israil, va lua doi ţapi din capre pentru păcat şi un berbec pentru arderea de tot. Şi va aduce Aaron viţelul jertfă pen­tru păcatul, său şi se va ruga (va ispăşi) pentru sine şi pentru casa sa. Şi va lua cei doi ţapi şi-i va pune pe ei înaintea Domnului la uşa cor­tului mărturiei. Şi va pune Aaron sorţi pe cei doi ţapi, un sorţ pentru cel ce va fi adus Domnului şi unul pentru cel ce se va slobozi. Şi va lua Aaron ţapul pe care a căzut sorţul că e al Domnului şi-l va aduce pentru păcat. Şi ţapul pe care a căzut sorţul să fie slobozit îl va pune viu înaintea Domnului şi se va ruga peste el, ca să-l lase slobod şi-l va slobozi în pustie» (Lev. 16, 3—10).

   În acestea ni se descrie modul jertfei. Apoi va aduce Aaron viţe­lul pentru păcatul său. După ce se va jertfi viţelul, se va săvîrşi şi arderea de tot a berbecului, după legea rînduită lui. «Şi va lua, zice, cădelniţa plină de jăratec de pe jertfelnicul dinaintea Domnului. Şi-şi va umplea mîinile de tămîie mărunt făcută şi o va aduce înaintea catapetesmei şi va pune tâmîia pe foc înaintea Domnului şi va acoperi cu fumul tămîiei jertfelnicul împăcării şi nu va muri. Şi va lua din sîngele viţelului şi va stropi cu degetul jertfelnicul. Va stropi de şapte ori cu degetul lui» (Lev. 16, 12—14).

   La acestea adaugă: «Şi va junghia ţapul pentru păcatul poporului înaintea Domnului şi va duce din sîngele lui înăuntrul catapetesmei. Şi va face cu sîngele lui cum a făcut cu sîngele viţelului» (Ibid. 15).

   Şi acestea a poruncit să se facă spre ispăşirea pentru necurăţiile fiilor lui Israel şi pentru toate păcatele lor. Şi se ungea cu sîngele viţelului şi cu al ţapului nu numai jertfelnicul ispăşirii, ci şi cortul cel mai dinlăuntru, adică Sfînta Sfintelor ba şi jertfelnicul jertfelor, în prima încăpere a cortului.

   Şi a zis iarăşi: «Şi va ieşi la jertfelnicul cel dinaintea Domnului şi va face ispăşire peste el. Şi va lua din sîngele viţelului şi din sîngele ţapului şi va unge coarnele jertfelnicului de jur-împrejur. Şi va stropi peste el din sînge cu degetul lui de şapte ori şi-l va curăţi pe el şi-l va sfinţi pe el de necurăţiile fiilor lui Israel» (Lev. 16, 18—19).

   Şi adaugă iarăşi: «Şi va aduce ţapul cel viu şi va pune Aaron amîndouă mîinile lui pe capul ţapului viu. Şi va mărturisi peste el toate nelegiuirile fiilor lui Israel şi toate nedreptăţile lor şi toate pă­catele lor. Şi le va pune pe ele pe capul ţapului celui viu şi-l va trimite prin mîna unui om pregătit în pustie. Şi va purta ţapul peste sine nelegiuirile lor în pămînt neumblat, va slobozi ţapul în pustie» (Lev. 16. 20—21).

   2. Aşa sînt şi aşa s-au săvîrşit cele rînduite la vremea lor în chipuri. Dar odată ce-a trecut umbra şi a venit vremea îndreptării, să strămutăm, folosindu-ne de înţelesuri subţiri şi frumoase, scopul legii la taina lui Hristos. «Căci Domnul nostru Iisus Hrisios a intrat odată în Sfînta Sfintelor, veşnică răscumpărare aflînd» (Evr. 9, 12). Dar cu sîngele Legămîntului veşnic şi nu cu sînge de ţapi şi de viţei, ci cu sîngele Său ştergînd păcatul lumii. Căci nu s-a jertfit pentru Sine, ci pentru mîntuirea noastră.

   Să urmărim deci şi înţelesul acestor umbre ale legii. A fost foarte potrivit, ba chiar necesar ca dumnezeiescul Aaron să aducă jertfă pentru neştiinţele sale. Căci nu s-ar putea înţelege că a fost mai presus de păcat, odată ce a fost om. Dar lui Hristos nu I se potriveşte aceasta. E departe de aşa ceva. Căci avea în firea proprie, ca Dumnezeu, bo­găţia nepăcătuirii [25]. Iar în El şi prin El e şi curăţia celor sfinţiţi, preoţi şi popoare. Căci priveşte cum închipuieşte Aaron in jertfele cele pentru el jertfa şi buna mireasmă spirituală a lui Hristos. Aaron a adus un viţel şi un berbec spre ardere de tot. Prin viţel se înţelege Hristos. Căci erau foarte preţioase cele aduse pentru sfinţi şi foarte multe felurile acestora. Viţelul era o jertfă sfîntă şi cel mai preţuit dintre toate celelalte pentru jertfă şi mai presus de toate. Deci viţelul închipuieşte jertfa desăvîrşită. Iar berbecul spre ardere de tot şi spre miros de bună mireasmă S-a făcut Domnul nostru Iisus Hristos, desfiinţînd în Sine întinăciunea şi răutatea păcatului lumii.

   Observă apoi cum poruncindu-se lui Aaron să-şi facă la vremea rînduită intrarea în Sfînta Sfintelor şi să săvîrşească jertfele pentru neştiinţele sale nu se arată în acel timp în îmbrăcăminte arhierească, ci se îmbracă în haina de in sfinţit şi avînd o cămaşă de in pe trupul lui şi se încinge cu brîu de in şi-şi pune pe cap chidara de in. Aceste haine sînt sfinte şi el îşi spală tot trupul în apă. Şi tuturor le era obişnuită această îmbrăcăminte, potrivit legii.

   Şi care e raţiunea probabilă, mai bine-zis, precum socotesc, ade­vărată a acestora ?' Nu era potrivit ca Aaron jertfind pentru păcatele sale să apară ca chip al lui Hristos, Care n-a ştiut de păcat (I Petru 2, 22). Dar îmbrăcămintea cea mai cuvenită lui şi înfăţişarea de arhiereu ar fi închipuit frumuseţea împărăţiei şi a preoţiei Mîntuitorului. Iar neputinţa de-a intra vreunii în Sfînta Sfintelor şi în cortul adevărat, pe care l-a întemeiat Domnul şi nu omul necurătiţi mai înainte prin apa naşterii din nou, a arătat-o legea limpede cînd a poruncit lui Aaron să se spele dacă voieşte să-şi facă intrarea în Sfînta Sfintelor. Apoi, i-a poruncit să ia jăratec de la jertfelnicul însuşi şi să-l ducă înăuntru adică în partea dinăuntru a catapetesmei. Îi porunceşte astfel să-şi umple pumnul de tămîie, subţire. Făcîndu-se aceasta, fumul tămîiei va acoperi, zice, jertfelnicul cel pentru mărturii. Şi aceasta era un chip al lui Hristos, care s-a jertfit ca un viţel şi se aduce ardere de tot ca un berbec şi umple întreg cortul sfînt, adică Biserica, de buna mirească spirituală, precum zicem şi noi: «Mir vărsat e numele Tău. Pentru aceea tinerele Te-au iubit pe Tine şi Te-au atras pe Tine. În urma Ta vom alerga în mirosul mirului Tău» (Cînt. Cînt. 1, 2—3).

   Dar să luăm cuvîntul de la capăt. Căci aşa va înainta explicarea înţelesurilor în modul drept, precum se cuvine.

   Deci viţelul şi berbecul sînt cele aduse ca jertfă pentru Aaron. Iar cei doi ţapi pentru popor, precum şi berbecul ca ardere de tot. Căci s-a scris aşa : «Sorţi pentru ţapi: unul Domnului, celălalt pentru slobozire» (Lev. 16, 8). Dar e necesar să spunem care e taina lor. Unii socotesc că unul din ţapi a fost dat vreunui demon alungat şi necurat şi de aceea e slobozit în pustie. Noi însă spunem că această părere e plină de superstiţie prostească şi neeliberată de temerile rătăcîte ale elinilor. Ba voi adăuga, fără reţinere, ceea ce e şi mai important, că în aceasta vom afla legea arătîndu-ne nedreptatea gîndurilor pă­cătoase, dar rămînînd în afara rătăcirii politeiste şi arătîndu-ne pe Domnul cel Unul şi prin fire al tuturor şi obişnuind să ne conducă la cunoştinţa adevărului. Şi pentru ce ar fi poruncit să se sloboadă şi să se dedice o jertfă puterii celei rele şi vrăjmaşe ţapul care s-a adus lui Dumnezeu ? Şi ce vom afla folositor în fapta lui Aaron de a-şi pune mîinile pe acest ţap, mărturisind păcatele fiilor lui Israel ? Deci nu s-ar înţelege acest lucru plin de nebunia şi necredinţa elinilor şi neliber de cugetările lor aiurite ? Cine ar mai putea admite această părere, cînd e atît de clară boala contradicţiei aflată în ea ?

   3. Deci ce era de văzut în acest lucru ? Se aduceau doi ţapi buni şi la fel de mari, de aceeaşi vîrstă, de aceeaşi culoare, nesuferind în nici un fel de vreo mutilare. S-au scris apoi sorţul ţapilor punîndu-li-se [26] numele poruncit de Dătătorul legii. Unul se numea Domnul, celălat: Trimisul, pentru a se trimite. Căci de la aceasta i se dădea numele. Nu s-a numit demon, trimisul. Acesta a fost numele animalu­lui. Şi Domnul, căci acesta era, precum am spus, numele unuia din ţapi, se junghia. Iar cu sîngele se sfinţea cortul cel mai dinăuntru, dar şi jertfelnicul din afară şi al jertfelor, pe care se săvîrşeau jertfele cele după lege. Iar celălalt, adică Trimisul, se trimetea în pămînt ne­umblat, după ce se mărturiseau peste el de către Aaron păcatele fiilor lui Israel.

   Prin amîndoi e închipuit Hristos. Căci a murit ca om şi a fost jertfit pentru noi, în chipul ţapului. Pentru că ţapul se junghia spre iertarea păcatelor, sfinţind Biserica înţeleasă în chipul cortului celui mai dinăuntru ; dar şi pe cei de sub lege. Căci se sfinţea, precum am spus, cu sîngele ţapului şi însuşi jertfelnicul legii. Pentru că e în afară de orice îndoială că cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare. Deci nu e desăvîrşirea în lege, nici nu poate sfinţi pe vreunii slujirea cea după lege. Ci e nevoie în chip necesar de Cel ce poate desăvîrşi, adică de Hristos, Care poate sfinţi cu sîngele Său pe cei ce practicau slujirea cea după lege. De aceea şi dumnezeiescul Pavel zice despre sine şi despre cei chemaţi din tăierea împrejur : «Ştiind că nu se îndreptează omul din faptele legii, decît prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Iisus Hristos» (Gal. 2, 16 ; Rom. 3, 20), ca să avem dreptate de la El. Deci s-a jertfit pentru păcatele noastre, după Scrip­turi (I Petru 3, 18), dar a înviat şi a plecat în ţara neumblată de oa­meni, adică în cer, purtînd oarecum păcatele noastre . Acesta, zice undeva Scriptura, ridică pentru noi păcatele noastre şi pentru noi sufere dureri (Isaia 53, 4).

   Acesta cred că este Trimisul. Căci a fost trimis din cele ale noas­tre în cetatea de sus, pentru a se înfăţişa în faţa Tatălui pentru noi. Despre aceasta ne asigură fericitul Ioan scriind: «Copilaşi, acestea le scriu vouă, ca să nu păcătuiţi. Iar de va păcătui cineva, avem Mingîietor (Rugător) la Tatăl pe Iisus Hristos, Cel Drept. Şi El este ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi» (I Ioan 2, 1—2). Este deci un lucru plăcut că am fost curăţiţi în Hristos şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Isaia 53, 5). El este rugător pentru noi şi a plecat în ţara neumblată de oameni, al cărui chip este pustiul.

   Căci a intrat pentru noi ca Înainte-Mergător în cer şi ne-a deschis o cale nouă, proaspătă şi vie, care ne introduce în partea dinăuntru a catapetesmei. Deci Hristos e Trimisul, ca Cel ce poartă în chipul ţapului păcatele noastre. Căci se junghia un ţap, cum am spus, pentru păcatele noastre. Iar egalitatea şi asemănarea în toate a ţapilor, a arătat prin ghicitură că era unul şi acelaşi. Şi fiindcă nu putea veni ţapul iarăşi la viaţă, s-a socotit că lucrul acesta nu e decît o minune şi nimic altceva. Iar Dumnezeu nu este iubitor de pompă, deşi toate le poate face în chip minunat. Pentru aceea şi ia în chip iconomic, doi, avînd o asemănare şi o egalitate deplină în toate. E cum a fost şi în curăţirea leprosului, cînd Dătătorul legii a poruncit să se aducă două păsări, dintre care una s-a tăiat, iar cealaltă s-a slobozit în pustie. Prin zeci de mii de pilde foarte limpezi ne-a învăţat legea taina lui Hristos. Prin Care şi cu Care slava şi stăpînirea Tatălui îm­preună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.


-----------------------------------------------------------------------------------------------


[1] Dumnezeu aduce la existentă persoanele umane ca să moară rînd pe rînd. Acesta ar fi un act absurd al lui Dumnezeu. Moartea lor nu se poate explica decît sau ca un proces continuu al unei esenţe oarbe, supusă legii producerii şi pieirii persoanelor, sau despărţirii voite a acestora de Dumnezeu, izvorul vieţii Cum prima alternativă e şi ea absurdă, nu rămîne valabilă decît a doua. Oamenii sînt creaţi de Dumnezeu ca să fie în veci, nu ca să moară. De aceea ei nici nu mor de tot, ci ajung la o slăbire maximă a existenței. Iar aceasta nu se poate explica decit din voia lor, asupra cărora are o înrîurire şi lucrarea duhurilor rele. Nu pot să fie în plinătatea fericită a existenţei fără voia lor. Moartea persoanelor umane implică deci venirea lor la existentă prin crearea lor din nimic de un Dumnezeu personal şi libertatea lor. Orice lucrare a lui Dumnezeu e mîntuitoare de moarte şi de ne­fericire. Moartea şi nefericirea se explică din voia făpturilor conştiente şi din ispita diavolului. Moartea vine din despărţirea între Dumnezeu şi persoanele create de El. Dar Dumnezeu nu se desparte de ele. Se despart numai ele cu voia lor. Aceasta le slăbeşte spiritul şi acesta odată slăbit, nu mai poate ţine materia trupului în coe­ziune. Dar el rămîne însă cu o viaţă spirituală slăbită şi strîmbată. Dar nu dispare pentru că Dumnezeu nu-şi retrage toată puterea cu care-l susţine In existenţă.


[2] Ascultarea Acestui singur om a fost ascultarea Fiului lui Dumnezeu ca om şi de aceea a avut în ea puterea adîncă şi afectuoasă care s-a transmis tuturor celor ce I s-au deschis prin credinţă.

[3] Precum din jertfele aduse în Vechiul Testament mîncau şi cei ce le aduceau, impărtăşindu-se de sfinţenia simbolică ce o dobîndeau prin faptul că erau puşi în le­gătură cu Dumnezeu, aşa ne împărtăşim şi noi de trupul şi sîngele lui Hristos predate ca jertfă Tatălui pentru a fi şi apropiaţi de Tatăl cum S-a făcut Hristos ca om aducîndu-Se jertfă Tatălui. Trupul şi sîngele Lui se umple de bunăvoirea Tatălui prin faptul că I se predau Lui. Noi ne însuşim prin urmare trupul şi sîngele Lui plini de bunăvoirea Tatălui. Sau împărtăşindu-ni-se şi nouă, urcăm şi noi împreună cu El sub bunăvoirea Tatălui.


[4] S-a osîndit singur despărtindu-se sufleteşte sau cu voia de Dumnezeu prin păcatul neascultării.


[5] Hristos S-a aşezat ca om sub lege şi sub trebuinţele omeneşti, dar de bună voie. S-a făcut dependent, dar de cele create şi rînduite de El ca Dumnezeu i ca să arate cum trebuiesc împlinite acestea de om, pentru a întîlni prin ele pe Dumnezeu.


[6] Pentru Sf. Chiril şi predicarea Evangheliei este slujire sfîntă, ca şi săvirşirea Tainelor. Sf. Ap. Pavel a săvîrşit mai mult această slujire, căci a botezat foarte putini. Ar fi bine ca preoţii de azi să-şi amintească de această datorie ca făcînd parte din slujirea lor. Nu se pot săvîrşi tainele cu mare efect pentru cre­dincioşi dacă nu se dă învăţătura cuvenită despre ele, care-şi au temeiul în faptele mîntuitoare ale lui Hristos.


[7] Legea apelînd la un trup slab nu era în stare să scape pe om de păcat nici prin ridicarea omului din păcat, nici prin suportarea morţii nu ca pedeapsă, ci din dragostea pentru Dumnezeu, străină de orice egoism. De aceea Dumnezeu a osîndit păcatul într-un fel care ne scapă de el, făcînd să sufere moartea în trup Fiul Său întrupat, lipsit de păcat şi prin aceasta învingînd moartea ca primită de Ei nu din vinovăţie, ci fără vină. Prin aceasta pe de o parte a osîndit prin moarte păcatul la care era supus pe dreptate trupul, împlinindu-se dreptatea; dar pe de altă parte, nefiind El însuşi vinovat de păcat, a învins moartea ca nedreaptă pentru El. Iar gradul de superioritate asupra morţii la care a ridicat El trupul Său s-a comunicat şi fraţilor întru umanitate.



[8] În două sensuri nu mai sîntem ai noştri, ci ai lui Hristos : pentru că El ne-a răscumpărat cu sîngele Lui din robie pentru că ne facem părtaşi de trupul şi sîngele Lui libere de păcat, libere de robia morţii definitive, datorită unirii desăvîrşite, prin jertfa ca predare totală, cu Tatăl. Poţi să fii al cuiva ca rob şi poţi să fii al cuiva datorită faptului că te cîştigă prin iubirea Lui. Cînd eşti al cuiva prin iubirea ce ţi-o acordă, eşti al lui bucurîndu-te totodată de libertate. Dar cînd eşti rob al duşmanului, eşti rob fără libertate. Cînd eşti rob al patimilor şi al morţii din pricina ei, eşti rob cu adevărat, lipsit de libertate. Dar devenind rob al lui Hristos, sau al lui Dumnezeu, datorită dragostei ce ţi-o arată şi prin care te-a eliberat de patimi şi de moarte, devii rob de bunăvoie. Cînd se zice credinciosului «robul lui Dumnezeu», aceasta nu înseamnă un rob neliber, ci un rob de bunăvoie. Sînt rob fericit al celui ce mă iubeşte şi pe Care îl iubesc. Este o unire paradoxală intre libertate şi comuniune din dragoste.


[9] Tainele Bisericii nu fac decît să actualizeze şi să introducă pe fiecare credincios în Taina cea una a lui Hristos, înfăptuită prin toate faptele Lui mîntuitoare: întruparea ca om nou (Botezul), jertfa — învierea (Sf. împărtăşanie, sau Liturghia). Toate se actualizează prin coborîrea şi transmiterea Sfintului Duh. Căci prin răspîndirea lui Hristos în oameni se menţine Biserica.


[10] Precum era în păcat împotriva unităţii poporului Israel în credinţa în Acelaşi Dumnezeu, jertfirea în afara cortului, aşa e un păcat nesăvîrşirea jertfei euharistice în bisericile ce se află în unitate. Căci Hristos S-a făcut om şi s-a jertfit pentru toţi ca să ne unească pe toţi cu Sine ca fraţi ai Săi şi ca fii ai Tatălui, «ca toţi să fie una». Neţinerea la unitate e un mare păcat. Dacă nu vrem să fim una, nu vrem să fim în Acelaşi Dumnezeu. Dumnezeu ia înfăţişări deosebite, parţiale, contradictorii şi acestea nu mai reprezintă pe Dumnezeul adevărat. Se spune : dar Dumnezeu e acelaş pentru toţi. Ce folos însă că Dumnezeu e în Sine acelaş, dar oamenii îl cugetă în moduri diferite? Pentru ei «dumnezeu» e cel pe care şi-l închipuie ei, nu Dumnezeu cel adevărat, descoperit nouă de Fiul Său Unul-Născut. Ce folos au de la Dumnezeu cel Unul şi treimic cei ce cred că Dumnezeu este o esenţă impersonală, sau că Hristos nu e Fiul Lui? Nu întorc ei spatele Dumnezeului adevărat, şi nu-şi întoarce şi Dumnezeu cel adevărat şi singur Mîntuitor spatele de la ei ?


[11] Acesta era şi el un nume al Euharistiei, pentru că prin binecuvîntare a prefăcut Hristos la Cina cea de Taină plinea şi vinul în trupul şi sîngele Său.


[12] Fiul îi aduce pe oameni, cu care s-a unit prin umanitatea Sa Ia Tatăl, ca împreună fii cu Sine. Dar Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să Se facă om, ca să Se unească prjn umanitatea asumată cu ei şi să-i aducă astfel Tatălui ca fii. Toate iniţiativele pornesc de la Tatăl şi se împlinesc prin Fiul in Duhul Sfînt. Acesta e sfatul cel veş­nic pentru mîntuirea noastră.


[13] Termenul de persoană «compusă» folosit de călugărul dobrogean Maxentiu la 519 şi apoi de Leontiu de Bizanţ şi de Sf. Maxim Mărturisitorul îşi are temeiul şi explicaţia în această declaraţie a Sf. Chiril.


[14] Tema va fi reluată de Leonţiu de Bizanţ, care va spune nestorienilor că trupul lui Hristos nu e al sufletului Lui, sau al omului, ca la oameni, ci al Cuvîntului. Taina cea mare este cum simţea real moartea ca a Sa şi nu ştia numai teoretic de ea. Într-un fel ipostasul dumnezeiesc al Cuvîntului simţea durerile trupului Său şi frica de moarte, cum simte sufletul nostru durerile trupului său şi frica de moar­tea cu trupul, fără ca loviturile şi moartea să-l atingă pe el însuşi. E ca un ecou spi­ritual produs în suflet de orice act material care atinge trupul.


[15] Cele şapte zile reprezintă viaţa în timp, sau viaţa pămîntească. În «casa» proprie, în odihna de veci, în ultima intimitate a noastră, unde ne vom întîlni cu interioritatea cea mai intimă, mai liniştitoare, mai iubitoare, mai învăluitoare a lui Dumnezeu, după ce vom trece din viaţa aceasta, petrecută în curăţie.


[16] Chiar privirea lui Dumnezeu la păcătosul care nu se pocăieşte este un chin Şi o osîndă pentru el. În general omul rău şi duşmănos suferă cînd se uită un om bun la el, sau omul căruia el i-a făcut rău. Chinul lui e şi o împuţinare de viată, care îi vine din ruperea de Dumnezeu izvorul vieţii. Cel ce se închide în sine din mîndrie, din ură, suferă prin lipsa de comunicare sinceră, sau de comuniune.


[17] Sf. Chiril vede în Hristos pe Cel ce cercetează sau priveşte pe cei ce I se ataşează, sau e nădejde să I se ataşeze. De la această lucrare vine numele de episcop. Aceasta ar fi lucrarea cea mai frumoasă a episcopilor: să privească pe fie­care credincios sau pe fiecare om care dă nădejde să devină credincios, cu atenţie şi cu dragoste. Să facă să i se comunice cu încredere, ca să cerceteze cele ce i le spune.


[18] Aci vizează pe nestorienii care socoteau trupul lui Iisus ca al unei alte persoane. Expresia Sfîntului Chiril, au luat-o şi călugărul dobrogean (daco-roman) Maxenţiu la 520 şi apoi Leontiu de Bizanţ. Prin aceasta au putut spune că Cuvîntul însuşi a pătimit cu trupul. Trupul nu era al unui suflet care nu avea pe Cuvîntul ca ipostas. Între Cuvîntul şi trupul asumat este intimitatea care este între subiectul uman şi trupul lui. E o comunicare directă de la unul la altul. Aşa cum simt eu tot ce atinge trupul meu, aşa simţea şi Hristos. Trupul lui Hristos nu-I este ca o haină, nesimţind în Sine ceea ce se întîmplă cu ea.


[19] Credinţa creştină de fapt are în centrul mărturisirii ei, bucuria biruirii morţii, faptul tragic care umple de tristeţe şi de întuneric existenta noastră. In aceasta constă mîntuirea. Iar moartea nu se birueşte decît prin Dumnezeu care pentru aceasta S-a făcut om şi a primit moartea. De aceea ne împărtăşim de trupul şi sîngele Lui în care a fost biruită moartea, mărturisind credinţa că a biruit-o şi pentru noi prin moartea Lui, arătată în vărsarea sîngelui. Acum moartea nu ne mai înspăimîntă. Ştim că murind împreună cu Hristos, înviem cu El. Moartea noastră e o predare Tatălui izvorul vieţii ,din care primim viaţa. Moartea în Hristos ca pre­dare lui Dumnezeu e biruită de viaţă. In Dumnezeu moartea devine trecere spre via­ţa de viaţă. Dacă Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni din nimic, cum nu le-ar copleşi prin viaţa Lui moartea ? Viaţa pe care o primesc din Dumnezeu murind vieţii sărăcite prin păcate, e mai înaltă decît viaţa ce au primit-o la înviere. E viaţă din viaţa lui Dumnezeu. Teoriile apusene despre o mîntuire în sens juridic s-au depărtat de aces sens evanghelic şi patristic al mîntuirii. Într-un Dumnezeu Creator şi transcendent lumii, moartea trece în viaţă. Numai dacă nu există un Dumnezeu personal, moartea persoanelor e definitivă.


[20] Exact cu expresia aceasta s-au dus la Constantinopol şi apoi la Roma «călugării sciţi» (daco-romani din Dobrogea) la 519, pe care papa din Roma n-a voit să o primească. Ea asigura credinţa unirii în ipostasul Cuvîntului a firii dumnezeieşti şi omeneşti împotriva nestorianismului, de care unul din aceşti călugări, Maxenţiu, acuză pe papă.


[21] Leonţiu de Bizanţ va explica în sens antinestorian expresia «trupul pro­priu» al Cuvîntului. El e «trupul Lui», nu «trupul sufletului» unui om deosebit de Fiul lui Dumnezeu.


[22] Un preot omenesc avînd şi el păcate, pentru slăbiciunea firii, nu numai că trebuie să aducă jertfă şi pentru el, dar nici pe alţii nu-i poate mîntui desăvîrşit prin jertfa lui, căci nu se dă în jertfă pe sine însuşi întreg, ci dă o jertfă externă, nu de om, pentru că nici un om nu e desăvîrşit, ci vreun obiect sau vreun animal, care are o valoare cu totul inferioară omului, în care nici cel ce o aduce nu e an­gajat total, şi nici jertfa adusă nu-l angajează în mod conştient. Numai Fiul lui Dum­nezeu făcîndu-Se om curat, S-a putut aduce ca om jertfă desăvîrşită, pentru că S-a dăruit total, şi aceasta înseamnă că nu pentru Sine, ci pentru fraţii Săi în umani­tate. Iar ca ipostas dumnezeiesc al umanităţii Sale aduse ca jertfă a dat o intensi­tate şi o valoare nemărginită acestui act de autojertfire, prin iubirea nemărginită de Dumnezeu şi de oameni manifestată in ea. El a urcat cu umanitatea jertfită pen­tru veci în maximă intimitate a lui Dumnezeu, într-o maximă vibraţie iubitoare faţă de Tatăl şi de oameni, iar aceasta reprezentind o continuă intervenţie pentru oa­meni. Căci e o Umanitate oare fiind în Fiul în veci, e mereu în starea umanităţii jertfite pentru oameni, deci iubită în Fiul Său şi în toţi cei alipiţi de El.


[23] Sîngele lui Hristos poate şterge păcatele oamenilor, pentru că poartă în el o conştiinţă care exprimă părerea de rău pentru ele şi pune in ea un izvor de iubire pentru Dumnezeu care îi cucereşte şi pe oameni. Sîngele de animale din Ve­chiul Testament n-ar fi avut nici un chip al viitorului sînge al lui Hristos. Sîngele lui Hristos întemeiază o legătură veşnică între Dumnezeu şi oameni, pentru că e sîngele preţios al Fiului lui Dumnezeu, pentru că în el e prezentă conştiinţa ipostasului dumnezeiesc întrupat. Făcîndu-Se om pentru veci şi purtînd în umanitatea Sa întipărită starea de jertfă către Tatăl, pentru oameni in veci, Legămintul lui Dum­nezeu faţă de oameni e şi el veşnic.


[24] Biserica e trupul Domnului, pentru că ne unim cu El. Dar e un trup plin de bunămireasmă a jertfei Lui, pentru că membrii ei se împărtăşesc de ea, aducîndu-Se împreună cu El, sau predîndu-Se Tatălui ,în mirosul de bună mireasmă al sentimentului de predare care îi umple. Biserica plină de Fiul cel întrupat — jertfit îşi înaltă dragostea împreună cu El spre Tatăl, plină de Duhul Sfînt al Fiului. Bise­rica are nu numai dimensiunea dinamică orizontală, ci şi dimensiunea dinamică ver­ticală. In ea se uneşte pămintul cu cerul. Toată rugăciunea ei este o mişcare a sa spre cer.


[25] Nu putea sfinţi sîngele inconştient al animalelor pe oameni, pentru că nu putea urca nici la Dumnezeu. Numai un sînge în care e activ sufletul conştient sfinţeşte, dacă e vărsat ca jertfă pe cei cărora li se dă, sau e primit cu bucurie de Dumnezeu. Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît e mai curat, sau mai dăruit lui Dum­nezeu cel ce I se predă ca Jertfă. Aşa a fost numai sîngele făcut propriu Fiului pentru a se aduce ca jertfă Tatălui ceresc. Deci sîngele vărsat al animalelor sub lege, n-ar fi avut nici un rost dacă n-ar fi fost un chip profetic al sîngelui Fiului Iui Dumnezeu ce se va face om şi se va săvîrşi. În acest sens există în sîngele ani­malelor ce se varsă ca jertfă în Vechiul Testament o anumită aprobare şi binecuvîntare a Tatălui ceresc, ca în chipul sîngelui viitor al Fiului Său. Iar Aaron care aducea jertfele de atunci avea ca chip al lui Hristos o anumită aprobare în această calitate din partea lui Dumnezeu.


[26] Ţapul care pleacă în pămîntul neumblat de oameni, după ce Aaron a pus mîinile peste el, mărturisind păcatele poporului, este chipul lui Hristos Care a înviat şi Se duce la cer, continuînd să intervină acolo pentru păcatele noastre, ca Cel ce poartă în Sine întipărită în veci valabilă jertfa pentru ele şi care Se prezintă Tată­lui În acesată calitate pentru toti oamenii care vin la existentă şi care continuă să mai păcătuiască. Văzînd Tatăl pe Fiul Său ca om jertfit, vede dragostea omului faţă de El, vede dragostea Fiului ca om fată de El. El e cu jertfa Lui o continuă legă­tură între oameni şi Tatăl, mai precis în continuă cerere către Tatăl de-a ierta pe oameni. Stînd ca cel jertfit pentru păcatele oamenilor, Hristos prezintă mereu aceste păcate Tatălui ca în intervenţia Sa pentru iertarea lor. El nu rămîne străin de faptul săvîrşirii lor de către oameni. El e într-o continuă suferinţă rugătoare pentru ele.