Mai grea este lipsirea binelui ce se află împrejur decît necîştigarea binelui ce se aşteaptă. Încît mai grea este aşadar pedeapsa Evreilor de acum decît cea a strămoşilor lor, care şi-au lăsat oasele în pustie, pentru aceea se şi socoteşte mai mare călcarea de lege a acestora decît călcarea de lege a acelora
Ce
este mai greu? A se lipsi omul de binele pe care l-a avut, ori a nu dobîndi binele pe care îl nădăjduia? Cu
adevărat - dacă este cuvîntul pentru unul şi acelaşi bine, sau pentru
unul de acelaşi preţ şi putere, sau de ar fi şi pricina pentru o nădejde ce se
întemeiază după oarecare deplină încredinţare - totdeauna este mai grea întru
o rea întîmplare cea dintîi decît cea de a doua. Căci acolo se lipseşte de
dobîndire ori de cîştigare fiinţa binelui ce este, iar aici se pierde din fiinţă
cîştigarea ori nădejdea. Acolo, fiinţa cea cu lucru a binelui ce este; aici,
închipuirea cea adesea nălucitoare a celui ce va să fie. Deci aceea este o pagubă
cu lucrul, iar aceasta o oarecare subţire nenorocire. Pentru aceea şi are
trebuinţă de mai multă răbdare acela care, bogat fiind, a sărăcit decît acela
care, fiind sărac, nu s-a îmbogăţit precum nădăjduia. De mai multă acela ce se
pogoară de la înălţimea unei dregătorii decît acela ce nu se ridică la acea
dregătorie pe care o nădăjduieşte. Deci, dacă vom socoti că şi averea pămîntului
făgăduinţei era cît de cît de aceeaşi cinste ca şi fericita petrecere în Raiul
desfătării cel din Eden - înţelegem că - decît văzătorul de Dumnezeu Moisi,
căruia nu i s-a dat voie a intra întru acela - strămoşul Adam, cel
mai-nainte de acela văzător de Dumnezeu, s-a pedepsit mult mai greu scoţîndu-se
afară dintru acesta. Şi aceasta pentru că. într-adevăr, şi nesupunerea începătorului
neamului omenesc, cea prin gustarea rodului oprit, a fost mult mai grea decît întăritarea cea
pentru apa zicerii împotrivă a începătorului şi ocîrmuitorului
Israilitenilor.
Lăsînd
însă de a-l
alătura noi mai mult pe Moisi cel lăsat afară din pămîntul Hanaan către Adam cel lepădat din Eden
- pe amîndoi şezînd în preajmă pentru a vedea de afară locul cel fericit şi de trei
ori norocit, întru care acesta a petrecut puţină vreme, iar acela n-a intrat nicidecum
- judec că
este cu cale să împreunăm acum două întîmplări ce li s-au întîmplat aceluiaşi neam al Evreilor. Evreii cei dintîi,
care au ieşit din Egipt la început, s-au osîndit să-şi lase oasele în pustie pentru nesupunerea şi
invirtoşarea inimii lor la deosebite întîmplări; şi nu s-au socotit vrednici a
se aduce în lăuntru, în pămîntul acela dorit şi făgăduit părinţilor lor. Pe urmă. Evreii aduşi în lăuntru după aceea în
deosebite vremi s-au pedepsit întru dînsul. Pentru călcările lor de porunci, şi s-au smerit
şi s-au robit, scoţîndu-se [afara]; iar apoi iarăşi s-au aşezat în oarece părţi. Iar în sfirşit,
cei mai de pe urmă s-au lepădat cu totul şi s-au risipit pe faţa a toată
lumea din acelaşi pămînt pe care nădăjduiau a-l avea întru adevărată
stăpînire pentru toată vre mea de aici înainte. Cu adevărat, mult mai grea a
urmat pedeapsa la aceştia de pe urmă decît la aceia care nici din început nu
s-au învrednicit a cîştiga stăpînirea. Încît mult mai vrednică
de osîndă trebuie să fie nesupunerea şi învîrtoşarea de inimă a acestora mai de
pe urmă decît aceea a celor dintîi Şi cu atît mai vrednică de
osîndă, cu cît este mai grea decît neascultarea Legii lui Moisi lepădarea de Acel
mare Prooroc, şi Mîntuitor şi Legiuitor de Cel mai-nainte făgăduit şi aşteptat,
pe Care însuşi Moisi, mai-nainte spunîndu-L, mai-nainte L-a însemnat lor prea-arătat că
va să vină şi le-a poruncit să-L asculte fără îndoială: „Prooroc va
ridica Domnul Dumnezeu din fraţii voştri, ca pe mine. De Dînsul veţi
asculta!" (A doua Lege 18:15).
Către
venirea lui Mesia celui aşteptat, cea mai-nainte propovăduită aşa de arătat şi
acum împlinită de multă vreme, Iudeii cei nesupuşi, şi tari în cerbice şi nebuni se nevoiesc
să întîmpine cu deosebite chipuri. Intîi, ei răspund că cel mai-nainte făgăduit
de Moisi în A doua Lege a fost Iisus fiul lui Navi. pe care Moisi l-a
lăsat ocîrmuitor norodului înainte de a muri, arătîndu-l pe acesta ca pe un
urmaş al său (A doua Lege 31:2). Dar dumnezeiescul Isidor Pelusiotul mustră
nebunia acestora prin şapte cuvinte cărora nu li se poate grăi împotrivă:
Cel
dintîi: zice că „Moisi, fâcîndu-se dumnezeiesc după hirotonia aceluia, a întărit
acestea". Deci altul a fost proorocul pentru care a vorbit Moisi, iar nu
Iisus al lui Navi, pe care mai-nainte l-a hirotonit el însuşi.[1]
Şi adeverează
acest răspuns al lui Isidor şi Sever, zicînd că „mai ales Moisi a fost
ridicîndu-I pe el şi arătîndu-l înaintea a toată adunarea,
precum vedem la Numeri, către sfîrşit".
Al
doilea [cuvînt]: dumnezeiescul Isidor adaugă că „fiul lui Navi era cu mult mai
de jos decît însuşi Moisi, iar Moisi a zis: «Dumnezeu va ridica prooroc ca
mine»."
Al
treilea: „Iisus al lui Navi n-a adăugat ceva la Lege, ci povăţuia norodul cu
legile aceluia (ale lui Moisi)". Şi la aceasta glăsuieşte împreună cu
Isidor [acelaşi] Sever, adăugind că „Iisus al lui Navi nu s-a făcut nici legiuitor,
precum Moisi, nici nu s-a norocit de harul de acest fel. Ci acela a primit
numai ocîrmuirea şi a băgat norodul în pămîntul făgăduinţei, fiindcă şi la
însuşi sfîrşitul Legii a Doua se află arătată aceasta: «Şi nu s-a mai sculat prooroc
în Israil ca Moisi» (A doua Lege 34:10)."
Al
patrulea: Isidor adaugă împotrivă că, „de ar fi fost pentru Iisus al lui Navi,
cuvintul nu trebuia a zice «va ridica», ci «a ridicat» (căci acum îl ridicase
pe dînsul, precum a zis şi Sever)."
Al
cincilea: că „trebuia să zică: Şi va fi tot sufletul care nu ar asculta de proorocul acesta... Iar zicînd «aceluia»,
l-a însemnai pe «acesta» (adică pe fiul lui Navi)."
Al
şaselea: [întreabă] cum de s-au trimis aceia sâ-l întrebe pe Ioan, cel născut după multe neamuri, dacă el
este Proorocul? - iar acela a zis: Nu sunt eu! Căci era prooroc, dar nu era
Proorocul."[2]
Al
şaptelea: [întreabă] cum de ziceau aceia care priveau minunile Mintuitorului: „Acesta este cu adevărat
Proorocul!"?[3]
Şi aceste şapte [cuvinte] sfătuieşte dumnezeiescul Isidor
să răspundă credinciosul Iudeului care îl pune înainte pe Iisus al lui Navi în
locul Proorocului mai-nainte vestit de Moisi „şi nu zice nimic viteaz,
nici puternic, ci borăşte nişte vorbe amăgitoare."
Iar
afară de
aceea, amăgitorii Iudei din vremea noastră mai răspund şi a doua: anume că, şi dacă n-a fost fiul lui
Navi acela care mai-nainte s-a însemnat de Moisi, totuşi acela mai-nainte însemnat încă n-a
venit, ci încă este aşteptat de dînşii, şi va veni. Dar oare cînd va să vină proorocul
acesta
ce se aşteaptă
de dînşii? - întîmpină către dînşii dumnezeiescul Chiril Ierusalimiteanul. Şi
amăgitorul Iudeu nu are ce să răspundă la aceasta, iar părintele acesta îl aduce pe însuşi
Moisi, ca despre faţa sa răspunzînd către Iudeu: „Aleargă (îi zice văzătorul de Dumnezeu) la cele scrise de mine! Ispiteşte cu de-amăruntul proorocia zisă de
Iacov
lui Iuda:
«Iudo, pe tine te vor lăuda fraţii tăi! Nu va lipsi stăpînitor din Iuda, nici povăţuitor din coapsele sale pînă ce va veni Acela căruia I se păzeşte. Şi El nu
este aşteptarea Iudeilor, ci a neamurilor» (Facerea 49:10). Deci a dat ca semn al venirii lui Hristos
încetarea stăpînirii Iudeilor. Iar dacă ei nu sînt acum sub Romani atunci nici Hristos n-a venit
încă."
Deci, dacă Iudeii au stăpînitor din neamul lui Iuda şi al lui David, încă n-a venit Cel ce Se aşteaptă.[4]
Deci, dacă Iudeii au stăpînitor din neamul lui Iuda şi al lui David, încă n-a venit Cel ce Se aşteaptă.[4]
Dar
amăgitorii aceştia încă răspund cu mîndrie şi a treia, trufindu-se şi băsmuind
că nici pînă acum n-a lipsit stăpînitor din Iuda, fiindcă şi în vremea noastră
stă şi se întăreşte oarecare începătorie şi stăpînire iudaică in oarecare părţi
ale lumii. (Nu spun ei unde ori în care loc. Nici ei nu ştiu a spune arătat
dacă al pămîntului acestuia, ori al lunii.) Dar Chiril al Ierusalimului - cel
ce a răspuns către dînşii mai sus la zicerea „pînă ce va veni",
întrebîndu-i pe ei cînd va să vină - putea să-i întrebe de asemenea unde se
află [acea stăpînire] şi în care parte de sub cer îşi îndreptează scaunul său
acest stăpînitor şi povăţuitor al Evreilor nălucit în vis, întîmpinînd astfel
şi către basmul pentru începătoria şi stăpînirea băsmuită de dînşii. Insă Dumnezeiescul
Părinte a judecat cu necuviinţă a întoarce cuvîntul la bîrfirile de acest fel,
şi a zis: „Mă ruşinez a spune lucrurile cele proaspete ale lor, acelea pentru
cei ce se cheamă la dînşii «patriarhi», şi ce este neamul acestora şi care le
este maica, ci las acestea celor ce le ştiu."
Dar,
în cele din urmă, ei răspund şi a patra. Şi, neputînd ascunde smerirea şi
defăimarea lor învederată tuturor neamurilor între care nemernicesc, ticăloşii
scapă la aceea că şi de demult au fost duşi în robie - de către Senaherib (X), de
Navuhodonosor[5]
şi de alţii - şi au căzut din pămîntul lor asemenea, dar s-au chemat înapoi
iarăşi, precum se hrănesc şi acum cu aceleaşi nădejdi că se vor chema înapoi
cu adevărat cînd Dumnezeu va căuta asupra lor cu milostivire şi-l va trimite
pe cel aşteptat de dînşii. Dar noi zicem că - dacă cea de-a treia
[împotrivire], adusă fără mijlocire mai sus, a fost pricinuitoare de batjocură
şi de rîs — aceasta a patra se judecă de noi a fi vrednică de plîns şi de multe
lacrimi; căci şi nouă, Creştinilor, ne este milă de orbirea lor cea nevindecată
pînă acum. Da, Evreii au căzut şi altâdată din pămîntul lor şi, prădîndu-se şi robindu-se, s-au
lipsit de slobozie. Ci cu oarecare soroc mai-nainte arătat prin
prooroceştile hrismosuri [oracole], ci cu nădejdea unei întoarceri şi aşezări mai-nainte
vestite; ci şi putîndu-se păzi la dînşii netulburate acele şiruri genealogice după
noroade şi seminţii şi neamuri şi feluritele aşezăminte şi
legiuiri sfinţite. însă acum - o, Iudeule! - la optsprezece sute
de ani după ce te-ai scos cu jale din părinteasca ta moştenire, nu ţi s-a mai spus nici o
mai-nainte spunere și slobozenie pentru vremea viitoare, nu ţi s-a mai însemnat
dinainte vreun soroc de vreme de izbăvire, nu ţi-a mai rămas cu totul nici o
nădejde spre
a te mai statornici, nu ţi-a mai
prisosit nici întrebuinţarea mijloacelor celor curăţitoare ale mîntuirii. Vai
ţie, prea-ticălosule! Din toate acestea, cunoaşte-ţi păcatul tău cel mai de pe
urmă, păcatul acela mare şi înfricoşat a uciderii de Dumnezeu pe care l-ai
îndrăznit, o, vîrtosule în cerbice norod! Nu, nu te amăgi mai mult cu deşarte şi
zadarnice nădejdi! Pînă cînd te amăgeşti cu acestea, mai mult nu ţi se cuvine pămîntul
făgăduinţei, nici al celei de sus, nici al celei de jos! Nici acolo nu vei
intra, şi nici aici nu vei intra! Din preajmă vei vedea pămîntul făgăduinţei, precum Moisi
atunci, iar
mai bine-zis
nici din preajmă nu-l vei vedea, ci te vei sfârîma ca aceia ale căror oase au rămas în pustie![6]
[1] Iar pentru Proorocul cel Mare se zice că va fi hirotonit de Dumnezeu însuşi, cum am văzut: ..Prooroc va ridica Domnul Dumnezeu" (n m ).
[2] Ioan Evanghelistul scrie:
„Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan Acesta a venit spre
mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era
el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. [...] Şi aceasta este mărturia
lui Ioan, cînd au trimis la El Iudeii din Ierusalim, preoţi şi leviţi, ca sâ-l
întrebe: Cine eşti tu'' Şi el a mărturisit, şi n-a tăgăduit. Şi a mărturisit:
Nu sînt eu Hristosul. Şi ei l-au întrebat Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el:
Nu sînt. Eşti tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu! Deci i-au zis: Cine eşti? Ca să
dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi? El a zis:
Eu sînt glasul celui ce strigă în pustie: «Îndreptaţi calea Domnului! », precum
a zis Isaia proorocul" (Ioan 1:6, 7, 19:23) (n. m ).
[3] Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: „Cu adevărat, Acesta este Proorocul! Iar alţii
ziceau: Acesta este Hristosul!" (Ioan 7:40,41). „Plecîndu-se
pentru îndrăzneala cuvintelor [lui Iisus], unii din norod - nu din boieri, căci
boierii se împotriveau pururea, din pizmă - mărturisesc că Acesta era Proorocul
aşteptat. Iar alţii, ca unii ce erau norod neînvăţat şi fără socoteală, ziceau
că este Hristosul [Unsul lui Dumnezeu), nepricepindu-se ei că El este şi
Hristosul şi Proorocul, iar nu unul sau altul" (Teofilact) Şi întradevar,
sînt oarecari rabini ce mărturisesc şi acum că Iisus a fost Proorocul, dar nu
și Mesia - (Hristosul), care ar fi un altul (Antihristul cel mare), pe care ei
îl așteapta. Prin acest sofism, unii din Iudeii cei necredincioşi de azi
încearcă sâ-şi adoarmă constiinţa, minţin-se singuri că nu L-au ucis pe Unsul
lui Dumnezeu, ci doar pe cel din urma prooroc (precum au obişnuit să facă
întodeauna, de altfel) (n. m ).
[4] Cu voia lor, Iudeii cei
necredincioşi îl aşteaptă pe „Mesia" al lor cel mărturisit, care este nimeni altul decît
„Fiul pierzării" cel pomenit de Pavel şi „Fiara" din Apocalipsa Sfinlului Ioan Teologul, adică Antihristul cel mare (n. m.).
- (X) -
în 701 înainte de Hristos, Senaherib, împăratul Asirienilor, îi cere tribut lui lezechia
şi apoi
împresoară Ierusalimul (n. m ).
[5] Împăratul Babilonian
Nabucodonosor (604-562), care a dus norodul lui Israil în robia de 70 de ani. în 597,
Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul şi strămută pe împăratul loiachim împreună
cu curtea sa, cu meşteşugarii şi cu ostaşii. Urmaşul acestuia, Sedechia, se
răzvrăteşte, şi în 587 Ierusalimul e iarăşi cucerit şi jefuit, Biserica e
dărîmată şi sînt strămutaţi alţi ludei. Apoi, în 582, urmează o nouă
strămutare, după răscoala în care a fost ucis guvernatorul Godolia. Puţini
dintre cei robiţi aveau să se întoarcă la Ierusalim, mai întîi cu Zorobabel şi apoi
cu Ezdra (n. m.).
[6] Ceea ce s-a întîmplat în
1947, prin înfiinţarea statului Israel, este un fapt ce pare potrivnic acestor
proorocii. Să nu uităm însă un lucra: mulţi evrei nu au dorit înfiinţarea
acelui stat. E vorba de aşa zişii „internaţionalişti". Al doilea, numarul
evreilor din Israel este cu covîrşire mai mic decît al acelora răspînditi pe
faţa a toată lumea (n. m).