Epistolei celei dintâi a
Sfântului Apostol Petru.
Fiindcă epistola era pentru iudeii cei ce erau întru risipire, şi se
făcuseră creştini le scrie această Epistolă învăţătoare. Fiindcă dintre iudei
crezuseră îi întăreşte pe dânşii. Şi întâi tâlcuieşte şi dovedeşte, că de la
proorocii s-a vestit credinţa cea întru Hristos, şi prin ei s-a propovăduit
izbăvirea cea prin sângele Lui. Şi cum că lor şi neamurilor s-au bine vestit
toate acelea la care doresc şi îngerii să caute. Apoi îi îndeamnă, sfătuindu-i ca
după vrednicia Celui ce i-a chemat să petreacă, şi pe împăratul să-l
cinstească. Şi porunceşte şi femeilor şi bărbaţilor un cuget să aibă şi pentru obiceiuri după ce i-au sfătuit nu puţine, însemnează că
şi în iad sau făcut de la Domnul propovăduirea aceasta pentru mântuire şi înviere,
ca cei ce au murit mai înainte să învie, şi să se judece în trup; iar cu darul
învierii să rămână. Şi cum că sfârşitul tuturor de acum s-au apropiat, şi
datori sunt toţi să fie gata, ca cei ce vor avea să dea răspuns Judecătorului,
şi aşa sfârşeşte Epistola.
CAPITOLELE
Epistolei Întâi a Sfântului Petru.
Epistolei Întâi a Sfântului Petru.
1. Pentru
a doua naştere cea întru Hristos şi pentru răbdarea ispitelor. Şi pentru
mântuitoarea credinţă cea mai înainte vestită de prooroci.
2. Pentru nădejde şi sfinţirea. Şi pentru întemeiata petrecere cea
îndatorată pentru punerea de fii.
3. Pentru
ca după vrednicia punerii de fii să vieţuiască întru Hristos spre folosul şi a
celor dinafară spre slava lui Dumnezeu.
4. Pentru supunerea
cea către stăpânitori, şi pentru iubirea de fraţi şi blagocestia. 1. Întru care
şi pentru supunerea robilor, şi pentru suferitoarea de rău răbdare cea pentru
Hristos. 2. Pentru ascultarea femeilor, şi pentru unirea la un gând cu cea a
bărbaţilor şi mântuirea cea întru duhul spre închipuirea lui Sarra. 3. Pentru
purtarea împrejur împreună şi datoria cea către femei a bărbaţilor.
5. Pentru blândeţea cea către toţi
suferitoare de rău, a căreia închipuire este iubirea de oameni a lui Dumnezeu
cea din vremea lui Noe, şi spre noi milostivirea lui Hristos cea prin botez.
6. Pentru lepădare a faptelor celor rele, şi pentru luarea de a doua oară a
roadelor duhului celor după osebirea darurilor.
7. Că
prin împărtăşirea cea cu Hristos datori suntem a stăpâni patimile cele fireşti,
Şi prin nădejdea cea întru Dânsul a suferi pagubele şi vătămările cele de la
alţii.
8. Sfătuire preoţilor pentru cercetarea turmei.
9. Pentru cea de obşte a
tuturor către fiecare smerita cugetare spre biruinţa cea asupra diavolului. Întru
care este rugăciune pentru săvârşirea credincioşilor.
1.
Petru Apostol al lui Iisus
Hristos, nemernicilor celor aleşi ai risipirii Pontului, Galatiei, Capadociei,
Asiei, şi Vitiniei.
2. După cea mai
înainte cunoştinţă a lui Dumnezeu Tatălui, întru sfinţirea Duhului, spre
ascultarea şi stropirea sângelui lui Iisus Hristos;
Pe acest cuvânt,
nemernicilor, pentru risipire l-au zis şi pentru toţi cei ce vieţuiesc pe
pământ după Dumnezeu s-au zis nemernici. După cum şi David zice: „Că bejenari
suntem şi nemernici ca şi toţi părinţii noştri”. Şi înseamnă acest nume, nu aceiaşi cu prozelitul, că acesta îl
însemnează pe acela carele de aiurea din altă parte au venit. Ci mai mult oare
ce şi mai prost. Că precum decât lucrul însuşi, lucrul cel în treacăt este mai
prost, aşa şi vechitului, şi bejenarului şi veneticului nemernicia. Şi cu
parentejoi se cuvine a înţelege mai înainte scrisoarea cea pusă înainte, care
aşa se află. Petru Apostolul lui Iisus Hristos după mai înainte cunoştinţa lui
Dumnezeu Tatăl întru sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea sângelui
lui Iisus Hristos. Iar celelalte fie puse între acestea. Că arată pe aceea
către carii este Epistola. Şi au zis acest, după mai înainte cunoştinţa lui
Dumnezeu, arătând, că nimic nu este mai lipsit decât proorocii, carii şi ei
s-au trimis, fără numai cu vremea. Şi cum că s-au trimis şi proorocii şi Isaia
zice: „Ca să vestesc săracilor m-au trimis”. Isaia? Şi deşi cu vremea este mai
pe urmă Petru, dar nu cu
mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu ci după aceasta deopotrivă pe sine cu
Ieremia se arată care „mai înainte de a se zidi el în pântece şi cunoscut şi
sfinţit” au fost, şi proroc la neamuri aşezat. Şi de vreme ce
proorocii împreună cu altele şi pe venirea lui Hristos mai înainte o a vestit
că pentru aceasta şi s-au trimis, acesta adaoge trebuinţa Apostolului, şi zice:
Că am fost trimis întru sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea
sângelui lui Iisus Hristos arătând aceasta, căci chipul apostolatului meu
acesta este, ca să hotărăsc şi să aleg. Că aceasta prin sfinţire arată precum
este şi acest, îmi veţi fi Mie norod ales sfinţit, adică, ales osebit de
celelalte neamuri. Deci chipul apostoliei lui este: ca să aleg şi să hotărăsc
prin darurile cele duhovniceşti neamuri supuse Crucii şi patimii lui Hristos,
nu stropindu-se, cu cenuşă de junice când ar fi fost trebuinţa ca să se
curăţească de vătămarea cea din spurcăciunea păgânească, ci cu sângele cel din
patima lui Iisus Hristos. Împreună încă şi mai înainte propovăduieşte prin
sângele lui şi pe mucenicia cea pentru Hristos a celor ce vrea să creadă întru
Dânsul. Că cel ce întru ascultare urmează urmelor dascălului, negreşit nici el
nu se va depărta de a-şi vărsa sângele său pentru Cel ce şi-au vărsat sângele
pentru toată lumea.
dar vouă şi pace să se înmulţească.
Dar pentru că în dar şi pentru că noi nu am adus nimic înăuntru să ne
mântuim, pace, pentru că am greşit Stăpânului, şi l-am rânduit între vrăjmaşi.
3. Bine
este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care după mare
mila sa a doua oară ne-au născut pe noi spre nădejde vie prin învierea lui
Iisus Hristos din morţi.
4.
Spre moştenire nestricăcioasă şi nespurcată şi nevestejită,
Binecuvintează pe Dumnezeu pentru bunătăţile
care i le dă lui şi aduce această mulţumire. Dar care sunt cele date? Nădejdea,
nu întru acest fel precum era locuinţa în pământul Hanaan cea prin
Moise,
care era muritoare, ci nădejde (n.tr) vie. Şi de unde are viaţă? Dintru
învierea din morţi a lui Iisus Hristos. Că de vreme ce El au înviat, de aceeaşi
înviere va învrednici şi pe cei ce se apropie de Dânsul prin credinţa cea întru
Dânsul. Deci nădejdea vie este ceea ce s-au dat, moştenire nestricăcioasă, nu
învistierită pe pământ precum părinţilor noştri, ci în ceruri, unde o are şi pe
veşnicie. Care şi mai mare este decât moştenirea cea de pe pământ. Şi lângă
acestea, şi păzire şi străjuire a credincioşilor. Fiindcă şi aceasta, s-au
rugat Domnul zicând: „Păzeşte-i pe dânşii Părinte Sfinte”. Încă şi întru
putere, Şi care este puterea aceasta? Adică cea până la descoperirea Domnului.
Că dacă nu ar fi puternică păzirea nu s-ar fi întins până la aceasta. Deci de
vreme că atâtea şi unele ca acestea sunt cele date, nici este necuviinţă ca şi
bucurie să urmeze celor ce le iau pe acestea.
păzită în ceruri pentru voi.
5.
Carii sunteţi păziţi întru puterea lui Dumnezeu prin credinţă spre
mântuire gata a se descoperi în vremea cea de apoi.
Dacă în ceruri este moştenirea noastră, apoi
băsnuire este aşezarea la starea dintâi cea de pe pământ cea de o mie de ani.
6. Întru
care vă bucuraţi acum puţin, de se cuvine, necăjiţi fiind întru multe feluri de
ispite.
7. Ca
lămurirea credinţei voastre, cea cu mult mai scumpă decât argintul cel
pieritor, şi prin foc lămurită să se afle.
Regula cuvintelor este aşa. Scârbiţi fiind
acum de este cu cuviinţă, adică, de se cade şi aceasta. Că nici toţi sfinţii se
necăjesc.
În
vremea cea de apoi vă veţi bucura. Pentru că acest, vă bucuraţi, în loc de
timpul viitor s-au luat. Ori şi întru cel prezent adică acum?, după cum şi mai
jos s-au pomenit. Şi de vreme ce făgăduinţa Dascălului nu învaţă bucurie, ci
întristare, zicând, „În lume necazuri veţi avea”, adaogă lângă „vă bucuraţi”
acest „acum puţin”. Şi de vreme ce acesta este de scârbă pricinuitor, adaogă pe acest, „acum”, împreună
glăsuire zicând cu ale Dascălului său. Că şi acela zice :”În lume necazuri veţi
avea, ci întristarea voastră se va preface întru bucurie”. Deci
ori pe acest, acum, pentru bucurie l-au adăogat, fiindcă bucuria ceea ce va să
ne moştenească, nu este pentru un timp surt, ci lungă şi nemărginită. Ori
acest, puţin, la acest, scârbiţi fiind, se cuvine a înţelege că este adăogat,
ca să fie aşa. De se cuvine acum a vă scârbi puţin întru multe feluri de ispite.
Dar de vreme ce pomenirea ispitelor turburare putea să pricinuiască, pentru
aceasta au adăogat pricina ispitelor, ca prin ispite lămurirea voastră mai
arătată şi mai scumpă decât aurul se face. Fiindcă şi aurul dacă este lămurit
prin foc mai mult este iubit de oameni. Şi au adăogat şi pe acest, de se
cuvine, învăţându-ne că nici tot credinciosul se ispiteşte prin necazuri, nici
tot păcătosul. Dar nici că le merge bine de pururi fiecăruia dintru aceştia. Ci
drepţii necăjindu-se, spre adăogirea cununilor pătimesc, iar păcătoşii, ca pe
osânda păcatelor să o plătească. Şi nu toţi drepţii se necăjesc, ca nu pe
răutate lăudată socotindu-o, să urăşti pe fapta bună. Nici toţi păcătoşii se
necăjesc, ca nu la înviere să creadă, ca şi cum toţi pe ale sale aici îşi iau
răsplătire.
spre laudă şi cinste şi slavă întru arătarea
lui Iisus Hristos.
8. Pe carele ne văzându-l îl iubiţi; întru care
acum nu privind, ci crezând, vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi prea slăvită;
9.
Luând sfârşitul credinţei voastre, mântuirea sufletelor.
Pe pricina drepţilor celor ce rău pătimesc aici o arată prin acestea.
Una adică
mângâindu-i pe dânşii, căci prin necazuri se fac ei mai arătaţi, iar alta, şi
mai sârguitori făcându-i prin căci au adăogat pe acest, întru descoperirea lui Iisus
Hristos: fiindcă vremea cea de atunci va dărui multă laudă celor ce s-au nevoit
prin arătarea ostenelilor lor. Şi adaogă şi alt oarece atrăgător către răbdarea
necazurilor. Şi care este acesta? Pe Carele ne văzându-l îl iubiţi acum. Că dacă ne
văzându-l pe Dânsul cu ochii trupului numai din singură auzirea îl iubiţi,
zice, socotiţi câtă dragoste veţi arăta, văzându-l pe Dânsul, şi acestea întru
slavă descoperite făcându-se. Că dacă patima Lui aşa pe voi v-a atras, apoi ce
va face pe voi arătarea Lui cea cu neajunsă strălucire? Când şi vouă vă va
dărui celencio pe mântuirea sufletelor. Deci ca unii ce împreună cu Dânsul o să
vă arătaţi şi de atâta slavă vă veţi învrednici, deopotrivă cu celenciol acesta
acum arătând răbdare, veţi avea pe totul scoposului celui înainte pus.
10.
Pentru care mântuire au căutat şi au cercat proorocii, carii pentru
darul cel ce era să fie la noi au proorocit.
Fiindcă au pomenit pentru mântuirea sufletelor, şi aceasta era ne
arătată şi străină auzului, pe prooroci îi aduce în mijloc şi cum că o au
căutat şi o au cercat pe dânsa. Pentru că au şi căutat-o, precum Daniil pentru
cele viitoare, care şi pentru aceasta s-a numit bărbatul doririlor, de îngerul
ce vorbea cu dânsul. Şi ce au
căutat? Adaogă, între care, şi ce fel de vreme au arătat Duhul cel ce era întru
dânşii. În care vreme? Adică întru cea de lângă sfârşitul veacurilor. Iar în ce
fel? Întru aceea când cu multe feluri de robiri iudeii către cea desăvârşit
cinstire de Dumnezeu abătându-se, bine primiţi s-au aşezat întru taina lui
Hristos. Şi caută de vezi că Duhul lui Hristos zicând teologhiseşte pe Hristos.
Şi au arătat Duhul acesta patimile lui Hristos, prin Isaia au zis: „Ca o oaie
spre junghiere s-au adus”. Iar Ieremia:
„Veniţi să băgăm lemn în pâinea lui”. Iar de înviere, prin Osie,
carele a zis: „În ziua a treia ne vom scula şi vom învia înaintea lui. Şi vom
căuta ca să cunoaştem pe Domnul: ca nişte zori gata îl vom afla pe Dânsul ”. Şi zice,
s-au descoperit acestora, nu pentru dânşii, ci pentru noi. Şi două lucrează
prin cuvintele acestea, şi pe purtarea de grijă a proorocilor arătându-o, şi pe
aceea că erau mai înainte cunoscuţi lui Dumnezeu şi mai înainte de întemeierea
lumii cei ce s-au chemat acum la credinţa în Hristos. Deci prin purtarea de grijă
a proorocilor îi povăţuieşte pe dânşii ca să nu se facă nesupuşi către cele ce
proorocii le-au fost proorocit. Că nici fii înţelepţi cei dintre fii nu defaimă
ostenelile cele părinteşti. Că dacă ei nimic vrând a se folosi, au căutat şi au
aflat şi aflând încă şi împăraţi le-au pus, ca pe oarecare moştenire
trimiţându-le nouă, nu ar fi cu dreptate ca noi să ne aflăm cu defăimare către
acestea. Deci pentru aceasta nici pe noi cei ce pe acestea le bine vestim vouă,
socotindu-le rele deşartă să arătaţi pe a noastră bună vestire. Deci prin
purtarea de grijă a proorocilor, acestea, iar prin faptul că mai înainte s-au
cunoscut de Dumnezeu îi înfricoşează, ca să nu se arate nevrednici de mai
înainte cunoştinţa lui Dumnezeu, nici de chemarea cea la acestea, ci să se
îndemne unii pe alţii ca să se facă vrednici de darul lui Dumnezeu.
11.
Cercetând, în care şi în ce fel de vreme le arăta Duhul lui Hristos,
care era întru dânşii, mai înainte mărturisind de patimile Hristos şi de
slavele cele după aceea.
12. Cărora s-au descoperit, că nu lor însuşi, ci nouă slujeau acestea,
Deşi Apostolii, şi proorocii au lucrat prin Duhul Sfânt, proorocii prin
proorocie, iar Apostolii, prin Evanghelie, dar nici o deosebire nu este între
aceştia şi între prooroci. Se cade, zice, pe aceiaşi sârguinţă să o aduceţi şi
voi, pe carii şi casnicii proorocilor ca să nu vă supuneţi sub pedeapsa acelora
ce nu s-au supus proorocilor. Şi se cuvine a mai însemna că Petru prin acestea
descoperă taina Treimii. Prin căci au zis Duhul lui Hristos, pe Fiul şi pe
Duhul, iar pe Tatăl, prin căci au zis, din cer. Iar pe acest, din cer, nu vreun
loc să înţelegeţi, ci după covârşire a lui Dumnezeu celui ce înainte
povăţuieşte.
care acum s-au vestit vouă prin cei ce bine au vestit vouă întru Duhul
Sfânt cel trimis din cer; spre care doresc îngerii să privească.
Cu arătarea pricinii de la carii aceia mai
înainte s-au cinstit este îndemnarea. Că după ce au zis că proorocii ne-au
slujit nouă la cele de mântuirea noastră, şi atât erau acestea de minunate, cât
şi îngerilor au fost iubite. Şi cum că au fost lor iubite acestea şi dorite au
arătat dintru acelea care din bucurie, la Naşterea lui Hristos, cântau: „Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu”. Deci după ce
au zis acestea, adaogă şi pricina acestora, şi zice: de vreme ce acestea ale
noastre erau dorite tuturor nu numai oamenilor, ci şi îngerilor, nici voi să vă
aflaţi cu lenevire spre acestea, ci întărindu-vă pe sine-vă şi cu bucurie
aflându-vă. Că aceasta arată prin acest, încingându-vă mijlocul vostru. Care îi
porunceşte Dumnezeu şi lui Iov. Iar mijlocul pe care l-au însemnat? Pe al
minţii îl zice. Deci aşa gătindu-vă şi trezvindu-vă, desăvârşit să nădăjduiţi
spre bucuria cea adusă vouă. Că aceasta este, pe care şi mai înainte cu puţin o
pomeneşte, că întru a doua venire a Domnului se va descoperi.
13. Pentru aceasta încingând mijloacele cugetului vostru, trezvindu-vă,
desăvârşit nădăjduiţi spre harul, care se aduce vouă prin arătarea lui Iisus
Hristos.
14. Ca nişte fii ai ascultării, neprefăcându-vă cu poftele cel mai dinainte
ale necunoştinţei voastre.
15.
Ci după sfântul cel ce v-a chemat pe voi, şi voi întru toată petrecerea
faceţi-vă sfinţi.
16.
Că scris este: fiţi sfinţi că eu sfânt sunt.
Închipuire pe împreună purtarea în jurul lucrurilor acestea de acum zice, pe care unii din cei nebuni şi fără de minte şi acum
zic, că după lucruri (ce se văd n.tr) li se cade să se poarte. Deci pe acestea din lumea aceasta ca cele ce sunt deşarte le porunceşte să le lase, cu
care ori întru ştiinţă, ori întru neştiinţă mai înainte de aceasta s-au fost
ţinut. Iar acum, zice, alcătuindu-vă cu adevăratul Sfânt acela ce v-au chemat
pe voi şi voi să vă faceţi sfinţi.
17. Şi dacă chemaţi Tată pe cel ce judecă fără de alegerea feţelor după
lucrul fiecăruia, întru frică vremea nemerniciei voastre să o petreceţi.
18.
Ştiind că nu cu stricăcioase cu aur sau cu argint v-aţi izbăvit de
petrecerea voastră cea deşartă, care vi s-a dat prin părinţi.
19. Ci cu scumpul sângele ca al unui miel nevinovat şi neîntinat al lui
Hristos;
îndoită o ştie Scriptura pe frică, pe una
mai înainte curăţitoare, iar pe alta săvârşitoare. Cea mai dinainte curăţitoare stihierniţă şi bucherniţă) adică este învăţătoare de buche (literă),
care pentru frica celor lucrate de cineva îl cheamă spre a fi întreg înţelept.
Iar săvârşitoare este, aceea ca să se facă desăvârşit întru dragostea a celui către
care le este prietenia, se sârguieşte a se teme, nu cumva ceva din acestea îi
lipseşte lui, cu care cineva este foarte îndatorat celor ce îl iubesc.
Asemănarea celei dintâi, care şi învăţătoare de buche zice că este cea în
Psalmi zisă: „Să se teamă de Domnul tot pământul”, adică aceia ţinuţi de
deşertăciunea pământească cărora nu le pasă deloc de cugetarea cea cerească. Că
ce vor pătimi când se va scula să zdrobească pământul? Iar a celei de a doua
adică a celei săvârşitoare, care şi la
David este aceasta cu putinţă a o afla întru acelea care zice: „Temeţi-vă de
Domnul toţi sfinţii lui, că nu este lipsă celor ce se tem de dânsul”. Şi iarăşi
„Frica Domnului curată, care rămâne în veacul veacului”. Deci pe această frică
săvârşitoare acum şi Petru îndeamnă pe ucenicii săi să o aibă în inimă, zicând:
Că de vreme ce pentru îndurările cele negrăite ale lui Dumnezeu făcătorul
nostru fii ai Lui v-aţi făcut, frica aceasta păzitoare dea pururi împreună
şezătoare să fie cu voi, ca cei ce din dragostea Făcătorului v-aţi făcut voi
unii ca aceştia, iar nu din lucrurile voastre. Şi după ce au făcut prin multe
îndemnarea, întâi prin îngerii cei ce căutau cu dorire la dânsele, apoi din Scriptură,
apoi din cele de nevoie, că de vreme ce pe Dumnezeu îl cheamă Tată, de nevoie
este ca cel ce pofteşte înfierea lucruri vrednice de Tatăl său să facă, şi a
patra, că nenumărate bunătăţi au luat prin preţul cel dat pentru dânşii, iar
acesta este sângele lui Hristos, care preţ de răscumpărare s-au dat pentru
păcatele oamenilor. Deci le porunceşte acum pentru acestea în toată vremea
vieţii împreună locuitoare să aibă pe frica cea săvârşitoare. Că oamenilor
celor desăvârşiţi frică le este ca să nu le lipsească ceva din cele
desăvârşite. Şi caută de
vezi că zis fiind de Hristos, că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata
o au dat Fiului”. Cum acum
pentru Tatăl îl zice că judecă? Către care vom zice, că şi aceasta au zis
Hristos: „Fiul nu poate să facă de la sine nimic, de nu va vedea pe Tatăl
făcând”. Şi aceasta
pe împreună fiinţa Sfintei Treimi o arătă, şi cum că toată aceiaşimea este
acolo şi împreună suflarea cea pacinică şi ne împerecheată. Deci au zis cu ne
deosebire că Tatăl judecă, fiindcă ceea ce o ar zice cineva pentru vreuna
dintru cele trei feţe, de obşte se socoteşte la toate. Şi întru alt fel şi
Domnul fii numind pe Apostoli şi slăbănogului zicându-i: „Fiule iertate sunt
păcatele tale”, nimic nepotrivit nu arată că şi el tată să se numească al celor
născuţi pe care i-au născut prin împărtăşirea sfinţeniei.
20.
Care era cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar s-au arătat în
anii cei mai de pe urmă pentru voi.
21.
Cei ce printr’însul aţi crezut întru Dumnezeu, carele l-au înviat pe el
din morţi, şi i-au dat lui slavă; ca şi credinţa voastră şi nădejdea să fie
întru Dumnezeu.
Cu moartea lui Hristos au împreunat şi
învierea, că se teme de schimbarea întru necredinţă a celor de curând sădiţi,
pentru ocara patimilor lui Hristos. Iar cum că nu este şi proaspătă taina lui
Hristos, fiindcă pe cei neînţelegători îi tulbura aceasta ci de mult mai
înainte de întemeierea lumii păzită în vremea ei cea potrivită şi învistierită, s-au
arătat, adică şi proorocilor celor ce pentru acestea au căutat, după cum au zis
puţin mai înapoi. Şi acum iarăşi zice, că cea cunoscută mai înainte de
întemeierea lumii, acum luminat s-au arătat adică s-au săvârşit. Şi pentru
carii s-au săvârşit? Pentru voi. Că pentru voi, zice, l-au sculat pe El din morţi.
Iar pentru ce pentru voi? Ca voi curăţindu-vă, zice întru ascultarea adevărului
prin Duhul, credinţa voastră şi nădejdea să o aveţi întru Dumnezeu. Şi pentru
ce curăţindu-vă? Căci crezând voi, celui ce prin învierea din morţi pe viaţa
cea nestricăcioasă înainte o au început vouă, datori sunteţi şi voi să umblaţi
după Acela ce v-au chemat pe voi la nestricăciune întru înnoirea vieţii. Iar că
şi Pavel zice aceasta cum că Tatăl că au înviat pe Domnul din morţi, să nu te
tulburi. Că făcând pe dăscălie ducătoare înăuntru acum zice acestea. Fiindcă
auzi pe Hristos zicând că pe sine se va scula, prin acestea care zice:
”Stricaţi biserica aceasta şi în trei zile o voi ridica pe dânsa”. Şi iarăşi
însuşi Hristos: „Stăpânire am să-mi pun sufletul meu, şi stăpânire am să-l iau
iarăşi pe dânsul”. Deci cu
iconomie uneori dă Tatălui că au înviat pe Fiul, ca una pe lucrarea Tatălui şi
a Fiului să o arate. Ca şi credinţa voastră şi nădejdea să fie întru Dumnezeu.
22. Curăţind sufletele
voastre cu ascultarea adevărului prin Duhul spre nefăţarnică iubire de fraţi,
din inimă curată iubiţi-vă unul pe altul cu deadinsul;
23. Născuţi fiind de a
doua oară, nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul
cel viu al lui Dumnezeu şi carele rămâne în veac.
24. Pentru că tot
trupul este ca iarba, şi toată mărirea omului ca floarea ierbii. Uscatu-sa
iarba, şi floarea ei a căzut;
25. Iar
cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul cel ce bine s-au
vestit întru voi.
Zicând născuţi fiind de a doua oară nu din sămânţă stricăcioasă, ci din
nestricăcioasă prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu şi carele rămâne în veac,
arată cu defăimare şi pe lesne stricăciunea slavei omeneşti, cu aceasta
vânându-l pe auzitor pe taină şi trăgându-l ca să se ţină de cele semănate mai
înainte de dânsul, fiindcă acelea, au statornicie şi sunt vecuitoare. Iar
acestea întrec cu stricăciunea pe ipostasul lor. Încredinţează că cele de aici
au înfiinţarea mai slabă decât iarba şi decât floarea ierbii, cărora şi
David pe viaţa noastră o aseamănă. Şi aşa pe slava noastră (pământească n.tr.)
după ce o au netrebnicit, iarăşi repetă şi învaţă mai arătat, care este cel ce
de a doua oară i-au născut pe dânşii prin graiul cel viu al lui Dumnezeu şi
carele rămâne în veac şi zice: iar acesta este graiul care s-a bine vestit
vouă. Şi adeverează cum că în veac rămâne el, după cum şi Domnul zice: „Cerul
şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”. Şi se cuvine a şti, cum că
acest, spre nefăţarnică iubire de fraţi, aşa se cuvine a-l grăi: să vă iubiţi
din curată inimă unul pe altul, spre nefăţarnică iubire de fraţi. Pentru că
împlinirile lucrurilor se obişnuieşte a urma celor ce pentru dânsele lucrează.
Deci fiindcă prin întinsa dragoste cea din inimă curată a unora către alţii
urmează ne făţarnica iubire de fraţi, bine este, să povăţuiască înainte acest,
din curată inimă, dar să urmeze la iubirea de fraţi. Însă se cuvine a însemna
că şi pe eig prepoziţionul, /care la noi se tălmăceşte, întru, în, la şi spre/
se cade a-l lua şi a-l înţelege, în locul lui, pentru, ca să fie pentru iubirea de fraţi.
1. Deci lepădând toată răutatea şi tot
vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile,
2. Ca
nişte prunci de curând născuţi să iubiţi laptele cel cuvântător şi fără de
vicleşug, ca printr’însul să creşteţi spre mântuire.
3.
De vreme ce aţi gusta că este bun Domnul.
4. Către care apropiindu-vă, acela ce este piatra cea vie, de oameni cu
adevărat nebăgată în seamă, iar la Dumnezeu aleasă şi scumpă.
5. Şi
voi înşivă ca nişte pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă,
ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos.
6.
Pentru că scris este în Scriptură: iată pun în Sion piatră în capul
unghiului aleasă, scumpă; şi acela ce va crede întru dânsa, nu se va ruşina.
Pe naşterea duhovnicească cea de a doua după ce a arătat-o covârşitoare
faţă de naşterea cea trupească, şi pe prostimea slavei celei muritoare, după ce
le-a pus de faţă, cum că naşterea este stricăcioasă şi întinată şi murdară, iar
slava întru nimic de odraslele cele de vara nu se deosebeşte, dar nu ca şi cum
cuvântul Domnului ar pătimi aceiaşi. Că toată slava omenească degrab încetează,
dar nu şi cuvântul lui Dumnezeu, ci cum că are de pururi vecuire, că adăogirea
acestui, carele s-au vestit vouă, aceasta îi voieşte. De aceea zice, lepădând
toată răutatea. Că unele ca acestea şi atât prin aceste puţine cuvinte arătând.
Că nu este cu dreptate cei ce după viaţa cea nestricăcioasă de a doua oară s-au
născut, să se prindă de cursele şi laţurile răutăţii, nici să le cinstească pe
cele ce nu sunt mai mult decât pe cele ce sunt, că răul nu este nici fiinţă nu
are, ci întru greşeala fiinţei celei născute petrece. Şi multă este schimbarea
şi deosebirea între viaţa cea în ipostatnică, şi între ceea ce lângă altul
numai îşi are înfiinţarea. Iar aceia datori sunt să se arate şi de vicleşug
slobozi, zice, şi de făţărie, şi de pizmă, şi de toată clevetirea. Că şi
vicleşugul şi făţăria departe sunt de adevăr şi de cuvântul cel binevestit
vouă. Fiindcă vicleşugul se întinde spre pieirea celui ce se amăgeşte, iar
făţăria întru alterimea celui ce este se preface, şi se vede că mergeîmpotriva mântuitorului
cuvânt cel ce v-au învăţat pe voi tainele. Iar pizma şi clevetirea, care sunt
pricini ale despărţirii, şi ale ne iubirii de fraţi acela nu le ştie, care şi
pe Cain şi tragedia (adică întâmplarea) lui, cum că pizma l-au rupt de
frăţeasca unire şi unitate, şi au născut pe vicleşug şi făţărnicie, şi pe
ucidere o au săvârşit. Cel ce pizmuieşte nici de clevetire nu este curat,
fiindcă destui sunt fraţii lui Iosif să încredinţeze pe cuvântul meu, care
nenumărate pâri împotriva acestuia au zis către tatăl lor. Pentru aceasta zice, de
acestea toate curăţindu-vă ca nişte prunci de curând născuţi apropiaţi-vă. Că
„a unora ca a acestora este împărăţia cerurilor, au hotărât Domnul. Şi cu cuvântul cel fără de vicleşug hrănindu-vă să
creşteţi la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos. Că gustând, adică sporind
prin lucrarea sfintelor porunci ale Evangheliei, cu simţirea aţi cunoscut
bunătatea învăţăturii. Că simţirea din cunoştinţă mai lucrătoare este decât tot
cuvântul. Fiindcă şi lucrul care vine întru cercare, este mai dulce decât tot
cuvântul. Deci gustând bunătatea Domnului, şi voi pe dulceaţa bunătăţii unii
către alţii arătându-o, şi pe piatra vie cea din capul unghiului, pe sine
zidindu-vă, care de oameni este nebăgată în seamă, iar la Dumnezeu este
cinstită şi aleasă şi de prooroci vestită, să vă adunaţi întru sine prin
dragoste şi unindu-vă şi încheindu-vă spre împlinirea casei celei duhovniceşti,
nimic grijindu-vă de defăimarea oamenilor, că şi Hristos piatra cea din capul
unghiului de aceştia nu a fost băgat în seamă. Şi încheindu-vă, şi săvârşindu-
vă pe sine-vă întru casă duhovnicească, şi întru preoţie sfântă arătându-vă, să
aduceţi jertfe duhovniceşti. Că dacă nu veţi avea dragoste care este legătura
unora către alţii să nu socotiţi că veţi putea aduce jertfe fără prihană lui
Dumnezeu. Ca „ridicându-şi mâinile cuvioase, fără de mânie şi fără de îndoire
(gânduri în manuscris)”. Şi cum va
dobândi aceasta cel ce se sârguieşte a se uni pe sine cu Dumnezeu prin
rugăciune, rupându-se şi răzleţindu-se el pe sine-şi prin mânie şi prin gânduri
rele despre fratele său?
7. Drept
aceea, vouă celor ce credeţi, cinstea; iar celor necredincioşi, piatra care nu
o au băgat în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut
în capul unghiului,
8. Şi
piatră de poticnire şi piatră de sminteală acelora, care se împiedică de
cuvântul, nesupuindu-se aceluia la care puşi sunt.
Deci vouă cinstea, se cuvine a o înţelege de afară pe acest s-au dat.
Iar cele de aici înainte aşa: Deci vouă cinstea pun de la Dumnezeu cel ce au
zis aceasta, adică cinstea se împărţeşte. Iar celor nesupuşi acum acesta le
zice Dumnezeu: „Iată pun în Sion piatră de poticneală care va fi şi piatră de
sminteală”. Ci piatră
adică de împiedicare va fi celor neplecaţi, carii ne plecându-se cuvântului se
vor poticni, întru carele s-au şi pus.
Deci va fi toată
înţelegerea aşa. Iată pun în Sion piatră în capul unghiului, cinstită, aleasă
şi acela ce va crede întru dânsa, nu se va ruşina. Cinstită vouă celor
credincioşi, iar necredincioşilor şi ne plecaţilor piatră de poticnire, pe care
piatră ziditorii nu au băgat-o în seamă, iar aceasta s-a făcut în capul
unghiului, împreunând pe cei ce cred întru dânsa. Carii se împiedică de
cuvântul Evangheliei, întru care şi s-a pus. Iar acest întru care şi s-a pus,
nu ca de la Dumnezeu s-a zis aceasta celor la aceasta hotărâţi şi osebiţi, că
nici o pricină de pierzare se dă de la cel ce voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască. Ci celor ce
pe sine-şi s-au săvârşit vase ale urgiei, şi nesupunerea le-au urmat, şi s-au
pus întru rânduiala la care s-au gătit pe ei-şi. Că dacă de sine-şi stăpânitor
s-au făcut omul, fiindcă este fire cuvântătoare, şi nu este cu putinţă a sili
pe de sineşi stăpânirea, apoi nu ar fi fost cu cuviinţă să prihănească cineva
pe cuvântarea ceea ce
de o soartă şi parte ca aceasta ce şi-a logodit-o lui-şi pe acesta pe care prin
lucrurile sale cele ce pe acestea le-au lucrat l-au învrednicit. Iar piatră din
capul unghiului s-au zis Hristos, căci pe cei doi pereţi carii pe casa cea
duhovnicească o săvârşeşte, adică, pe cei ce din neamuri şi din iudei, prin
zidirea cea deasupra împreunându-i, şi întru încheietură strângându-i, acelora
pe jertfele cele nefolositoare pierzându-le, iar a acestora pe drăcească
desidemonie întru blagocestie mutându-o.
9.
Iar voi sunteţi, neam ales, împărătească preoţie: limbă sfântă, norod de
ocrotire, ca să vestiţi bunătăţile celui ce v-au chemat pe voi de la întuneric
la minunata sa lumină.
10. Carii odinioară nu
eraţi norod, iar acum norodul lui Dumnezeu; carii eraţi nemiluiţi, iar acum
miluiţi.
După ce au prihănit pe răul nărav ale celor ne plecaţi şi nesupuşi, şi
au arătat în ce chip s-au făcut ei singuri pricinuitori de nesupunere, acum se
mută către lauda celor ce pe cele bune au isprăvit, şi zice: Că voi cei ce pe
cele bune aţi isprăvit şi aţi lucrat, sunteţi neam ales, împărătească preoţie.
Ca şi cum ar fi zis: aceea adică pentru învârtoşarea şi nesupunerea lor s-au
poticnit de piatra cea din capul unghiului, dar nu s-au zidit împreună: Iar voi
pentru buna supunere împreună v-aţi zidit întru o împărătească preoţie, ca un
neam ales, ca o limbă sfântă. Însă ca să nu-i slăbănogească cu lauda cea de
prisosit pe dânşii, şi întru alt fel, şi ca să nu li să pară căci prin
moştenire se află ei neam sfânt, şi câte cele de aici înainte, şi cum că pentru
căci sunt neam al lui Avraam şi niciodată nu s-au poticnit, de această cinste
s-au învrednicit, adaogă împilându-le cugetul lor, şi zice: Că să nu cugetaţi
mare pentru neam că nu pentru Avraam v-aţi ales întru împărătească preoţie ca
cei ce dintru dânsul au ieşit, deosebită avea pe preoţie faţă de împărăţie.
Deci nu pentru Avraam sunteţi limbă sfântă, neam ales şi osebiţi întru
împărătească preoţie, ci pentru Hristos care au fost şi preot după rânduiala
lui Melchisedec (care nu se trăgea dintru Avraam n.tr), şi
împărat blând, drept şi mântuind. De a doua oară
născându-vă cei ce pe amândouă vredniciile le-au avut prin sfântul botez, după
cuviinţă şi neam ales v-aţi făcut, şi împărătească preoţie. Şi acest bine îl
aveţi cu mila Celui ce v-au chemat pe voi de la întuneric la minunata sa
lumină. Pentru aceea prin lucrurile luminii vestiţi bunătăţile lui la ceilalţi
oameni. Zice acest bine, din iubirea de oameni a Aceluia îl aveţi: fiindcă cât
despre voi, nu eraţi oarecând norod cei ce sunteţi acum norod, şi nu eraţi
miluiţi cei ce acum sunteţi miluiţi, Şi mai ne îngreunător cuvântul făcându-l,
de la Osie încredinţează cuvântul defăimător. Deci vestiţi prin lucrarea cea
bună pe bunătăţile lui. Şi cum o vor vesti?
Şi însuşi Domnul
învaţă pentru acelea care zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru cel din ceruri”. Iar norod de ocrotire, este pus în loc
de, spre avuţie, adică, spre moştenire. Că toţi sunt zidire a lui Dumnezeu. Iar
avuţie numai cei ce singuri prin a loru-şi bună lucrare se învrednicesc de
aceasta.
11. Iubiţilor, rogu-vă
ca pe nişte nemernici şi străini, să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care
se oştesc asupra sufletului;
12.
Petrecerea voastră avându-o bună între neamuri.
Cea de aici înainte aşa: iubiţilor rogu-vă pe voi ca pe unii ce sunteţi
străini şi nemernici ai lumii acesteia, să vă depărtaţi de poftele cele
trupeşti, care se oştesc asupra sufletului vostru. Vă rog încă şi aceasta, ca
între neamuri petrecerea voastră să o aveţi bună, că s-au mutat acest, să o
aveţi, în locul lui, avându-o. Şi obicei este dascălilor după cuvântul cel
dogmatic pe cel năravnic să-l aducă înăuntru, care lucru şi fericitul acesta îl
face acum. Şi nu că iubindu-se, iubiţi pe dânşii îi numeşte, ci că întru toate
sunt doriţi. Că cei ce pentru oarece se au bine, se zice că se iubesc, nu
iubiţi. Iar poftele trupeşti zice că se oştesc asupra sufletului. Fiindcă şi
după fericitul Pavel, trupul pofteşte împotriva duhului. Că poftele trupului care
împrejurul dobândirii celor dulci se întorc, turbură gândul, şi îl robeşte pe
suflet.
Ca întru care vă
clevetesc pe voi ca pe nişte făcători de rău,din faptele voastre cele bune, văzând, să
slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.
Iar clevetitori ai noştri numeşte aici pe păgâni. Iar zi a cercetării, o
numeşte pe cercarea şi iscodirea lumii. Că cercare a vieţii noastre de dânşii
făcându-se apoi văzând lucrurile noastre împotriva socotelii lor, şi ei se
întorc de la acelea de care se ruşinează, şi Dumnezeu se proslăveşte.
13.
Deci supuneţi-vă la toată omeneasca zidire pentru Domnul; ori
împăratului, ca celui ce este mai presus;
14. Ori domnilor, ca cei ce sunt de el trimişi spre izbânda făcătorilor de
rău şi spre lauda făcătorilor de bine.
15. Că aşa este voia
lui Dumnezeu, ca bine făcând, să înfrânaţi ne cunoştinţa oamenilor, celor fără
de minte;
Zidire omenească pe stăpâniile cele hirotonisite de împăraţi le zice,
ori şi pe însuşi împăraţi, fiindcă şi ei de oameni s-au rânduit adică s-au pus.
Că ştie Scriptura şi pe punere să o numească zidire, precum Pavel zice întru
cele către Efeseni: „Ca să zidească pe cei doi întru un om nou” . Deci zice,
supuneţi-vă stăpânitorilor celor lumeşti. Însă supuneţi-vă pentru Dumnezeu,
precum Domnul au poruncit. Şi ce au poruncit Domnul? „Daţi dar înapoi cele ce
sunt ale Cezarului, Cezarului, şi pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”. Drept aceea nu se cuvine a vă supune dacă ar porunci aceea care este
afară de porunca lui Dumnezeu. Aceasta încă şi Hristos au poruncit şi ucenicul
lui acum: Ca să nu poată elinii a zice, că răsturnare a vieţii aduce
creştinătatea, şi că este pricină de neorânduială şi de tulburare. Şi a adăogat
pe acest, pentru Domnul, şi pentru cei credincioşi. Că era cu putinţă să zică
cineva dintre păgâni, că dacă
ne-a făcut pe noi vrednici de împărăţia cerurilor, şi mare vrednicie prin
creştinătatea aceasta ne-au înconjurat pe noi, pentru ce iarăşi ne
netrebniceşte pe noi, supunându-ne pe noi stăpânirilor lumeşti? Deci oricine
zice acestea înveţe-se zice, că nu este al meu cuvântul poruncii acesteia ci al
Domnului. Au arătat aceasta încă şi însuşi Petru, cărora şi la ce fel de
stăpânitori se cade a ne supune, ca celor ce fac izbândă dreptăţii. Aduce pe
urmă şi pricina, că este şi voia lui Dumnezeu, şi căci a bunătăţii noastre este
voia cea pentru supunere către stăpânitori. Şi căci mai mult ruşinează pe cei
necredincioşi. Deoarece clevetesc asupra noastră ca nişte trufaşi, văzându-ne
pe noi şi smeriţi şi plecaţi întru cele ce se cade, mai mult să se ruşineze.
16.
Ca cei slobozi şi nu ca şi cum aţi avea slobozenia acoperământ răutăţii,
Urmarea cuvântului este aşa: supuneţi-vă ca nişte slobozi, şi nu ca şi
cum aţi avea pe slobozenie, ca acoperământ al răutăţii ci ca nişte robi ai lui
Dumnezeu, nu numai pe stăpânitori, ci pe toţi cinstiţi-i, pe frăţime iubindu-o,
iar de Dumnezeu temându-vă, iar pe împărat cinstindu-l. Iar acest, ca nişte
slobozi, Sf. Ioan Hrisostom aşa au tâlcuit: Căci ca să nu zică, ne-am slobozit
de lume, ne-am făcut cetăţeni cereşti, şi tu iarăşi ne supui pe noi
stăpânitorilor şi ne porunceşti să-i ascultăm? Deci pentru aceasta zice,
supuneţi-vă ca nişte slobozi, adică, ca cei ce aţi crezut celui ce v-au
slobozit şi v-au poruncit să faceţi aceasta. Ca aşa nu o să fiţi prepuşi de
răutatea socotelii, adică, cum că aveţi pe slobozenie acoperământ de nesupunere
şi de neascultare, prin care lepădaţi supunerea şi ascultarea. Se poate încă şi
după altă privire a zice ceva pentru dânsul. Slobod după Domnul este cel ce nu
se supune nici unui lucru din cele fără de rânduială şi necuvios. Deci fiindcă
a vieţui întru făţărie, nu este al celui slobod, ci a celui supus patimilor,
adică a plăcerii de sine, ori şi a altei dezmierdări urâte, că străin lucru
este acesta şi înstrăinat de robii lui Dumnezeu, porunceşte acum ca supunere să
arate stăpânitorilor din nărav şi aşezare bună şi fără de vicleşug, iar nu cu vrăjmăşie
aflându-se către dânşii, ca şi cum să facă ascultare silit fiind, şi o răutate
ca aceasta tăinuindu-se întru voi, ca şi cum pe ne viclenie şi pe prostimea
năravului acoperământ să o facă, la arătare pe ascultare, iar nu şi din voire
pe aceasta săvârşindu-o. Pentru că acest, nu ca şi cum acoperământ al răutăţii
aţi avea pe slobozenie, întru acest fel este, ca în scurt să zic, proşti şi ne
vicleni după cea văzută făcând, ca sub un acoperământ al slobozeniei, iar cu
cercarea cumpliţi şi împotriva chipului celui văzut aflându-vă.
ci ca nişte robi ai lui Domnului.
17.
Pe toţi cinstiţi, pe frăţime iubiţi-o, de Dumnezeu temeţi-vă, pe împărat
cinstiţi-l.
18. Slugile,
supuindu-vă cu toată frica stăpânilor, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi
celor năsilnici.
19. Că aceasta este
dar la Dumnezeu, dacă pentru ştiinţă bună sufere cineva scârbă pătimind cu
nedreptate.
20. Că ce laudă este, dacă greşind şi pedepsindu-vă, veţi răbda? Ci dacă
bine făcând şi pătimind ,veţi răbda, aceasta este dar înaintea lui Dumnezeu.
21.
Că spre aceasta v-aţi chemat, că şi Hristos au pătimit pentru noi, nouă
lăsându-ne pildă ca să urmaţi urmelor lui;
22. Care-le păcat n-au făcut, nici s-a aflat vicleşug în gura lui; Vezi cu deadinsul, cum, pe frică, zice să o
dea lui Dumnezeu, iar împăratului pe
cinste. Drept aceea se cuvine a o da pe frică lui Dumnezeu celui ce poate şi să
piardă sufletul şi pe trup, apoi nu ni se cade să ne supunem împăraţilor când
ceva fără de rânduială ne-ar porunci nouă. Că frica cea către Dumnezeu ştie a
birui şi pe cinstea cea către împăraţi. Iar mai vârtos şi de cinste îi va lipsi
pe împăraţi dacă este silit de dânşii spre rele, după sfântul cel ce au zis:
„Defăimează-se înaintea lui cel ce vicleneşte” Iar acest +slugile se cuvine a înţelege de afară acest, fiţi: Ca să fie aşa: Slugile fiţi supunându-vă.
Asemenea şi mai jos femeilor fiţi supunându-vă. Iar
frica zicându-se pe la multe locuri /multe însemnări are. Că
se zice frică care este şi cu ştiinţa. Pe aceasta ştiinţă care acum o numeşte
şi evlavie se cheamă. Se zice frică şi cea pătimitoare adică, care se face
pentru cercarea muncii, cu care şi hiarăle se tem. Iarăşi se zice frică şi mai
înainte începătoare, care le urmează celor ce se apropie la Domnul, pentru că
ştiu întru ei multe fapte care îi cheamă către pedeapsă. Cu care temându-se şi
curva cea din Evanghelie, s-au apropiat la Domnul. Dar şi cea săvârşitoare
iarăşi frică se zice, care şi tuturor sfinţilor dea pururi este de faţă, carii se
tem, ca nu cumva să le lipsească ceva dintru cele ce se cuvin să fie pentru
cele ce se cer la dragostea cea desăvârşit. Deci de atâtea ori zicându-se
frică, de nu adică şi prin acestea toate cu dreptate ar fi ca şi robii să se
poarte înaintea stăpânilor săi, nu ar fi oprit cel ce acum sfătuieşte, ca întru
toată frica să se supună robii stăpânilor lor: Că amândouă şi cea începătoare
şi cea săvârşitoare de faţă fiind, bine îi întocmeşte pe dânşii: aceea adică să
se vadă că niciodată au pătimit pentru vre-o greşeală din cele nesuferite şi ne
tămăduite: Iar aceea că nimic neplăcut să gândească că au lucrat înaintea
stăpânului lor. Deci acum frică pe cea prin ştiinţă, adică, care împreună cu ştiinţa
dreptei socoteli se face o zice, care este cea când robii nimic nu greşesc,
către stăpânii cei îndărătnici celor aduse asupra robilor lor. Deci pe frica
aceasta învrednicindu-o de laude, porunceşte ca să o primească cu răbdare.
Fiindcă cel ce pentru păcate, ori pentru cele lucrate, ori pentru ca să nu se
lucreze se păzesc, rabdă orice ar pătimi pentru dânsele, aceasta este a robilor
adică celor mulţumitori şi cărora caută către îndreptare. Dar nu încă de atâta
filosofie este vrednică, de câtă se învredniceşte aceea, când cel ce nici un
rău întru sine nu ştie rabdă cu mulţumită. Aceasta mare bunătate este, aceasta
este care de puţini se săvârşeşte, aceasta este care şi la Dumnezeu primeşte
dobândă, ca ceea ce cu patimile lui Hristos se întrece. Fiindcă şi el nu pentru
ale sale păcate au pătimit că păcat, n-au făcut, ci pentru noi, şi pentru ale
noastre au pătimit. „Că s-a luat de pe pământ viaţa lui, pentru fărădelegile
poporului meu s-au adus spre moarte”, zice proorocul. Deci lăudată
această frică se socoteşte, dar însă cu celelalte frici voieşte pe robi să fie
împrejur ţinuţi şi stăpâniţi. Şi arătat este dintru acelea care zice, întru
toată frica. Însă mai mult au pus împotriva celorlalte frici, pe frica cea
pentru ştiinţă, şi cum că numai lucrul acesteia este vrednic de laudă cu prea
adevărat cuvânt au hotărât. Fiindcă celelalte frici au pricina mâniei
stăpânilor cea asupra lor (a robilor), iar aceea nimic nicăieri.
23. Carele
ocărându-se, împotrivă n-au ocărât, pătimind, n-au îngrozit, ci se da pe sine
celui ce judecă cu dreptate.
24. Carele păcatele
noastre, el le-au ridicat în trupul său pe lemn, ca din păcate scăpând, cu
dreptate să trăim.
Poate va zice cineva: cum zice acum pentru Domnul că fiind ocărât, n-au
ocărât împotrivă, şi cum că pătimind, nu îngrozea: fiindcă îl vedem pe Dânsul
numind pe unii din iudei câini, şi pe farisei orbi, şi iudei: „Mai bine ar fi
fost lui de nu s-ar fi născut omul acela” şi „Amin grăiesc vouă, că mai
uşor va fi pământului Sodomului şi Gomorului, în ziua judecăţii, decât cetăţii
aceleia”. Deci zicem,
că nu zice aceasta, că nu a ocărât Domnul, ori că nu a îngrozit, ci atunci când
era ocărât, nu se punea împotriva celor ce-l ocăra, nici când pătimea nu
îngrozea. Ci deşi au ocărât ceva, nu s-a pus împotriva celor ce îl ocăra pe el,
ci certându-i şi mustrându-i pe cei neîntorşi. Iar ocărât fiind când a auzit
„drac ai” de la aceia
care îl ocăra pe el, şi iarăşi, căci cu domnul dracilor, scoate pe draci. Şi,
„iată om mâncător şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi păcătoşilor”. Oare i-au
ocărât pe ei? Nicidecum. Ci acelora le-au zis: dacă eu cu belzebul scot pe
draci, apoi fii voştri cu cine vor scoate? Iar celor ce îl numea pe dânsul mâncător şi băutor
de vin, le-a pus împotrivă, joaca copiilor ce se jucau în târg şi ziceau:
„Fluierat-am vouă, şi n-aţi jucat; de jale am cântat vouă şi nu aţi plâns”.
Încă şi răstignindu-se şi rău pătimind, mai tare se ruga pentru cei ce îi
făceau rău, dar nu-i îngrozea. Iar pe Iuda îl îngrozea, oprindu-l pe dânsul de
la vânzare. Asemenea şi pe cei ce nu au primit pe ucenici, a hotărât că vor
pătimi oarece mai rău decât Sodomitenii, aceia pentru găzduirea străinilor, iar
pe aceştia, prin frică îndemnându-i pentru cele de folos mântuirii lor. Drept
aceea prea adevărat este cuvântul lui Petru, carele prin pildele Domnului îi
îndeamnă spre ne pomenirea de rău. Iar acest se da pe sine celui ce judecă cu
dreptul, adică lui Dumnezeu, „Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”, celui ce va
judeca fără de căutare la faţă după dreaptă judecată în divanul cel ce va să
fie, învaţă.
Cu a cărui rană v-aţi vindecat.
25.
Că eraţi ca nişte oi rătăcite, ci v-aţi întors acum la păstorul şi
păzitorul sufletelor voastre.
Că bătut fiind de Pilat, şi răni pe trup
purta.
1. Aşijderea
şi femeile, plecându-vă bărbaţilor voştri, că deşi nu se pleacă oarecarii
cuvântului, prin viaţa femeilor fără de cuvânt să se dobândească;
2.
Văzând viaţa voastră cea dimpreună curată întru frică.
3.
A căror podoabă să nu fie cea din afară a împletirii
părului, şi a
înfăşurăturii aurului, sau a îmbrăcămintei hainelor.
Prin toate acestea pe cuvântul cel nărăvaş încheindu-l, prin împăraţi,
prin domni, prin stăpâni, prin robi: şi împăraţilor şi domnilor cărora se cade,
şi întru cele ce se cade legiuind să se supună supuşii, şi
arătând prin aceasta, că şi stăpânitorii însuşi având oarecare scânteie a
dreptăţii pe legi, câte vor făptui după lege, nu se vor osândi, iar câte
fărădelegi şi fără de judecată şi tiranie întru acestea vor pieri. Că legea s-a
dat lor spre folosul neamurilor după cum strigă şi Pavel. Încă şi stăpânitorii
asemenea spre oarecare folos s-au dat ceştilor -acestora-, iar nu precum
oarecarii rău socotesc că a diavolului este stăpânirea cea de pe pământ,
ajutându-i întru aceasta, cuvântul diavolului celui ce a zis către Domnul:
„Acestea toate mi s-au dat mie, şi căruia voi, voi le voi da pe dânsele”. Căci cu porunca acestuia se fac şi se pun împăraţi, carii spre
îndreptarea celor răi se dau şi se hotărăsc, fiindcă diavolul sileşte pe oameni
ca să nu petreacă nicidecum întru acest fel. Că s-au dat stăpâniri şi
stăpânitori de la Dumnezeu. Unii spre păzirea dreptăţii, şi spre îndreptare şi
folosul supuşilor, iar unii pentru frică spre pedeapsa şi îngrozirea
păcătoşilor, iar alţii ca şi pe cei ce i-au ocărât, după vrednicie să-i
pedepsească. Deci după ce au arătat aceasta, şi cum că este lucru bun a se
supune acestora, iar rău este a nu se supune. Asemenea şi robilor precum am
zis, după ce i-au pomenit şi pe robi şi pentru stăpânii se mută acum şi către
învăţătura femeilor. Deci zice pentru femei, că se cade acestora, la aceste
două să se sârguiască, ca să se supună bărbaţilor lor, şi să nu se înfrumuseţeze
cu podoabe străine, să se arate urmând pe femeile cel sfinte. Fiindcă şi
acestea, zice, numai această podoabă au ştiut, supunerea către bărbaţii lor. Şi
care este câştigul dintru acestea? Acea bună râvnă de la cei ce sunt afară de
credinţă, care se naşte şi din supunerea noastră cea către stăpânitori, şi
mulţumirea cea către Hristos de la dânşii pentru noi, care lucru este şi de
mare laudă creştinilor: „Binecuvântat fiind prin noi numele lui Dumnezeu,
pentru buna noastră petrece şi de la neamuri şi de la păgâni. Iar pentru căci a
zis aceasta, fără de cuvânt se vor dobândi, adică tăcând tot cuvântul şi
încetând toată grăirea împotrivă. Ori fiindcă arătarea cea prin lucruri mai adevărată este decât
cuvântul şi iscodirea. Că lucrul cel fără de grai, după cum au zis un bărbat
sfânt, mai bun este decât cuvântul cel fără de lucru.
4.
Ci omul cel ascuns al inimii întru nestricăciunea duhului celui blând şi
lin, care este înaintea lui Dumnezeu de mult preţ.
Că „Toată slava fiicei împăratului dinăuntru, cu lanţuri de aur
înfăşurată”. Ca şi cum aşezământul nostru care este întru ascuns,
semn ne meşteşugit arătând starea cea dinafară. Că întru acest fel este
ciucurul prisosinţă fiind a ţesăturii, şi pe începutul torturilor îl are, care
de răsucirea şi împletirea strămăturii este izbăvit, şi pe lucrarea ipostasului
şi fiinţei ţesăturii celei dintru început o vesteşte. Şi de aur zice şi de
ciucuri, pentru că şi acel lucru care se arată la iveală dintru cel dinăuntru
ascuns nu fiecum, ci cu bună cuviinţă şi cu cinste se arată.
5. Că
aşa odinioară şi sfintele femei, care nădăjduiau întru Dumnezeu, se împodobeau
pe sine, plecându-se bărbaţilor lor.
6.
Precum Sarra asculta pe Avraam, domn pe acela chemându-l; căreia v-aţi
făcut fiice, făcând bine, şi ne temându-vă de nici o înfricoşare.
7. Bărbaţii
aşijderea împreună locuind cu femeile lor cu cunoştinţă, ca unui vas mai slab
celui femeiesc dându-le cinste, ca şi celor împreună moştenitoare darului
vieţii; ca să nu se curme rugăciunile voastre.
Podoabă numeşte aici pe supunere, prin căci au zis ele se împodobeau
supunându-se bărbaţilor lor. Şi după ce au zis nehotărât sfintele femei, fiice
ale lui Sarra le numeşte, ori după credinţă ori după neam. Că nevoie este ca
fetele să urmeze maicilor. Şi împreună cu podoaba cea cuviincioasă creştinilor,
le sfătuieşte pe dânsele să fie şi milostive, nimic prepuindu-se că se tem
pentru aceasta de bărbaţii lor. Aceasta voieşte să arate acest, ne temându-se
de nici o înfricoşare. Că se poate ca bărbaţii uneori să le ceară seama de
cheltuieli. Aşa după ce au înălţat cuvântul, şi pe scumpete şi
micimea de suflet a părţii femeieşti după ce au îndemnat ca mai cu slobozenie
să chivernisească lucrurile cele din casă, opreşte asprimea cea a bărbaţilor
către dânsele, şi zice: bărbaţii întru cunoştinţă împreună locuind. Adică,
luând simţire faţă de uşurătatea firii femeieşti, şi de alunecarea cea lesne
către micşorarea de suflet. Fiţi, zice, îndelung răbdători către dânsele, ne
cerând seamă cu de amănuntul pentru lucrurile casei cele puse de dânsele şi
învistierite în cămară. Şi aceasta, după cum am zis, pentru ca ele mai cu
slobozenie întru sporirea şi creşterea (întru fapta bună a milosteniei) către
săraci să se facă, sfătuieşte pe bărbaţi ca să nu fie cercători şi iscoditorii
cu deadinsul către ele. Însă mie mi se pare, că mai adânc arată prin acestea,
şi mai cu cinste decât scrie Pavel pentru uneltirea nunţii. Că Pavel strigă.
„Să nu vă lipsiţi unii de alţii, fără numai decât cu împreună glăsuirea şi
învoirea”*90 etc. Iar
(aici n.tr) acesta mai cu cinste, după cum am zis, cunoştinţă zicând, şi prin
aceasta însemnând lucrul îi sfătuieşte, fiindcă neamul femeiesc lesnicios este
către acest lucru, ca nu cu certare şi cu pornire iute să se facă depărtarea de
la dânsele, ci întâi ca pe cele mai slabe şi mai neputincioase cu mulţumire să
le uneltească pe dânsele, să le plece cu oarecare cruţare ca să primească
depărtarea de un lucru ca acesta. Că aceasta voieşte să arate, adică pe
cruţare, prin ceea ce au zis, dându-le cinste: Că dacă oarecare cinste nu s-ar
privi întru oarece, nici cruţarea nu urmează. Deci ca pe nişte mai
neputincioase, sau şi ca pe cele împreună moştenitoare ale darului celui viu,
nişte împreunări ca acestea se cade să uneltească pe dânsele. Şi cum că nu după
întâmplare ne-am pus la o tâlcuire ca aceasta a graiului celui pus înainte,
arată cuvântul cel adăogat, carele zice, că să nu se curme rugăciunile voastre.
Căci asprimea bărbatului către femeie aduce curmarea rugăciunii. Deci multă şi
ne curmare şi sârguinţă aduce defăimarea acestora în vremea rugăciunii. Mie aşa
mi se pare pentru acest lucru.
8. Iar la sfârşit,
toţi să fiţi cu un gând, împreună pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi,
primitori de străini, smeriţi cugetători.
9. Ne
răsplătind rău pentru rău, sau ocară pentru ocară, ci împotrivă binecuvântând;
ştiind că spre aceasta sunteţi chemaţi, ca să moşteniţi blagoslovenia.
Urmarea cuvântului împreună cu gătirea cea mai înainte zisă, aşa este.
La sfârşit, adică, prea în scurt, toţi cu un gând să fiţi, etc. Fiindcă la
aceasta v-aţi chemat ca pe toţi să-i binecuvântaţi. Că şi Pavel zice
„binecuvântaţi pe cei ce vă gonesc pe voi”. Şi acest lucru făcându-l veţi
moşteni nume ca de la toţi să auziţi acest, cei ce binecuvintează. Că nu este
cu dreptate ca cel ce se ţine de viaţa cea veşnică cu limba să hulească pe
cineva. Pentru aceasta şi David sfătuieşte „limba să aibă curată de ocărâre*[41] cei ce voiesc să se afle cu dragoste şi dorire către viaţa cea
adevărată. Că aşa gătindu- vă veţi avea pe cel Atotputernic bine auzitor şi
blând. Şi dacă va fi aceasta, cine va fi cel ce va putea să vă necăjească pe
voi? Şi dacă şi necaz s-ar aduce asupra voastră să nu vă înpuţinaţi
lucrătorilor şi următorilor binelui. Ci întâi bucuraţi-vă, că nu sunt rele
acestea şi apoi că şi fericiţi veţi fi pentru aceasta. Pentru aceea întru
inimile voastre sfinţiţi pe Dumnezeu, de frica omenească nu vă temeţi, nici vă
tulburaţi. Şi întru alt fel: depărtându-se de sfătuirile bărbatului şi ale
femeii, de obşte face de aici mângâiere şi îndemn către toţi, şi către bărbaţi
şi către femei, şi zice: iar la sfârşit în loc de ce se cuvine să grăiesc
deosebi? Cuprinzător tuturor zic că aceasta însemnează acest, la sfârşit, şi
către aceasta priveşte scopul mântuirii tuturor, şi aceasta este legea
dragostei, dintru care răsare şi odrăsleşte toată fapta bună, smerita cugetare,
împreună pătimirea, milostivirea, etc. Dintru care unirea la un gând este
voirea împreună ne osebitoare întru ceva cu sârguinţă: Iar împreună pătimirea este mila cea către
cei ce pătimesc rău ca şi către ai săi. Iar iubirea de fraţi este aşezământul
cel ce ca pentru nişte fraţi este îndatorat către aproapele. Iar milostivirea
este pornirea cea din suflet spre facerile de bine către cei de un neam. Iar
primirea este blândeţea şi alinarea cea către toţi, care şi către cei de un
nărav şi către prieteni poate să fie. Iar smerenia, adică smerita cugetare
este, când altul îl ocărăşte a suferi, aşi cunoaşte păcatul său, a suferi
prihănirile, care lucru poate fi bună cunoştinţă şi mulţumire. Iar ocărârea
este ceea ce din obişnuinţă cea rea izbucneşte sârguinţa spre a cleveti. Deci
cu aceste fapte bune împodobindu-vă, pentru care nu vă veţi arăta prinşi de
răutate, şi doriţi veţi fi cu viaţa cea dumnezeiască îndreptându-vă. Că cel ce
se binecuvintează, de toţi este iubit şi dorit.
10. Că cel ce voieşte
să iubească viaţa şi să vadă zile bune, să-şi oprească limba sa de la rău, şi
buzele sale să nu grăiască vicleşug.
11. Să se abată de la
rău, şi să facă bine; să caute pacea şi să o urmeze pe dânsa.
Întru ne amăgire şi adeverire scoţând cuvântul sfătuirii sale, şi de la
proorocul David aduce încredinţare, o întăreşte, şi zice: Cel ce voieşte să
iubească viaţa, şi să o arate dorită adică cel ce se deprinde pe sine către
viaţa cea adevărată. Căci către aceasta caută acest, „cel ce voieşte să
iubească”, ca şi cum dorită şi poftită să o arate oamenilor, să fie de acestea
fără de întoarcere înapoi, pe care le alege împreună cu mine şi cuvântul
proorocesc.
12.
Pentru că ochii Domnului sunt spre cei drepţi, şi urechile lui spre
rugăciunea lor, iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele.
13. Şi cine este cel ce va face vouă rău, de veţi fi următori binelui?
14.
Că de şi veţi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi, iar de
îngrozirea lor să nu vă temeţi, nici să vă tulburaţi;
15.
Ci pe Domnul Dumnezeu să-l sfinţiţi întru inimile voastre,
După ce au încheiat cu mărturia cea proorocească, fiindcă întru aceasta, este pusă
şi aceasta adică, ochii Domnului spre cei drepţi, iar faţa Domnului
asupra celor ce fac rele. Adaogă la acestea, că dacă aşa veţi vieţui, blând şi
lesne auzitor îl veţi avea pe Dumnezeu. Care lucru după ce se va face, cine cu
răutate se va pune asupra voastră, că toate sunt în mâna Lui, moartea şi viaţa.
Însă de vreme că
unora li se părea rele primejdiile cele pentru credinţă, îndreptându-le pe
acestea Petru zice: să nu socotiţi că acestea sunt rele, ci sunt vrednice şi de
fericire. Că frica cea de la oameni nu este vrednică de nici un cuvânt, ci
vremelnică şi grabnic trecătoare. Că dacă ochii Domnului sunt spre cei drepţi
şi urechea lui spre rugăciunea lor; iar faţa lui este asupra celor ce fac rele,
pieire îngrozind celor răi. Apoi negreşit dacă acestea sunt rele, nu se va
putea să ne răsplătească cu cele rele, Vistierul bunătăţilor nouă celor ce
suntem iubiţi de Dânsul, fiindcă relele celor răi le trimite. Drept aceea nu
sunt rele necazurile cele pentru blagocestie. Şi porunceşte cu Isaia ca să
sfinţească pe Domnul întru inimile sale, adică, pentru cele arătate să nu vă
făliţi, ci în cămara cea ascunsă a inimii voastre pe sfinţenia Domnului lucrându-o,
care se face întru curăţirea cea de spurcăciuni, adică, de năravurile cele rele
ale neamurilor. Aşa să-l sfinţiţi pe Dânsul. Şi se sfinţeşte prin buna voastră
petrecere, slăvindu-l pe Dânsul ceilalţi oameni, după cum şi însuşi Dumnezeu
Omul porunceşte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă
lucrurile voastre cele bune”.
Şi să fiţi gata dea pururi spre răspuns la tot cel ce cere de la voi
cuvânt pentru nădejdea cea dintru voi.
16.
Insă cu blândeţe şi cu frică, având ştiinţă bună; ca întru ceea ce vă
clevetesc pe voi, ca pe nişte făcători de rău, să se ruşineze cei ce grăiesc de
rău viaţa voastră cea bună întru Hristos.
Iar acest, fiţi gata spre răspuns, etc. să se îmbine împreună cu
arătarea faptei celei bune. Căci făcându-o aceasta cu blândeţe şi bunătate,
atunci să vă încredinţaţi pe sine că ştiţi lucruri bune întru voi, şi îi veţi
ruşina pe cei ce prepusuri rele au pentru voi. Şi graiul acesta împreună cu cel de
mai sus adică „cu toţii la un gând să fiţi” de obşte şi la acesta se dă şi se
înţelege, să fiţi gata (a da răspuns n.tr.) ca să fie aşa. Şi voieşte ca să se
gătească de pururi omul cel credincios întru cuvântul cel pentru credinţă,
fiindcă dea pururi în toată vremea se cere de la el cuvânt pentru dânsa, ca şi
cu lesnire să le răspundă. Şi de obşte se înţelege şi acest, „cu blândeţe”
faceţi aceasta, ca şi cum însuşi Dumnezeu ar fi de faţă. Că nici un rob bine
cunoscător şi mulţămitor, se face dârz şi fără de ruşine, fiind domnul său de
faţă. Şi câştigul cel dintru aceasta, adică pe buna cunoştinţă şi mulţumirea care o au cei
necredincioşi către noi. Şi se cuvine a şti, că nu sunt potrivnice acestea zise
de Domnul. Fiindcă Domnul zice: „Iar când vă vor duce pe voi la soboare şi la
dregători, nu vă grijiţi cum şi ce veţi răspunde sau ce veţi zice”. Iar Petru
porunceşte acum ca să ne gătim către acest lucru. Căci cele de la Domnul pentru
mărturisire şi mucenicie s-au zis. Iar cea de la Petru pentru învăţătură.
Pentru că de i se pare cuiva că ştie ceva fără pricepere şi fără cercare,
prihănire aduce. Căci cunoştinţa celor nepricepuţi sunt cuvintele cele
necercate. Şi întru alt fel. De vreme ce cleveteau asupra noastră multe lucruri
ne cuvioase, şi nădejdea noastră pentru aceasta era socotită deşartă, hotăra,
să le aducem acest răspuns: viaţă lăudată şi neprihănită, pe care şi ştiinţă o
numeşte.
17. Că mai bine este făcând cele bune, de este aşa voia lui Dumnezeu, a
pătimi, decât făcând cele rele.
18. Pentru că şi Hristos odată pentru păcate a pătimit, cel drept pentru cei
nedrepţi, ca pe noi să ne aducă la Dumnezeu,
Acest cuvânt nu este
pricinuitor către cele cetite aici, ci către cele de mai sus, se aduce, că deşi
veţi pătimi ceva pentru dreptate, fericiţi veţi fi, că mai bine este ca voi
„făcând cele bune” să pătimiţi rău, decât făcând rău. Iar dacă cineva pe
pricină la cuvântul cel de aproape voieşte să-l dea pe acest, „făcând cele
bune”, nu către altul se cuvine a-l înţelege, şi altora dând pe facerea de bine: ci ne
spânzurat în loc de bune lucrând, asemenea şi pe acest, rău făcând. Şi adaogă
şi pe acest, dacă voieşte voia lui Dumnezeu, arătând că nimic nu se face la noi
fără voia lui Dumnezeu, ci ori pentru uşurarea păcatelor noastre ori pentru
lauda şi slava noastră, ori pentru mântuirea altora. Şi acest lucru îndoit. Că
ori vreun drept se necăjeşte şi pătimeşte rău spre înţelepţirea altor păcătoşi,
după ceea ce se zice: „Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte, cel păcătos
şi necredincios unde se va arăta?” Încă şi acest cuvânt
îndoit arată pe folos: Dreptului celui ce pătimeşte, spre adăogirea dreptăţii
îi este răbdarea. Iar păcătosului, spre a se întoarce, după cum s-au zis.
Pătimeşte dreptul acestea ori pentru a sa slavă, ori pentru întoarcerea şi
mântuirea altora, precum şi Hristos. Că pentru aceasta pune acum Petru pilda
zicând: Şi Hristos odată pătimind, nu pentru păcatele sale, ci pentru ale
noastre. Pentru aceea şi zice pe urmă, dreptul pentru cei nedrepţi. Că Hristos
păcat n-au făcut. Şi arătând şi puterea celui ce au pătimit adaogă acest odată.
Deci fiindcă pentru aducerea noastră la Dumnezeu şi Tatăl Lui au pătimit, au
arătat că nu toţi cei ce pătimesc pentru păcate pătimesc. Şi de vreme că îndoit
este Hristos, Dumnezeu şi Om, îndoit şi darul pătimind ni sau dăruit nouă. Că
murind ca un om, ne-au izbăvit pe noi de moarte, înnoind întru noi pe înviere,
şi dându-ne prin pilda sa, că cei ce mor se supun morţii cu nădejdea învierii.
Şi viu făcându-se, adică, înviind din morţi cu puterea dumnezeirii sale. Că au
înviat din morţi, nu ca un om, ci ca un Dumnezeu, împreună vii făcându-i şi pe
toţi cei din iad, împreună cu sine înviindu-i. Că multe trupuri, după
dumnezeiescul evanghelist ale sfinţilor celor adormiţi au înviat, şi s-au
arătat multora.
Omorându-se cu
trupul şi înviind cu Duhul.
19. Întru carele şi duhurilor
celor din temniţă mergând, le-au propovăduit;
Cu trupul omorât fiind, în
loc de, ca un om, iar cu Duhul viu făcut, ca un Dumnezeu. Pentru că acest: cu
Duhul, voieşte ca pe Dumnezeu să-l arate, precum şi acest: cu trupul, pe aceea
că este şi om. Al celei dintâi asemănări este martor evanghelistul, „Duh este
Dumnezeu;” spunea Hristos înţelepciunea cea adevărată când vorbea către
Samarineanca. Iar acelei a doua, toată dumnezeiasca Scriptură. Şi dintru
aceasta arătat este că îndoit este Hristos, nu cu ipostasul, ci cu firea. Iar
acest întru care, este pus în loc de, pentru aceea. Că după ce au zis că pentru
noi cei nedrepţi au murit, zice de aceea că le-au propovăduit şi celor ce erau
ţinuţi în iad. Că ajungând până la aceasta, rămâne să arate cum murind Hristos
au folosit pe cei mai înainte adormiţi. La mijloc fiind şi împreună căutare, că
dacă pentru mântuirea tuturor oamenilor s-au făcut înomenirea Domnului, cei ce
au murit mai înainte care mântuire au dobândit? Le dezleagă pe amândouă prin
una, şi zice: că moartea Domnului pe acestea amândouă le-au lucrat prin
învierea Lui: şi pe nădejdea învierii, şi pe mântuirea celor mai înainte
adormiţi. Că cei ce bine au vieţuit vremea vieţii lor, aceştia şi atunci prin
pogorârea Domnului în iad au dobândit mântuire, după cum şi dumnezeiescul
Grigore i se pare că zice aceasta: Nu aşa simplu mântuieşte pe toţi arătându-se
celor din iad, ci şi acolo numai pe cei cât au crezut, că al voirii fiecăruia
era lucrul, ca cel împodobit cu cuvântarea să nu ia fără de simţire darul
Dătătorului de cele bune celui ce l-au făcut, ci să se dea pe sine vrednic de
bunătatea Celui ce i l-au dăruit.
20.
Celor ce nu s-au fost
supus oarecând, când aştepta îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, în zilele lui
Noe, făcându-se corabia, întru care puţine, adică opt suflete s-au mântuit din
apă.
Pe acest cuvânt l-au pus
dezlegând oare care punere împotrivă că putea să zică cineva, şi care altul
propovăduind mai înainte de Hristos, ne supunându-se s-au osândit. Şi avându-le
gata, precum şi Pavel, din cele pironite (sau semănate) întru noi
cuvântătoarele puteri să-i mustre,
nu face aceasta. Că judecător şi slujitor al binelui şi al răului făcându-se
apoi ne lucrând cele bune, sunt de vrednici de osândă unii ca aceştia. Însă nu
formăluieşte aşa cuvântul. Pentru ce? Că de mai înalt cuvânt şi mai de folos
gând avea trebuinţă acest lucru, decât mintea iudeilor cea târâtoare pe jos. Şi
din Scriptură ne încredinţează de nesupunere (a celor ce au pierit la potop
n.tr.), iar nu din vremurile proorocilor, ci de la facerea lumii, din care au
arătat că dintru început se propovăduia oamenilor mântuirea, dar pentru
abaterea lor la cele deşarte trăiau în nepăsare. Că fiind nenumăraţi oameni
întru acea vreme, numai opt oameni s-au mântuit plecându-se şi încrezându-se
celor propovăduite prin facerea corăbiei. Şi de vreme ce în apă au fost
mântuirea, cu bună potrivire şi nimereală pe acest lucru la sfântul botez îl ia
şi zice: Cum că apa aceea pe botez ni-l închipuia nouă, fiindcă şi botezul îneacă
întru sine pe nesupuşii draci, şi mântuieşte pe cei ce se apropie cu credinţă
la corabie, adică, la biserică: împreună încă şi cum că, precum apa potopeşte
întinăciunea, aşa şi botezul, însă nu lucrează apa aceasta lepădare a
întinăciunii celei trupeşti, ci cu închipuire pe potopirea întinăciunii celei
sufleteşti. Şi este şi ca o arvună şi zălog al ştiinţei celei bune către
Dumnezeu.
21. A căreia lucrul
cel închipuit, botezul şi pe noi ne mântuieşte, (nu lepădarea spurcăciunii cele
trupeşti ci întrebarea ştiinţei cele bune către Dumnezeu), prin învierea lui
Iisus Hristos;
22. Care este dea dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a suit la cer;
Urmarea cuvântului este aşa. A cărui închipuire fiind botezul ne mântuieşte şi pe
noi acum, nu lepădarea întinăciunii trupului, ci întrebarea bunei ştiinţe celei
către Dumnezeu, adică cercarea. Că cei ce ştiu întru sine lucruri bune, adică,
cei ce se ţin de viaţa cea neprihănit, aceştia şi la sfântul botez năzuiesc. Şi
ce zice că aceasta dăruieşte botezul? Învierea lui Hristos. Că mai înainte de
înviere şi de patima Lui a hotărât aceasta: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh”.? Iar după
ce a înviat porunceşte ca să boteze pe toate neamurile cele ce se apropia la
credinţă, întru numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.
Supunându-se Lui îngerii şi stăpâniile şi puterile.
Lui, cui? Adică însuşi
Omului celui unit (cu dumnezeirea lui Hristos.)
1. Hristos dar
pătimind pentru noi cu trupul, şi voi cu acelaşi gând vă înarmaţi;
Cu acelaşi gând, în loc de,
după aceeaşi pornire, după acelaşi scop. Că lipseşte prepoziţia, după: fiindcă
cu lipsă s-a zis. Şi după ce a trecut cuvântul iconomiei, şi zic adică, pe
mergerea lui Dumnezeu în cămările iadului, şi pentru ce şi acolo au mers? Că
pentru mântuirea şi a celor din iad. Iarăşi altă pricină de la moartea Domnului
ia spre îndemnarea către fapta bună, şi zice: Că dacă a murit Hristos cu trupul
pentru noi, că nu firea lui cea fără de moarte şi dumnezeiască nicidecum cu
adevărat şi voi răsplătindu-i Lui, cu dreptate este să muriţi pentru Dânsul
păcatului şi de poftele omeneşti nu vă veţi mai prinde, ci numai după voia lui
Dumnezeu, cealaltă vreme a vieţii voastre o veţi vieţui în trup.
Pentru că cel ce au
pătimit cu trupul, au înceta despre păcat.
2. Ca să nu mai
vieţuiască cealaltă vreme în trup poftelor omeneşti, ci după voia lui Dumnezeu.
Cel ce au pătimit, în loc
de, cel ce au murit. Asemenea lui Pavel
3.
Destulă vă este vouă,
vremea cea trecută a vieţii, ca voia păcatelor să o lucraţi, umblând întru
înverşunări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în băuturi şi întru nelegiuitele
slujiri de idoli.
Ca şi cum ar fi zis: dar
ce, nu v-aţi săturat atâta vreme de dulcele pătimiri ale vieţii ispitindu-vă şi
cercându-vă? Au nu aţi vieţuit asemenea neamurilor cu înverşunare? Şi care sunt
cele de înverşunare? Adaogă după fel numindu-le pe dânsele.
4.
Întru care se miră căci nu
vă adunaţi voi la aceeaşi revărsare a curviei şi vă hulesc.
Acest, întru care, în loc
de, pentru care, este pus, precum şi mai sus când zicea: întru care şi
duhurilor celor din temniţa iadului. Iar acest, se miră, în loc de minuneză-se
este pus. Iar ceea ce o zice, întru acest fel este. Se cade odată lepădându-vă
de păgâneştile meşteşuguri, întru care aţi vieţuit oarecând, de cinstita de
cinstita viaţă pe care o aţi luat asupra voastră să vă ţineţi. Că aşa şi însuşi
păgânii se vor minuna de voi, carii nu vă adunaţi împreună cu dânşii la
asemenea revărsare a păgânătăţii lor, adică, la asemenea turburare. Pentru
aceea se minunează împreună cu aceia şi nu se dumiresc de schimbarea voastră,
pentru aceea nu numai nu se ruşinează, ci şi hulesc. Că urâciune este
păcătosului cinstirea de Dumnezeu: însă aceştia nu vor scăpa de pedeapsa unei
hule ca aceasta ci vor da seama înaintea Judecătorului tuturor celui ce pentru
însăşi aceasta nestrămutat şi întărit şade. Că aceasta însemnează cuvântul ce
urmează: „gata”, precum şi întru acest „Acela ce găteşti munţii întru tăria
Ta”, şi precum
întru acest: „Gata este scaunul Tău” Deci celui ce judecă pe cei vii şi pe cei morţi fără de strămutare şi
cu întemeiere vor să-i dea seama cei ce vă batjocoresc pe voi. Iar cum al
viilor şi al morţilor este judecător, de aicea înainte va arăta cel ce scrie
acestea.
5.
Carii vor da seama Acelui
ce este gata să judece vii, şi morţii.
Urmarea cuvântului este
aşa: aceştia care vă hulesc pe voi, vor să dea seama celui ce
judecă pe toţi cei vii şi pe cei morţi. Că se judecă şi cei morţi, şi
arătat este de la mergerea Domnului în iad că şi acolo ducându-se prin moartea
Lui cea de pe Cruce au propovăduit precum şi pe pământ. Şi nu au propovăduit cu
cuvântul, ci cu lucrul. Şi precum în lume venind celor ce se aflau gata ca să-l
cunoască pe el spre îndreptare au venit, iar celor ce nu l-au cunoscut spre
osândă, aşa şi celor din iad, celor ce după trup adică au vieţuit au venit spre
osândă, iar celor ce după duh adică după viaţa cea duhovnicească şi
îmbunătăţită, spre slavă şi mântuire. Pentru aceea şi al viilor şi al morţilor
cu dreptate este să se numească judecător. (al lui Chiril). Şi întru alt fel,
morţi aici numeşte pe cei ce între neamuri omorâţi de păcatele cele numărate
asupra lor, pentru carii se roagă Apostolul ca întorcându-se răspuns fără de prihană
să dea celui ce este gata să judece vii şi morţii, Vii şi morţii iarăşi zice pe
drepţi şi pe păcătoşi, cărora dumnezeiescul cuvânt după ce au venit le-au
binevestit împărăţia cerurilor. Carii păcătoşi primindu-i poruncile lui, se
judecă pe sine-şi după oameni cu trupul. Adică, întru viaţa aceasta omenească
pe trupurile sale şi le osândesc cu posturi şi cu culcări pe jos, şi cu
lacrimi, şi cu cealaltă rea pătimire ca să vieze după Dumnezeu cu duhul,
aducându-şi aminte de apostolescul cuvânt ce zice: deşi omul nostru cel
dinafară se strică, dar cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.
6.
Că spre aceasta şi
morţilor li s-au binevestit,
Părinţii cei vechi pe
acest cuvânt, morţilor li s-au binevestit, ca pe un crâmpot, l-au tâlcuit,
nimic grijindu-se de ne curmarea celor de sus, nici cum cu period pricinuitori
zise fiind, către cele mai înainte de dânsul zise se cade să se aducă. Că
aceasta este dator cuvântul cel pricinuitor zis să o aibă. Ci după cum s-au zis
ca pe un crâmpot pe dânsul l-au tâlcuit aşa. Că morţi au zis părinţii că îndoit
zice dumnezeiasca Scriptură, ori pe cei ce întru păcate au murit, carii nici
pot să ştie de au avut vre-o viaţă cândva, ori pe cei ce cu moartea lui Hristos
s-au închipuit, şi au murit lumii, adică, poftelor lumii, dar viază numai unuia
lui Hristos, precum şi Pavel zice: „Iar de viez acum în trup, prin
credinţa Fiului lui Dumnezeu viez,”. Deci zic că cei ce aşa au
murit lui Hristos, cu trupul pe ei se osândesc, pentru viaţa cea lenevoasă şi
trândavă de mai înainte. Iar aceasta este a vieţui ei cu duhul, adică cu viaţa
cea după Hristos. Pentru că prihănirea celor mai dinainte, mai sârguitori pe
dânşii spre cele de acum şi spre cele de mâine adică de faţă îi face. Şi aceia
aşa au tâlcuit. Şi deşi cum că bine se află acestea va zice cineva, dar nu se
ţine de toată noima cea zisă. Că zicându-se mai sus pentru cei din iad, că şi
acelora adică duhurilor celor din temniţa iadului le-au propovăduit, către
cuvântul acesta se cuvenea a aduce şi acest cuvânt de faţă carele cu pricină
este adus înăuntru şi gătit, iar nu ca şi cum acum numai zise ar fi să le
privească. Drept aceea zicem, că de vreme ce apropare au zis celui ce este gata
să judece vii şi morţii, şi aceea ce se putea să se aducă împotrivă acestora
era, şi unde cei vii, şi unde cei morţi se judecă. Aduce pe urmă încredinţarea
cuvântului, dintru cele care mai sus le-au zis, că şi duhurilor celor din
temniţă le-au propovăduit, şi propovedania aceasta spre judecată, adică, spre
osândă li s-a făcut. Că aceştia întru ei ştiindu-şi viaţa bună, cu bunătatea
Celui ce s-a arătat acolo îndată şi împreunându-se, iar cei răi de aici plini
de ruşine fiind şi pe a lor osândă aşteptându-o. Deci aceasta îl face să fie
judecător al morţilor. Iar al viilor, venind Domnul în viaţa aceasta
stricăcioasă, pe venirea acestuia o au avut oamenii osândă. Cei buni adică,
alergând la dânsul pentru ucenicie şi învăţătură, iar cei răi lepădându-se, şi
de voie mijind de către adevăr. Pentru aceea s-au şi zis acest: „Spre judecată
eu am venit în lumea aceasta” adică spre osândă. Deci aşa al viilor şi al morţilor este judecător
Hristos. Ca să se judece cu trupul după oameni, şi să vieze după Dumnezeu cu
duhul. Să se judece cu trupul, toată noima şi înţelegerea acestuia este aşa.
Domnul la cei din iad mergând, cei ce în lume trupeşte au vieţuit, s-au
osândit, iar cei ce duhovniceşte au trăit ori cu învierea cea împreună cu
Domnul, „Că multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi s-au sculat ori cu bună
nădejde făcându-se. Iar acest, se vor judeca şi vor via, după schimbarea
timpilor s-au luat, în loc de, timpii trecuţi, s-au luat timpul viitor, care
lucru este obişnuit dumnezeieştii Scripturi că s-au luat timpul viitor în loc
de au trăit au trăit şi s-au judecat. Şi al tuturor sfârşitul s-au apropiat,
adică, şi a celor în viaţă, şi a celor ce în iad s-au îndreptat. Că întru a
doua venire cea învistierită (faptele săvârşite n.tr) fiecăruia se va săvârşi.
Iar dacă cineva pe propovedania Domnului cea în iad o leapădă, zicând cum că
nimic nu le folosea morţilor celor ce erau în iad aceasta, după aceea „Cine în
iad se va mărturisi Ţie”. Aceasta şi pe propovedania cea în iad grosier o va
înţelege, şi pe mărturisire nu ca laudă a lui Dumnezeu, ci spovedanie o va
socoti ne auzitor fiind al cuvântului acestuia: „Nu cei morţi te vor lăuda
Doamne”, că este acest, în iad cine va mărturisi ţie, întru acest fel.
Mărturisirea este mulţumire către Dumnezeu, pentru căci cineva de oarecare
greutăţi s-au izbăvit. Deci fiindcă în viaţa aceasta de acum toate faptele
încetează lucrându-se, că celor ce mor toate deşarte. După cuviinţă. Fiindcă
nici una dintru acestea nu lucrează, de care cineva izbăvindu-se, se va
mărturisi s-au zis acest, în iad cine se va mărturisi Ţie?
7. Şi
sfârşitul tuturor s-au apropiat. Deci fiţi cu întreagă înţelepciune, şi
privegheaţi întru rugăciuni.
8.
Iar mai înainte de toate, unul spre altul cu dragoste cu osârdie având,
căci dragostea acoperă mulţime de păcate.
9.
Iubitori de străini fiţi între voi fără de cârtire.
Sfârşitul, în loc de, împlinire, sfârşenie. Sfârşitul tuturor zice că
s-au apropiat, şi aceasta după cuvântul cel adevărat este Hristos. Că
săvârşirea tuturor el este. Iar nu precum bârfesc elinii. Că unii pe desfătare
o zic sfârşit, precum epicurienii, iar alţii pe ştiinţă, adică pe privire, ori
pe fapta bună. Deci de vreme ce Hristos săvârşirea tuturor a venit, şi voi cu această
săvârşire, zice, închipuindu-vă fără lipsă arătaţi-vă pe sine întru toate,
întru întreagă înţelepciune, întru trezvire rugându-vă. Că a celor ce se
trezvesc rugăciunea este întru dragostea unora către alţii. Pe aceasta Pavel
plinire a legii o a numit. Iar aceasta cum că poate să acopere mulţime de
păcate. Că mila cea către aproapele pe Dumnezeu îl face nouă milostiv. Şi
zicând dragoste, aduce pe urmă şi pe cele ce urmează dragostei, adică pe
iubirea de străini, pe care fără de cârtire porunceşte să o săvârşească. Încă
şi celor ce sunt în bogăţii cu fiece dar, pe fratele cel ce nu are să-l
împărtăşească, precum cel ce are cuvânt de învăţătură, că aceasta arată acest,
ca pe cuvintele lui Dumnezeu, celui ce are trebuinţă de acesta. Cel ce are
hrană îndestulată, să dea şi celui ce nu are, nu cu micime de suflet, ci pe cât
puterea de dăruire îi dă Dumnezeu. Şi acestea vă sfătuiesc, zice, ca întru
toate, ori neamurile, ori întru cei ce aproape ai voştri să se slăvească
Dumnezeu.
10.
Fiecare precum a luat dar,
între voi cu acela slujind, ca nişte iconomi ai darului celui de multe feluri
al lui Dumnezeu.
11.
De grăieşte cineva, ca pe
cuvintele lui Dumnezeu; de slujeşte cineva, ca din puterea pe care o dă
Dumnezeu, ca întru toate să se slăvească Dumnezeu prin Iisus Hristos, căruia
este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Că pentru cele ce sunt
puse întru puterea noastră, şi ai cărora noi suntem domni, dacă nu le facem,
acest lucru are prihănirea a toată dreptatea. Că nu numai cel ce singură avuţia
a banilor, ci şi cel ce pe celelalte daruri fireşti le are, dator este să dea
şi celui ce nu are. Că şi el neavând de la Dumnezeu au luat, ca să dea celui ce
nu are.
12.
Iubiţilor, nu vă miraţi de
aprinderea care este întru voi, care se face vouă spre ispită, ca şi cum s-ar
întâmpla vouă ceva străin;
13.
Ci pentru că vă faceţi
părtaşi patimilor lui Hristos, bucuraţi- vă; ca şi întru arătarea slavei lui să
vă bucuraţi, veselindu-vă.
Aşa după ce au rânduit şi
au poruncit pentru cele de aproape zise: fiindcă vedea pe oarecarii că pentru
necazurile cele aduse asupra lor se smintea, fiindcă în legea veche celor ce
slujesc Domnului, viaţă fără supărare şi fără necaz le făgăduieşte, şi mai sus
prin puţine cuvinte, când robilor le punea lege, le-a făcut mângâiere pentru
necazul lor, iar acum mai pe larg le alcătuieşte cuvântul şi zice: „iubiţilor”,
arătându-i cu numirea foarte iubiţi de li se întâmplă aceasta iar nu ca şi cum
ar fi urâţi. Şi să nu vă miraţi, în loc de, să nu vă minunaţi. Zicând aprinderi
pe necazuri le numeşte, au arătat, că pentru a fi lămuriţi sa-u adus necazurile
asupra lor. Iar lămurirea îl săvârşeşte pe cel iubit mai lămurit, precum şi pe
aur şi pe argint. Şi acestora pe cea mai fericită decât toate aducându-o, că
cei ce pe acestea le pătimesc, întrecători sunt cu Hristos dascălul nostru, şi
cum că cei ce împreună cu Dânsul acum se necinstesc, se vor proslăvi împreună
cu dânsul în veacul cel viitor. Întru acestea încetează tot scopul său.
14. De sunteţi ocărâţi pentru
numele lui Hristos, fericiţi sunteţi; căci duhul slavei şi al lui Dumnezeu
peste voi odihneşte;
Fiindcă vă numiţi
creştini.
Căci de aceea se huleşte,
iar de voi se proslăveşte.
15.
Iar nimeni din voi să nu
pătimească ca un ucigaş, sau fur sau făcător de rău,
Se cuvine a înţelege
cuvântul cel de sus, de dânşii se huleşte Duhul lui Dumnezeu, că de cei păgâni
se huleşte, iar de voi se slăveşte, cum? Căci cu minciună prihănindu-vă ei pe
voi, peste aceea se revarsă ruşine, iar peste voi slavă.
sau ca un ispititor de
lucruri străine.
16. Iar dacă pătimeşte ca un creştin, să nu se ruşineze; ci să proslăvească
pe Dumnezeu din partea lui.
Încercător de cele străine
este, cel ce iscodeşte faptele cele străine, ca să aibă pricină de ocară. Şi
acest lucru este al sufletului celui pângărit şi de rele lucrător, şi care este
gata către tot răul.
17.
Căci vreme este a începe
judecata de la casa lui Dumnezeu; iar dacă este întâi de la noi, care este
sfârşitul celor ce nu se supun Evangheliei lui Dumnezeu?
Judecată acum, nu osândă,
ci pe cercare o zice, pe ispovedire.
Şi îi
înfricoşează pe dânşii, din viaţa cea trândavă ridicându-i. Pentru aceea şi
zice pe urmă: Deci dacă de la noi se începe cercarea pentru cele făcute în
viaţă, care sfârşit se cuvine a socoti că va fi celor ce nu se supun? Şi face
începutul întâi de la casa lui Dumnezeu. Căci după marele Vasile fireşte către
cei de aproape ai noştri ne îngreuiem şi ne scârbim, când ne greşesc nouă. Iar
prea de aproape şi pe casnicii ai lui Dumnezeu, nu sunt alţii, decât cei
credincioşi, carii împlinesc casa lui, adică, biserica. Pentru aceea şi
Mântuitorul zicea: „Atunci va zice celor dea dreapta sa”. Iar judecată aici, pe
cercare, pe necazurile de la cei necredincioşi aduse asupra credincioşilor le
zice: A cărora aducere asupra lor şi Domnul mai înainte o au vestit zicând: „Şi
vă feriţi de oameni, că vă vor da pe voi în soboare” etc. Apoi ca şi cum mângâindu-i pe dânşii adaogă: Deci dacă pe voi
care sunteţi aşa aproape casnicii lui, nu vă cruţă, socotiţi ce sfârşit va fi
celor necredincioşi? Şi încredinţează acesta din Scriptură, dacă dreptul abia
se mântuieşte, apoi cel necredincios şi păcătos unde se va arăta? Şi întru
acest fel este ceea ce zice: Dacă dreptul cu osteneală şi cu trudă dobândeşte
mântuirea, că silită este împărăţia cerurilor,”
şi prin multe necazuri o dobândeşte. Apoi celor ce
slobodă şi desfătată viaţă trăiesc, ce vor dobândi? Însă în veacul, ce viitor
pentru cei necredincioşi se cuvine a o înţelege această dobândă. Pentru aceasta
şi noi pătimind după voia lui Dumnezeu, să nu ne lenevim,
ci ca unui
credincios ziditor întru faceri de bine să dăruim sufletele noastre.
19. Pentru aceea şi cei ce pătimesc după voia lui Dumnezeu, ca şi
credinciosului Ziditor să-şi încredinţeze sufletele sale, prin fapte bune.
Voie a lui Dumnezeu, ori că nu fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu
sunt patimile noastre arătând, ci ca o lămurire acestea de la acela sunt
dăruite nouă, ori căci ca cei ce pentru voia lui pătimim, lui să-i dăruim, şi
pe împlinire. Căci credincios este acesta, ca unul fără minciună după
făgăduinţele lui, şi nu ne va lăsa pe noi să ne ispitim mai presus decât putem. Dar cum se
cade a ne dărui pe sine lui Dumnezeu? Întru faceri de bine, zice. Dar ce este
aceasta? Ca întru smerita cugetare să se dăruiască pe sine, ne cugetând ceva
mare pentru acelea care pătimeşte, ci cu cât mai mult i se pare că pătimeşte cu
atât mai netrebnic să se socotească pe sine, zicând către Domnul: „ Că drept
este Domnul Dumnezeul nostru întru toate lucrurile lui”.? Iar cel necredincios de cel
păcătos cu aceasta se deosebesc. Că necredincios este cel cu totul fără
Dumnezeu, iar păcătos, care de credinţa cea întru Dumnezeu se ţine, dar
dispreţuieşte legea lui. Poate fi încă acela şi necredincios şi păcătos. Că cel
ce lucrează fărădelegea, negreşit este şi necredincios, fiindcă atunci când
păcătuieşte gândeşte că nu este Dumnezeu.
1.
Pre prezviterii cei dintru voi îi rog, ca cel ce sunt împreună
prezviter, şi martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei celei ce va
să se descopere:
2. Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea întru voi,
purtând grijă de dânsa, nu cu sila, ci de voie, nu cu agoniseli urâte, ci cu
osârdie;
3. Nici
ca şi cum aţi stăpâni peste cliruri, ci pilde făcându-vă turmei.
4. Şi
când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa slavei cea nevestejită.
5.
Aşijderea şi voi cei tineri, supuneţi-vă bătrânilor.
Pentru smerita cugetare fiindu-i lui cuvântul pus înainte, pe care şi
mai înainte o au cuvântat când zice de fapte bune. Iar împreună prezviter pe
sine se numeşte, ori pentru vârsta ori pentru cinstea episcopului. Că
prezviteri pe episcopi şi cartea Faptele Apostolilor îi numeşte. Apoi vrând
pe covârşirea sa să o arate, şi cum că pentru smerita cugetare împreună
prezviter pe sine se numeşte: adaogă şi pe vrednicia sa de martor al patimilor
lui Hristos, ca şi cum ar zice că dacă eu care am tâlcuit vouă nişte vederi ca
acestea, nu socotesc lucru nevrednic de a mă numi pe mine împreună prezviter,
cu dreptate este ca nici voi să nu vă înălţaţi deasupra celor ce sunt sub voi.
Şi Domnul zice aceasta despre smerita cugetare grăind: „Deci dacă eu, Domnul şi
dascălul vostru, am spălat picioarele voastre.Iar pe acest părtaş al slavei celei ce va să se descopere, îl arată ca
să arate covârşirea smeritei cugetări: Precum şi Pavel zice: Când Hristos se va
arăta atunci şi noi ne vom arăta. Şi nu cu sila acesta va paşte (turma lui
Hristos). Pildă de lucrare a bunătăţii pe sine s-a dat celor de sub a lui
ascultare, şi cu râvnă ucenici îndemnându-se unii pe alţii a urma dascălului,
iar nu cu agoniseală urâtă. Cel ce nu cu trufie se poartă şi nu se înalţă a
asupra celor supuşi, ci întru simplitate trăieşte. Sau care haine scumpe, şi
masă asemenea nu caută, care pe trufie, şi agoniseală din venit urâte le are. Iar
cliros pe sfânta adunare o numeşte, şi adăogând pe acest, pildă făcându-vă
turmei, zice că să nu o pască cu sila. Iar cu acest când se va arăta
începătorul păstorilor, şi legătorul cu pricină este pus în loc de, ca, este
acest şi. Ca arătându-se începătorul păstorilor, să luaţi cununa
nestricăciunii.
Şi toţi unii altora supunându-vă, cu smerita cugetare să vă împodobiţi.
Că Dumnezeu mândrilor le stă împotrivă, iar smeriţilor le dă dar.
Acest, să vă împodobiţi, este pus în loc de, să vă înfăşuraţi, să vă
îmbrăcaţi, asupra voastră să o luaţi, pe lângă voi să o strângeţi.
6.
Drept aceea smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe
pe voi în vremea sa.
7.
Toată grija voastră aruncaţi-o spre dânsul, că acela se grijeşte pentru
voi.
Vreme îndemânatecă şi potrivită o zice, precum şi David: care va da
rodul său la vremea sa. Şi este adăogat acest, în vreme, căci către înălţarea
cea din veacul cel viitor îi trimite, care şi singură este înălţare, ca ceea ce
este neschimbată şi vecuitoare. Căci înălţarea cea de aici nu este întemeiată
şi adevărată ci mai degrabă decât s-a înălţat s-a făcut smerită. Iar pentru
smerenia care slavă dăruieşte însuşi Domnul zice: „Că tot cel ce se înalţă, se
va smeri, şi cel ce se smereşte se va înălţa”. Şi „Cel ce
voieşte între voi să fie întâi, să fie decât toţi mai pe urmă”. Şi a însemnat
prin acest, în vreme, după cum am zis, şi că în veacul cel viitor le
făgăduieşte pe înălţarea cea din smerenie. Că vremea celor ne schimbăcioase
este în veacul cel viitor. Apoi temerea smereniei ridicându-o de la dânşii
zice: Nu te teme toată grija ta aruncându-o spre Domnul. Că acestuia îi este
grijă, adică el grijeşte de toţi aceştia.
8.
Fiţi treji, privegheaţi; pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca un
leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită.
9.
Căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă.
Asupra celor ce cu mintea obişnuiesc a dormi. Şi acest lucru îl
pricinuieşte uimirea către cele deşarte, şi dintru acestea pe trezvirea
sufletelor o îngreuiază, hiara ce rea supra deznădăjduirii sale. Deci
întemeindu-i ucenicul lui Hristos ca să privegheze dea pururi, aceasta îi
sfătuieşte, şi ca să se păzească de semănătorul neghinei, ca nu cumva întru noi
dormind, adică cu lenevire şi cu trândăvie vieţuind, să se tăinuiască semănând
gânduri rele, şi de la viaţa cea adevărată să ne amăgească. Că nu încetează
zice, ca un leu răcnind să înconjure, căutând pe
cine să înghită. Şi pentru o neîncetată şi neînduplecată bântuire ca aceasta,
şi pricina măiestriei şi vicleniei lui celei grijulii, şi sfântul mucenic
Iustin arătând zice, că diavolul mai înainte de venirea Domnului, nu ştia atât
de arătat puterea piedicii sale, fiindcă dumnezeieştii prooroci cu închipuire
şi întunecat o a vestit. Precum Isaia în chipul asirianului pe toată povestirea
cea pentru diavolul povestindu-o acoperit. Iar după ce a venit Domnul, diavolul
s-a arătat cum că i s-au învistierit lui şi îngerilor lui focul cel veşnic
înţelegând şi simţind, nu încetează a bântui pe cei credincioşi, pe mulţi voind
a-i avea părtaşi ai lepădării sale, ca nu singur suferind munca să-i fie
ruşine, cu această rece şi zavistnică mângâiere îmbătându-se.
ştiind că acelaşi patimi
se întâmplă frăţimei voastre cei din lume.
Precum se vede, cu multe
necazuri cel pentru Hristos ţinuţi era aceştia către carii pentru acestea
scriindu-le, şi în sus şi în jos prin epistolie îi mângâie. Acolo adică căci
părtaşi se fac ei ai patimilor Domnului, şi a-i slavei celeia ce va să se
descopere moştenitori. Iar aici căci nu numai singuri pătimesc, ci şi toţi
credincioşii cei de prin lume.
10.
Iar Dumnezeul a tot darul,
carele v-au chemat pe voi la slava sa cea veşnică prin Hristos Iisus, pe voi,
cari puţin aţi pătimit, el să vă săvârşească, să vă întărească, să vă facă
puternici, să vă întemeieze.
11.
A celuia slava şi
stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Şi începând epistola, a
zis că Tatăl prin Fiul să vă miluiască pe voi. Şi acum terminându-o, învaţă pe
acelaşi Tată prin Fiul să-l cheme. Că acesta le este scopul ca să
propovăduiască taina, deşi cu sfătuire şi cu dojană fac aceasta.
12.
Prin Siluan, vouă
credinciosul frate, precum socotesc, puţin am scris, îndemnându-vă şi
mărturisind că acesta este darul cel adevărat al lui Dumnezeu întru care staţi.
13.
Sărută-vă pe voi biserica din Babilon, cea împreună aleasă; şi Marcu
fiul meu.
14. Sărutaţi-vă unii
pe alţii cu sărutarea a dragostei. Pace vouă tuturor celor credincioşi întru
Hristos Iisus. Amin.
Credincios cu covârşire era acest Siluan şi
în propovedanie cu sârguinţă nevoindu-se, că şi Pavel îl pomeneşte pe dânsul,
şi ajutător şi împreună lucrător cu Timotei întru epistole îl ia. Pavel,
scriind, şi Siluan şi Timotei. Iar Babilon
numeşte pe Roma pentru strălucirea, pe care şi Babilonul a avut-o în multă
vreme. Şi Biserica lui Dumnezeu, cea adunată în Roma o numeşte aleasă. Iar
Marcu de evanghelistul zice, pe care îl numeşte şi fiu duhovnicesc sau trupesc.
Şi acestuia, şi Evanghelia i-a poruncit să o scrie. Şi scriind Pavel să se
sărute unii pe alţii cu sărutare sfântă, cu Marcu să facă aceasta cu sărutare a
dragostei celei pentru Domnul, că mai mare este decât toate faptele bune, şi
decât însăşi mărturisirea pentru Hristos. Deci această sărutare sfântă, pe cea
cuprinsă întru Dumnezeu o zice. Iar această sărutare a dragostei, adică a
dragostei celei adevărate. Pentru aceea şi aduce pe urmă: Pavel vouă tuturor
celor credincioşi întru Hristos Iisus. Nu pentru pacea cea de obşte zicând, cea
după oameni, ci pacea se roagă să o dobândească ei, de care şi pe dânşii şi
Hristos către Tatăl mergând i-au învrednicit, zicând:„Pace las vouă”.
Şi adăogând pe
deosebire zice: că nu precum dă lumea că nu pentru împătimire se cuvine a face
pace, ci ca legaţi fiind voi cu dragostea, aşa pe săgeţile cele de la
luptătorii potrivnici să le primiţi. Şi pretutindeni ca o pecete o pun deasupra
ucenicii Domnului la sfârşit pe rugăciune, pe adevărata lor sfinţenie
arătându-o. Iar oarecarii din cei mai înainte de noi au îndrăznit şi trupesc
fiu să-l hotărască pe Marcu acesta al dumnezeiescului Petru, asemănare luând pe
cea zisă de Luca din Faptele Apostolilor, că Petru acesta închis fiind de Irod, prin îngerul lui Dumnezeu din temniţă
cu prea slăvire scoţându-se, după ce de vedenia îngerului s-au slobozit la casa
mumei lui Ioan celui poreclit Marcu s-au pornit, ca şi cum la casa sa şi la
femeia sa cea după lege să se fi întors.
Sfârşit.
Soborniceasca întâia
epistolă a Sfântului Apostol Petru s-au scris
din Roma. Şi s-au alcătuit din stihuri ...
din Roma. Şi s-au alcătuit din stihuri ...
