Omiliile contra iudeilor ale Sfântului Ioan Gură de Aur

C u v â n t u l V

1. Din ce pricină oare adunarea noastră este mai mare azi? Aţi venit negreşit ca să-mi cereţi făgăduiala! Aţi venit negreşit ca să primiţi argintul cel cu foc lămurit, pe care făgăduiam să vi-l pun în mâini! Căci “Cuvintele Domnului, spune Scriptura, cuvinte curate, argint cu foc lămurit, cercat în pământ”. Binecuvântat fie Dumnezeu, Care a pus în sufletul vostru o dorinţă atât de mare pentru ascultarea cuvintelor duhovniceşti! întocmai ca cei îndrăgostiţi de vin şi băutură, care se scoală în fiecare zi şi caută să afle şi iscodesc unde este vin bun de băut, unde sunt ospeţe, mese, petreceri, beţii, sticle, clondire şi pahare, tot aşa şi voi: în fiecare zi vă sculaţi şi căutaţi să aflaţi unde sunt îndemn, sfat, încurajare, învăţătură şi cuvânt îndreptat spre slava lui Hristos. De aceea şi eu cu mai multă râvnă vă voi vorbi şi cu toată dragostea voi depune în sufletele voastre ceea ce v-am făgăduit.

Lupta cu iudeii a luat sfârşitul cuvenit. Victoria am dobândit-o; cununa ne este desăvârşită, iar premiul l-am smuls chiar din predica de mai înainte. Am căutat să dovedesc că cele săvârşite de iudei acum în sinagoga lor sunt o nelegiuire, o călcare de poruncă, o luptă şi un război al oamenilor cu Dumnezeu. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am dovedit-o cu de-amănuntul. Chiar dacă iudeii au să-şi mai recapete vreodată oraşul lor, chiar dacă au să se mai reîntoarcă la vieţuirea lor de mai înainte, chiar dacă au să-şi vadă templul lor ridicat, lucru ce nu se va întâmpla niciodată, totuşi nici aşa nu au nici o îndreptăţire în cele săvârşite de ei acum. Cei trei tineri, şi Daniel şi toţi ceilalţi care erau în robie, aşteptau să-şi recapete oraşul, aşteptau ca după şaptezeci de ani să vadă pământul patriei şi să trăiască după legile de mai înainte; dar cu toate că aveau făgăduinţă vădită şi mărturisită că au să se întoarcă, totuşi nici aşa nu îndrăzneau înainte de împlinirea făgăduinţei şi de întoarcere să săvârşească vreuna dintre ceremoniile legale pe care le săvârşesc iudeii aceştia acum.

Cu aceste cuvinte vei putea închide şi tu gura iudeului. întreabă-l: “Pentru ce posteşti când nu mai ai oraşul?”. De-ti va spune: „Aştept să-l dobândesc iarăşi” , răspunde-i: “Până îl vei dobândi, stai liniştit” Căci şi sfinţii aceia, până nu s-au întors în patria lor, n-au îndrăznit să facă ce faci tu acum. De aici se vede că tu săvârşeşti acum o nelegiuire, că tu calci poruncile lui Dumnezeu şi că ocărăşti vieţuirea cea după Lege, chiar dacă ai să-ţi recapeţi oraşul”.

Aşadar, pentru închiderea gurii celei neruşinate a iudeilor şi pentru dovedirea nelegiuirilor lor sunt destule cele spuse dragostei voastre în cuvântul de mai înainte.

Dar pentru că n-am urmărit numai să închid gura acelora, ci mai mult să învăţ Şi Biserica dogmele ei, haide să dovedim cu prisosinţă că iudeii nici n-au să-şi mai înalţe templul lor şi nici n-au să mai revină la vieţuirea după Lege de mai înainte. Astfel, voi veţi cunoaşte mai bine dogmele apostolice, iar iudeii vor fi vădiţi şi mai mult că sunt necredincioşi. Voi aduce ca martor nu pe un înger, nici pe un arhanghel, ci pe însuşi Stăpânul întregii lumi, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Intrând în Ierusalim şi văzând templul, a zis:,, Ierusalimul va fi călcat în picioare de multe neamuri, până ce se vor împlini vremurile multor neamuri” , adică vremea sfârşitului lumii. Asupra templului a pronunţat această ameninţare: Că “nu va rămâne piatră pe piatră în locul acesta, le spunea ucenicilor, care să nu se risipească”. Prin aceste cuvinte a vestit mai dinainte dărâmarea cu desăvârşire a templului şi pustiirea lui până în sfârşit.

Iudeul însă aruncă negreşit mărturia lui Hristos şi nu primeşte cele spuse, zicând: “Cel ce a grăit aceste cuvinte îmi este duşman! Eu L-am răstignit! Cum să primesc mărturia Lui?”.

Acesta e lucru minunat, iudeule, că Acela pe Care tu L-ai răstignit, atunci ţi-a dărâmat oraşul, atunci a risipit poporul tău, atunci a împrăştiat neamul tău pe faţa întregului pământ, după ce tu L-ai răstignit. Prin asta îţi arată că a înviat, că trăieşte, că acum este în ceruri. Pentru că n-ai vrut să-I cunoşti puterea prin binefacerile pe care ţi le-a făcut, îţi arată tăria Lui de nebiruit şi de nedoborât prin aceste chinuri şi pedepse. Dar nici aşa nu crezi! Nu-L socoteşti Dumnezeu şi Stăpân al întregii lumi! Îl socoţi un om ca toţi oamenii. Atunci, să facem cercetarea ca pentru un om! Dar cum facem cercetarea pentru oameni? Când îi vedem pe unii oameni că spun adevărul în toate împrejurările, că nu mint niciodată, dacă suntem oameni cu judecată, primim spusele lor, chiar de ne sunt duşmani; şi, dimpotrivă, când îi vedem că mint, nu le primim cu uşurinţă spusele, chiar dacă uneori spun adevărul.

2. Haide dar să vedem care e caracterul lui Hristos şi ce moravuri a avut? N-a prezis numai dărâmarea Ierusalimului şi a templului, ci a prezis atunci altele multe din cele ce aveau să se înfăptuiască mai târziu, după trecerea a multă vreme. Să aducem dar de faţă acele preziceri. Dacă vei vedea că a minţit în acelea, nu primi nici prezicerea aceasta, nici n-o socoti adevărată; dar dacă vei vedea că în toate grăieşte adevărul, dacă vei vedea că această prezicere a dărâmării oraşului şi a templului s-a împlinit, dacă vei vedea că timpul îndelungat scurs de atunci dă mărturie de adevărul prezicerii Lui, nu te mai purta cu neruşinare, nici nu te mai împotrivi unor lucruri mai strălucitoare decât soarele. Să vedem ce altceva a mai prezis Hristos!

S-a apropiat de El o femeie având un alabastru cu mir de mare preţ cu care a uns capul lui Iisus. Ucenicii au mustrat-o zicând: “Pentru ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”. Hristos i-a mustrat şi le-a grăit aşa: “De ce faceţi supărare femeii? Căci bun lucru a făcut”. “Căci vă spun vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei”.

A minţit sau a spus adevărul? S-a înfăptuit profeţia sau nu? Întreabă-l pe iudeu! Oricât ar fi de neruşinat, nu va putea întoarce faţa de la această profeţie! În toate bisericile auzim vorbindu-se de femeia aceasta; în toate oraşele stau şi aud de ea: voievozi, generali, bărbaţi, femei, oameni iluştri, oameni de seamă, oameni vestiţi. În orice parte a lumii te-ai duce, vei vedea că toţi ascultă în deplină linişte fapta femeii, şi nu este parte a lumii care să nu ştie ce a făcut ea. Câţi împăraţi n-au făcut mare şi mult bine oraşelor, n-au câştigat războaie, n-au avut victorii, n-au mântuit popoare, n-au înfiinţat oraşe, n-au adunat averi cu nemiluita, şi totuşi au pierit odată cu faptele lor! Multe împărătesc multe femei de seamă, care au făcut multe binefaceri supuşilor lor, nu sunt cunoscute nici după nume. Dar femeia aceasta de jos, din popor, n-a turnat decât mir, şi totuşi este pe buzele întregii lumi; a trecut atâta vreme, dar nu i s-a stins amintirea şi nici nu i se va stinge vreodată. Şi doar n-a făcut o faptă vestită! Căci ce-a făcut? A uns cu mir! Nici nu era o femeie cu vază! Era o femeie neluată în seamă, n-a avut nici mulţi martori! A săvârşit fapta ei între ucenici, nici locul nu era vestit, n-a săvârşit fapta ei în adunare mare de lume, în teatru, ci într-o casă, în faţa a numai zece oameni.

Cu toate acestea, nici nimicnicia femeii, nici puţinătatea martorilor, nici neînsemnătatea locului, nici altceva, n-au avut tăria să-i şteargă amintirea. Dimpotrivă, femeia aceasta este acum mai strălucită decât toate împărătesele şi decât toţi împăraţii! Timpul n-a dat uitării fapta ei. Te întreb: Pentru ce? Cui se datorează asta? Oare nu lui Dumnezeu, Care a fost cinstit atunci prin ungerea cu mir şi Care a răspândit numele ei pretutindeni? Te întreb: Este în stare un om să facă o astfel de profeţie?
Minunat şi neobişnuit lucru este într-adevăr să prezici ceva ce ai să faci tu; dar cu mult mai mare şi mai minunat lucru este să prezici cele pe care au să le facă alţii, să faci să ajungă crezute şi cunoscute de toţi. Domnul i-a prezis apoi lui Petru: “Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.

Spune-mi, iudeule, ce obiecţie ai de adus spuselor acestora? Poţi dovedi ca mincinoasă această profeţie? Mărturia faptelor îţi stă împotrivă, oricât te-ai încăpăţâna tu! Câte războaie nu s-au pornit împotriva Bisericii! Oştiri multe au fost pregătite, arme au fost mânuite, tot felul de chinuri şi pedepse au fost născocite: tigăi, butuci, căldări, cuptoare, gropi, prăpăstii, dinţi de fiare sălbatice, adâncuri de apă, confiscări de averi şi alte mii şi mii de torturi, care nu pot fi cuprinse nici în cuvânt, dar nici îndurate cu fapta; şi nu numai de la cei străini, ci chiar de la cei apropiaţi. Un război civil cuprinsese atunci totul; ba chiar un război mai groaznic decât războiul civil, nu numai cetăţenii porniseră cu război împotriva cetăţenilor, ci rudele împotriva rudelor, cunoscuţii împotriva cunoscuţilor, prietenii împotriva prietenilor. Cu toate acestea, nimic din toate acestea n-a putut doborî Biserica, nici n-a slăbit-o. Şi lucru de mirare şi străin este că toate aceste lupte s-au pornit împotriva ei când încă era în faşă. N-ar fi fost un lucru atât de minunat că n-a fost doborâtă Biserica dacă s-ar fi dat aceste atacuri atunci când predica s-a înrădăcinat, când s-a sădit pe toată faţa pământului; dar ca la începutul învăţăturii, când credinţa abia fusese aruncată şi sufletul ascultătorilor era mai gingaş, să se dezlănţuie atâtea războaie, şi nu numai să nu piară creştinismul, ci, dimpotrivă, să se întindă mai mult, ei bine!, lucrul acesta este mai mare chiar decât orice minune.Ca să nu spui că Biserica a ajuns puternică acum datorită păcii date de împăraţi. Dumnezeu a îngăduit să i se ducă război atunci când era mai mică, atunci când părea mai slabă, pentru ca să afli că tăria ei de acum nu se datorează păcii date de împăraţi, ci puterii lui Dumnezeu.

3. Că lucrul acesta este adevărat, gândeşte-te la toţi filosofii eleni, câţi au voit să introducă învăţături noi, la toţi câţi au vrut să îndrepte lumea spre un nou fel de viaţă; de pildă: Zenon, Platon, Socrate, Diagora, Pitagora şi alţii nenumăraţi. Cu toate aceasta, atât de puţin au reuşit, încât marea mulţime nu-i cunoaşte nici după nume. Hristos însă nu numai că a dat un nou fel de vieţuire, dar a şi sădit-o pretutindeni în lume. Câte nu se spune că a făcut Apolonie din Tiana? Dar ca să cunoşti că tot ce s-a spus despre el a fost minciună, închipuire şi nimic adevărat, s-a stins şi a luat repede sfârşit.

Să nu socotească nimeni că aduc ocară lui Hristos pentru că vorbind despre El am amintit de Pitagora, de Platon, de Zenon, de Apolonie din Tiana. N-am făcut asta mânat de propriul meu gând, ci coborându-mă la slăbiciunea iudeilor, care îl socotesc simplu om. Pavel a făcut tot aşa. Când a fost în Atena, nu le-a vorbit atenienilor nici din profeţi, nici din Evanghelie, ci şi-a început cuvântarea de la un altar păgânesc. Nu pentru că socotea altarul acesta mai vrednic de credinţă decât Evangheliile, nici pentru că acele cuvinte scrise pe altar erau mai de preţ decât cuvintele profeţilor, ci pentru că vorbea către eleni, care nu credeau în nici unul de-ai noştri; de aceea îi convinge de adevărul spuselor lui cu propriile lor învăţături. De aceea grăieşte: “M-am făcut pentru iudei ca un iudeu… pentru cei ce nu au Legea, ca unul fără lege, deşi eu nu sunt fără lege în faţa lui Dumnezeu, ci în legea lui Hristos”.

Tot astfel şi Vechiul Testament, când vorbeşte iudeilor despre Dumnezeu, face la fel: “Cine este asemenea Ţie între dumnezei. Doamne?”.

- Ce spui, Moise? Comparaţia este desăvârşită?

- N-am grăit aşa pentru ca să fac o comparaţie, răspunde Moise. Am grăit aşa pentru că le vorbesc iudeilor, care au o idee foarte bună despre demoni. M-am coborât la slăbiciunea lor ca să le pot da acest fel de învăţătură.

Aşadar, pentru că şi eu grăiesc iudeilor care îl socotesc pe Hristos un simplu om, un călcător de lege oarecare, de aceea am făcut cercetarea, aducând în discuţie pe filosofii admiraţi de eleni.

Dar dacă vreţi, să vă dau pilde şi dintre iudei despre oameni care au încercat să dea învăţături noi, despre oameni care au avut ucenici, care au fost proclamaţi conducători şi apărători ai poporului, şi care repede s-au stins, pentru a vă dovedi că Hristos n-a fost un simplu om. Cu o astfel de dovadă a închis şi Gamaliei gura iudeilor. Când a văzut că iudeii din sinedriu se înfurie şi că doresc să verse sângele ucenicilor, Gamaliei, voind să-i oprească de la nebunia lor de nestăpânit, a poruncit să-i scoată afară puţin pe Apostoli şi le-a grăit aşa: “Luaţi aminte la voi ce aveţi să faceţi cu oamenii aceştia. Mai înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva mare şi l-au urmat patru sute de bărbaţi; şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el s-au risipit. Şi după acela s-a sculat Iuda Galileeanul, care a atras popor mult; şi acela a murit, iar ucenicii lui au pierit. Şi acum vă spun vouă: Luaţi aminte la voi, că dacă va fi de la oameni lucrul acesta, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu-l veţi putea nimici, şi nu cumva să vă faceţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”.

- Dar de unde putem cunoaşte că se va nimici dacă este de la oameni?

- Din cele petrecute cu Iuda şi Teudas, le răspunde Gamaliel. Aşa şi cu cel predicat de aceştia. Dacă e la fel ca Iuda şi Teudas, şi nu lucrează totul cu puterea dumnezeiască, aşteptaţi puţin, şi deznodământul faptelor vă va în credinţa; şi veţi cunoaşte la sfârşit dacă este un înşelător şi un nelegiuit, după cum spuneţi, sau dacă este Dumnezeu, Care ţine totul şi le rânduieşte cu putere negrăită pe toate cele ale noastre. Lucru care s-a şi întâmplat. Au aşteptat, şi s-a arătat chiar prin fapte dumnezeiasca şi nebiruita Lui putere. Şi viclenia pe care a născocit-o diavolul spre înşelarea celor mulţi s-a întors asupra capului său. Diavolul a vrut sa umbrească venirea lui Hristos şi întruparea Lui cea adevărată. De aceea, când a văzut că a venit pe pământ, a adus şi nişte înşelători, despre care am vorbit mai sus, pentru ca să socotească lumea că şi El este unul dintre aceia. Şi, după cum în timpul răstignirii a făcut să fie răstigniţi cu El şi doi tâlhari, tot aşa a făcut şi la venirea Lui: s-a grăbit să umbrească adevărul prin vecinătatea minciunii. Dar nu a reuşit nici acolo, nici aici. Dimpotrivă, tocmai aceasta I-a arătat puterea lui Hristos.

Te întreb: Pentru ce despre doi din cei trei, care au fost răstigniţi în acelaşi loc, în acelaşi timp, de aceiaşi judecători, nu se mai spune nimic, şi numai Acestuia I se închină lumea?

Te întreb iarăşi: Pentru ce nu se mai cunoaşte nici numele acelor mulţi filosofi care au căutat să aducă în lume o nouă învăţătură şi o nouă vieţuire, care au avut ucenici, iar Acesta este slujit de toată lumea? Prin comparaţie se pun în evidenţă lucrurile. Compară dar, iudeule, şi află covârşirea adevărului! Care înşelător a dobândit atâţia credincioşi pe tot întinsul lumii? Care înşelător şi-a întins cultul lui de la o margine la alta a lumii? Care înşelător îi are pe toţi oamenii supuşi, şi asta când i s-au pus atâtea piedici? Nimeni! Deci e evident că Hristos n-a fost înşelător, ci mântuitor, binefăcător, purtător de grijă şi apărător al vieţii noastre.

Vreau să mai vorbesc despre încă o profeţie a Lui. A spus: “N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie”. Prin aceste cuvinte n-a vrut să spună că asta voia, ci a arătat ce avea să se întâmple odată cu venirea Lui. “Am venit, spune EL să-l despart pe fiu de tatăl lui, pe noră de soacra ei, pe fiică de mama ei”.

Te întreb: De unde a prezis acestea dacă era simplu om, un om ca toţi oamenii?

Spusele lui Hristos au acest înţeles. Avea să se întâmple ca într-o casă unul să fie credincios, iar altul necredincios. Hristos a prezis că tatăl are să-l tragă la necredinţă pe fiul lui, de aceea a spus: “Atât de mare va fi puterea predicii, încât Fiii îi vor dispreţui pe taţi, fiicele pe mame, copiii pe părinţi. Vor voi nu numai să-i dispreţuiască pe cei ai lor, ci chiar să-şi dea viaţa, să sufere şi să pătimească totul numai să nu se lepede de credinţă”. De unde I-a venit Lui gândul că are să fie copiilor mai cinstit decât părinţii, părinţilor mai dulce decât copiii, bărbaţilor mai de dorit decât femeile? Şi asta nu numai într-o casă, nici în două sau trei sau zece, sau douăzeci sau o sută, ci pe întinsul întregii lumi, în toate oraşele şi ţările, pe pământ, pe mare, în ţinuturi locuite şi nelocuite. Şi iarăşi, nu poţi spune că a spus aşa, şi nu s-a înfăptuit. Mulţi, la început, dar mai bine spus încă şi acum, sunt urâţi pentru credinţă, sunt alungaţi din casele părinteşti, şi pentru nimic nu se mai întorc în ele, căci le este îndestulătoare mângâiere să sufere acestea pentru Hristos.

Te întreb: Care dintre oameni a avut vreodată o putere ca aceasta?

Hristos deci, Care a prezis toate acestea, Care a prezis despre femeia aceea, despre tăria Bisericii, despre războiul din familii, tot El a prezis şi că va cădea templul, că va fi cucerit Ierusalimul, că oraşul nu va mai fi oraş al iudeilor, ca mai înainte. Dacă a minţit în toate celelalte şi nu s-au înfăptuit, nu crede nici în acestea, dar dacă vezi că acelea strălucesc prin înfăptuirea lor, că toate cresc în fiecare zi, dacă vezi că nici porţile iadului n-au biruit Biserica, dacă vezi că fapta femeii aceleia este cântată în întreaga lume după atâta vreme, dacă vezi că oamenii care cred în El îl preferă pe El părinţilor, femeilor şi copiilor proprii, te întreb, pentru ce numai în această prezicere nu crezi, mai cu seama când mărturia timpului îţi închide neruşinata-ţi gură? Dacă după căderea Ierusalimului ar fi trecut numai zece ani, sau douăzeci sau treizeci sau cincizeci – dar de fapt nici aşa n-ar trebui să fii necuviincios -, totuşi ţi-ar mai fi rămas o chichiţă ca să stărui în încăpăţânarea ta. Dar pentru ce să mai ai atâta lipsă de cuviinţă în zadar şi de pomană, când n-au trecut numai cincizeci de ani, ci chiar o sută, de două ori pe atâta, de trei ori şi cu mult mai mult de trei sute de ani după cădere, şi nici urmă, nici umbră nu s-a văzut vreodată de schimbarea aşteptată de voi?-(ca o mică notă a mea,este că Sf.Parinți nu au știut prea multe despre antihrist;de fapt Dumnezeu nu le-a dezvăluit prea multe,pentru că ei nu trebuiau să știe despre el din cauză că nu trăiau în vremea lui.De aceea Sf.Parinți nu au știut că evreii se vor întoarce în vechile hotare,sau au ținut asta ascuns asta de ultimele generații, din cauză că facea parte din marea ispită pregătită pentru sfârșitul lumii,când ultimii creștini nemaiputând face nimic duhovnicesc le-a fost rezervată doar stăruința în ortodoxie în timp ce antihristul va întoarce multă lume la păgânism .Dar cu acordul implicit al acestora,chiar dacă fără să-și dea seama de aceasta.)

4. Sunt de-ajuns cele spuse pentru a dovedi că templul n-are să mai fie niciodată ridicat. Dar pentru că este mare bogăţia adevărului, să las Evangheliile şi să mă îndrept spre profeţi, în care se pare, mai cu seamă, că iudeii cred. Voi dovedi din profeţi că nu se va ridica nici oraşul, nici templul. La drept vorbind, eu n-aş avea nevoie să dovedesc că nu se vor ridica; asta nu-i treaba mea, ci a iudeilor, ei să-mi dovedească contrariul, că se vor ridica. Eu am mărturia dată de timp; ea luptă pentru mine. Iudeii însă, biruiţi de însuşi deznodământul lucrurilor, nu pot să aducă nici un fapt pentru dovedirea spuselor lor; cu toate acestea, se laudă în zadar, de pomană, când ar fi drept să dea mărturie că templul va fi ridicat. Spusele mele le dovedesc cu faptele: oraşul a căzut şi n-a mai fost ridicat, deşi a trecut atâta amar de vreme; cele susţinute de iudei sunt însă numai în cuvintele lor. Şi ar trebui ca ei să arate cu dovezi că iarăşi va fi ridicat oraşul. Doar aşa se fac dovezile şi în procesele de la tribunale.

Când doi oameni au un proces pentru vreo pricină oarecare, şi unul din ei aduce dovezi scrise pentru spusele sale, iar celălalt împricinat îi atacă spusele, acesta, şi nu cel care a adus mărturiile scrise, este silit să aducă martori sau alte dovezi că lucrurile nu stau aşa cum spun dovezile scrise. Aşa ar trebui să facă şi iudeii! Să ne aducă martor un profet, care să spună că oraşul va fi ridicat negreşit. Dacă ar fi trebuit ca robia voastră de acum să aibă sfârşit, ar fi fost neapărat trebuincios ca profeţii să fi vestit asta de mai înainte. Lucrul acesta sare în ochi oricărui om care şi-a plecat ochii cât de cât asupra cărţilor profetice. Căci era obicei vechi la iudei ca de la început profeţii să vestească mai dinainte nenorocirile sau lucrurile bune ce aveau să vină peste ei.

- Pentru care pricină? De ce?

- Din pricina marii lor nerecunoştinţe şi neobrăzări. Iudeii uitau îndată binefacerile pe care le făcea lor Dumnezeu; atribuiau aceste binefaceri demonilor şi socoteau că aceştia le fac bine. După ce au fost scoşi din Egipt, după ce a fost despărţită Marea Roşie, după ce au fost făcute celelalte minuni, au uitat că Dumnezeu le-a făcut, şi le-au pus pe seama demonilor şi i-au spus lui Aaron: “Fă-ne nouă dumnezei care să meargă înaintea noastră” , iar lui Ieremia îi spun: “Că despre cuvântul pe care ni l-ai grăit în numele Domnului nu te vom asculta; că vom face tot cuvântul care va ieşi din gura noastră: să tămâiem reginei cerului şi să-i turnăm ei turnări, aşa cum am făcut şi noi şi părinţii noştri şi regii noştri şi dregătorii noştri, şi ne-am săturat de pâine şi ne-a fost bine şi nenorociri n-am cunoscut. Dar de când am încetat să îi tămâiem reginei cerului şi să-i mai turnăm ei turnări, suntem toţi strâmtoraţi şi murim ucişi de sabie şi de foamete”.

Deci, pentru ca iudeii să nu mai pună pe seama demonilor cele ce li se întâmplau, ci ca să creadă că şi pedepsele, şi binefacerile le vin totdeauna de la Dumnezeu, unele pentru păcatele lor, iar altele pentru iubirea Sa de oameni, de la început profeţii le preziceau cele ce aveau să se întâmple. Şi ca să afli că aceasta e pricina prezicerii, ascultă ce spune poporului iudeu prea marele glăsuitor Isaia: “Ştiu cu eşti îndărătnic şi vână de fier este grumazul tău” , adică neînduplecat, “şi fruntea îţi este de aramă” , adică neruşinat. Aşa avem şi noi obiceiul, că îi numim cu faţa de aramă pe cei ce nu ştiu să roşească. “Şi ţi-am vestit ţie, continuă profetul, cele ce au să vină peste tine înainte de a se întâmpla şi auzite ţi le-am făcut”.

Apoi, pentru a arăta pricina prezicerii, a adăugat: “…ca să nu zici: Idolii mi-au făcui bine; chipurile cele cioplite şi cele turnate mi-au poruncit mie”. Şi iarăşi, pentru că unii erau iubitori de ceartă şi îngâmfaţi şi se neobrăzau după împlinirea prezicerilor spunând că n-au auzit de ele, profeţii nu numai că preziceau cele ce aveau să se întâmple, dar mai luau şi martori ai spuselor lor. Astfel, tot Isaia spune: “Fă-mi mie martori din oameni credincioşi pe Vrie, preotul, şi pe Zaharia, fiul lui Varahia”.

Şi nu numai aceasta a făcut profetul, ci a şi scris profeţia într-o carte nouă, pentru ca, după înfăptuirea profeţiei, chiar scrierea să mărturisească împotriva lor, că li s-a prezis dintru început şi cu multă vreme înainte. N-a scris-o într-o carte oarecare, ci într-o carte nouă, în stare să reziste multă vreme şi să nu fie stricată de vreme; o carte care să aştepte împlinirea faptelor scrise în ea. Că acesta e adevărul, că Dumnezeu le-a prezis iudeilor toate cele ce aveau să se întâmple, o voi dovedi nu numai cu cele spuse, ci chiar cu nenorocirile şi binefacerile pe care le-au primit.

5. Iudeii au îndurat trei robii foarte amare. Pe nici una dintre ele n-a adus-o Dumnezeu fără prezicere, ci a făcut ca toate să fie vestite mai dinainte, prezicând cu de-amănuntul şi locul şi timpul, şi persoana, şi felul robiei, şi întoarcerea, şi toate celelalte.

Voi vorbi despre cea dintâi, despre robia egipteană. Dumnezeu, vorbind către Avraam, îi grăieşte aşa: “Cunoaşte bine că străină va fi sămânţa ta în pământ străin; şi o vor robi şi o vor chinui patru sute de ani. Dar pe neamul acela căruia îi vor robi, îl voi judeca Eu, zice Domnul. Iară întru al patrulea neam se vor întoarce aici cu avere multă”. Ai văzut că a spus numărul anilor? Patru sute. A spus şi chipul robiei. Nu numai că vor robi, dar vor fi şi chinuiţi. Ascultă cum explică Moise mai târziu chinurile: “Paie nu se dau robilor tăi, grăieşte el, şi ne spun să facem cărămizi”. Erau biciuiţi în fiecare zi ca să afli ce înseamnă cuvintele: “îi vor robi şi-i vor chinui”.
Cuvintele: “pe neamul acela căruia îi vor robi, îl voi judeca Eu” vorbesc de înecarea egiptenilor în Marea Roşie, pe care descriind-o Moise în cântările sale, aşa zicea: “Pe cal şi călăreţ i-a aruncat în mare”. Dumnezeu le prezice apoi şi chipul întoarcerii; că vor ieşi din Egipt cu avere multă. “Să ceară, spune Scriptura, fiecare de la vecinul lui şi de la cel împreună cu sine locuitor, vase de aur şi de argint”. Dumnezeu a făcut ca iudeii să-şi ia, fără voia egiptenilor, plata, pentru că robiseră multă vreme şi nu primiseră plată. Şi strigă profetul zicând: “Şi i-a scos pe ei cu argint şi aur şi nu era bolnav în seminţiile lor”.

Această primă robie a fost anunţată mai dinainte cu toată amănunţimea. Haide să ducem cuvântul şi la a doua.

- Care e aceasta?

- Robia babilonică! Şi pe aceasta a anunţat-o mai dinainte cu de-amănuntul profetul Ieremia, grăind aşa: “Aşa a zis Domnul: Când vi se vor împlini în Babilon şaptezeci de ani, vă voi cerceta pe voi şi voi pune peste voi cuvintele Mele cele bune, ca să vă întoarceţi în locul acesta. Şi vă voi întoarce din robia voastră şi vă voi aduna din toate neamurile şi din toate locurile în care v-am împrăştiat, zice Domnul, şi vă voi întoarce în locul de unde v-am mutat acolo”. Vezi că şi aici a vorbit de oraş, de numărul anilor, de locul de unde să-i adune şi de locul unde să-i adune? De aceea şi Daniel n-a făcut rugăciune pentru ei mai înainte de plinirea celor şaptezeci de ani.
- Şi cine spune asta?
- Însuşi Daniel, grăind aşa: “Şi eu, Daniel, făceam lucrurile regelui şi mă miram de vedenie, şi nu era cine să o înţeleagă. …Şi am înţeles din Cărţi numărul anilor, despre care a fost cuvântul Domnului către Ieremia profetul, pentru pustiirea Ierusalimului, vreme de şaptezeci de ani. Şi mi~am îndreptat faţa mea către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi cerere, cu post, cu sac şi cu cenuşă”.

Ai auzit cum a fost vestită mai dinainte şi această robie? Şi înainte de timpul hotărât Profetul n-a îndrăznit să-I aducă lui Dumnezeu cerere şi rugăciune, ca să nu se apropie de Dumnezeu în zadar şi fără folos, ca să nu audă ceea ce auzise Ieremia: “Nu te ruga pentru poporul acesta şi nu cere ceva pentru ei; că nu te voi asculta”. Atunci s-a rugat, când sentinţa fusese îndeplinită, când a venit timpul ca iudeii să se întoarcă în tara lor. Şi nu s-a rugat în chip obişnuit, ci cu post, cu sac şi cu cenuşă. A făcut Dumnezeu ceea ce obişnuim să facem cu oamenii. Şi noi, când vedem că slugile unor oameni sunt aruncate în închisoare pentru multe şi mari păcate, nu ne rugăm pentru ele îndată, nici la începutul pedepsei, ci lăsăm să treacă vreo câteva zile ca să se înţelepţească, şi atunci ne apropiem de stăpânii lor; avem în ajutor şi timpul. Aşa a făcut şi Profetul. După ce iudeii au fost pedepsiţi – nu după mărimea păcatelor lor, dar totuşi au fost pedepsiţi -, s-a apropiat de Dumnezeu ca să se roage pentru ei. Să ascultăm, dacă vreţi, şi rugăciunea aceasta: “M-am mărturisit şi am zis, spune el: Doamne Dumnezeule, Cel mare şi minunat. Cel ce păzeşti legământul Tău şi mila Ta pentru cei ce Te iubesc pe Tine şi păzesc poruncile Tale”.

- Ce faci, Daniele? Aminteşti de cei ce păzesc legile lui Dumnezeu când te rogi pentru nişte oameni care au păcătuit şi au călcat legile Lui? Sunt oare vrednici de iertare cei ce au călcat poruncile Lui?

- Dar nu spun aceste cuvinte pentru ei, îmi răspunde Daniel, ci pentru strămoşii lor de demult, pentru Avraam, pentru Isaac, pentru Iacov. Acelora le-a dat făgăduinţa, lor le-a făgăduit, căci ei I-au păzit poruncile. Amintesc de strămoşi tocmai pentru că aceştia n-au nici un drept la mântuire.

Iar ca să nu socoteşti că a spus aceste cuvinte despre iudeii din robie, după ce a spus: “Cel ce păzeşti legământul Tău şi mila Ta pentru cei ce Te iubesc pe Tine şi păzesc poruncile Tale” , a adăugat: “Am păcătuit, am făcut fărădelege, am făcut nedreptate, am fost necredincioşi, ne-am depărtat de la poruncile Tale şi de la judecăţile Tale şi n-am ascultat de robii Tăi, profeţii”. O singură apărare le mai rămâne celor păcătoşi după ce au săvârşit păcatele: să-şi mărturisească păcatele! Uită-te, te rog, şi la virtutea dreptului Daniel, şi la nerecunoştinţa iudeilor! El, care nu se ştia cu nimic vinovat, se osândeşte cu multă asprime, zicând: “Am păcătuit, am făcut fărădelege, am făcut nedreptate” ; iar iudeii, care erau plini de mii şi mii de păcate, făceau contrariul, zicând: “Am păzit poruncile Tale, şi acum îi fericim pe cei străini (de credinţă,), şi se înalţă cei ce fac fărădelegi”. După cum drepţii obişnuiesc să se smerească după ce fac fapte bune, tot astfel şi cei răi se laudă după ce fac păcate. Omul care nu se ştia cu nimic pe cuget, Daniel, spune: “Am făcut fărădelege, ne-am depărtat de la poruncile Talei”. Iudeii, care aveau mii de păcate pe cugetul lor, spuneau: “Am păzit poruncile Tale”. Vă spun acestea ca să fugiţi de mândria iudeilor şi să îmbrăţişaţi smerenia lui Daniel.

6. Apoi, după ce a ţinut de rău fărădelegea lor, vorbeşte şi de pedeapsa pe care au suferit-o. După aceea, voind să-i întoarcă pe Dumnezeu spre milă, zice: “Şi a venit peste noi blestemul şi jurământul cel scris în legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit”.

- Ce blestem e acesta?

- Vreţi să vi-l citesc? “Dacă nu veţi sluji Domnului Dumnezeului vostru, spune Scriptura, voi aduce peste voi neam neruşinat, a cărui limbă nu o veţi înţelege, şi veţi fi puţini la număr”. Acelaşi lucru l-au arătat şi cei trei tineri. Au arătat că faptele iudeilor au adus peste ei acest fel de pedeapsă. Şi, mărturisindu-se şi ei lui Dumnezeu, ziceau despre păcatele poporului: “Ne-ai dat pe noi în mâinile unor duşmani nelegiuiţi, a unor depărtaţi de Tine, foarte răi, pe mâinile unui împărat nedrept, cel mai nelegiuit de pe tot pământul”. Ai văzut că s-a împlinit blestemul acela care zice: “Veţi fi puţini la număr” , şi acela care spune: “Voi aduce peste voi neam neruşinat” ? Acelaşi lucru îl lasă şi Daniel să se înţeleagă şi spune: “Au venit peste noi rele, cum n-au mai fost sub cerul întreg ca acelea care au fost în Israel”.

- Care sunt acestea?

- “Mamele şi-au mâncat copiii”. Profeţia aceasta o face Moise, iar înfăptuirea ei o arată Ieremia. Moise spune: “Femeia cea gingaşă şi duioasă, al cărei picior n-a încercat să păşească din pricina gingăşiei şi duioşiei ei, se va atinge de masă nelegiuită şi va mânca din copiii ei”. Iar Ieremia, arătând că s-a săvârşit fapta aceasta, spune: “Mâini de femei îndurătoare au fiert pe copiii lor”.

Cu toate că Daniel a vorbit de păcatele pe care le-au săvârşit iudeii, cu toate că a arătat ce pedeapsă au suferit, totuşi nici aşa nu cere pentru ei iertare de la Dumnezeu pe temeiul suferinţelor lor. Iată dar judecată de slujitor al lui Dumnezeu! După ce arată că nici n-au suferit pe măsura păcatelor lor şi nici nu li s-au şters păcatele prin cele ce au suferit, aleargă la îndurările lui Dumnezeu şi la iubirea Lui de oameni şi zice: “Şi acum. Doamne Dumnezeul meu. Cel ce l-ai scos pe poporul Tău din pământul Egiptului, şi Ţi-ai făcut Ţie nume până în ziua aceasta, am păcătuit, am făcut nelegiuire”. Cu alte cuvinte Daniel spune aşa: “După cum l-ai mântuit pe popor din Egipt nu pentru faptele lor, ci pentru că ai văzut necazul şi strâmtorarea lor şi ai auzit strigătul lor, tot aşa şi pe noi slobozeşte-ne din necazurile de acum numai pentru iubirea Ta de oameni; căci altă îndreptăţire de mântuire nu avem”. După ce a spus acestea şi a plâns îndeajuns, aduce vorba de oraş, ca despre o femeie dusă în robie, şi zice:

“Arată faţa Ta peste sfinţenia Ta. Pleacă, Dumnezeul meu, urechea Ta şi auzi! Deschide ochii Tăi şi vezi pieirea noastră şi a oraşului Tău, în care s-a chemat numele Tău”.

Proorocul i-a trecut pe dinaintea ochilor minţii lui pe oameni, şi n-a găsit pe nimeni care să poată să-L facă îndurător pe Dumnezeu; de aceea caută scăparea în ziduri; pune înainte însuşi oraşul Ierusalim, îi arată lui Dumnezeu pustiirea lui. Şi terminând cu aceste vorbe cuvântul său, L-a făcut îndurător pe Dumnezeu. Lucru ce se vede din întâmplările ce au urmat.

Dar trebuie să mă întorc la şirul cuvântului meu. Digresiunea aceasta n-am făcut-o nici în zadar, nici fără rost, ci ca să vă odihnesc puţin sufletul obosit de necontenitele mele lupte. Haide dar să ne întoarcem de unde am rămas şi să arătăm că nenorocirile care aveau să vină peste iudei au fost vestite mai dinainte cu toată precizia. Am arătat până acum că cele două robii au venit peste ei după ce au fost profeţite; n-au venit la întâmplare şi pe neaşteptate. Rămâne deci să vorbesc despre a treia robie, şi de robia aceasta de acum a evreilor, şi să vă arăt lămurit că nici un profet n-a făgăduit că va fi vreo scăpare sau vreo izbăvire din nenorocirile care-i stăpânesc acum.

- Care este a treia robie?

- Robia din timpul lui Antioh Epifaniu. După ce Alexandru, împăratul macedonenilor, l-a ucis pe Darius, împăratul perşilor, Alexandru a ajuns singur stăpânitor. După moartea lui Alexandru, au urmat patru împăraţi. La multă vreme în urmă, unul dintre aceşti patru împăraţi a fost Antioh. El a dat foc templului, a pustiit Sfânta Sfintelor, a oprit jertfele, i-a supus pe iudei şi a desfiinţat toată vieţuirea cea după lege a iudeilor.

7. Acestea toate au fost anunţate mai dinainte cu toată amănunţimea, chiar până la zile, de către Daniel. Când se vor întâmpla, cum, de cine, în ce chip, când se vor termina, ce schimbare vor produce. (Pe toate) le veţi cunoaşte mai bine când veţi auzi despre vedenia pe care a vestit-o profetul în pildă.

Pe împăratul perşilor, pe Darius, îl numeşte berbec; pe împăratul elenilor, adică pe Alexandru, îl numeşte ţap; apoi, pe cei care se ridică după acela îi numeşte patru coarne; iar pe Antioh îl numeşte cel din urmă corn. Dar mai bine este să auziţi chiar vedenia: “Am văzut, spune el, în vedenie şi eram în Ulai – un loc oarecare numit aşa în limba persană – şi am ridicat ochii mei şi m-am uitat şi, iată, un berbec stătea înaintea fluviului Ulai şi avea coarne înalte, şi unul era mai înalt decât celălalt; şi cel înalt a crescut cel din urmă. Şi am văzut berbecul dând cu coarnele spre apus şi înspre miazănoapte şi înspre miazăzi, şi toate fiarele nu puteau sta înaintea lui, şi nu era cine să le scoată din mâna lui; şi a făcut după voia lui şi s-a mărit. Şi eu priveam”. Vorbeşte aici de împărăţia persană care s-a întins pe tot pământul.

Apoi, vorbind despre Alexandru Macedon, zice: “Şi iată un ţap de capre venea dinspre miazăzi pe faţa întregului pământ, dar nu atingea pământul; şi avea ţapul acela un corn între ochii lui”. Vorbeşte apoi de lupta lui Alexandru cu Darius, şi arată biruinţa lui desăvârşită. “Şi a venit, grăieşte Profetul, ţapul până la berbecul care avea coarnele şi s-a repezit asupra lui şi l-a lovit pe berbec – căci trebuie să mai prescurtez textul profeţiei – şi a zdrobit amândouă coarnele lui; şi nu era cine să scoată berbecul din mâna lui”. După acestea vorbeşte despre sfârşitul lui Alexandru şi despre succesiunea celor patru împăraţi: “Şi când era el în putere, s-a sfărâmat cornul lui cel mare şi au crescut alte patru coarne de dedesubtul lui, spre cele patru vânturi ale cerului”.

Cu aceste cuvinte. Profetul a ajuns la Antioh împăratul; şi, arătând că este unul din cele patru coarne, zice aşa: “Şi din unul dintre ele a ieşit un corn puternic şi s-a mărit tare spre miazăzi şi spre răsărit”. Arată, apoi, că (acesta) a distrus felul de vieţuire iudaic: “Şi din pricina lui jertfa s-a tulburat prin păcat. Şi s-a făcut şi i-a mers bine, dar templul a fost pustiit şi a fost dat peste jertfă păcat”. După ce a fost doborât altarul şi au fost călcate în picioare sfintele, a aşezat un idol înlăuntru şi aducea jertfe nelegiuite demonilor: “Şi a fost dată jos dreptatea. Şi a făcut şi i-a mers bine”.
Apoi, vorbind din nou despre aceeaşi împărăţie, despre împărăţia lui Antioh Epifaniu, despre robie, despre căderea Ierusalimului, despre pustiirea templului, a adăugat şi timpul. Daniel şi-a început proorocia cu împărăţia lui Alexandru, iar la sfârşitul cărţii istoriseşte cele petrecute între timp: războaiele câte au fost între Ptolomei şi Seleuci, câte au lucrat generalii acestora, vicleniile, victoriile, expediţiile, luptele pe mare şi luptele pe uscat. Când a ajuns la Antioh, termină şi spune: “Braţe din el se vor scula şi vor spurca locul cel sfânt şi vor face să înceteze jertfa cea necurmată – prin jertfa cea necurmată vorbeşte despre jertfele cele continui din fiecare zi – şi vor pune în el urâciunea şi pe cei ce nu păzesc legământul – adică pe acei iudei care calcă Legea Veche – şi-i vor duce la cădere – şi-i vor avea cu ei şi-i vor muta -, iar poporul care cunoaşte pe Dumnezeul lui se va întări- vorbeşte despre cele petrecute în timpul Macabeilor, în timpul lui Iuda, Simon şi Ioan -, iar cei pricepuţi ai poporului se vor pricepe la multe; dar vor slăbi întru sabie şi pară de foc – istoriseşte iarăşi despre incendierea Ierusalimului – şi întru robie şi întru jaf de zile; şi în slăbiciunea lor vor fi ajutaţi cu ajutor mic – arată că în vremea acelor nenorociri vor mai putea să răsufle şi să-şi mai revină din greutăţile abătute peste ei – şi li se vor adăuga lor mulţi întru căderi, şi vor slăbi chiar dintre cei pricepuţi”. Spunea aceste cuvinte pentru a arăta că vor cădea mulţi, chiar dintre cei ce stau. Apoi Profetul spune şi pricina pentru care Dumnezeu a îngăduit să li se întâmple aceste nenorociri atât de mari.

- Care e pricina?

- “Ca să-i încerce ca prin foc, să-i aleagă şi să-i înălbească până la vremea sfârşitului”. Cu alte cuvinte, spune aşa: Dumnezeu a îngăduit aceste nenorociri ca să-i curăţească şi să-i arate pe cei vrednici dintre ei.

Povesteşte apoi despre puterea acelui împărat şi spune: “Şi va face după voia lui şi se va înălţa şi se va mări”. Şi după ce a vorbit de gândul lui cel hulitor, a adăugat: “Va grăi cu semeţie împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi-i va merge bine până ce se va sfârşi mânia”. Prin aceste cuvinte Profetul arată că împăratul acela stăpâneşte aşa şi-i merge atât de bine, nu din pricina vredniciilor proprii, ci din pricina mâniei lui Dumnezeu faţă de poporul iudeu. După ce vorbeşte apoi, în alte multe cuvinte, despre relele câte le va face împăratul acesta Egiptului şi Palestinei, după ce spune cum se va întoarce, la chemarea cuiva, şi care e pricina care-l sileşte să facă asta, vorbeşte şi de schimbarea timpurilor: Iudeii vor dobândi oarecare uşurare după ce vor trece prin aceste nenorociri, căci li se va trimite un înger în ajutorul lor: “în vremea aceea se va scula Mihail, voievodul cel mare, cel ce stă (de veghe) pentru fiii poporului tău, şi va fi vreme de necaz; unul la fel cu acesta n-a fost de când este neam pe pământ până în vremea de acum; şi în vremea aceea se va mântui tot poporul care s-a aflat scris în carte” , adică cei care sunt vrednici de mântuire.

8. Dar încă nu v-am arătat ceea ce căutam să vă arăt.

- Ce anume?

- Că Profetul a arătat câţi ani au să ţină aceste nenorociri, aşa după cum profeţii au arătat şi despre celelalte două robii dinainte: pentru una, patru sute de ani, iar pentru a doua, şaptezeci de ani. Să vedem dacă Profetul arată numărul anilor şi pentru această robie.

- De unde o putem afla?

- Din cele spuse în urmă de profetul Daniel. Profetul auzise de multele şi marile nenorociri ce aveau să vină peste iudei, de incendierea Ierusalimului, de desfiinţarea felului lor de vieţuire, de robia lor; de aceea dorea să cunoască şi sfârşitul lor, dorea să ştie dacă va fi vreo schimbare a acestor nenorociri. L-a întrebat pe Dumnezeu, grăind aşa: “Doamne, care va fi sfârşitul acestora? Şi Dumnezeu a zis: “Vino, Daniele, că închise şi pecetluite sunt cuvintele – lasă să se înţeleagă prin asta că spusele nu sunt limpezi – până la vremea sfârşitului”.

Spune apoi şi pricina îngăduinţei nenorocirilor: “Până ce se vor alege şi se vor înălbi şi vor fi cercaţi ca prin foc cei mulţi; şi vor face nelegiuiri cei nelegiuiţi; şi nu vor pricepe toţi cei necredincioşi, şi vor înţelege cei înţelepţi”. Prezice apoi cât vor ţine aceste nenorociri: “Din timpul schimbării jertfei celei necurmate”. Jertfa necurmată este numită jertfa care se face în fiecare zi, jertfa deasă şi continuă. Iudeii aveau obiceiul să jertfească lui Dumnezeu în fiecare zi, seara şi dimineaţa. De aceea jertfa aceasta se numea necurmată. Dar când a venit Antioh, el a desfiinţat acest obicei şi l-a schimbat. Îngerul spune: “Din timpul schimbării jertfei celei necurmate – adică de la desfiinţarea jertfei acesteia – zile, o mie două sute nouăzeci” , ceea ce fac trei ani şi jumătate şi câteva zile. Apoi, ca să arate că va fi sfârşit şi schimbare pentru aceste nenorociri, zice: “Fericit este cel ce a răbdat şi a ajuns la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile”. La cele o mie două sute nouăzeci de zile a mai adăugat încă patruzeci şi cinci de zile. Lupta avea să tină o lună şi jumătate; în vremea aceea a ajuns victoria desăvârşită; în vremea aceasta s-au izbăvit deplin de nenorociri.
Prin cuvintele: “Fericit este cel ce a răbdat o mie trei sute treizeci şi cinci de zile” a arătat izbăvirea de nenorociri. N-a spus numai “cel ce a ajuns” , ci: “cel ce a răbdat şi a ajuns”. Mulţi necredincioşi au văzut schimbarea; dar nu-i fericeşte pe aceştia, ci pe aceia care au mărturisit în timpul nenorocirilor, care nu şi-au vândut credinţa şi apoi au avut parte de tihnă. De aceea deci n-a spus numai: “cel ce a ajuns” , ci: “cel ce a răbdat şi a ajuns”.

Ce poate fi oare mai lămurit decât aceste cuvinte? Nu vezi că Profetul a vestit mai dinainte în toată amănunţimea nu numai anii şi lunile, ci chiar şi zilele cât are să ţină robia şi când are să vină izbăvirea din robie? Că spusele mele nu sunt o presupunere a mea, haide să-ţi aduc şi un alt martor (al acestor spuse), un martor pe care iudeii mai cu seamă îl socot vrednic de credinţă, pe Iosif Flaviu, care a scris despre nenorocirile iudeilor şi a parafrazat tot Vechiul Testament. Iosif Flaviu a trăit după venirea lui Hristos; a vorbit despre robia iudeilor, vestită mai înainte de Hristos, şi a vorbit şi despre robia aceasta, interpretând vedenia profetului Daniel, vedenia cu berbecul, cu ţapul, cu cele patru coarne şi cu cornul care a crescut după acelea. Şi ca să nu fie puse la îndoială spusele mele, haide să citez chiar cuvintele lui Iosif Flaviu.

După ce îl laudă şi îl admiră pe Daniel covârşitor şi-l pune înaintea celorlalţi profeţi, vine şi la vedenia aceasta şi grăieşte aşa: Daniel a lăsat scrieri; din ele vedem că profeţia este adevărată, e întărită de fapte. Profetul spune că era în Susa, capitala Persiei, şi a ieşit la câmp împreună cu alţi câţiva prieteni. Deodată s-a făcut cutremur de pământ; prietenii lui au fugit şi a rămas singur. A căzut cu faţa la pământ, sprijinindu-se pe mâini; cineva l-a atins, i-a poruncit să se scoale şi să vadă cele ce au să se întâmple iudeilor după multe generaţii. Când s-a sculat, i-a arătat un berbec mare, cu multe coarne, iar cel din urmă dintre ele mai mare. Apoi s-a uitat spre apus şi a văzut un tap purtat prin văzduh. Ţapul s-a luat la bătaie cu berbecul şi cu coarnele lui; l-a izbit de două ori şi la doborât la pământ şi l-a călcat în picioare. Apoi l-a văzut pe ţap mai înalt şi că i-a crescut din frunte un corn foarte mare; rupându-se acesta, i-au crescut alte patru coarne, îndreptate spre fiecare din cele patru vânturi; din acestea a crescut şi un alt corn mai mic scrie Daniel.

Dumnezeu, Care i-a arătat profetului vedenia, i-a spus că acesta are să pornească război împotriva poporului Lui, că are să piardă cu forţa Ierusalimul, că are să jefuiască templul şi are să oprească jertfele. Toate acestea au să ţină vreme de o mie două sute nouăzeci de zile.

Daniel a văzut vedenia aceasta în câmpia Susei şi a scris-o. Şi I-a cerut lui Dumnezeu să-i explice chipul vedeniei. Dumnezeu i-a spus că berbecul înseamnă împărăţia perşilor şi mezilor, iar coarnele, cei ce au să împărătească. Cel din urmă corn înseamnă împăratul care are să-i întreacă pe toţi aceşti împăraţi în bogăţie şi slavă. Ţapul arată că dintre eleni va fi un împărat care, după ce se va lupta de două ori cu împăratul perşilor, îl va birui în luptă şi-i va lua toată împărăţia. Prin cel dintâi corn mare din fruntea ţapului l-a arătat pe cel dintâi împărat; prin creşterea celor patru coarne, după căderea celui dintâi corn şi îndreptarea lor spre cele patru vânturi, i-a arătat pe împăraţii care vor urma după împăratul cel dintâi şi împărţirea împărăţiei între ei. Aceşti împăraţi, fără să-i fie copii sau rude, vor conduce lumea vreme de mulţi ani. Unul dintre urmaşii acestor împăraţi va porni război împotriva iudeilor, le va nimici felul lor de vieţuire, va jefui templul şi va opri să se aducă jertfe vreme de trei ani. Şi (toate) acestea le-a pătimit poporul nostru de la Antioh Epifaniu, aşa cum le-a văzut Daniel cu mulţi ani mai înainte. Şi a scris despre cele ce aveau să se întâmple.

9. – Ce poate fi mai limpede ca acestea?

Este deci timpul, dacă nu ar fi plictisitor, să vin la ceea ce căutam să vă dovedesc, la robia de azi a iudeilor, din pricina căreia am vorbit atât până acum. Fiţi atenţi acum, vă rog! nu duc o luptă pentru nişte lucruri de putină însemnătate. Ar fi absurd ca la jocurile olimpice să staţi cu multă răbdare de la miezul nopţii până la miezul zilei, să aşteptaţi să vedeţi cui i se va pune cununa pe cap, să vă coacă capetele razele soarelui, dar să nu plecaţi până ce nu se anunţă învingătorii în lupte, iar acum, când nu e vorba de o cunună ca aceea de la jocurile olimpice, ci de cununa cea ne-stricăcioasă a adevăratelor lupte, să vă simţiţi obosiţi şi chinuiţi.

V-am dovedit îndeajuns în cele spuse până acum că cele trei robii au fost vestite mai dinainte, că una are să ţină patru sute de ani, a doua şaptezeci de ani şi a treia trei ani şi jumătate. Haide dară să vorbesc şi despre robia aceasta de acum. Îl voi aduce iarăşi ca martor pe Iosif Flaviu, un om din neamul lor, că Profetul a anunţat mai dinainte şi această robie.

Ascultă ce spune Iosif după cuvintele citate mai sus! “în acelaşi chip a scris Daniel şi despre împărăţia romanilor, că are să cucerească Ierusalimul şi să pustiască templul”. Uită-te, iudeule, că deşi era iudeu cel ce a scris aceste cuvinte, totuşi n-a vrut să imite încăpăţânarea voastră. După ce a spus că Ierusalimul va fi doborât, n-a îndrăznit să adauge şi să spună că va fi ridicat iarăşi şi nici n-a consemnat un timp anumit. A văzut că Profetul n-a precizat timpul; de aceea n-a spus el nimic despre robia de sub romani, cu toate că mai sus, când a vorbit despre victoria lui Antioh şi despre pustiirea templului, a vorbit de zilele şi anii cât avea să ţină robia. Că va fi pustiit Ierusalimul şi templul a scris; dar că are să se termine pustiirea, n-a mai spus, pentru că a văzut că nici Profetul n-a spus asta. “Dumnezeu i-a arătat lui Daniel toate acestea, spune Iosif, iar Daniel le-a scris şi le-a lăsat posterităţii, pentru ca aceia care vor citi şi vor vedea că s-au împlinit cele scrise să se minuneze de Daniel pentru cinstea dată lui de Dumnezeu”.

Să vedem acum locul în care vorbeşte Daniel că templul va fi pustiit.
După ce Daniel a făcut rugăciunea aceea în sac şi cenuşă, a venit Gavriil la el şi i-a zis: “Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău şi peste oraşul cel sfânt”. Dar poate că mi s-ar spune:

- Iată că şi aici e vorba de timp!

- Da, e vorba de timp, dar nu de timpul cât va ţine robia, ci de timpul după care va începe o nouă robie. Altceva este să vorbeşti de timpul cât are să tină robia, şi altceva să vorbeşti de timpul după care va veni şi va începe robia. “Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău”. Dumnezeu n-a mai spus acum “peste poporul Meu” , cu toate că Profetul spusese: “Arată faţa Ta peste poporul Tău” , ci îl înstrăinează din pricina crimei ce avea să săvârşească. Spune apoi şi pricina: “Până ce se va învechi fărădelegea şi se va fi săvârşit păcatul”.

- Ce înseamnă “până ce se va fi săvârşit păcatul” ?

- “Vor săvârşi multe păcate, spune Daniel; dar culmea păcatelor va fi atunci când îl vor ucide pe Stăpânul lor”. Acelaşi lucru îl spune şi Hristos: “Umpleţi dar şi voi măsura părinţilor voştri” , cu alte cuvinte: “I-aţi ucis pe robi, adăugaţi şi sângele Stăpânului!”.
Uită-te câtă identitate de gândire! Hristos a spus: “Umpleţi dar” ; Profetul spune: “până ce se va Fi săvârşit păcatul” şi “s-au pecetluit păcatele”.

- Ce înseamnă “a pecetlui” ?

- Să nu mai rămână nimic.
“Şi să aducă dreptate veşnică”. Şi care este dreptatea veşnică dacă nu cea dată de Hristos?
“Şi să se pecetluiască vedenia şi proorocul şi să se ungă Sfântul Sfinţilor” , adică, să înceteze profeţiile. Căci asta înseamnă a pecetlui: a înceta ungerea, a înceta vedeniile. De aceea şi Hristos a spus: “Legea şi profeţii până la Ioan”.
Vezi că aici Dumnezeu îi ameninţă cu pustiirea desăvârşită, cu pedepsirea păcatelor şi a nedreptăţilor? Nu le-a mai spus că are să-i ierte; dimpotrivă, i-a ameninţat că are să pornească împotriva păcatelor lor.

10. – Când s-a întâmplat asta? Când au încetat cu totul profeţiile? Când a dispărut ungerea, încât să nu se mai întoarcă?

- Chiar dacă noi am tăcea, vor striga pietrele, atât de strălucitor este glasul faptelor, nici nu putem vorbi de alt timp în care iudeii au suferit acestea, decât de timpul acesta lung şi îndelungat şi care va fi şi mai îndelungat.
Profetul vorbeşte apoi cu şi mai multă precizie şi zice: “Să cunoşti şi să înţelegi că de la ieşirea cuvântului pentru răspuns şi pentru zidirea Ierusalimului până la Hristos povăţuitorul, (vor fi) săptămâni şapte şi săptămâni şaizeci şi două”.
Uită-te la aceste cuvinte cu mare atenţie! Toată problema în ele stă. Şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni fac patru sute optzeci şi trei de ani. Aici prin cuvântul săptămâni nu vorbeşte de săptămâni de zile, nici de săptămâni de luni, ci de săptămâni de ani. De la împăratul Cirus până la Antioh Epifaniu şi la robia aceea de sub el sunt trei sute nouăzeci şi patru de ani. Daniel deci pentru a arăta că nu vorbeşte de pustiirea templului făcută de Antioh Epifaniu, ci de una de mai târziu, de cea din vremea lui Pompei, Vespasian şi Tit, împinge mai departe timpul împlinirii profeţiei. După aceea ne spune de când trebuie să începem numărătoarea anilor şi ne arată că nu trebuie să o începem din ziua întoarcerii evreilor din robie.

- Dar de când?

- “De la ieşirea cuvântului pentru răspuns şi pentru zidirea Ierusalimului”. Iar templul nu s-a zidit în vremea lui Cirus, ci în vremea lui Artaxerxe Macrohiru. După întoarcerea evreilor din robie, a venit ca împărat Camvise, apoi magii; după magi, Darius, fiul lui Istaspe, apoi Xerxe, fiul lui Darius, iar după acesta, Artavane; apoi, după Artavane, Artaxerxe Macrohiru, care a împărăţit peste Persia. Pe când împărăţea acesta, în al douăzecilea an al împărăţiei lui, Neemia întorcându-se în patrie a ridicat Ierusalimul. Lucrurile acestea ni le-a istorisit cu de-amănuntul Ezdra. Deci, dacă vom număra de la această dată patru sute optzeci şi trei de ani, vom ajunge la această din urmă distrugere a Ierusalimului. De aceea spune Profetul: “Se va zidi piaţa şi zidul înconjurător”.
Cu alte cuvinte, Profetul spune aşa: “Numără de când s-a zidit Ierusalimul şi şi-a recăpătat înfăţişarea lui cea veche, şaptezeci de săptămâni, şi vei vedea că robia aceasta nu are sfârşit”. Iar pentru ca să arate mai lămurit că nenorocirile şi necazurile care-i apasă pe iudei nu vor avea sfârşit. Daniel grăieşte aşa: “După cele şaptezeci de săptămâni, va pieri ungerea şi judecată nu va fi în ea; vor strica cetatea şi templul, împreună cu povăţuitorul care are să vină; şi vor pieri ca într-un potop” – nu va mai fi deci nici urmă, nici rădăcină care să odrăslească iarăşi – “până la sfârşitul războiului hotărât pentru pieirea desăvârşită”. Vorbind tot despre robia aceasta, spune: “Vor înceta jertfele şi turnarea; şi pe lângă acestea, urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, şi până la sfârşitul timpului nu va înceta pustiirea”. Ce altceva mai aştepţi, iudeule, când auzi de sfârşitul timpului?

- Ce înseamnă cuvintele “pe lângă acestea” ?

- Înseamnă că pe lângă cele spuse, în afară de încetarea jertfelor şi a libaţiunilor, va mai fi un rău şi mai mare.

- Care?

- “În locul cel sfânt, urâciunea pustiirii” , numeşte templul, locul cel sfânt, iar statuia, pe care a ridicat-o înlăuntrul templului cel care a dărâmat oraşul, o numeşte urâciunea pustiirii.
“Şi pustiire până la sfârşit”. Hristos, Care a venit în trup după domnia lui Antioh Epifaniu şi a vestit mai dinainte robia viitoare a iudeilor, ca să arate că Daniel despre această robie a profeţit, grăieşte aşa: “Când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit profetul Daniel, stând în locul cel sfânt, cine citeşte să înţeleagă”. La iudei orice idol şi orice chip de om făcut de mâna omenească se numea urâciune; de aceea Daniel, arătând în chip enigmatic statuia aceea, anunţă de mai înainte, prin acest cuvânt, şi când va fi robia, şi cine-i va robi. Şi Iosif Flaviu, după cum am arătat mai sus, a spus că despre romani e vorba în această profeţie.

Ce cuvânt vă mai rămâne deci, iudeilor, când profeţii spun câtă vreme vor ţine celelalte robii, iar acestei din urmă robii nu-i hotărăsc nici un timp, ci, dimpotrivă, afirmă chiar că pustiirea va fi până la sfârşitul lumii?
Că spusele acestea nu sunt o minciună, haide să aducem mărturia faptelor. Dacă iudeii n-ar fi încercat să zidească templul, ar fi putut să spună: “Dacă am fi vrut să încercăm, dacă am fi vrut să zidim templul, negreşit am fi putut şi am fi dus lucrul la bun sfârşit!”. Dar aşa, le dovedesc că au încercat nu o dată, nici de două ori, ci chiar de trei ori, şi încercările lor s-au frânt, cum se întâmplă şi în luptele olimpice, ca să fie cununa Bisericii mai presus de orice îndoială.

11.- Cine a încercat să zidească templul?

- Cei ce se împotrivesc pururea Duhului Sfânt, înnoitorii şi răzvrătiţii! După pustiirea făcută de Vespasian şi Tit, iudeii s-au răsculat în timpul lui Adrian şi au încercat să-şi refacă statul lor. Nu-şi dădeau seama că luptă împotriva hotărârii lui Dumnezeu, prin care se poruncise ca oraşul să fie pustiit pentru totdeauna. Şi este cu neputinţă să biruie cel ce luptă împotriva lui Dumnezeu. Ciocnindu-se iudeii cu împăratul, l-au silit să pustiască desăvârşit Ierusalimul. După ce Adrian i-a bătut pe iudei şi i-a supus, a şters orice urmă de oraş; iar pentru ca iudeii să nu mai poată să se obrăznicească, a aşezat statuia lui acolo. Împăratul s-a gândit apoi că statuia poate să se dărâme cu timpul; de aceea, ca să le pună pe frunte un semn cu fierul roşu, un semn neşters al înfrângerii iudeilor şi o mustrare a neruşinării lor, a dat numele său ruinelor oraşului. Adrian se numea Elius Adrianus; aşa a legiuit să se numească şi oraşul. De atunci şi până în ziua de azi Ierusalimul se numeşte Elia, după numele celui care a cucerit oraşul şi l-a dărâmat.

Ai văzut prima încercare a neruşinaţilor iudei? Iat-o acum şi pe cea de-a doua!

Iudeii au încercat din nou să zidească templul în vremea împăratului Constantin. Acesta, văzând încercarea lor, le-a tăiat urechile şi le-a pus pe trupul lor semnul neascultării. I-a purtat pretutindeni ca pe nişte fugari şi biciuiţi. I-a făcut cunoscuţi tuturor prin semnul făcut cu fierul roşu pe trupul lor, şi i-a înţelepţit şi pe ceilalţi iudei de pe întreaga faţă a pământului să nu mai încerce una ca aceasta.

Dar aceste fapte sunt vechi şi de demult; mai bine spus, cei mai bătrâni dintre noi le cunosc. Ceea ce vreau însă să spun acum este ştiut şi cunoscut chiar de cei mai tineri dintre noi. Nu s-a petrecut pe vremea lui Adrian şi Constantin, ci s-a petrecut în vremea noastră, în timpul împăratului de acum douăzeci de ani. Când Iulian, care i-a întrecut pe toţi împăraţii în necredinţă, i-a chemat pe iudei ca să jertfească idolilor şi să-i atragă la păgânătatea lui şi le-a propus felul vechi de slujire a lui Dumnezeu, zicându-le că: “Şi pe vremea strămoşilor voştri aşa slujeaţi lui Dumnezeu” , iudeii, fără voia lor, au mărturisit atunci, ceea ce am arătat eu acum, că nu le este îngăduit să aducă jertfe în afara Ierusalimului, căci fac nelegiuire cei ce săvârşesc orice pe pământ străin. “Dacă vrei, au spus ei împăratului, să ne vezi pe noi jertfind, dă-ne înapoi oraşul, zideşte templul, arată-ne Sfânta Sfintelor, înalţă altarul, şi vom jertfi şi acum ca şi mai înainte”.

Şi nu le-a fost ruşine spurcaţilor şi neruşinaţilor să ceară lucrul acesta de la un păgân, de la un elen, să facă apel la mâinile spurcate ale aceluia pentru zidirea celor sfinte! N-au simţit că încearcă un lucru cu neputinţă şi nici nu şi-au dat seama că, dacă un om ar fi dărâmat templul, ar fi fost cu putinţă să fie refăcut de un om, dar când Dumnezeu le-a dărâmat oraşul, este cu neputinţă ca puterea omenească să schimbe cele poruncite prin hotărâre dumnezeiască. “Cine oare va strica cele pe care le-a plănuit Dumnezeu Cel sfânt? Cine va întoarce mâna Lui cea înaltă?”. După cum oamenii nu pot să dărâme acelea pe care le înalţă Dumnezeu, şi care vrea să dăinuiască, tot astfel oamenii nu pot să le ridice pe acelea pe care le dărâmă Dumnezeu, şi care vrea să rămână dărâmate.

Să ne închipuim, iudeilor, că împăratul v-ar fi dat templul, ar fi înălţat altarul, aşa cum aşteptaţi în zadar să se întâmple! Ar fi putut oare să vă coboare şi foc de sus, din cer? Căci fără foc din cer jertfa voastră ar fi blestemată şi necurată. Fiii lui Aaron au pierit tocmai pentru că au adus foc străin. Cu toate acestea, iudeii, orbi faţă de toate, cereau împăratului şi-l rugau să le vină în ajutor ca să zidească templul. Împăratul a cheltuit bani, a trimis supraveghetori ai lucrării, oameni de mare autoritate, a adunat din toate părţile meşteri, a făcut şi a încercat totul ca pe nesimţite şi încetul cu încetul să le dea prilejul să aducă jertfe. Nădăjduia ca de la jertfe să-i ducă uşor la slujirea idolească; dar mai nădăjduia în acelaşi timp nebunul şi prostul să pună capăt hotărârii lui Hristos, care nu lăsa să se mai zidească templul acela.

Dar Cel ce îi prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor a arătat îndată, prin fapte, că hotărârile lui Dumnezeu sunt mai puternice decât orice şi că tari sunt faptele lui Dumnezeu. Căci cum s-au apucat de acea nelegiuită lucrare, cum au început să dezgolească temeliile şi au scos afară o mulţime de pământ, şi aveau să se apuce de zidirea templului, foc a izbucnit îndată din temelii şi a ars pe mulţi oameni, şi nu numai pe oameni, ci şi pietrele locului aceluia. Aşa s-a pus capăt ambiţiei lor deşarte. S-au spăimântat şi s-au ruşinat nu numai cei ce au încercat lucrul acesta, ci şi mulţi iudei care au văzut aceasta. Când a auzit împăratul Iulian de cele petrecute la Ierusalim, cu toate că dorea nebuneşte zidirea templului, s-a temut să meargă mai departe, ca să nu-şi aducă foc pe capul lui. A lăsat lucrul baltă, fiind învins şi el, şi tot poporul iudeu. Dacă te duci acum la Ierusalim, ai să vezi goale temeliile. De ai să cauţi pricina, n-ai să găseşti alta decât aceasta pe care ai auzit-o. Martori ai acestui fapt suntem noi cu toţii. în timpul nostru s-a petrecut, nu de multă vreme. Uită-te la strălucirea victoriei! Nu s-a întâmplat asta pe timpul împăraţilor credincioşi, ca să se spună că au venit creştinii şi au împiedicat zidirea templului! Nu! Aceasta s-a întâmplat când credinţa noastră era prigonită, când viaţa tuturor ne era în primejdie, când orice îndrăznire omenească ne părăsise; când înflorea păgânismul, iar credincioşii, unii se ascundeau în case, iar alţii fugeau din oraşe şi se mutau în pustie. În astfel de împrejurări s-a întâmplat asta, ca să nu rămână, nici iudeilor, nici păgânilor, vreo pricină de obrăznicie.

12. Mai stai încă la îndoială, iudeule, când vezi că te osândesc şi mărturia profeţiei lui Hristos, şi mărturia profeţiei proorocilor, şi mărturia dovezilor faptelor? Dar nu-i deloc de mirare! Aşa este neamul vostru! De la început a fost neruşinat şi încăpăţânat! Totdeauna a cugetat să se împotrivească celor mai evidente fapte.

Vrei să-ţi aduc şi alţi profeţi care spun lămurit că religia voastră va lua sfârşit, că a noastră va înflori, că predica lui Hristos se va întinde peste tot pământul, că se va săvârşi un alt fel de jertfă, punându-se capăt jertfelor voastre? Ascultă-l pe Maleahi, care a trăit în urma celorlalţi profeţi! Nu aduc acum nici mărturia lui Isaia, nici pe a lui Ieremia, nici a celorlalţi profeţi de dinainte de robie, ca să nu spui că nenorocirile prezise de ei s-au împlinit în vremea robiei. Aduc mărturia unui profet care, după întoarcerea din Babilon, după zidirea Ierusalimului, a profeţit lămurit cele ce aveau să se întâmple cu voi.

După ce iudeii s-au întors din robie, după ce şi-au reluat oraşul şi au zidit din nou templul, după ce iudeii aduceau jertfe, profetul Maleahi prezice pustiirea de acum şi sfârşitul jertfelor, grăind aşa, ca din partea lui Dumnezeu: “Nu voi primi de la voi jertfele voastre, zice Domnul atotputernicul! Că de la răsăritul soarelui până la apus numele Meu se slăveşte între neamuri, şi în tot locul se aduce tămâie numelui Meu şi jertfă curată; iar voi o pângăriţi”. Când s-a împlinit profeţia aceasta, iudeule? Când s-a adus în tot locul tămâie lui Dumnezeu? Când I s-a adus jertfă curată? Nu poţi numi alt timp decât acesta, de după venirea lui Hristos. Dacă Maleahi n-ar fi prezis acest timp şi n-ar fi prezis nici jertfa noastră, ci jertfa iudaică, atunci profeţia ar fi nelegiuită, într-adevăr, dacă Moise porunceşte să nu se aducă jertfă în nici un alt loc, ci numai în locul pe care l-a ales Dumnezeu , şi dacă a mărginit jertfele acelea numai la acest singur loc, iar profetul zice că are să se aducă tămâie şi jertfă curată în orice loc, urmează că Maleahi i se împotriveşte lui Moise şi se luptă cu el. Dar între Moise şi Maleahi nu-i nici luptă, nici ceartă! Despre altele a vorbit acela şi despre altele a profeţit acesta mai târziu.

- De unde se vede asta?

- Atât din spusele lui, cât şi din alte multe semne. Mai întâi, se vede asta de la loc. Maleahi a prezis că slujirea aceasta a lui Dumnezeu nu are să se aducă într-un singur oraş, ca pe vremea iudeilor, ci “de la răsăritul soarelui până la apus” .Apoi, din felul jertfei; căci prin aceea că a prezis că jertfa va fi “curată” , a arătat despre ce jertfă vorbea. în sfârşit, de la persoanele care aduc jertfa aceasta; n-a spus: “în Israel” , ci: „între neamuri”. Şi ca să nu socoteşti că slujirea aceasta a lui Dumnezeu este restrânsă la unul sau două sau trei oraşe, n-a spus simplu: “în orice loc ” , ci “de la răsăritul soarelui până la apus” pentru a arăta că predica va cuprinde atât pământ cât cuprinde şi lumina soarelui.

O numeşte “jertfă curată” din pricină că aceea care era mai înainte era necurată; nu din pricina firii sale proprii, ci din pricina voinţei şi gândului celor ce o aduceau. De aceea şi spunea Dumnezeu: „Tămâia, urâciune-Mi este Mie”. De altfel, dacă ai compara jertfa aceasta a noastră cu aceea, vei vedea că mare şi nemăsurată deosebire este între una şi alta, şi atât de mare că, la drept vorbind, potrivit comparaţiei, numai jertfa noastră se poate numi curată. Şi ce spunea Pavel despre lege şi har, că nu este slăvit ceea ce era slăvit din pricina slavei celei covârşitoare , tot aşa şi aici îndrăznesc să spun că, în comparaţie cu jertfa iudaică, numai jertfa aceasta a noastră poate fi numită, la drept vorbind, curată.

Jertfa noastră nu se aduce cu fum şi cu mirosuri de carne friptă, nici cu sângiuri şi preţuri de răscumpărare, ci cu harul Duhului. Ascultă-l şi pe un alt profet care vesteşte mai dinainte acelaşi lucru şi spune că slujirea lui Dumnezeu nu se va mărgini la un singur loc, ci toţi oamenii îl vor cunoaşte pe Dumnezeu. Sofonie grăieşte aşa: “Domnul Se va arăta peste toate neamurile şi îi va pierde pe toţi dumnezeii neamurilor şi fiecare om I se va închina Lui din locul său”. Şi doar nu era îngăduit lucrul acesta! Moise poruncise ca într-un singur loc să se aducă slujbă lui Dumnezeu. Când îi auzi pe profeţi prezicând şi vestind mai dinainte că oamenii de pretutindeni nu vor mai fi siliţi să se adune într-un singur oraş, nici într-un singur loc, ci fiecare va sluji lui Dumnezeu stând în casa lui, ne mai putem gândi oare la alt timp decât la timpul de acum?

Ascultă că şi Evanghelia şi Apostolul gândesc la fel cu acest profet! El a spus: „Se va arăta Domnul” ; Apostolul zice: “Harul cel mântuitor al lui Dumnezeu li s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi”. Profetul a spus: “între neamuri” ; Apostolul: “peste toţi oamenii”. Acela: “îi va pierde pe dumnezeii lor” ; acesta: “învăţându-ne pe noi ca, lepădând păgânătatea şi poftele lumeşti, să vieţuim cu cuminţenie şi cu dreptate”. Iar Hristos spune samarinencei: „Crede Mie, femeie, că va veni vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui …Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină Lui trebuie să se închine Lui în duh şi în adevăr”. Hristos a spus aceste cuvinte ca să ne dezlege de nevoia păzirii locului şi ca să ne arate că va aduce o slujire a lui Dumnezeu mai înaltă şi mai duhovnicească.

Ar trebui ca, odată cu acestea, să dovedesc mai departe că iudeii nu vor mai avea nici jertfă, nici preoţie, nici împărat. Cu toate că lucrul acesta a fost dovedit mai ales prin dărâmarea Ierusalimului, totuşi ar trebui să aduc şi mărturia profeţilor care spun ritos aceasta.

Vă văd însă obosiţi din pricina lungimii cuvântului meu şi mă tem să nu par a vă necăji în zadar, fără rost. De aceea vă făgăduiesc că am să vă vorbesc despre aceasta altădată. Deocamdată vă rog să-i mântuiţi pe fraţii voştri, să-i izbăviţi de rătăcire, să-i întoarceţi la adevăr. Nu-i de nici un folos ascultarea predicii dacă nu faceţi faptele la care vă îndeamnă predica. N-am ţinut această predică pentru voi, ci pentru cei rătăciţi, pentru ca aceia să afle de la voi spusele mele; să se izbăvească de obişnuinţa lor cea rea, să arate în viaţa lor o trăire creştină sinceră şi adevărată, să fugă de sărbătorile şi sinagogile iudaice, atât de cea din oraş, cât şi de cea de la marginea oraşului; de peşterile tâlharilor, de lăcaşurile demonilor.

Nu trădaţi, dar, mântuirea lor! Interesaţi-vă, căutaţi-i pe cei rătăciţi, aduceţi-i pe cei bolnavi la Hristos, ca să primim şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare o răsplată cu mult mai mare decât faptele noastre, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slava, împreună şi Sfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.