ÎN ROMÂNEŞTE DE PR. D. FECIORU
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
Bucureşti, 1944
Pagini alese din Sf. Părinţi nr. 20
Vino, creştine, să cântăm viersul de psalm al
alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor
omeneşti: „In deşert se tulbură tot muritorul".
Se tulbură, dar la sfârşit
va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focui se
aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se înalţă,
dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie.
Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspândeşte, dar
ca picătura de ploaie se împuţinează.
Se tulbură, dar prin pofta fără de saţ putreziciune
agoniseşte. Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului
său.
Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui
ostenelile, ale altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui
scârbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile.
Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul
îmbelşugarea. Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie,
alţii se desfătează cu bogăţiile lui şi cântă.
Ce este omul? Împrumut cu
dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii; fiară neîmblânzită
prin voia ei; către sieşi îşi dă învăţătură; iscusinţă la răutăţi, dibăcie la
nedreptate; grăbnicie la strângere de avuţii; nesaţiu la lăcomie; destoinicie
la necredinţă; duh mândru; tină obraznică; cenuşă răzvrătitoare; praf îngâmfat;
văpaie cu uşurinţă de potolit; lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă
degrabă; fire care cu lesniciune piere. Astăzi în bogăţie, mâine în mormânt.
Astăzi îmbrăcat cu profir,
iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi
cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai
este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este
fericit şi nemângâiat in nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe
cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare.
Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus
la tot
felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice
fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări.
Câte
am spus şi totuşi n-am găsit nimic mai potrivit decât cuvintele profetice, care
spun: „ În deşert se tulbură tot muritorul".
Nu se aseamănă oare, creştine, viaţa omului cu
marea? Nu suntem oare mai tulburaţi pe uscat decât pe mare? Nu ne izbim unii de
alţii mai puternic decât ne izbesc valurile mării? Oare nu ne învârtim încoace
şi încolo ca în întunecimea mării? Unul ia celuilalt ogorul, altul răpeşte
vecinului slugile. Unul se judecă cu megieşul său pentru apă, altul se luptă
pentru aer cu cei din jurul său. Unii se ceartă pentru măsurarea pământului,
alţii se măcelăresc pentru zidirea caselor. Unul nu se satură de dobânzi, altul
stăruie să ia şi capitalul. Săracul se chinuie, bogatul se tulbură. Cel care
n-are se blesteamă că n-are, iar cel care are, vicleneşte. Ocârmuitorul este
pizmuit; puternicul este urât; conducătorul trădat. Războaiele vin unele după
altele. Zavistiile se ţin lanţ. Pofta nesăţioasă stăpâneşte cu tiranie. Lăcomia
împilează, minciuna se înalţă cu mii de laude, credinţa unuia în altul a
pierit, adevărul a părăsit pământul, iar prietenia ţine până la sfârşitul
mesei.
Pământul nu mai poate să rabde atâtea răutăţi, care
au pângărit până şi văzduhul. Din pricina banilor, viaţa a ajuns de nesuferit.
Din pricina banilor am vândut stihiile cele libere: drumurile se vămuiesc,
pământul se împarte, apele se stăpânesc, aerul se cumpără.
Bogaţii se topesc de grijă, datornicii se vestejesc
de grija datoriilor, hrăpăreţii tulbură lumea, iubitorii de arginţi îşi pierd
timpul pe judecătorii; negustorii neguţătoresc nenorocirile şi nevoile
oamenilor, defăimătorii vând minciuna.
Minţindu-ne unii pe alţii, am desfiinţat
jurămintele celelatte şi ştim să ne jurăm numai pe Dumnezeu.
Pentru
aceasta proorocul, văzând pe oameni înghesuiţi spre rele, socoteşte nenorocită
viaţa noastră şi spune: „În deşert se tulbură tot muritorul".
- Dar oare, proorocule, numai
omul se tulbură? învinuieşti numai făptura cea cuvântătoare?
- N-am găsit, răspunde
proorocul, pe nici unul dintre dobitoace sau dintre stihii că se tulbură. Se
tulbură apele, dar se potolesc iarăşi. Se cutremură pământul, dar se întăreşte
din nou. Se mişcă vânturile, dar se liniştesc iarăşi. Se tulbură orice fiară,
dar, dacă se satură, se potoleşte. Se înalţă şi para focului, dar, dacă ard
lemnele ce se găsesc acolo, se stinge. Omul însă, care se tulbură din pricina
banilor, niciodată nu se potoleşte. I-a luat pe aceia, dar priveşte la
ceilalţi, a pus stăpânire şi pe aceia, dar a şi deschis ochii pentru alţii. Se
nevoieşte să facă din o sută două şi se sileşte să grămădească lângă aceştia
tot pe atâţia. Nu încetează niciodată de a grămădi până va fi grămădit şi
sfârşitul lui. Chinuit de setea iubirii de argint, ajunge mai galben decât
aurul. Toate a aceastea din pricina bogăţiei, mama a toată răutatea, duşmanul
în frânării, vrăjmaşul castităţii, tainicul tâlhar a toată virtutea.
Dar pentru ce învinuiesc bogăţia şi nu învinuiesc
pe cei care o au? Însăşi bogăţia este nedreptăţită de bogaţi, căci o leagă şi o
ţin în lanţuri. Mi se pare că bogăţia zice bogatului:
-
Pentru ce, iubitorule de avuţii, mă înlănţui, pentru ce mă
strângi de jur împrejur ca pe un ocnaş? Pentru ce mă îmbrăţişezi şi mă săruţi
ca pe un prieten, dar mă legi ca pe un făcător de rele, trimis din minele de
aur în mâinile tale? Dacă voieşti să dormi mai uşor decât în vise, lasă-mă să
fiu fericită în mâinile săracilor! Bogatul însă răspunde:
- Bogăţia o adun pentru copii,
ca să nu ajungă moştenitorii sărăciei!
Bogatul îşi închipuie totul
cu de-amănuntul! Nu ştie cele prezente, dar se îngrijeşte de cele viitoare. Nu
cunoaşte nevoile sale, dar se îngrijeşte de copii. Nu ştie când moare, dar se
sfătuieşte cu privire la moştenitori. Nebune, spune-mi mai întâi sfârşitul tău
şi apoi asigură existenţa copiilor tai! Spune-mi mai întâi ce se petrece azi şi
apoi te voi crede şi despre cele ce se vor petrece mâine! Pentru ce te înşeli
pe tine însuţi şi după moarte? Pentru ce voieşti să fii mort şi batjocorit?
Pentru ce hotărăşti tu ceea ce trebuie să facă Dumnezeu? Pentru ce legiueşti tu
purtarea de grijă a lui Dumnezeu? N-ai nici o legătură cu cele ce vor veni după
tine. Nu poţi fi şi mort şi chivernisitorul celor vii şi judecător dintre
morţi, drămăluind ceea ce se cuvine fiecăruia. Pentru ce te trudeşti în deşert,
bogatule, şi aduni la bogăţiile tale cele ce se cuvin săracilor?
Pentru ce te mânii când ţi se cere din bunurile
lor, ca şi cum ai da din ale tale? Săracii nu cer bunurile tale, ci pe ale lor;
cer bunurile încredinţate ţie pentru ei şi nu pe acelea care s-au născut o dată
cu tine.
Dă ce ai luat şi dobândeşte folosul din datul tău,
pentru că ţi s-a făgăduit să dai, nu să iei. Să-ţi fie de ajuns că Dumnezeu îţi
întinde dreapta Sa prin sărac!
Cel care
plouă din cer îţi cere un bănuţ.
Cel care
tună şi fulgeră îti spune-"Miluieşte-Mâ!".
Cel care îmbracă cerul cu nori îţi cere o haină.
Ajungă-ţi că săracii se roagă de tine ca de Dumnezeu!
Ai milă, miluieşte ca să fii miluit! Dar tu nu
voieşti să-ţi ridici nici genele. Te roagă şi nu te îndupleci. Dă-le cele ale
lor înainte de a veni ziua socotelilor. Dă-le cele ale lor! Vei primi nu după
mult timp tot ce dai!
Dumnezeu este tată săracilor. Dă-le cele ale lor şi
ia de la Tatăl lor lipsa de grijă. Care este aceasta? "Întrucât aţi făcut
unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici mie aţi făcut" (Matei XXV, 40).
Cel care miluieşte pe sărac nu numai că şterge zapisul păcatelor, dar capătă şi
mărturisirea ce spune: "Cine miluieşte pe sărac, împrumută pe
Dumnezeu" (Proverbe XIX, 17).
Sa dăm deci milostenia
împrumut lui Dumnezeu, ca să primim de la El ca răsplată iubirea Sa de oameni.
Ce cuvânt preaînţelept! "Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe
Dumnezeu!". Pentru ce n-a spus: Cel ce miluieşte pe sărac, dă lui
Dumnezeu, ci: "împrumută pe Dumnezeu?". Sfânta Scriptură cunoaşte
lăcomia noastră. A băgat de seamă că pofta noastră nesăţioasă spre lăcomie
caută înmulţirea averii. De
aceea n-a spus: Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ca să nu socoteşti
numai că Dumnezeu îţi dă înapoi numai ceea ce ai dat, ci a spus: "Cine
miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ", ca să plece spre milostenie
pe iubitorul de câştig la auzul cuvântului "împrumut".
Cum vrei deci să ai pe Dumnezeu: judecător sau datornic?
Datornicul poartă respect celui care la împrumutat. Judecătorul însă nu se
ruşinează de cel chemat la judecată.
Dumnezeu spune bogatului:
-
Dă celui sărac! Dacă n-ai încredere că-ţi va da înapoi din
pricina sărăciei lui, ai încredere în Mine din pricina bogăţiei Mele.
- Dar ce câştig dacă Te
împrumut prin sărac? îi răspunde bogatul.
-
Iţi dau însutit şi viaţa veşnică.
-
Că o să mi le dai pe acestea cândva,cer să facem o
învoială, pentru că voiesc să-mi întăresc contractul. Spune-mi timpul când ai
să-mi plăteşti! Hotărăşte-mi sorocul plăţii!
Ascultă acum, cu luare
aminte când şi unde îţi va plăti datoria Cel care S-a împrumutat prin cei
săraci.
Când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Lui, va
pune în dreapta Lui oile, iar la stânga caprele. Şi va zice celor din dreapta:
-
" Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi
împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii".
- Pentru ce?
-„Am flămânzit şi M-aţi
ospătat; am însetat şi Mi-aţi dat de am băut; eram gol şi M-aţi îmbrăcat; în
închisoare am fost şi aţi venit la Mine ".
Iar cei care au slujit bine
la timp potrivit, care s-au uitat şi Ia nevoile săracilor, dar şi la vrednicia
celui împrumutat, vor spune;
-
"Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am ospătat sau
însetat şi Ţi-am dat de ai băut, Ţie în Care toţi ne punem nădejdea? Sau când
Te-am văzut într-o lipsă atât de mare? Când am făcut acestea?"
-
" Întrucât", va răspunde Dumnezeu, "aţi
făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţifăcut".
Nu este adevărat deci cuvântul ca "Cine
miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu ? ".
Şi după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia
cerurilor pentru iubirea lor de oameni, tot astfel şi celor din stânga le
hotărăşte chinurile veşnice pentru neomenia lor:
-
"Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul
cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui" (Matei
XXV, 34-41).
Dumnezeu n-a spus: Pentru că aţi fost desfrânaţi,
pentru că aţi săvârşit adulter, pentru ca aţi făcut mărturie mincinoasă, cu
toate că şi acestea sunt rele, dar mai puţin rele decât neomenia şi
nemilostenia.
- Pentru ce, Doamne, nu
pomeneşti şi de celelalte rele?
-
Pentru că nu judec păcatul, ci neomenia. Nu osândesc pe cei
care au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă
osândesc, căci, deşi aţi avut un leac atât de mare, milostenia, totuşi v-aţi
lipsit de o binefacere atât de mare. Mustru aşadar neomenia voastră, ca
rădăcină a toată răutatea şi necredinţa. Laud iubirea de oameni, ca rădăcină a
tuturor virtuţilor. Pe unii îi osândesc în focul cel veşnic, altora le dau
împărăţia cerurilor. Amin.
