Robul care a voit să se facă nebun
pentru Hristos
Pe când discutau ei, un rob al lui Epifanie,
care avea slujba să facă cumpărăturile tatălui său, 1-a văzut pe Cuviosul şi a
înţeles lucrarea sa; cum a înţeles-o, numai Dumnezeu ştie. Căzând deci la
picioarele lui îl ruga stăruitor, cu lacrimi, să-L roage pe Dumnezeu ca să i se
dea şi lui aceeaşi lucrare duhovnicească. Dreptul, cu harisma străvederii ce-o avea, a
înţeles ce
cerea. Deoarece voia să vorbească numai ei doi, prin
puterea Sfântului Duh a schimbat vorbirea robului şi a sa în dialectul
sirienesc. Aşadar, stând jos, discuta cu acela totul în siriacă.
-
Dacă nu puteam - îi spunea robul - nu te-aş fi rugat
să devin precum eşti şi tu.
-
Nu poţi suferi sudorile şi ostenelile acestei virtuţi,
i-a spus Cuviosul, pentru că această „cale" este foarte strâmtă. Rămâi mai
bine aici, aşa cum eşti, cu evlavie şi modestie şi să te înveţi de la stăpânul
tău virtutea şi toate cele pe care le cere mântuirea. Fugi de desfrânare, de
adulter, de pomenirea de rău şi de toate celelalte patimi. De ce vrei să te
apuci de o lucrare atât de mare?
-
Spune-mi mai bine că nu-mi poţi dărui aceasta şi te
voi lăsa în pace - i-a spus robul.
Epifanie, auzindu-1 pe rob vorbind deodată
într-o limbă pe care niciodată nu o învăţase, a strigat uimit:
-
Măi,
măi! Ce pot face Sfinţii!
Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!"
Între timp Cuviosul L-a rugat pe Domnul să-i
descopere dacă ar fi trebuit să îndeplinească cererea robului. Atunci a auzit
un glas care i-a spus:
-
Nu-i este de folos. Departe este de această lucrare!
Fă-1 însă să încerce ceea ce doreşte, ca să nu te socotească neputincios.
Cuviosul a rugat îndată pe un înger, care
stătea lângă el, şi i-a spus:
-
Umple paharul veseliei din care am băut şi eu când am
luat harisma aceasta.
Îngerul a făcut precum i-a spus:
-
Dă-1 acum acestuia, care stă la picioarele mele.
Acela îndată l-a adăpat în chip nevăzut.
Atunci
robul a început să facă nebunii asemănătoare cu ale
Purtătorului-de-Dumnezeu Andrei, care îl privea şi zâmbea. Epifanie s-a
tulburat de acea privelişte. S-a temut de mânia tatălui său şi i-a spus
fericitului:
-
Te rog, omule al lui Dumnezeu, să nu faci acest lucru
cu robul tatălui meu, ca nu cumva asta să se facă pricină să mă urască pe mine,
iar pe tine să te necinstească şi să te alunge. Şi aşa, în loc să se
binecuvinteze numele lui Dumnezeu, va fi hulit. Te rog să-mi faci aceasta, fie
şi ca un dar, pentru ospitalitatea pe care ţi-am oferit-o.
Atunci Cuviosul, nevrând să-1 mâhnească pe Epifanie,
i-a spus îngerului să ia de la rob harisma. Aşa s-a şi făcut. Robul însă, când
s-a întors la starea lui cea dintâi, s-a mâhnit foarte şi l-a rugat pe Cuviosul
să i-o redea. Acela i-a răspuns:
-
M-ai clevetit că nu te pot face să încerci această
harisma. Află deci că, dacă aş vrea, aş putea să-ţi descopăr cu puterea lui
Hristos lucruri şi mai minunate. M-a împiedicat însă Epifanie, stăpânul tău. Şi
să ai în vedere că dumnezeieştile canoane* nu îngăduie să se facă ceva fără
încuviinţarea lui.
În clipa aceea, un oarecare rob asemenea lui
l-a chemat la slujba lui, după porunca tatălui lui Epifanie.
Începuse să se înnopteze. Epifanie 1-a silit
pe Cuviosul să înnopteze la el şi în cele din urmă 1-a convins. Când s-a
întunecat bine, robii lui au încetat lucrul şi s-au adunat, după cum obişnuiau,
lângă el, deoarece se purtau faţă de el cu multă dragoste şi respect.
Aşadar, precum stăteau în jurul lui cu mâinile
încrucişate, el le-a poruncit să se aşeze. Fericitul, prin harisma străvederii,
observa faptele şi slăbiciunile lor. Ca să-i înţeleptească, s-a aşezat şi a
început să povestească o oarecare istorie simbolică. Cu cât înainta
povestirea, cu atât robii se înroşeau de ruşine. Aşadar, îi puteai vedea pe
unii strângându-se de frică şi tremurând pentru păcatele lor, iar pe alţii plecând, deoarece
fiind ruşinaţi nu puteau suferi să mai asculte. Această povestire simplă a
Cuviosului biciuia cu asprime păcatele lor şi le descoperea în ce fel şi în ce
loc le săvârşiseră. Dar cel mai minunat era faptul că mustra greşeala fiecăruia
în limba lui maternă.
- Pentru mine grăieşte acestea - spuneau unii
în timp ce vorbea.
Astfel robii, mişcaţi şi cutremuraţi de cele
spuse de Cuviosul, se întorceau de la păcat spre pocăinţă. Satana însă,
văzându-i că se îndreaptă, a ridicat o mulţime de duhuri necurate care s-au
adunat în curte şi glumeau. Fericitul le-a văzut şi a zâmbit. însă Epifanie şi
robii lui nu au auzit zgomotul şi l-au întrebat pe Cuviosul de ce zâmbeşte.
Atunci acela s-a întors către dreapta şi i-a spus îngerului care stătea lângă
el:
-
Ia de pe inimile lor acoperământul.
Nu a sfârşit cuvântul şi urechile sufletelor lor
s-au deschis, aşa încât auzeau toate cele ce le spuneau diavolii.
-
Stăpâne, - l-au întrebat robii pe Epifanie - cine sunt
aceste femei desfrânate care stau afară, care glumesc cu necuviinţă şi dau
târcoale cu neruşinare?
-
De vreme ce noi suntem păcătoşi, diavolii joacă! -
le-a răspuns acela.
După aceea s-au ridicat, prihănindu-se fiecare
pe sine şi, după ce s-au plecat înaintea lui Epifanie, s-au dus să se culce.
Plecând, îşi spuneau între ei:
-
Ai văzut lucruri de necrezut? Cum acest sărac mi-a
descoperit păcatele?
Unii spuneau că este sfânt, în timp ce alţii spuneau
că este vrăjitor şi că a ghicit păcatele lor din alcătuirea constelaţiilor. În
sfârşit, alţii susţineau că le-a descoperit toate păcatele prin lucrare
diavolească.
Au adormit cu toţii. Epifanie şi-a lăsat
patul, precum obişnuia, a aşternut un sac pe pământ şi s-a întins pe el.
Cuviosul s-a prefăcut că se culcă pe patul lui Epifanie. însă când tânărul a
adormit, acela s-a sculat, a coborât în curte şi a petrecut cealaltă parte a
nopţii pe gunoi.
Dimineaţa, Epifanie 1-a petrecut pe Cuviosul,
care a purces iarăşi către săvârşirea nevoinţei sale duhovniceşti. După aceea
1-a chemat pe robul căruia îi vorbise Cuviosul în siriacă şi 1-a întrebat:
-
Cum ţi s-au întâmplat ieri acele taine?
Şi robul, deoarece îl iubea mult, i-a povestit
în amănunt toate cele ce i se întâmplaseră.
-
Stăpânul meu, când am intrat în camera ta, m-am
pierdut. Am văzut în faţa Cuviosului oglindindu-se soarele. Aşa încremenit cum
eram, am auzit un glas - nu ştiu de unde - spunându-mi: Priveşte la ce înălţime
l-a ridicat nebunia prefăcută pentru Domnul. Deodată s-a desprins o rază de la
dreptul şi mi-a luminat fata, încât am început să fac şi eu prefăcătoriile lui.
Curând însă a plecat de la mine şi am rămas precum eram mai înainte. Aşadar,
stăpâne al meu, îngrijeşte-te de acum de mântuirea mea şi povătuieşte-mă la
calea porun cilorlui Dumnezeu.
Epifanie a rămas înmărmurit de cele ce le-a
auzit. L-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi pe rob şi a sărutat acei ochi, care au
văzut o astfel de taină.
-
Iubite al meu frate, - i-a spus - Domnul care ti-a
descoperit lucrurile Sale cele minunate poate să mântuiască şi sufletul tău cel
bun. Iar eu, de astăzi înainte, mă voi îngriji de tine ca de un prieten adevărat
şi frate duhovnicesc.
Într-adevăr, de atunci Epifanie îl ajuta pe rob la
orice era plăcut lui Dumnezeu.
Între timp fericitul Andrei continua să se
nevoiască în locuri ascunse şi pe străzile oraşului unde nimeni nu-1 cunoştea.
Pătimea mult din pricina frigului de nesuferit şi a postului aspru şi era urât
de toţi. Chiar şi copiii îl băteau, îl târau şi îl loveau tare cu betele. Îl
legau cu o funie de gât şi îl trăgeau pe drumuri. Făceau negreală din cărbuni
şi îi înnegreau fata.
Aşa chinuit şi flămând a mers odată la
cuptorul de pâine, ca să se întărească. L-au văzut acolo câţiva creştini
evlavioşi în această stare şi i-au dat câţiva bani. De multă vreme nu îl
văzuseră; de aceea l-au întrebat:
-
Unde ai fost atâtea zile, nebunule? Pe unde ai mai
umblat?
- Nebuni sunteţi voi! -
le-a răspuns acela. Nu înţelegeţi că, aşa nebun cum sunt, cu nebunii am
petrecut şi cu ei m-am luptat?
Aceia însă, avându-şi mintea la glumă, nu
puteau înţelege însemnătatea cuvintelor. Cuviosul îi numea nebuni pe
blestemaţii diavoli, împotriva cărora se nevoia necontenit, ca să câştige
împărăţia Cerurilor.
Deci unii îi dădeau bani, alţii legume, alţii
pâine, brânză, peşte sau fructe, fiecare din ceea ce cumpărase. După aceea
mergea într-o tavernă şi le împărţea pe toate altor săraci. Adeseori cei
milostivi îi dădeau şi vreo haină. Noaptea însă, câţiva cerşetori răpitori se
repezeau asupra lui ca nişte tâlhari neînduplecaţi, îl furau, îl dezbrăcau,
lăsându-1 cu desăvârşire gol şi se îndepărtau alergând. Aceştia erau „copiii
Arhiepiscopului", cum obişnuia el să le spună.
Într-o zi îşi făcea nevoia sa trupească în
spatele unei taverne, înaintea trecătorilor. Un tânăr l-a văzut stând aşa fără
ruşine şi l-a spus cârciumarului. Atunci
acela a ieşit afară mânios, a luat un lemn şi 1-a bătut până când a obosit. În clipa aceea trecea pe acolo un alt mojic şi mitocan, ţinând în mână o bâtă de cioban. Când a văzut priveliştea, îndemnat fiind de diavolul, şi acela 1-a bătut cu o astfel de mânie, încât loviturile ce i le dădea se auzeau de departe. Cuviosul 1-a privit şi a suspinat cu amar. Apoi mergând lângă el, a căzut la picioarele lui, i le-a sărutat de mai multe ori şi s-a rugat pentru el. Văzându-1 unii, ziceau:
acela a ieşit afară mânios, a luat un lemn şi 1-a bătut până când a obosit. În clipa aceea trecea pe acolo un alt mojic şi mitocan, ţinând în mână o bâtă de cioban. Când a văzut priveliştea, îndemnat fiind de diavolul, şi acela 1-a bătut cu o astfel de mânie, încât loviturile ce i le dădea se auzeau de departe. Cuviosul 1-a privit şi a suspinat cu amar. Apoi mergând lângă el, a căzut la picioarele lui, i le-a sărutat de mai multe ori şi s-a rugat pentru el. Văzându-1 unii, ziceau:
-
Priviţi! Îndrăcitul sărută ca un câine picioarele
celui ce 1-a bătut. Atât de nesimţitor 1-a făcut diavolul pe care-1 poartă în
el.
După această bătaie cumplită, fericitul Andrei
s-a retras într-un loc cu gunoi şi s-a întins acolo. Trecătorii, văzându-1
dormind pe gunoi, ziceau:
-
Foc şi pucioasă să cadă asupra celei ce te-a făcut să
ajungi aşa - căci credeau că suferise această nenorocire din farmecele vreunei
femei.
Alţii credeau că pătimise aceasta din epilepsie, însă Dumnezeu, Care
ştie cele ascunse, Cel Ce „pe cele de departe le cunoaşte", Acela Care vede gândurile
oamenilor, cunoştea lucrarea robului Său şi cu ce scop făcea acestea.
În timp ce Cuviosul era întins pe gunoi, s-a
întâmplat să treacă pe acolo un car cu boi. Căruţaşul, ameţit de mult vin,
mâna boii cântând şi nu 1-a văzut. Aşadar, boii trecând, l-au călcat în
picioare pe Cuviosul şi roţile au trecut peste pântecele lui. Trecătorii au
strigat către căruţaş. Unii l-au bătut şi i-au zis:
-
Bre nesimţitule, eşti orb? Nu vezi pe unde merge carul
tău?
Acela, care era beat, a răspuns încurcându-şi
vorbele:
-
Şi cine 1-a pus să se întindă în mijlocul drumului?
Atunci aceia i-au
răspuns:
-
Dumnezeu să-ţi dea ţie duhul cel viclean pe care îl
are înlăuntrul lui şi îl face atât de nesimţitor!
Cu tot acest fapt tragic ce s-a petrecut, cu
darul lui Dumnezeu, dreptul a rămas nevătămat. Unii se mirau şi ziceau:
-
Ce să spunem şi ce să credem? Oare Dumnezeu 1-a păzit,
sau diavolii cei vicleni care se află în el?
-
Diavolul lui 1-a păzit - răspundeau unii. Acesta a
uşurat carul, deoarece vrea să rămână în el.
-
Nu, s-au împotrivit alţii. Dumnezeu 1-a izbăvit,
deoarece, ca Un Milostiv Ce este, I-a fost milă de nefericirea şi de
nenorocirea lui.
Acestea toate însă dreptul le-a făcut cu voia sa,
pentru că urase lumea şi cele ale lumii, pentru împărăţia Cerurilor.
în zilele de vară, când soarele ardea
pârjolind şi încălzea pământul ca pe un cuptor, fericitul se prefăcea că este
beat. Mergea într-un loc dogoritor şi
răbda acolo căldura arzătoare întins în
mijlocul drumului, flămând şi însetat.
Unii, trecând pe acolo, se împiedicau de el,
din lucrarea diavolească. Atunci se mâniau şi unii îl băteau cu lemne, alţii îl
loveau cu picioarele, iar alţii îl înjurau şi călcau peste el. Unii îl apucau
de picioare şi îl târau pe o costişă. Când însă se înnopta, se scula de acolo
şi mergea în pridvoarele bisericilor, unde petrecea noaptea în rugăciuni şi în
cereri.
Odată s-a pornit să meargă către biserica Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care se află în partea stângă a pietii Marelui
Constantin. În acel moment s-a întâmplat să treacă pe acelaşi drum un rob care
mergea să săvârşească o poruncă oarecare a stăpânului său. Robul, mergând mai
repede, s-a apropiat de Cuviosul, fără ca acela să-1 simtă. Aşa a iconomisit
Dumnezeu, ca să fie slăvit Sfântul.
Atunci când fericitul s-a apropiat de uşile de
dinafară ale bisericii, şi-a întins mâna dreaptă şi a pecetluit uşile cu
semnul Cinstitei Cruci. Acelea s-au deschis singure. Apoi a intrat înlăuntru şi
s-a rugat multă vreme, fără să ştie că cineva îl urmăreşte. Robul, care îl
vedea, îl ştia că este îndrăcit. Văzând aşadar uşile deschise i s-au tăiat
picioarele şi l-au apucat frica şi spaima.
- Ia te uită! - vorbea întru sine. Pe un astfel
de om să-1 creadă nebun! Însă cu adevărat ei sunt nebuni! De l-ar vedea acum
toţi acei nesimţitori care îl chinuiesc şi-1 lovesc. Cât de sfânt este şi noi,
ticăloşii, nu ştim! Câţi robi ascunşi are Dumnezeu şi nimeni nu-i cunoaşte!
Acestea le spunea stând în picioare dinaintea
uşii. După aceea a mers mai aproape, ca să vadă ce face înlăuntru. Îl văzu
aşadar rugându-se ridicat în văzduh în faţa amvonului. În jurul lui strălucea o
flacără de foc şi era o mireasmă nespusă, care ajungea până la uşile de
dinafară ale bisericii.
Robul a plecat la lucrul său plin de uimire.
Sfârşind şi Cuviosul rugăciunea, a ieşit. A pecetluit din nou uşile cu semnul
Crucii. Atunci a cunoscut - din darul Sfântului Duh - pe robul care îl urmărise
şi s-a întristat. L-a aşteptat deci pe acela să se întoarcă şi, când 1-a văzut,
s-a apropiat de el şi i-a spus:
-
Ia aminte, fiule, să nu descoperi nimănui ceea ce ai
văzut şi Dumnezeu va fi cu tine. Dacă vei încerca să spui vreun cuvânt, vei fi
stăpânit de duhul cel viclean şi vei ajunge de batjocură în tot oraşul. Sunt
însă sigur că îngerul tău păzitor nu te va lăsa să vorbeşti. Îl voi ruga în mod
deosebit pentru aceasta şi aşa voi fi liniştit.
Robul s-a înfricoşat şi a făgăduit că nu va
vorbi. Cum mergea, vorbea întru sine tulburat:
-
Ia te uită, ce lucruri minunate! Ce Sfânt avem în
mijlocul nostru, însă noi, cei cu adevărat nebuni, nu-1 cunoaştem. Ce taină!
Câţi robi ascunşi are Dumnezeu, cu o petrecere atât de minunată! Cele ce le-am
citit în Vieţile Sfinţilor, le-am văzut acum cu ochii mei.
-
Când s-a întors la stăpânul său - i-a spus mai întâi
cele cu privire la săvârşirea lucrului ce i-a fost încredinţat şi după aceea
s-a gândit să-1 facă părtaş vedeniei de care s-a învrednicit, uitând făgăduinţa
pe care i-o făcuse Cuviosului. Însă de cum a voit să
deschidă gura, i-a apărut drept în faţă un tânăr strălucitor şi i-a spus, înfricoşându-l:
deschidă gura, i-a apărut drept în faţă un tânăr strălucitor şi i-a spus, înfricoşându-l:
-
Încetează, smeritule, ca nu cumva să te stăpânească
vreun duh viclean şi să te faci jucăria diavolilor.
Robul a îngheţat de frică. A vrut să strige, dar
tânărul cel înflăcărat i-a închis gura cu palma mâinii drepte şi i-a spus din
nou: „încetează, fiule" - şi îndată s-a făcut nevăzut, lăsându-1
încremenit. De atunci robul nu a uitat niciodată minunea. Chiar şi fără să
vrea, ţinea gura închisă şi nu spunea nimănui minunile dreptului.
Într-o zi de toamnă dreptul se afla lângă o
prăvălie de fructe care avea pus pe un raft un vas de sticlă cu smochine alese
(la magazinele de fructe obişnuiesc să pună cele mai alese fructe în vase de
sticlă). La un moment dat vânzătorul, aşa cum stătea, s-a lăsat în genunchi şi
a adormit. Aceasta văzând-o unii cărora le plăcea să facă glume, l-au adus pe
Cuviosul lângă fructe şi, arătându-i smochinele, i-au spus:
-
Mănâncă, nebunule, umple-ti pântecele, poate la anul
nu se vor mai face.
Acela i-a ascultat. S-a aşezat lângă vasul de
sticlă şi a început să înfulece în grabă conţinutul lui. Aceia care l-au
îndemnat, vâzându-1 mâncând aşa, i-au făcut semn să continue fără frică. Deja
golise vasul pe jumătate, când vânzătorul s-a deşteptat. În aceeaşi clipă,
autorii glumei au dispărut, în timp ce fericitul continua să mănânce.
Când 1-a văzut, vânzătorul a sărit în sus, a
apucat un toiag din cele ce erau rezemate acolo şi 1-a bătut până ce a obosit.
După aceea, cu îmbrâncituri şi cu lovituri de picioare, 1-a alungat departe.
Ceva mai jos, 1-a întâlnit pe drum robul care
îl văzuse ridicat în văzduh în biserică, precum şi celelalte lucruri minunate
din cele privitoare la el şi acela, apucându-i mâinile, i le săruta. L-a văzut
însă învineţit şi l-a întrebat cine i-a făcut aceasta.
-
Aceasta, fiule, - a răspuns dreptul - mi le-a pricinuit
prealacomul gâtlej, deoarece l-au amăgit câteva smochine alese. Aşadar, dacă eu
am fost pedepsit atât de mult deoarece am fost furat de plăcerea câtorva
smochine, oare cât de mult îi va pedepsi Dumnezeu pe cei ce se desfătează cu
fapte ruşinoase şi nu se pocăiesc?
După aceea a adăugat:
-
De ce ai uitat atât de repede porunca pe care ţi-am
dat-o? Dacă nu te-ar fi împiedicat acel tânăr luminos, închizându-ţi gura cu
mâna sa cea înflăcărată, acum ai fi fost îndrăcit.
La aceste cuvinte robul
s-a înfricoşat şi de harisma străvederii Cuviosului, şi de amintirea acelei
întâmplări minunate. După aceea, luându-1 Cuviosul de mână, au plecat.

-
Batjocoritorule al lumii şi înşelătorule, te-a apucat
mania să răpeşti? Nu-ţi ajunge că ai curăţit de păcat casa lui Epifanie? Nu-ţi
ajunge că i-ai adus pe cei din ea la Dumnezeu, deşi erau îndatoraţi faţă de
mine? Voieşti acum să mi-1 iei şi pe acesta şi să-1 curăţeşti prin pocăinţă?
Şi îndată a început să
enumere păcatele robului.
-
Toate acestea, 1-a întrerupt dreptul mâniat, cu harul
lui Dumnezeu, mă privesc pe mine. Tu nu ai nici o treabă. Eu voi da cuvânt
pentru păcatele lui. Pentru el îmi voi primejdui şi sufletul meu. Tu însă de
acum înainte nu vei mai avea nici o stăpânire asupra sufletului lui.
Atunci diavolul şi satana, aceşti tulburători
înfricoşători ai oraşelor, care îi îmbrâncesc pe oameni în păcat, s-au
înfuriat şi s-au repezit să-1 smulgă pe rob din mânia Cuviosului. El însă,
mâniat, a apucat o piatră şi a aruncat-o asupra lor, iar aceia au dispărut în
văzduh, guiţând ca porcii.
După aceea fericitul a mers cu robul la o
tavernă. Robul a cerut să le aducă pâine şi vin şi au şezut să mănânce. Tocmai
atunci veni şi un tânăr, căruia abia începuse să-i crească barba, împreună cu
un alt prieten al său; ei s-au aşezat lângă Purtătorul-de-Dumnezeu Andrei şi
mâncau.
Cuviosul a cunoscut păcatele pe care le
făcuseră şi lua aminte la ei. Aşadar, ca să-i aducă în simţire, a început
jocurile. Toţi cei care stăteau acolo împrejur se distrau de nebuniile lui. La
un moment dat Cuviosul şi-a întins mâna, a răpit posmagul primului tânăr şi a
început să-1 mănânce. Acela, enervat, se întoarse şi-i spuse:
-
Stai liniştit, îndrăcitule! De ce răpeşti cu neruşinare
lucrurile străine?

-
Tu răpeşti lucrurile străine - i-a răspuns Cuviosul.
Şi ca şi cum nu ţi-ar fi ajuns atâtea altele, l-ai prădat acum şi pe Simeon.
Şi, pe când vorbea, deodată i-a tras o palmă
cu toată puterea sa, încât vreo jumătate de oră i-au ţiuit aceluia urechile.
Hoţul şi-a înţeles greşeala şi nu a cutezat să grăiască împotrivă, nici să se
apere. Se afla numai în nedumerire şi spunea în mintea sa: „Ciudat lucru! Cum a
aflat oare aceasta?". între timp Cuviosul 1-a pălmuit şi pe celălalt hoţ,
zicându-i:
-
Şi tu, neghiobule, nici tu nu te ruşinezi să mănânci
din cele furate?
Tânărul, înfricoşat, nu a tăgăduit adevărul,
iar fericitul a adăugat:
- Crede-mă, dacă vei
continua să furi, te va stăpâni diavolul.
Şi întorcându-se, ca şi cum ar vedea pe cineva, a
spus:
-
Dacă mai fură încă o dată, să-l chinuieşti.
Acestea le-a spus şi a plecat.
În timp ce fericitul mergea cu robul, l-au întâlnit
iarăşi pe diavolul. Avea cu el o mulţime de alţi diavoli. Strigau cu mânie
către Cuviosul, şi pentru robul pe care i-1 luase, şi pentru hoţii pe care îi
îndreptase. Dreptul, supărat de gălăgia care se stârnise, i-a spus diavolului:
-
Ai venit iarăşi, blestematule, ca să-ţi verşi veninul?
Ai venit iarăşi să te pui cu aceia care se tem de Domnul? Dar, pe lisus, a
sosit ceasul tău cel rău! Piei de aici! Nu ne înfricoşează deloc meşteşugirile
tale!
-
Andreie, - a răspuns diavolul - mă nedreptăţeşti şi mă
jur pe tronul cel neclintit şi pe măreţia lui că eşti un mare tiran. De ce
mergi şi descoperi atâtor oameni păcatele ce le-au făcut şi-i aduci în simţire
de se pocăiesc? De ce te încurci în picioarele mele? De ce te amesteci cu
păcătoşii care se află în stăpânirea mea şi-i sfătuieşti să lase iubita mea fărădelege?
Au pe Moise şi pe ceilalţi Prooroci, au Evangheliile, au pe Pavel şi Vieţile
Sfinţilor; să se îndrepte prin aceştia. Nu le ajung atâţia pentru dojana? De ce
intri şi tu în mijloc? Ce treabă ai cu mine, îndrăcitule şi batjocoritorule
al lumii? Pleacă din faţa mea, flecarule, pentru că voi cere să te chinuiesc ca
pe Iov.
Şi fericitul îi răspunse:
- Cine ştie ce ticăloşie îţi urzeşte inima în
clipa aceasta? Cum oare ţi-ai închipuit că mă vei face să-mi schimb purtarea?
Vei cere de la Domnul să mă pedepseşti? Prostii! Şi ce pricină vei afla, ca să
ceri aşa ceva? Nu cumva aurul şi argintul meu? Nu cumva ţarinile şi robii mei?
Dacă le vei afla, să nu-ţi fie milă de ele, nimiceşte-le pe toate, dărâmă
casele mele şi fă-mă să hulesc pe Domnul! Oare nu cumva invidiezi hainele mele
cele multe? Nu cumva invidiezi încălţămintele mele cele strălucitoare sau
palatul meu cel luminos? Ce-mi vei face, câine murdar şi scârbos? Priveşte
aici! Nu cumva pizmuieşti această haină ruptă şi murdară ce o port? Iată, ia-o!
Şi în timp ce vorbea, şi-a scos haina sa cea sărăcăcioasă
şi i-a aruncat-o în obraz, rămânând cu totul gol. Robul, văzându-1 aşa, a
ridicat haina şi 1-a îmbrăcat cu ea. Fericitul 1-a sărutat pe acesta, 1-a
sfătuit să nu mai păcătuiască şi 1-a trimis acasă. Iar el însuşi şi-a continuat
în mijlocul zgomotului nevoinţa sa duhovnicească. Aşa sporea în fiecare zi în
virtute, prin posturi şi privegheri, rătăcind şi ostenind, fiind ocărât şi
bătut.
Între timp, tânărul căruia dreptul i-a
poruncit să nu mai fure, a uitat de porunca lui. Nu numai că şi-a continuat
vechiul său obicei, dar l-a şi mărit. Dreptul s-a
gândit că nu-1 foloseşte deloc prin îndelunga
sa răbdare. A mers deci - cu duhul - la el acasă şi i-a poruncit unui diavol
să-1 stăpânească şi să-1 silească a mărturisi cu însăşi gura lui toate păcatele
sale.
Numai cât a fost cuprins de diavol, că tânărul
şi-a revenit de îndată, amintindu-şi de palma pe care o primise de la Cuviosul,
precum şi de prezicerea sa. A alergat aşadar cu nerăbdare la biserica Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu care se numeşte „Mireleon" - denumită
astfel, deoarece mirul care izvorăşte din cinstita sa faţă seamănă cu
untdelemnul. S-a apropiat de icoana ei cea făcătoare de minuni şi a început să
o roage cu lacrimi pe Ajutătoarea tuturor celor întristaţi şi mai ales a celor
ce aleargă la ea cu dragoste fierbinte şi credinţă neîndoielnică. Deci luând el
din acel untdelemn dăruit de Dumnezeu, şi-a uns tot trupul şi a început să se
roage.
În timp ce se ruga, a căzut în uimire şi a
văzut o femeie stând în picioare în faţa Sfintelor Uşi, îmbrăcată în porfiră şi
vison, a cărei faţă strălucea mai mult decât soarele. Ea i-a aruncat o privire
piezişă diavolului şi cu multă mânie i-a spus:
-
Încă mai eşti aici, preavicleanule arap? Pleacă
spurcatule, de la făptura Fiului meu, pentru că a scăpat sub ocrotirea mea.
Atunci acela s-a apărat cu gura tânărului:
-
Andrei mi-a spus să-1 stăpânesc, cel ce face pe
nebunul pentru Fiul tău.
-
Pleacă acum şi nu mai flecari, - pentru că îl voi pune
şi pe acela să se întoarcă împotriva ta.
La auzul acestora, diavolul s-a înfricoşat şi
a ieşit, în timp ce Prea Sfânta a intrat în Sfântul Altar. Tânărul şi-a revenit
şi a înţeles îndată că s-a eliberat de duhul cel necurat. A slăvit pe Dumnezeu
şi a mulţumit cu căldură Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. S-a jurat că nu
va mai fura niciodată, că nu va mai desfrâna şi nu va mai petrece cu
uşuraticii şi cu păcătoşii.
Acestea le-a făgăduit cu căinţă înaintea
icoanei Născătoarei de Dumnezeu şi a plecat acasă bucuros. Cu mijlocirile
Maicii Domnului, care s-a pus chezaşă pentru el, a prins curaj şi a început să
urce cu hotărâre pe treptele virtuţii. Toţi vedeau cu uimire grabnica şi
fericita schimbare a tânărului.
Odată, în timp ce mergea spre piaţa centrală a
oraşului, 1-a întâlnit pe Cuviosul jucând pe un drum central. L-a luat aşadar
deoparte şi i-a spus:
- Într-adevăr eşti un
sfânt înfricoşător.
De atunci, de îndată ce
îl vedea, îi mulţumea cu căl-
dură
pentru că fusese pricinuitorul mântuirii sale.
Praznicul
diavolilor
Pornind odată la nevoinţa sa duhovnicească,
Cuviosul a văzut de departe apropiindu-se un alai
funerar. Era înmormântarea unui dregător foarte bogat, al cărui cortegiu
mortuar era alcătuit din o mulţime de oameni. Se auzea un vuiet de psalmodii
puternice care erau însoţite de tânguirile şi de glasurile
sfâşietoare ale rudeniilor. Lumânările şi tămâia erau
prezente din belşug.
Robul lui Dumnezeu a rămas multă vreme privind
fără glas. Vedea mergând înaintea sfeşnicelor nenumăraţi diavoli negri care
strigau „vai" mai puternic decât cântăreţii. Aceia ţineau în mâini
lumânări de pucioasă, iar tămâia lor mirosea a necurăţie. Mai aveau în mâini şi
nişte burdufuri din care împrăştiau cenuşă. După aceea ieşeau unul câte unul
din cerc jucând voioşi. Apoi pufneau în râsete necuviincioase, ca femeile
desfrânate şi neruşinate. Uneori lătrau ca şi câinii, iar alteori guiţau ca
porcii. Pentru ei înmormântarea aceea era prilej de mare bucurie şi desfătare.
Unii dintre ei îl înconjurau pe cel mort şi îl stropeau peste obraz cu noroi
şi cu apă murdară sau cu necurăţie. Alţii săreau în aer în formă de cerc şi se
rezemau de sicriu. Şi din sicriu, şi din acel trup păcătos, ieşea o duhoare ca
şi cum ar goli cineva o ieşitoare. Alţi diavoli urmau după aceia cu cântece şi
jocuri necuviincioase, cu râsete şi cu vorbe murdare. Băteau din mâini şi din
picioare de bucurie şi, fără să fie auziţi de urechile trupeşti, le strigau
cântăreţilor:
- Nimeni dintre voi, creştini neghiobi, să nu
vadă lumina!
Cum de cântaţi pentru acest câine: „Cu Sfinţii odihneşte sufletul robului
Tău"? Îndrăzniţi a numi rob al Domnului pe acesta care este plin de toată
fărădelegea şi destrăbălarea!?
În clipa aceea a apărut căpetenia diavolilor. Avea
ochi ameninţători şi pricinuia frică şi silă. Ţinea în mână foc cu pucioasă şi
cu smoală. El alerga cu grăbire la mormântul acelui nefericit, ca să-i necinstească
trupul şi să i-1 ardă după îngropare.
Tânguirea îngerului său păzitor
Înaintând convoiul înmormântării, Cuviosul a
văzut un tânăr preafrumos care mergea în urma lui. Era foarte întristat şi
posomorât. Mergea şi se tânguia jalnic. Cuviosul s-a apropiat de el. Credea că
era o rudenie a mortului şi de aceea se tânguia. Atunci, ca şi cum şi-ar fi
uitat lucrarea sa duhovnicească, întinse mâna, îl apucă pe tânăr şi-i spuse în
chip mângâietor:
- Pentru numele lui
Dumnezeu, spune-mi, de ce plângi şi te vaiţi aşa? Pentru prima dată văd atâta
tânguire pentru un mort. Explică-mi, te rog, ce se întâmplă.
Iar tânărul, care era îngerul păzitor al
mortului, îi răspunse:
-
Mă tânguiesc pentru acest om, pentru că 1-a moştenit
diavolul. Fiindcă l-am pierdut, de aceea mă tânguiesc.
-
Acum am înţeles cine eşti! - a spus fericitul.
Spune-mi, aşadar, ce păcate a făcut?
-
Îţi voi spune, Andreie, pentru că tu eşti alesul lui
Dumnezeu şi sufletul tău frumos străluceşte ca aurul curat. Acum, numai ce
te-am văzut, că m-am şi uşurat puţin de mâhnirea mea! Ascultă deci: Acesta a
fost unul din demnitarii împăratului, însă foarte păcătos şi stricat. Era
desfrânat, adulter, sodomit, zgârcit şi nemilostiv, închipuit şi mândru. Era
mincinos, pomenitor de rău şi urător de oameni, primitor de daruri şi mar-
tor mincinos. îi
chinuia pe robii săi cu foamea, cu setea şi cu biciul. îi lăsa iarna goi şi
desculţi. Pe mulţi îi omora cu toiegele şi îi îngropa împreună cu oasele
animalelor. Era atât de dăruit sodomiei celei scârboase şi înfierbântate, încât
spurcase trei sute de robi şi fameni. A sosit însă, iubite, şi pentru el secerişul.
Moartea 1-a aflat nepocăit, încărcat cu toate aceste păcate. Iar acum trupul
lui cel spurcat, necinstit precum i se cuvenea, merge să se ardă. Nu se va
descompune în pământ ca şi celelalte trupuri, ci după îngropare va fi ars. Pot
aşadar să nu mă tânguiesc, de vreme ce a devenit jucăria diavolilor şi lăcaşul
murdăriilor lor?
Te rog, îngere în chip de foc, - îi spuse Cuviosul - lasă lacrimile şi
întristarea. Acesta şi-a sfârşit viaţa, precum i se cuvenea. Tu însă, de acum
înainte, te vei bucura, cu harul Atotţiitorului Dumnezeu, de bunătăţile
împărăţiei Lui.
Şi în timp ce Cuviosul vorbea, îngerul a
zburat la
cer.
Durerea şi rugăciunea Cuviosului
Trecătorii care se întâmpla să treacă pe acolo
îl vedeau pe Cuviosul vorbind, dar pe înger, ca nişte nevrednici ce erau, nu
îl vedeau. De aceea spuneau între ei:
-
Priviţi pe nebun ce face! Vorbeşte la zid!
Şi mergând lângă el îi ziceau:
-
Ce sunt acestea ce le spui, nebunule, întors cu faţa
către zid? - şi-1 înfricoşau şi-1 alungau cu îmbrâncituri.
Cuviosul nu dădu importanţă flecărelilor lor.
A zâmbit trist numai pentru neştiinţa lor şi s-a retras într-un loc dosit.
Acolo şi-a adus aminte de mortul pe care 1-a văzut şi a plâns cu amar. Din pricina şiroaielor
de lacrimi, ochii i s-au umflat şi i s-au înroşit. După aceea s-a rugat pentru
el astfel:
- Hristoase al meu! Tu, Care eşti necuprins şi
înfricoşător, Făcător şi Stăpân al nesfârşitelor veacuri, descoperitorul
înţelepciuniii şi al ştiinţei; Cel născut fără asemănare, măreţia Slavei şi a Sfinţeniei,
Cel de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl şi cu Duhul Atotţiitorul; Tu, Care
Te-ai născut mai înainte de veci din Tatăl şi Te împărtăşeşti pururea de slava
Lui, nu îngădui să se ardă ticălosul trup cu smoală şi cu pucioasă. Te rog,
Doamne, îndeplineşte-mi această dorinţă. Sufletul lui cel spurcat a plecat de
la Tine şi 1-a robit moartea. Păzeşte măcar trupul lui de această ruşine. Să nu se
bucure până în sfârşit balaurul cel din adânc, înghiţindu-i şi sufletul, şi
trupul.
În timp ce se ruga cu aceste cuvinte, dreptul
a simţit în sine iluminare dumnezeiască şi a venit întru răpire. A văzut cum
s-a aflat la mormântul acelui nenorocit. Şi iată, un înger al Domnului a
coborât ca fulgerul. Ţinea în mână un toiag de foc şi, alungând cu el duhurile
necurate, nu le-a îngăduit să ardă trupul celui mort. Dreptul a mulţumit lui
Dumnezeu că i-a ascultat atât de degrab rugăciunea sa.
Când şi-a revenit în sine-şi, era seară. S-a
pecetluit de mai multe ori cu semnul Crucii şi a plecat de acolo. Toată noaptea
a mers rugându-se.
Se apropia vremea Utreniei şi fericitul se porni
spre Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, unde mergea de obicei şi
Epifanie. La acea oră tânărul stătea înaintea uşilor din afară. Deodată i se
deschiseră ochii sufletului său şi îl văzu pe Cuviosul, aşa cum venea, o dată
făcându-se ca o flacără arzătoare, şi altă dată ca zăpada, în timp ce fata lui
strălucea ca soarele. Binecuvântatul tânăr privea cu uimire; minunea îl
îngrozise. Alergă atunci către el, privi de jur împrejur şi, nevăzând pe
nimeni, căzu la picioarele lui şi-i spuse:
-
Binecuvintează, părinte, pe fiul tău duhovnicesc.
Fericitul, văzând marea smerenie a lui
Epifanie,
căzu şi
el la picioarele lui, spunându-i:
-
Tu, binecuvintează-mă, „Stăpâne". Tu, roagă-te
pentru mine. Aşa se cuvine. Iată ce mi-a descoperit Dumnezeu cu puţin mai
înainte: te-am văzut stând în biserică. Fata ta era plină de har şi luminoasă.
Din cer, dar mai bine zis din mâna Atottiitorului, ai luat un veşmânt arhieresc
şi un omofor! După aceea am văzut doi bărbaţi luminoşi, frumoşi şi cu bună
cuviinţă, luând acest veşmânt şi îmbrăcându-te cu multă bucurie. Zâmbeau şi
spuneau plini de har: „Ia te uită cum i se potriveşte acest omofor. În ce
priveşte sufletul său, i l-au împodobit înţelepciunea şi cunoştinţa". Unul
dintre ei a făcut semnul Crucii pe fruntea ta, te-a sărutat şi a plecat.
Celălalt a pecetluit toate mădularele tale şi, după ce te-a sărutat pe ochi, a
plecat şi acela.
Toate acestea, Epifanie, s-au întâmplat, cu
toate că tu nu le-ai văzut. Aşadar, este sigur că Domnul îţi va încredinţa
cârma Bisericii Sale de aici şi vei păstori poporul Său, pe care 1-a
răscumpărat cu însuşi Scump Sângele Său. Deci pentru aceasta binecuvintează-mă
şi te roagă pentru mine, iubitul tău Andrei.
După aceea s-au sărutat unul pe altul şi au
stat retraşi undeva în pridvor. Acolo fericitul 1-a învăţat pe tânăr,
pregătindu-1 pentru viitoarea sa slujire bisericească.
- Ştiu, fiul meu, - i-a spus el - că
săvârşeşti cu dreptate poruncile Domnului şi te nevoieşti să te mântuieşti. Însă
primeşte şi sfatul meu: înmulţeşte-ţi lacrimile care curăţesc trupul şi
sufletul, încât să împărţeşti cu dulceaţă dreptatea şi să faci milostenie cu
plăcere. Sporeşte blândeţea, ca să devii cuvios şi fără de răutate. De altfel
aşa îndeamnă şi dumnezeiescul Pavel, vasul alegerii. Da, lumina şi bucuria mea,
fă viaţa ta mai duhovnicească. Îmbogăţeşte-o cu cuminţenia, cu modestia şi cu
bunătatea. Împodobeşte-o cu rugăciunea neîncetată, cu dragostea nefăţarnică şi
cu întreaga înţelepciune. Fă-te mai compătimitor, iubitor de săraci, iubitor de
monahi, iubitor de Dumnezeu şi iubitor de virtute. Nevoieşte-te să dobândeşti
tăcerea, stăruinţa, răbdarea în necazuri şi milostivirea, încât să nu judeci,
să nu cleveteşti şi să nu bârfeşti. Dobândeşte nemânierea, lipsa de slavă
deşartă şi smerenia, ca să te mărească Domnul Cel darnic înaintea tuturor
Sfinţilor şi a îngerilor. Îndeletniceşte-te mai mult cu virtuţile practice, ca
Dumnezeu mai mult să te dorească, să te
înalte,
să te slăvească şi să te cinstească. Fă-te mai evlavios, mai paşnic şi mai
conştiincios, ca să te afli vrednic de arhierie, căreia te vei arăta vrednic cu
harul lui Dumnezeu, fără să fii ruşinat de nicăieri. Păzeşte acestea şi să nu le
vesteşti nimănui, iar Dumnezeu va fi cu tine.
Când dreptul a sfârşit, s-au ridicat şi au
intrat în biserică. În timpul citirii, Epifanie s-a aşezat într-o strană, în
timp ce fericitul a stat pe pământ ca un sărac, acoperit cu o zdreanţă.
Credincioşii îl vedeau aşezat jos şi spuneau:
-
Ce a păţit acest îndrăcit de a intrat aici?
-
Poate că 1-a lăsat putin duhul cel viclean care-1
chinuie - spuneau unii.
- Era în trecere -
spuneau alţii - şi a intrat deoarece i s-a părut că e o casă. De unde să ştie
că este biserică? Cel ce 1-a adus în halul acesta să fie pedepsit de Dumnezeu
cu aceeaşi pedeapsă!
Între timp dreptul vedea pe diavolul acediei
pândind şi străduindu-se cu diferite meşteşugiri să-i scoată pe unii afară din
biserică. Voia să-i lipsească de plata Domnului şi le amintea griji şi treburi
mai înainte de sfârşitul slujbei.
-
Mergi să-ți faci treaba ta - îi şoptea el fiecăruia.
De vreme ce ai treabă, nu păcătuieşti.
A reuşit astfel să-i facă pe mulţi să plece
mai înainte de sfârşit. Aceştia nu şi-au adus aminte de Domnul care
a spus: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca sau ce
veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca; căutaţi deci mai întâi împărăţia lui Dumnezeu... " (Matei 6,
25 ş.u.).
Fericitul mai vedea încă şi pe diavolul
trândăviei şi al somnului, stând acolo aproape. Cu el mergea şi un alt duh
care-1 slujea pe acel diavol înfricoşător. Pe umerii săi avea aruncate nişte
zdrenţe. Cu ele îi lovea pe cei ce şedeau în străni în timpul citirii şi
ascultau dumnezeieştile cuvinte şi astfel îi făcea să adoarmă. Dreptul, văzând
meşteşugirile vicleanului diavol, a spus întru sine plin de mânie:
„Preavicleanule, cum îndrăzneşti să ne împiedici de la ascultarea dumnezeieştilor
cuvinte şi să ne cufunzi în somnul trândăviei? Tu însă, Doamne Iisuse
Hristoase, aruncă asupra lor urgia Ta şi nimiceşte-i".
Atunci a ieşit de la jertfelnic o flacără de foc ca
fulgerul şi i-a ars pe diavoli, în timp ce credincioşii care adormiseră s-au
trezit îndată şi au continuat să urmărească citirea.
Terminându-se slujba Utreniei, Epifanie a luat
binecuvântare de la Cuviosul şi a plecat acasă. Toată ziua a stat închis în
camera sa. Se gândea cu uimire la învăţătura dreptului şi spunea suspinând:
- Vai! Cetatea împărătească are un astfel de
luminător şi nu-1 cunoaşte! Bine a spus Domnul despre înţelepţii acestei
lumi: „ Cu ochii vă veţi uita şi nu veţi vedea" (Matei 13, 14). Adică
ceea ce se întâmpla cu Hristos, când trăia pe pământ, la fel vedem că se
întâmplă acum şi cu robul Său.
Noaptea, Epifanie s-a rugat lui Dumnezeu să-i
arate cele cu privire la dreptul: cum adică vede virtutea sa şi ce loc i s-a
pregătit în cer. A adormit puţin şi a văzut în vis o câmpie cu copaci
necunoscuţi. Unii erau uscaţi, alţii arşi, iar câţiva în loc de roade aveau
spini. Unii aveau rod mult şi dulce, în timp ce alţii aveau rod amar şi
rău-mirositor. Unii aveau numai frunziş bogat, în timp ce alţii aveau frunze
putrede. în mijlocul lor era un copac frumos şi foarte roditor. Părea foarte
înalt, cu roade felurite pe ramurile sale. Orice fruct căutai, îl găseai
întotdeauna, pentru că rodnicia lui nu înceta niciodată. Acest copac 1-a
ademenit pe tânăr dar, aşa cum îl privea, a simţit nedumerire şi spaimă, căci
nu se dumirea ce putea fi. Se apropie şi văzu în ramurile lui o rândunică plină
de har. Nu era pe de-a-ntregul rândunică, ci era rândunică numai de la cap
până la piept. Cealaltă parte era de privighetoare. Ciudat era şi faptul că
uneori ciripea ca rândunica, iar alteori cânta ca privighetoarea. De jur
împrejurul lui zburau mulţime de păsări, mai multe decât stelele cerului şi
fiecare, cu glasul ei, dădea-un concert plăcut.
Epifanie privea cu uimire la copacul cel
minunat şi la pasărea cea prea frumoasă, cu ciripitul ei necontenit. De multă
bucurie, îşi uda faţa sa cu lacrimi. Atunci s-a apropiat de el un bătrân
îmbrăcat în haine albe.
-
Cine te-a adus aici, tinere, fără porunca mea?
-
Cinstite bătrân, - îţi voi răspunde. Ascultă-mă însă
cu îngăduinţă. Treceam pe acest drum care duce mai departe. Ajungând aici, am
văzut acest copac frumos care se află în faţa noastră. Am stat aşadar să mă
bucur de minunata sa armonie şi de felurimea roadelor lui. Frumuseţea lui m-a
robit, iar glasul cel dulce al păsării care se aude m-a fermecat. Oricum,
iartă-mă, şi vino să mă cauţi, dacă bănuieşti că am furat vreun rod.
- Ia te uită la el, nerecunoscătorul
- a spus bătrânul. Se face că nu ştie nimic. Nu te-am văzut eu că ai rupt şi ai
mâncat din roadele lui, până ce te-ai săturat?
Atunci tânărul a început să se jure că nu s-a atins
câtuşi de puţin de copac.
-
Lasă minciunile! - i-a tăiat-o scurt bătrânul. Nu te
învinovăţesc pentru că ai luat şi ai mâncat. Şi eu mă desfătez din roadele lui.
Bucuria mea este să mănânce şi altul şi să se veselească. Vino acum cu mine. Am
să-ţi arăt ceva nou.
Epifanie 1-a urmat. Bătrânul ţinea Evanghelia
în mâna dreaptă, în timp ce în stânga ţinea un pergament. Au străbătut câteva
grădini şi au ajuns la o curte plină de lumină. Înlăuntrul ei erau nişte palate
zidite parcă din soare, de care te bucurai nespus, chiar şi văzându-le. Fără să
întrebe, au intrat înlăuntru. Epifanie a simţit frică şi uimire. Toate acolo
erau înconjurate de o atmosferă de taină, străină, şi erau de o frumuseţe
fără seamăn.
Intrând într-o încăpere, s-au aflat în faţa unor
tronuri înfricoşătoare care scoteau flăcări. Pe unul dintre acestea, care era
mai înalt decât celelalte, şedea un împărat măreţ şi strălucitor ca soarele.
Din faţa Lui se revărsau raze ca de foc. Slava şi strălucirea Lui cea multă
făceau să strălucească şi văzduhul. în jurul Lui stăteau în cete „mii de mii şi
milioane de milioane,, oștile Heruvimilor, ale Serafimilor şi ale Puterilor.
Toate acestea semănau cu nişte păduri muntoase foarte înalte.
Când au intrat în acea încăpere
înfricoşătoare, au căzut şi s-au închinat. Epifanie, de frică, a rămas la
pământ, neputând suporta preaslăvita şi înfricoşata privelişte. Povătuitorul
său însă 1-a ridicat în picioare şi i-a dat curaj. Atunci împăratul 1-a
întrebat pe cuviosul bătrân:
-
Acesta este tânărul care ne-a rugat să-i descoperim
cele cu privire la iubitul nostru Andrei?
-
Da, Stăpâne, acesta este.
Atunci împăratul îi spuse lui Epifanie:
-
Copacul cu tot felul de roade, pe care l-ai văzut,
închipuieşţe trupul robului Meu. Simt atâta plăcere pentru felul său de viaţă
necunoscut pentru mulţi, cât ai simţit şi tu văzând frumuseţea acestui copac.
Cât despre pasărea care semăna cu rândunica şi privighe toarea, ea închipuieşţe
sufletul robului Meu care Mă slăveşte neîncetat şi îmi dăruieşte cântările lui
dumnezeieşti, în acest suflet se odihnesc toate cetele Sfinţilor îngeri.
După aceea se întoarse către bătrân şi îi
spuse:
-
Tânărul a spus că nu a mâncat din roadele copacului.
S-a săturat însă cu vârf şi îndesat, din ziua în care s-a apropiat şi 1-a
cunoscut pe fericitul Andrei. Oricum, de vreme ce a cerut să afle care va fi
slava lui în cer, du-1 înlăuntrul strălucirii Sfinţilor Mei şi arată-i-le pe
toate.
Într-adevăr, bătrânul 1-a dus pe tânăr într-o
încăpere strălucitoare ca fulgerul şi iată! - îl văzu pe fericitul Andrei
ieşind de acolo ca o icoană neasemănată. Avea o măreţie asemănătoare cu a
împăratului. Faţa lui era ca soarele, iar mâinile lui ca ale chihlimbarului. în
picioare purta sandale strălucitoare având curele cu totul de aur. Hainele lui
erau cu multe culori, ca şi cum ar fi fost ţesute cu raze de soare sau cu
fulgere. Veşmântul lui cel dinlăuntru era alb ca zăpada sau ca floarea care
ademeneşte ochiul cu frumuseţea ei. Peste el purta un altul, care era luminos
şi cristalin ca vinul alb. Haina lui cea de deasupra semăna cu o mantie foarte
frumoasă care iradia măreţie dumnezeiască.
Pe cap purta cunună de pietre preţioase şi mărgăritare
ca stelele cerului. Pe fruntea lui era însemnată Crucea coroanei împărăteşti.
în mâna stângă ţinea un sceptru ce avea încrustate pe el cuvintele: Sfânt,
Sfânt, Sfânt, în mâna dreaptă ţinea o cruce. Epifanie privea uimit la aceste
lucruri preaslăvite. Aşadar bătrânul îi spuse:
- Dacă te minunezi de acestea pe care le vezi
în visul tău, ce vei face când le vei vedea aievea? Iată deci, ai văzut
strălucirea robilor lui Dumnezeu. Dorinţa ta s-a împlinit. Nevoieşte-te şi tu
acum, ca să nu pierzi Cereasca împărăţie.
La aceste cuvinte, Epifanie s-a deşteptat. în
biserica din apropiere slujba de noapte ajunsese la jumătate. Şi-a readus în
minte toate cele ce le văzuse şi 1-a cuprins frica.
-
O, ticălosul de mine? - cugetă el. Fiind eu om crescut
în păcat şi în murdărie, am fost învrednicit a vedea cu ochii mei pe lisus
Hristos Atottiitorul şi slava robului Său.
După aceea s-a sculat şi a mers la slujbă.
Apoi toată dimineaţa, de la ceasul întâi până la ceasul al treilea, a rămas în
camera sa rugându-se. Mulţumea cu lacrimi lui Dumnezeu, Care i-a descoperit „ cele nearătate
şi cele ascunse" ale înţelepciunii Sale. Pe urmă a venit la mine,
neînsemnatul, şi mi le-a destăinuit toate cu multă frică şi smerenie. Am
ascultat uimit povestirea lui şi am strigat cu uimire:
- „Cine este Dumnezeu
mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Carele faci minuni" (Ps. 76,
13).
Fericitul Andrei obişnuia să umble noaptea
singur şi să se nevoiască în lucrarea sa duhovnicească. Într-o noapte i s-a
întâmplat să treacă pe lângă biserica Sfinţilor şi mai marilor Apostoli Petru
şi Pavel pe care o zidise, precum se spune. Marele Constantin, noaptea era
fără lună. Norii acoperiseră stelele. În mijlocul drumului era o groapă
descoperită, care fusese făcută fie pentru alimentarea cu apă a oraşului, fie
cu un oarecare alt scop. Deci în acel timp în care fericitul mergea pe lângă groapă,
cu îngăduinţa dumnezeiască, a apărut satana ca un arap, 1-a împiedicat şi 1-a
aruncat înlăuntru. Căzând, Andrei a strigat:
-
Apostoli ai lui Hristos, voi care ați luminat lumea cu
învăţătura voastră, ajutați-mă pe mine, smeritul vostru rob, şi scoateti-mă din
această groapă adâncă.
Atunci, îndată a apărut din biserică o cruce
atârnată în văzduh. Era ca focul şi îşi trimitea strălucirile sale luminoase
în groapă. Văzând-o, Cuviosul a strigat:
-
Însemnatu-s-a peste noi lumina Fetei Tale,
Doamne".
Atunci, de-a dreapta şi de-a stânga Crucii au
apărut doi bărbaţi frumoşi. Unul 1-a prins de mâna dreaptă, celălalt de mâna
stângă şi, precum era afundat în noroi până la genunchi, l-au scos, l-au lăsat
în drum şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Crucea însă mergea înainte şi nu a
încetat să-i lumineze calea, până când a ajuns într-o oarecare galerie. Se
întoarse atunci şi văzu Crucea înălţându-se ca şi cu nişte aripi aurite în
mijlocul oraşului, împrăştiind raze luminoase.
Când a dispărut din ochii lui, Cuviosul a stat
în mijlocul galeriei, privind spre biserica Sfinţilor Apostoli. A văzut-o însă
schimbată. Prin porunca lui Dumnezeu devenise cu cinci turle în chipul Crucii,
măreaţă şi de o frumuseţe fără seamăn. În mijlocul bisericii L-a văzut pe
Domnul şezând pe tron şi împrejurul Lui stând Heruvimii şi Serafimii şi toată
oastea Puterilor Cereşti cu frică şi cutremur. Atunci Cuviosul şi-a întins
mâinile şi a strigat:
-
„Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta".
În acel moment s-a aflat în răpire şi apoi a proorocit
că se va rezidi biserica de un împărat credincios, mai mare şi mai frumoasă
decât cea dinainte, exact aşa cum a văzut-o.
În vremea aceea s-a abătut o mare epidemie
asupra Cetăţii împărăteşti. Puteai vedea atunci pe Cuviosul şezând pe drumuri,
prin pieţe şi prin galerii, plângând şi tânguindu-se. Îl ruga pe Dumnezeu cu
stăruinţă să ne ierte păcatele, să-și facă milă cu noi şi să înceteze molima.
Trecătorii, văzându-1 în această stare, spuneau:
-
Priviţi cum o plânge pe răposata lui bunică!
- Ba! - spuneau alţii,
păcatele sale şi le plânge înrăcitul. De multe ori diavolii pricinuiesc râuri
de lacrimi. Aceasta o spune şi Scriptura. Măcar de le-ar avea creştinul, că
şi-ar spăla toate păcatele!
- Cine ştie! - adăugau
unii. Poate şi-a revenit şi-şi plânge nenorocirea sa!
Acestea le spuneau şi plecau. Însă robul lui
Dumnezeu nu a încetat a se ruga cu lacrimi, până când Domnul a îndepărtat
nenorocirea molimei.
Însă iubirea de oameni a Domnului a pricinuit
şi un alt lucru minunat. în timp ce se ruga, a venit în uimire şi a văzut că
s-a aflat lângă robul lui Dumnezeu Daniil, cel din Anaplo. Acesta s-a nevoit
mai demult stând drept pe un stâlp fără acoperământ şi făcând nenumărate
minuni. Împăratul Leon îl cerceta adesea împreună cu împărăteasa şi luau
binecuvântare de la el. Atunci când s-a aflat fericitul acolo, cuviosul Daniil
i-a spus cu dragoste şi tainică vestire:
- Bine ai venit, alergătorule cel desăvârşit!
Bine ai venit, smeritule atlet care te nevoieşti în mijlocul zgomotelor, dar
străluceşti mai mult decât soarele! Vino să-L rugăm împreună pe Domnul Cel Îndelung-Răbdător
şi mult-Milostiv, ca să izbăvească Cetatea împărătească de pierzătorul!
Şi de îndată ce L-au rugat pe Dumnezeu, a căzut foc
din cer peste un „etiopian" care avea mâinile negre şi din care picura
mult sânge. Aşa cum era înconjurat de foc, a suflat un vânt care 1-a târât
afară din cetate, în clipa aceea a încetat şi molima.
După câteva zile a murit fiica unui mare
ofiţer al Curţii. Această fată trăise în feciorie şi smerenie. Şi-a cunoscut de
mai înainte moartea şi 1-a jurat pe tatăl ei s-o îngroape în Paraclisul care se
afla în via lui de dinafară cetăţii. Într-adevăr, au îngropat-o acolo unde dorise.
În vremea aceea era un oarecare jefuitor de
morminte, care fura hainele şi podoabele morţilor. Îşi însemna locul
îngropării şi, după ce plecau toţi, deschidea mormântul şi fura hainele.
Acesta a urmărit şi înmormântarea fetei cu
scopul de a-şi face lucrul lui obişnuit. Însă s-a întâmplat să treacă pe acolo
fericitul Andrei care, prin darul înainte-
vederii, a înţeles scopul cel viclean al
jefuitorului de morminte. A înţeles încă şi nenorocirea care îl aştepta şi de
aceea a voit să-1 împiedice. Deci s-a apropiat de el, i-a aruncat o privire
încruntată şi i-a spus:
-
Ştii ce spune Duhul Sfânt pentru tine, care furi din
morminte hainele morţilor? „Nu vei mai vedea soarele, nu vei mai vedea ziua şi
nici om nu vei mai vedea. Ochii tăi se vor închide pentru totdeauna".
Acela nu a înţeles cuvintele dreptului şi,
fără să-i dea importanţă, şi-a continuat drumul. Atunci Cuviosul, cu ochii
aţintiţi la el, i-a strigat:
-
Mergi, neghiobule, să furi! Dar, pe lisus, nu vei mai
vedea soarele.Jefuitorul de morminte abia atunci a înţeles ce-i
spunea Cuviosul.
Atunci se întoarse şi-i spuse batjocoritor:
-
Cuvintele tale, nebunule, sunt diavoleşti. Voi merge
însă acolo şi mă voi încredinţa dacă se va împlini cuvântul tău!
Şi în timp ce Cuviosul pleca întristat, acela,
când s-a înnoptat, a mers la mormânt, a rostogolit în grabă piatra şi a intrat
înlăuntru. A luat haina şi giulgiul fetei, care amândouă erau de mare preţ şi
s-a gândit să plece. Însă diavolul cel urător de oameni i-a şoptit să-i ia şi
cămaşa şi s-o lase goală. Aşa a şi făcut. Atunci, după dumnezeiasca iconomie,
s-a întâmplat ceva nemaiauzit. Fata şi-a ridicat mâna dreaptă şi i-a dat o
palmă, orbindu-i amândoi ochii. L-a cuprins frică şi cutremur. De tulburare îi
clănţăneau dinţii şi îi tremurau genunchii. Atunci moarta şi-a deschis gura şi
i-a spus:
Ticălosule, nu te-ai temut nici de Dumnezeu, nici de Sfinţii Săi
îngeri. Cel puţin trebuia să te ruşinezi ca bărbat, să vezi un trup femeiesc
gol. Trebuia să te îndestulezi cu cele ce le-ai luat întâi şi să-mi fi lăsat
cămaşa cea neînsemnată. Însă tu te-ai arătat faţă de mine sălbatic şi
nemilostiv. Ai voit să mă faci de râs înaintea Sfintelor fecioare în vremea
celei de a doua Veniri. Aşadar, te voi învăţa eu să nu mai furi altă dată! Îţi
voi arăta că Hristos este Dumnezeul Cel Viu, că este judecată şi răsplătire, şi
că după moarte, toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu trăiesc şi se veselesc.
A spus acestea şi s-a ridicat. Şi-a îmbrăcat
cămaşa şi giulgiul, şi-a pus haina şi a strigat: „ Tu, Doamne, deosebi,
întru nădejde m-ai aşezat" (Ps. 4, 9). După aceea s-a culcat şi a
adormit ca şi mai înainte.
Între timp jefuitorul de morminte a aflat cu
greutate ieşirea din mormânt. A ieşit la drum şi, pipăind zid cu zid, a ajuns
la poarta cetăţii. Celor ce îl întrebau cum a orbit, nu le spunea adevărul. Mai
târziu i s-a înmuiat sufletul său şi le-a descoperit toate cu de-amănuntul. De
atunci înainte cerşea, ca să-şi câştige hrana zilnică. De multe ori, acolo unde
şedea, se lua la ceartă cu gâtul său:
-
Blestemat să fii, gâtlej nesăturat! Pentru tine şi
pentru pântece am orbit.
Altă dată iarăşi
spunea:
-
Cine este lacom cu pântecele şi hoţ va ajunge ca mine.
Mulţi dintre cei asemenea lui, când au aflat pricina
pentru care a orbit, îşi părăseau viaţa lor păcătoasă. Deveneau cinstiţi şi
harnici. Iar jefuitorul de morminte îşi amintea cu uimire de proorocia Cuviosului pentru
pătimirea sa şi îl slăvea pe Dumnezeu.
Într-o zi, pe la jumătatea Postului Mare,
Cuviosul juca în piaţa pavată, alergând şi dansând. La un moment dat s-a
apropiat de poarta centrală a clădirii Senatului şi se uita la idolii cei
sculptaţi. Atunci 1-a văzut un trecător, 1-a lovit după ceafă şi i-a spus:
-
Ce vezi, nebunule?
-
Văd, prostule, idolii cei nesimţitori, dintre care
unul eşti şi tu. Ai devenit şarpe, „pui de viperă"[1]. Sufletul tău a apucat
pe un drum strâmb, iar poftele tale sunt perverse. Iată, pentru desfrânările şi
adulterele tale, pe care zilnic le oferi jertfă diavolului, iadul aşteaptă cu
gura deschisă ca să te înghită.
Omul a auzit şi s-a înfricoşat:
-
Cum le cunoaşte pe acestea, - vorbea întru sine - din
lucrarea dumnezeiască sau din cea diavolească? Este însă cu putinţă ca un nebun
şi un îndrăcit să aibă legătură cu Dumnezeu?
Între timp, fericitul plecase de la poarta
Senatului şi se ducea spre „prăvălii", adică spre femeile care vindeau
podoabe scumpe şi lucruri luxoase. Acolo a stat şi a strigat:
-
Măi, măi! Paie şi praf.
Toţi cei dimprejur îl auzeau, dar nu
înţelegeau ce spune. Unii râdeau, alţii se distrau cu el, în timp ce alţii îl
loveau după ceafă, îl îmbrânceau şi îl scuipau. Pe când dreptul privea toată
mişcarea din piaţă, un oarecare trecător bătrân i-a spus:
-
Ce vezi, nebunule, de strigi „paie"? Dacă vinzi
paie, mergi de le vinde la moara de vânt.
-
Mergi de vezi, prostule, - îi spuse Cuviosul - care
mormânt te va primi peste trei zile!
Într-adevăr, acela după trei zile a plecat din
această viaţă.
5
Între timp, un oarecare tânăr, văzându-1 pe
fericit privind cu stăruinţă încoace şi încolo prin piaţă şi strigând, i-a spus
cu blândeţe:
-
Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce vezi?
- Vis, copilul meu.
Această viaţă deşartă este umbră, fum şi vis. Văd adică toate bunurile care
sunt întinse în piaţă, ca paiele şi ca gunoaiele.
Acestea le-a spus şi a plecat, alergând spre
Stavrio*. Acolo a aflat un monah care începuse o discuţie folositoare de suflet
cu un oarecare credin-
* Coloană, lângă Biserica Sfinţilor patruzeci
de Mucenici, cu una din cele trei Cruci pe care le-a ridicat Sfântul Constantin
cel Mare.
cios. Acest monah era renumit pentru evlavia lui. Într-adevăr,
săvârşea cu scumpătate toate îndatoririle sale monahiceşti. Numai aceasta o
avea: era zgârcit şi iubitor de argint. Unii care mergeau la el să se
mărturisească îi dădeau bani din destul ca să-i împartă la săraci pentru
sufletele lor. Acela însă, biruit de patima sa, nu dădea nimic. Arunca totul
în punga sa. Era atât de robit de iubirea de argint şi atât de mult se bucura
văzându-şi bogăţiile înmulţindu-se, încât ai fi putut spune că trăia pentru
bani şi nu pentru Hristos. Fericitul Andrei, împodobit cu harisma străvederii,
a văzut un balaur înfricoşător, încolăcit în jurul gâtului monahului, cu coada
atârnată până la picioarele lui. Avea trei capete. Primul era al iubirii de
argint, al doilea al mâniei şi al treilea al nebuniei. Mirat, Cuviosul s-a
apropiat şi abia atunci a înţeles ce însemnătate aveau toate acestea. Monahul,
crezând că este un sărac care a venit să-i ceară ceva, i-a spus:
- Frate, Dumnezeu să te miluiască, căci nu am ce să-ţi
dau, fiind şi eu sărac.
Cuviosul se îndepărtă puţin şi văzu deasupra
monahului o inscripţie în formă de cerc, cu litere întunecate, care spunea:
„Balaurul iubirii de argint este rădăcina tuturor patimilor". Privi în
spatele monahului şi văzu doi tineri care se certau pentru el. Unul era negru
şi cu ochii întunecaţi, iar celălalt alb ca zăpada.
Cel negru spunea celui alb, care era îngerul păzitor
al monahului:
-
În deşert stai şi-1 păzeşti. Este al meu, pentru că
face voia mea. Cei cu inima împietrită şi iubitorul de argint nu au loc lângă
Dumnezeu. Iubirea de argint este a doua închinare la idoli. Deci, de vreme ce
ascultă de mine, este prada mea.
-
Pleacă, necuratule, de la moştenirea lui Iisus Hristos,
- spunea îngerul. Mie îmi aparţine, pentru că posteşte, se roagă, este fără
răutate, blând, smerit şi liniştit.
Aşa se certau şi nici vorbă să se împace. În
cele din urmă cel negru întrebă:
-
Atunci când Judecătorul spune: „ Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu", pe cine cheamă? Pe iubitorii de argint, pe cei
zgârciţi, pe cei nemilostivi şi pe cei nepăsători sau pe cei milostivi şi
îndurători?
-
Atunci - a răspuns îngerul - de ce zice Domnul: „Spre cine voi căuta,
fără numai spre cel smerit şi blând şi care se cutremură de cuvintele
Mele"? (Is. 66, 2). De ce zice: „Fericiţi cei săraci
cu duhul... fericiţi cei blânzi... fericiţi cei curaţi cu inima..." (Mat. 5,
3-8) şi cele asemenea?
-
Auzi ce spune! - a răspuns cel negru. Dar nu l-ai văzut cum tremură
atunci când aude: „Fericiţi cei mi lostivi, că aceia se vor milui" (Matei 5, 7) şi „Fiţi milostivi,
precum şi Tatăl vostru milostiv este" (Luca 6, 36) sau iarăşi „Milă voiesc şi
nu jertfă" (Mat. 9, 13) şi „ împarte pâinea
ta cu cel flămând" (Is. 58, 7) şi atâtea altele? Sunt şi alte multe
porunci ale lui Dumnezeu pe care nu pot să le spun, pentru că îmi sunt
potrivnice şi
mă scârbesc de ele.
Aşadar, încă mai stărui voind a dobândi sufletul lui?
-
Mult ne certăm astăzi - a răspuns îngerul. Nu voi ceda
însă, până nu îl întrebăm pe Judecătorul.
Cel negru a fost nemulţumit de aceasta şi i-a
spus:
-
Scapi cu viclenie la Dumnezeu, deoarece este Iubitor
de oameni. Sunt sigur că vei reuşi să întorci hotărârea împotriva mea. Aşadar
nu-mi place propunerea ta, nu o primesc.
-
Vicleanule! - răspunse îngerul. El, Care prin lege
porunceşte oamenilor să judece cu dreptate; El, Care nu va trece cu vederea pe
sărac în ceasul Judecăţii, nici nu va arăta părtinire celui bogat; El, Care
este canon al înţelepciunii şi al dreptăţii, va greşi acum, în această
judecată, pentru asuprirea ta? Vino cu mine şi, potrivit cu hotărârea lui
Dumnezeu, sau mă vei convinge, sau vei fi convins.
Atunci cel negru a prins curaj şi a primit ca
Domnul să dezlege neînţelegerea lor. S-au întors deci către Răsărit şi tânărul
cel luminos a spus Domnului despre cearta lor. La început întunecatul a privit
împreună cu îngerul către Răsărit. Îndată însă şi-a întors fata către apus. La
întrebarea îngerului a urmat îndată glasul Domnului care zicea:
-
Apostolilor Mei le-am poruncit aceasta: „Luaţi Duh
Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate" (Ioan 20, 22-23). Nu
le-am spus: „Luaţi aur în loc de Duh Sfânt şi după aceea iertaţi păcatele
oamenilor!" De aceea, tu nu ai drepturi asupra monahului, împărăţia Mea
este locuinţa celor milostivi.
La auzul acestora îngerul a cedat diavolului drepturile
ce le avea asupra sufletului monahului, s-a închinat Domnului şi îl urma pe
monah numai de departe.
Interventia Cuviosului
Fericitul s-a dat deoparte atunci când 1-a
auzit pe vicleanul diavol închizând gura îngerului cu texte din Scriptură.
-
O, cât de răuvoitor este vicleanul! - vorbea el întru
sine. Ne loveşte cu propriile noastre arme. Acest tâlhar barbar este
experimentat şi în Scripturi!
Cugetând acestea, alergă să iasă în drum, spre
a fi acolo pe unde ar trece monahul. După ce a aşteptat puţin, 1-a văzut venind
cu desăvârşire singur şi s-a bucurat. De altfel, pentru aceasta se şi rugase.
A pornit aşadar către el. Diavolul însă, care abia îl câştigase pe monah, s-a
tulburat. A înţeles că Andrei se apropia de el cu scopul de a-1 îndrepta. A
început deci să strige:
-
Andreie, iarăşi ai venit împotriva mea? Bine am bănuit
eu când te-am văzut că îl priveai cu luare aminte. Ascultai cu viclenie cearta
mea şi asta numai şi numai ca să-mi faci rău şi altceva nimic! Pleacă acum şi
nu mă tiraniza cu nedreptate! Ce treabă ai tu cu acest monah? Nu este nici
prietenul tău, nici rudenia ta şi nici nu l-ai mai văzut vreodată. Nu-i trebuie
învăţătura ta! Aşadar, pleacă de aici şi nu mă nedreptăţi.
La atacul trufaşului, fericitul tăcea. Între
timp monahul se apropiase. Atunci Andrei s-a rugat cu lacrimi
şi, după ce a privit de jur împrejur şi nu a văzut pe
nimeni, 1-a prins de mână şi i-a spus:
- Te rog, părinte, fă bine şi ascultă-mă pe
mine, smeritul. Nu dispreţui sărăcăcioasele mele cuvinte. Simt o mare întristare
şi o grozavă durere pentru tine. Cum ai pătimit aceasta şi, din prieten al lui
Dumnezeu, ai devenit slujitor al diavolului? Tu, care aveai aripi ca şi
Serafimii, cum le-ai smuls şi le-ai predat satanei? Tu, care erai frumos şi
strălucitor, cum de te-ai întunecat? Vai! Aveai ochi ca cei cu ochi mulţi şi
te-a orbit balaurul. Străluceai ca soarele şi acum ai devenit noapte
întunecoasă. De ce, fratele meu, ţi-ai omorât sufletul?
Cum te-ai făcut prieten balaurului iubirii de argint?
Nu ştii cum trebuie să fie monahul? Ce vrei să faci cu aurul? De ce îl aduni?
De ce îl iubeşti, de vreme ce atunci când vei muri îl vor moşteni alţii, poate
chiar vrăjmaşii tăi? Cum de l-ai dobândit şi ţi-ai pricinuit pierzarea?
Spune-mi, te rog, nu cumva l-ai dobândit prin osteneala ta şi îl păzeşti ca
să-1 îngropi cu tine? Nu cumva l-ai aflat săpând şi l-ai adunat ca să-ţi
hrăneşti copiii? Nu cumva ai lucrat şi l-ai primit ca răsplată? Nu cumva l-ai
moştenit de la părinţii tăi? Tu, care ridici păcate străine, cum se întâmplă că
te-a înăbuşit iubirea de argint?
Alţii flămânzesc şi însetează, alţii mor de
frig şi tu vezi crescându-ţi bogăţia şi te veseleşti? Acestea sunt semnele
pocăinţei? Aceasta este viaţa ta monahicească? Acestea sunt neagoniseala şi
străinătatea? Aşa îl urmezi pe Domnul? Aşa te-ai lepădat de lume? Aşa te-ai
răstignit pe sine-ţi lumii şi poftelor tale? Aşa te-ai înstrăinat? Nu auzi pe
Domnul Care zice: „Să nu aveţi nici aur, nici argint; să nu luaţi
toiag, nici să aveţi două haine?" (Matei 10, 9-10). Mă mir, cum de ai uitat
aceste porunci!?
Iată, azi-mâine plecăm din această viaţă. Cine
va lua acestea ce le-ai pregătit? Nu-1 vezi pe diavolul care te are legat, în
timp ce îngerul tău stă deoparte, amărât? Iată, frate, balaurul iubirii de
argint este încolăcit în jurul grumazului tău şi se vede că este foarte
mulţumit!
Nu te obosesc mai mult. Numai aceasta voi
adăuga. Cum treceam pe aici, L-am auzit pe Domnul lepădându-Se de tine şi
spunând: „ împărăţia Mea este pentru cei milostivi. Pe acesta
şi pe cei asemenea lui i-a urât sufletul Meu". Ascultă-mă deci, te
rog, şi împarte banii acolo unde este nevoie: văduvelor, orfanilor, săracilor,
străinilor şi celor fără adăpost. Şi tu, ca şi cu celelalte virtuţi, aşa şi cu
neagoniseala nevoieşte-te să te faci prieten al lui Dumnezeu. De altfel, semnul
monahului este să nu aibă nimic în această viaţă. Şi nu te teme că îţi va lipsi
pâinea sau altceva din cele de trebuinţă! Dumnezeu îi hrăneşte pe cei
necredincioşi, pe desfrânaţi, pe adulteri, pe cei nemulţumitori şi nu va umple
de binecuvântări pe cei ce îi slujesc Lui?
Ia aminte să nu dispreţuieşti cuvintele mele.
Eu la început te-am rugat, aşa încât să nu ai vreo îndreptăţire. Acum însă te
previn. Îl vezi pe diavolul? Ei bine, dacă nu te vei îndrepta prin toate cele
ce ţi le-am spus, îl voi trimite ca să te pedepsească.
Atunci s-au deschis ochii sufletului monahului
şi văzu în faţa lui un arap scoţând fum pe ochi şi flăcări arzătoare pe gură.
- Dacă nu asculţi, - a repetat dreptul - îi voi spune
să te tulbure. Şi te vei face de batjocură şi de râs nu numai în această
cetate, ci în toată lumea.
Întoarcerea monahului
Monahul s-a pierdut cu totul de cele văzute şi auzite. I-a
făgăduit îndată Cuviosului că va păzi cu scumpătate sfaturile sale. După
făgăduinţa sa, dreptul a văzut cum a suflat un vânt puternic de la răsărit care
a căzut ca fulgerul asupra balaurului şi i-a mistuit puterea. Atunci acela,
nesuferind durerea, s-a prefăcut în cioară şi a zburat văitându-se. În aceeaşi
clipă, îngerul şi-a redobândit drepturile pe care le avusese asupra sufletului
monahului.
În vreme ce se despărţeau, Cuviosul îi spuse: - Ia
aminte să nu descoperi nimic despre mine şi despre cele ce ti le-am spus. Dacă
vei păzi sfaturile mele, atunci eu, deşi sunt păcătos, te voi pomeni totdeauna
în rugăciunea mea, ca Domnul să te povătuiască spre tot binele.
Monahul a făgăduit că le va păzi cu sârguintă,
după care 1-a sărutat şi a plecat. Tot aurul pe care-1 avea 1-a împărţit la
săraci. Mai târziu s-a învrednicit să primească mai multă slavă de la
Dumnezeu. Când îi dădeau bani, ţinea unul-doi pentru trebuinţele sale, iar pe
ceilalţi îi înapoia acelora, ca ei înşişi să-i împartă la săraci, cugetând
astfel: „La ce îmi foloseşte să fiu împartitor de spini străini? Atunci când
iau bani care nu-mi trebuie şi după aceea îi dau săracilor, mă supără gândul
mândriei, că a mea este plata şi nu a dăruitorului. De aceea, lasă să-i
împartă ei singuri". Şi astfel trăia cu cuvioşie şi potrivit cu canoanele
monahale.
Într-o noapte i-a apărut în vis robul lui
Dumnezeu. Zâmbindu-i, i-a arătat un copac înflorit în mijlocul unei câmpii şi
i-a spus:
- Trebuie să-mi fii foarte recunoscător,
cuvioase părinte, pentru că te-am răpit din gura balaurului şi am făcut
sufletul tău un sad înflorit. Îngrijeşte-te aşadar, pe cât poţi, ca aceste
flori să se prefacă în roade dulci, prin faceri de bine. Copacul pe care îl
priveşti cu mulţumire închipuie starea sufletului tău din ziua în care m-ai
cunoscut şi ai împărţit aurul.
Monahul s-a trezit întărit. A sporit în viata duhovnicească
şi mulţumea în fiecare zi lui Dumnezeu şi robului Său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu