Viața Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos-fragmente 1

La Biserica Sfintei Anastasia

Vizitatorii cereşti

Andrei vorbea toată ziua ca un îndrăcit. Însă noaptea se ruga în taină şi o ruga pe Muceniţa lui Hristos să-i descopere dacă nevoinţa pe care a început-o este plăcută lui Dumnezeu.

Într-o noapte, oprindu-se puţin din plâns şi din rugăciune, văzu cu ochii săi apropiindu-se un oarecare cinstit bătrân, împodobit cu slavă multă. împreună cu el erau şi cinci femei şi împreună cercetau unul după altul pe bolnavii aflaţi în biserică. Sfârşind cu ceilalţi au venit şi la Andrei. Cel dintâi a stat bătrânul şi lângă el sfintele femei. Îl privea cu o privire fixă şi îi zâmbea cu simpatie, ca şi cum avea ceva plăcut de spus în mintea sa. Atunci zise către femeia îmbrăcată în hainele cele mai strălucitoare:

-    Doamnă Anastasia, pe acesta nu îl vei vindeca?

-    Învăţătorul 1-a îndemnat să fie aşa, - a răspuns aceea. Nu are trebuinţă de vindecare. Acela care i-a spus: ,,Fă-te nebun pentru Mine şi Eu îţi voi dărui multe bunătăţi în împărăţia Mea", El însuşi 1-a vindecat şi nu-i trebuie altă vindecare. (Adică Domnul ştia că meşteşugul pe care îl va învăţa, nu-1 va lăsa până la ultima lui răsuflare. Cunoştea că, prin puterea Sfântu lui Duh, se va face vasul Său ales, de bună treabă, sfânt şi iubit).

-     Ştiam, doamna mea, - i-a spus atunci bătrânul, - ştiam şi eu aceasta. Am vorbit însă aşa, fiindcă l-am îndrăgit.

Au spus acestea şi, după ce l-au heretesit cu dragoste în Hristos, au intrat în biserica principală ca să se roage. Din clipa aceea şi până când a lovit para­cliserul în toacă şi a început Utrenia, nu a mai văzut pe nici unul din ei intrând sau ieşind. S-a minunat Cuvio­sul pentru cele câte i s-au descoperit şi a slăvit pe Dumnezeu şi pe Sfânta Muceniţă Anastasia, care l-a ajutat atât de repede.

Atacul „etiopienilor" şl pedepsirea lor

Toată ziua aceea, aşa legat cum era, nu a mâncat nimic, noaptea, spre miezul ei, pe când se ruga în taină lui Dumnezeu şi Mucenitei, a năvălit la arătare diavolul înfătişându-se ca un „etiopian". Împreună cu el avea o mulţime de alţi diavoli. Unii ţineau în mâini

topoare, alţii cuţite, alţii lemne şi toiege, paloşe şi săbii, iar alţii funii. Acel diavol era căpetenie peste o mie. De aceea veniseră cu el mulţi diavoli, ca să-1                                  ~

omoare pe fericitul. Deodată „etiopianul" a scrâşnit din dinţi cu turbare şi s-a repezit cu un topor în mână ca să-1 lovească pe cel drept. În acelaşi chip s-au repezit asupra lui toţi diavolii. Atunci fericitul Andrei a ridicat mâinile şi a strigat către Dumnezeu cu lacrimi:

-     „Doamne, să nu dai fiarelor sufletul ce se mărturiseşte Ţie" (Ps. 73, 20).

Şi îndată a adăugat:

-        Sfinte Ioane, Apostole şi Evangheliste, iubite Teologule, ajută-mă!

În aceeaşi clipă s-a auzit din înălţime un tunet şi zarvă. Şi iată, s-a arătat un bătrân cu ochii mari şi cu faţa ca soarele. îl urmau mulţi. A făcut semnul Crucii                                                                                                    

în aer şi a spus însoţitorilor săi:

-    Încuiaţi uşile ca să nu scape nimeni?

Aceia le-au închis îndată şi au prins în cursă pe toţi diavolii. închişi aşadar înlăuntrul bisericii, aceia strigau unul către altul:

-     Întunecat este ceasul în care am păţit aceasta. Ioan este aspru şi ne va chinui groaznic.

Cinstitul bătrân a dat o poruncă şi însoţitorii săi au scos lanţul de la grumazul fericitului Andrei. Luându-1, sfântul Apostol a stat în afara porţii şi a strigat:

-     Să mi-i aduceţi unul câte unul.

I-au adus pe primul.

-    Întindeţi-1 jos, - a spus el.

După aceea a făcut în trei lanţul fericitului şi i-a dat vreo cincizeci de lovituri diavolului care striga precum omul:

-    Milă, milă, fie-ţi milă de mine!                                                                   

După aceea l-au întins şi l-au biciuit şi pe al doilea, şi tot aşa la rând pe toţi ceilalţi. De cum i-a auzit feri­citul Andrei cerând „milă", 1-a apucat râsul. I se părea că diavolii au fost prinşi şi erau bătuţi într-un mod simţit, ca şi oamenii. în realitate însă Dumnezeu îi bătea. Şi i-a bătut cu o astfel de bătaie istovitoare, pe care firea omenească n-ar putea-o suferi.

Iar Acela care îi bătea, le striga:

-     Mergeţi acum la tatăl vostru, satana, şi arătaţi-i halul în care sunteţi, să vedem dacă îi va plăcea...

Când s-au făcut nevăzuţi toţi „etiopienii", acel cin­stit bătrân s-a apropiat de robul lui Dumnezeu, i-a pus iarăşi lanţul la grumaz şi i-a zis:

-     Ai văzut cât de repede am venit să te ajut? Mă îngrijesc mult de tine, pentru că Dumnezeu m-a rân duit pe mine să mă îngrijesc de mântuirea ta. Fă răbdare ca să te arăţi întru toate vrednic de chemarea ta. în curând stăpânul tău te va slobozi din legături şi vei putea să mergi liber oriunde îţi va plăcea.

-     Spune-mi, doamne, cine eşti? Căci nu te cunosc, i-a spus fericitul.

-     Sunt loan, a răspuns acela. Eu m-am aplecat şi am stat la pieptul preacurat şi de-viaţă-făcător al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hris­tos.

Spunând acestea, a dispărut ca fulgerul din ochii fericitului Andrei. Acela a rămas uimit şi slăvea pe Dumnezeu, pentru că 1-a ajutat şi 1-a slobozit de viclenii diavoli care s-au ridicat asupra lui. Se ruga, deci, şi zicea:

-     Doamne Iisuse Hristoase, mare şi nemăsurată este puterea Ta şi preaslăvită este milostivirea Ta, pentru că mi se pare străin şi vrednic de uimire lucru să mă miluieşti şi să Te îngrijeşti de mine, smeritul. Doamne Prea înalte şi Atotputernice, păzeşte-mă totdeauna în calea Ta cea adevărată şi mă învredniceşte, Stăpâne mult-Milostive, înfricoşătorule, necuprinsule, să aflu har înaintea bunătăţii Tale.

In palatele împărăteşti

Aşa s-a rugat în taină toată ziua, până ce a venit noaptea. Atunci a adormit puţin şi a văzut în somnul său că se afla în nişte palate împărăteşti. Chemându-1, împăratul i-a spus:

-     Vrei să-Mi slujeşti cu tot sufletul şi să te fac una din căpeteniile palatului Meu?

-    Există cineva, Stăpâne, care să nu vrea binele său? - i-a răspuns Andrei. Eu, în tot cazul, doresc mult aceasta.

-     Dacă doreşti aceasta, încearcă gustul împărăţiei Mele.

Şi în acelaşi timp i-a oferit să mănânce ceva care semăna cu zăpada şi era atât de dulce şi de gustos, încât omul nu poate să şi-1 închipuie. De îndată ce a mâncat-o. Andrei a spus:

-     Mai dă-mi. Te rog, şi alta, pentru că mâncând-o, am simţit bună mireasmă ca un mir dumnezeiesc.

Acela i-a dat a doua oară ceva care semăna cu gu­tuia. Aceasta era însă mai acră şi mai amară decât absin­tul*. De îndată ce a mâncat-o, s-a arătat dezamăgit şi a uitat gustul de mai înainte. Văzându-1 întristat, împăratul i-a spus:

-     Ai văzut că nu poţi suferi amărăciunea mâncării? Ţi-am dat să înţelegi modul cel mai desăvârşit prin care poate cineva să Mă slujească. Aceasta este exact

„ calea cea strâmtă şi îngustă care duce la viată" (Matei 7, 14).

-     Mi se pare amar lucrul, Stăpâne. Cine poate să-Ţi slujească, mâncându-I?

-     Amarul ti-1 aminteşti, - i-a răspuns împăratul. Dar dulcele de ce l-ai uitat? înainte de amar nu ti-am dat dulcele?

-      Da, Stăpâne, dar mi-ai spus că seamănă cu amarul „calea cea îngustă

-      Nu, este altcumva! Calea aceasta se află între amar şi dulce. Amarul sunt ostenelile şi nevointele, în timp ce dulcele şi plăcutul sunt răcorirea, odihna şi mângâierea pe care le oferă bunătatea Mea celor ce se

* Băutură alcoolică cu gust amar, de culoare verde, preparată cu uleiuri eterice de pelin, anason etc.

întristează pentru Mine. Nu ofer aşadar numai amarul, nici iarăşi numai dulcele, ci când pe unul, când pe altul; unul urmează celuilalt. Deci dacă vrei să-Mi slujeşti, spune-Mi, ca să ştiu.

-    Dă-mi iarăşi să le încerc şi îţi voi spune, - a răspuns fericitul.

Acela i-a dat mai întâi amarul. Atunci Andrei, foarte întristat, I-a spus:

-    Nu pot să-Ţi slujesc şi să mănânc din acesta. Este amar şi nesuferit.

Împăratul a zâmbit şi, scoţând din sânul Său ceva ca de foc şi înflorit care mirosea frumos, i-a spus:

-    Ia şi mănâncă, pentru ca să le uiţi pe toate.

Luând el într-adevăr şi mâncând, vreme îndelun­gată a simţit atâta plăcere, dulceaţă şi bucurie, încât se afla afară de sine. Credea că trăieşte într-o mireasmă covârşitoare, într-o slavă şi o veselie de negrăit. Când şi-a revenit, a căzut la picioarele Acelui mare împărat şi L-a rugat:

-    Miluieşte-mă, bunule Stăpâne, şi mă primeşte ca să-Ţi slujesc, fiindcă am înţeles cu adevărat că slujirea Ta este foarte plăcută.

-    Crede-Mă, - i-a spus Acela - că din bogăţiile Mele acesta este cel mai neînsemnat lucru. Dacă însă îmi vei sluji, cele pe care le am vor deveni ale tale şi te voi face moştenitor al împărăţiei Mele.

Aşa a vorbit împăratul şi l-a lăsat să plece. Atunci când fericitul s-a deşteptat, păstra în mintea sa toate acestea, dar, fiind întru totul copleşit, nu putea să şi le explice.

Tinerii desfrânaţi

De îndată ce s-a făcut ziuă, m-a sărutat şi a plecat la nevoinţa sa duhovnicească, fiind îmbrăcat cu o haină scurtă. Ajungând la cuptorul de pâine, câţiva tineri desfrânaţi au băgat de seamă că se comportă ca un nebun. Atunci l-au luat şi l-au dus la o tavernă.

Stând acolo, au comandat vin şi, în timp ce beau, îl loveau după ceafă. Se distrau de nebuniile lui şi nu-1 lăsau să plece. Dar nici nu-i dădeau ceva din cele ce aveau.

Între timp, dreptul se gândea ce să le facă, pentru că nu-i vedea să aibă vreun scop bun în viată. La un moment dat, unul dintre ei şi-a lăsat pe masă paharul său plin cu vin ales. Atunci Andrei îl apucă degrab, bău vinul, sparse paharul de capul tânărului şi plecă. Aceia îl urmăriră, îl prinseră şi bătându-1, îl târâră iarăşi înăuntru, începând din nou să glumească şi să bea, în timp ce dreptului nu-i dădeau decât palme.

După ce neghiobii aceia l-au bătut şi l-au batjocorit multă vreme, s-au hotărât să plece. Se înnoptase deja. Ieşind împreună, fericitul le spuse:

- Proştilor şi nebunilor, ce voi face acum, căci mă va prinde straja de noapte şi mă va biciui?

Iar fericitul a spus aceasta pentru ei, cunoscând ce îi aştepta, dar ei n-au înţeles. Aşadar l-au lăsat şi au plecat. Pe urmă, înţelegându-se între ei, au mers la lo­cuinţa femeilor necuviincioase unde şi-au spurcat iarăşi sufletele, zăbovind acolo până la miezul nopţii.

Între timp, fericitul Andrei s-a retras la colţul unei oarecare clădiri şi s-a aşezat acolo ca un sărac. Ieşind acei tineri din lupanar s-au pornit spre casele lor. însă i-a întâmpinat straja şi, după ce i-au legat, i-au dus aproape de locul unde se afla fericitul. Acolo străjerii i-au dezbrăcat şi i-au biciuit cu cruzime.

Dreptul vedea acestea şi se întrista pentru ei şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să nu-i închidă în tem­niţă. Pentru rugăciunea Sfântului şi la rugăminţile pri­etenilor şi ale rudelor lor, în cele din urmă i-au lăsat liberi. Atunci unul dintre ei începând discuţia a zis:

-    Ah, pierir-ar satana, măi băieţi! Mă mir cum de a proorocit îndrăcitul că i se vor întâmpla lui, cele ce de fapt le-am păţit noi!

-    Dar nu ştii oare, măi prostule, - i-a răspuns un altul - că atunci când diavolul vrea să facă ceva, descoperă aceasta împreună-lucrătorului său? Cele ce le-am păţit au fost din pricina diavolului care se află în el.

-    Nu, nu este aşa, ci socotesc că ne-a pedepsit Dumnezeu, fiindcă l-am bătut fără milă.

-    Ce tot spui acolo, prostule? Oare îi pasă lui Dumnezeu de un nebun? Nu 1-a dat Acela diavolului? De alt fel noi l-am bătut în glumă. Nu am făcut nimic rău! Da, dacă ar fi fost vreun sfânt, atunci m-ai fi convins că ne-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatul pe care l-am săvârşit împotriva lui. însă, fiind vorba numai de un nebun, nu ne socoteşte El aceasta întru păcat.

Acestea le discutau ei plecând, precum şi altele, cum obişnuiesc tinerii.

Femeile necuviincioase

Într-o zi trecea pe dinaintea caselor de desfrânare prefăcându-se că se joacă. Una dintre acele femei des­frânate văzându-1 că se comportă aşa, 1-a socotit drept nebun. L-a apucat aşadar de haina lui de lână şi 1-a tras în locaşul lor. Atunci acel diamant adevărat al întregii-înţelepciuni şi batjocoritor al diavolului nu s-a împotri­vit, ci a urmat-o. Îndată ce a intrat înlăuntru, s-au strâns împrejurul lui şi celelalte desfrânate.

-    Cum de ai păţit aceasta? - l-au întrebat ele pe un ton batjocoritor.

Acela a zâmbit, însă nu le-a răspuns nimic.

Atunci unele dintre ele, lovindu-1 după ceafă se sileau să-1 ducă la fapta urâtă a desfrânării. Iar altele, încercau prin multe gesturi şi sărutări să-1 atragă pe cel înţelept la păcat, spunându-i:

-    Nebune, curveşte cu noi, împlineşte-ţi pofta sufletului tău!

Şi era vrednic de uimire acel viteaz, pentru că după atâtea momeli nu au putut să-1 atragă cumva la patima cea murdară. În cele din urmă schimbându-şi compor­tamentul acelea spuneau:

-    Acesta este sau mort, sau de lemn, sau de piatră.

-    Mă mir de nesimţirea voastră - a spus una dintre ele. Cum de vorbiţi aşa? Un nebun şi îndrăcit, un flămând şi însetat, unul care îngheaţă de frig şi nu are

unde să-şi plece capul poate dori vreodată astfel de lucruri? Lăsaţi-1 să meargă unde vrea.

Dreptul îl vedea în mijlocul lor pe diavolul desfrânării. Era negru ca un arap. Pe cap nu avea păr. Avea necurăţie amestecată cu cenuşă. Ochii lui semănau cu ai vulpii, în timp ce pe umărul său avea aruncată o zdreanţă murdară. Din el ieşea o duhoare întreită, care semăna cu putreziciunea, cu mirosul de mocirlă şi cu necurăţia. Şi era ea atât de puternică, încât fericitul scuipa adesea de scârbă şi se ţinea de nas. Diavolul, văzându-1 scârbindu-se de desfrânare, a strigat şi i-a zis:

-     Pe mine oamenii mă au în inimile lor ca pe o miere dulce, iar tu, care batjocoreşti lumea, te scârbeşti de mine şi mă scuipi! Prin urmare, scopul pentru care te prefaci nebun, nu este bun. Negreşit, tu faci aceasta ca să te slobozeşti din robia cea trupească.

Cuviosul îl vedea la arătare. Desfrânatele însă nu vedeau nimic, ci auzeau numai sunetul glasului său. După aceea fericitul 1-a batjocorit pentru urâţenia lui cea mare şi scârboasă şi 1-a izgonit, înfricoşându-1.

-     Priviţi cum glumeşte cu diavolul său! - spuneau desfrânatele.

-     Haina lui este frumoasă, - a observat una dintre ele. Să i-o luăm şi s-o vindem, ca să bem astăzi vin.

Deci s-au sculat îndată, i-au scos haina şi l-au lăsat gol. Au vândut-o pe un miliarisio[1], revenind fiecăreia câte doi bani.

-    Să nu-1 izgonim gol - a spus prima celorlalte. Să-i dăruim cel puţin un sac vechi.

Au adus sacul, i-au făcut o deschizătură în mijloc, i l-au trecut pe umeri şi l-au izgonit din locuinţa lor. Acela a mers în piaţă şi, purtând sacul, alerga şi juca. Toţi cei ce îl vedeau, îi spuneau:

-    Bun samar poartă măgarul tău, nebunule!

-    Da, proştilor, - le răspundea acela - bun samar port, căci împăratul m-a făcut astăzi patrician!

---

[1] Monedă bizantină.

De la îngheţul pământului la căldura cerului

Martiriul gerului

Atunci acela şi-a deschis cinstita sa gură şi mi-a spus:

- Nu mai puteam, iubitul meu, să sufăr frigul înfri­coşător şi vântul pe care şi tu le-ai încercat, fiindcă eram gol, desculţ şi fără acoperământ. De aceea am căutat scăpare la săraci, la cei asemenea mie, dar nu mă primeau. Se scârbeau de mine şi mă goneau cu toiegele, ca pe un câine. „Pleacă de aici, câine, - îmi spuneau - dispari!".

Loc de scăpare şi de izbăvire n-am aflat. Am dez­nădăjduit. M-am temut că voi muri. Dar - slăvit să fie numele lui Dumnezeu - mi-am spus că, de voi muri, El îmi va socoti mie aceasta ca mucenicie. Dumnezeu nu este nedrept. El, Care a trimis îngheţul, îmi va da şi răbdare. Am mers aşadar la coltul unui gang şi am găsit un câine. M-am culcat lângă el cu nădejdea că mă va încălzi puţin. Acela însă, când m-a văzut lângă el, s-a sculat şi a plecat.

Am spus atunci întru sine-mi: „Vezi, ticălosule, cât de păcătos eşti? Chiar şi câinii te dispreţuiesc şi pleacă de lângă tine şi nu te primesc nici ca pe unul aseme­nea lor. Oamenii se scârbesc de tine ca de un diavol viclean. Săracii cei asemenea ţie te gonesc. Aşadar ce-ţi mai rămâne? Mori, desfrânatule, mori! Nu există pentru tine mântuire în această lume".

Însă în timp ce spuneam acestea cu multă durere, am venit întru uimire. Şi fiindcă mă înlănţuiseră frigul şi spaima, mă topeam în lacrimi, cu ochii sufletului îndreptaţi către Dumnezeu. Toate mădularele mele au îngheţat. Am crezut că în clipa aceea îmi voi da sufle­tul.

Deodată am simţit căldură. Deschizând ochii am

văzut un tânăr foarte frumos, strălucind mai mult decât soarele. Ţinea în mână o ramură de aur. Era împletită cu crini prea frumoşi şi trandafiri care nu semănau cu cei ai lumii acesteia, nicidecum! Aveau o varietate minunată, fiind diferiţi atât prin forma, cât şi prin culoarea lor. Ţinând această frumoasă ramură în mâini, m-a privit şi mi-a spus: „Andreie, unde ai fost?", „în întuneric şi în umbra morţii", - am răspuns. Şi în timp ce încă vorbeam, m-a lovit peste faţă cu ramura cea împodobită cu flori zicându-mi: „Să ia putere trupul tău şi viaţă nebiruită".

Îndată mireasma acelor flori a intrat în inima mea şi în chip fulgerător mi-a dăruit viaţă. Atunci aud o voce spunându-ne: „Duceţi-1 pentru două săptămâni ca să-1 mângâiaţi, şi iarăşi să se întoarcă, pentru că vreau ca încă să se mai nevoiască". În acest timp m-am afun­dat ca într-un somn foarte adânc şi n-am înţeles ce mi s-a întâmplat. Timp de două săptămâni am trăit acolo unde a poruncit judecata lui Dumnezeu, ca şi cum aş fi dormit în chip plăcut toată noaptea şi m-aş fi trezit dimineaţa.

În grădina lui Dumnezeu

Văzând că mă aflu în raiul cel minunat şi atotveselitor, am rămas uimit. Mă întrebam ce poate însemna aceasta. Ştiam că am rămas în Constantinopol. Dar ce treabă aveam acolo nu înţelegeam. Mă minunam şi nu puteam să-mi dau nici o explicaţie. „Ia te uită, - mi-am spus in sine-mi - într-adevăr sunt fără minte. Dum­nezeu mi-a făcut bine şi, în timp ce ar fi trebuit să-L slăvesc şi să-I mulţumesc, stau şi cercetez în amănunt această minune preaslăvită". Mă simţeam fără trup. Purtam un hiton alb ca zăpada, strălucitor, împodobit cu pietre preţioase şi frumuseţea lui mă încânta nes­pus de mult. Pe cap purtam o coroană de aur străluci­

toare, în picioare aveam sandale şi eram încins cu un brâu roşu, strălucitor. Raiul era în întregime lumină, dar o lumină negrăită şi foarte strălucitoare care, răspândindu-se peste flori, le dădea acestora o culoare uşor trandafirie. O mireasmă dumnezeiască cu schimbări minunate se apropia de mine şi mă îmbăta. Crede-mă, îţi spun acestea şi mă înfior.

În grădina lui Dumnezeu eram ca un împărat. Mă bucuram mult să mă văd pe sine-mi locuind într-un astfel de rai. Acolo Dumnezeu a făcut să răsară mulţi pomi. Nu semănau însă cu cei ai lumii stricăcioase. Erau totdeauna înfloriţi, binemirositori şi înverziţi. Erau înalţi, plini de frunze şi desfătători. Ramurile lor se aplecau şi, aşa cum se legănau şi se legau între ele, umpleau văzduhul de bună mireasmă şi alcătuiau un curcubeu ceresc. De toate acestea se desfătează acei fericiţi şi sufletul lor se preschimbă de acea plăcere, desfătare şi veselie.

De asemenea, de mirare era şi lucrul acesta: unii copaci aveau numai flori, alţii rod, alţii numai rod şi frunze. în aceştia exista ceva foarte minunat: diferite păsări frumoase, mici şi mari, cu aripi de aur şi albe ca zăpada. Unele dintre ele ciripeau, ascunse între frunze, şi ciripitul lor frumos şi veselitor se auzea până la mar­ginea cerului!

Mă străduiam să înţeleg cum erau acele păsări, iar culoarea lor ciudată mă încânta. Erau frumoase ca trandafirii sau crinii, sau ca o oarecare altă floare pe care nu ştiu cum să o numesc. Atât de neobişnuite şi sprintene erau. Cercetam cu uimire frumuseţea unei păsări. Coloritul ei avea un dar deosebit, oferind o deosebită privelişte. Melodia cântării ei era necon­tenită şi desfătătoare.

Cine poate povesti neobişnuitele şi minunatele fru­museţi pe care le vedeam? Toţi acei copaci frumoşi stăteau simetric pe două alei, ca două linii de bătaie fată în fată. Fericită e mâna care i-a sădit. Am mers în cele mai dinlăuntru ale veselitorului rai şi credeam că nu voi mai vedea din nou întunericul acestei lumi. în comparaţie cu acelea, acestea de aici sunt întuneric.

Pe când umblam bucuros, iată, văd un râu mare străbătând raiul şi adăpând acei copaci, udând fără zgomot rădăcinile lor. Acolo veneau fără frică să se adape păsările cele frumoase. De-a dreapta şi de-a stânga râului se întindea o vie cu frunze aurite şi cu vitele îngrijite. Era plină de struguri foarte mari şi frumoşi şi se întindea în tot raiul, aşa încât încununa toate celelalte răsaduri şi le împodobea cu împletitura vitelor ei.

Vânturile înmiresmate ale raiului

Văzând toate acestea, se bucura inima mea şi mă schimbam din frică în mirare şi din mirare în uimire. Am stat aşa multă vreme şi am ascultat sunetul unui vânt ce venea dinspre răsărit. Suflând asupra copa­cilor, el îi făcea să se mlădieze şi să scoată o mireasmă de negrăit. Mă desfătam cu aleasă plăcere de mireas­ma acelui vânt. Mi se părea că îngerii tămâiază înain­tea Fiului lui Dumnezeu. Vântul s-a oprit, odată cu el, şi mireasma. Atunci parcă am auzit suflul uşor al unui
alt vânt ce venea dinspre apus. Semăna cu zăpada şi mă umplea de dulceaţă.

Acei pomi întreceau în frumuseţe şi mireasmă atât de mult pomii pământului, încât mă făceau să uit ceea ce mă desfătase până atunci în peregrinarea mea. Apoi, atunci când auzeam păsările cântând cântările lor cele înflăcărate şi vesele, îmi ieşeam din mine. Dacă erau păsări sau îngeri, Dumnezeu ştie...

A început atunci să sufle dinspre miazănoapte un alt vânt minunat. Avea o strălucire galben arzătoare, precum culorile ce le ia soarele atunci când apune. Sufla liniştit, iar acei copaci minunaţi se clătinau şi răspândeau bună mireasmă. Pentru multă vreme am rămas înmărmurit. Dulceaţa acestei miresme mă veselea în chip covârşitor.

Oare cum de mi s-a întâmplat mie o astfel de binecuvântare? - gândeam cu mirare şi frică. între timp a încetat şi al treilea vânt şi s-a aşternut o mare tăcere. Am înaintat puţin ca să trec râul. Umblând pe acea câmpie, luam seama cu atenţie la nespusa bogăţie a Atottiitorului Dumnezeu, care era adunată acolo din belşug. Nu pot, iubitul meu în Domnul, să povestesc cu gură omenească despre bogăţia necer­cetată a Stăpânului Hristos.

Aşadar, pe când străbăteam grădina aceea şi luam aminte la Sfintele Sfinţilor, iată! - a suflat iarăşi dinspre miazănoapte un vânt înmiresmat. Avea aromă de roze şi de crini, iar culoarea lui era ca a viorelei. Legănându-se, copacii scoteau o mireasmă mai presus de cea a mirului şi a moscului, care intra în inima mea.

Nu ştiu dacă cele ce le percepeam erau cu ochii mei cei duhovniceşti sau cu cei trupeşti; Dumnezeu ştie. La început am avut simţământul că eram acolo cu trupul. Nu am simţit însă greutatea, dorinţa sau orice altă însuşire a trupului stricăcios, de aceea mi-am schimbat părerea; fără numai dacă nu a rânduit aşa Dumnezeu, Ştiutorul inimilor.

Legănându-se copacii în chip minunat şi prin foş­netul lor revărsând o melodie veselă, am simţit iarăşi mireasmă şi dulceaţă şi am rămas încremenit. Mintea mea intrase într-o tainică măreţie. Toate acestea mă umpleau de bucurie şi veselie.

Când a încetat şi al patrulea vânt, mi s-a făcut cunoscută o minune înfricoşată: în tot acest răstimp nu am văzut deloc noapte. Acolo exista lumină necon­tenită, acolo împărăţeau bucuria, viaţa, strălucirea şi veselia.

Răpirea până la al treilea cer

În cerul cerului

Deodată m-am aflat în răpire. Am simţit că umblam pe deasupra cerului, că mă călăuzea un oarecare tânăr care purta mantie, având faţa luminoasă ca soarele. Mi se părea că era acela care m-a lovit peste faţă cu ramu­ra cea înflorită în timp ce mă sfârşeam de frig şi a poruncit slujitorilor săi să mă ridice.

Pe când mă călăuzea, numai ce văd deodată o cruce mare şi frumoasă. De jur-împrejurul ei erau

patru giulgiuri subţiri care semănau cu un nor luminos. Două dintre ele străluceau ca fulgerul, iar celelalte două erau albe ca zăpada. Iar în jurul crucii, în formă de cerc, stăteau nişte cântăreţi îmbrăcaţi în alb, înalţi şi frumoşi. Ochii lor scoteau raze de foc. Cântau uşor o cântare dulce în cinstea Celui Răstignit.

Povătuitorul meu, trecând în fata crucii, a sărutat-o şi mi-a făcut semn să fac şi eu la fel. M-am plecat şi eu la rândul meu şi m-am închinat. Când am sărutat acel cinstit lemn roşiatic, m-am umplut de o mireasmă prea plăcută,, cum n-am mai mirosit o alta asemănătoare în rai. Dar mutându-mi privirea de la cruce, ce să văd? Sub noi era abisul mării. M-a cuprins frica. M-am temut ca nu cumva să alunec şi am strigat povătuitorului meu: „Domnul meu, umblu în văzduh, mi se pare că merg pe nor, mă tem ca nu cumva să nu mă tină şi să cad în mare". „Nu te teme. Trebuie să urcăm mai sus" - îmi spuse - şi îmi dădu mâna.

Ne-am aflat îndată în a doua tărie, care era albă ca zăpada. Acolo mi se înfăţişară două cruci asemănă­toare cu cea a tăriei celei de jos. în jurul lor se săvârşea o slujbă măreaţă, ca şi la prima cruce. Acolo adierea vântului era ca de foc, odihnindu-i minunat pe tinerii cei frumoşi. Am sărutat şi acele cinstite cruci cu dumnezeiască dorire şi dragoste. Mireasma lor neînţe­leasă şi netalcuită pricinuia o bucurie şi o veselie mai mare decât cea pricinuită de prima cruce.

Deodată văd acolo un foc care cuprindea totul. M-am temut şi am cerut iarăşi ajutor de la povătuitorul meu. „Dă-mi mâna - îmi spuse - căci vom urca încă şi mai sus". Şi îndată ne-am aflat în al treilea cer. Cerul acesta nu semăna defel cu cerul pe care îl vedem de pe pământ. Se întindea ca o piele aurită în formă de potcoavă. La intrarea în el am întâlnit alte trei cruci, mai mari şi mai impunătoare, care aveau strălucirea fulgerului. Povătuitorul meu a luat îndrăzneală, a intrat înlăuntrul focului şi s-a închinat lor. Eu nu am îndrăznit să fac la fel. M-am închinat de departe şi am trecut pe alături.

Am înaintat destul şi am ajuns la a doua catape­teasmă. Acolo am văzut ceva ca fulgerul întins în aer. Am urcat şi am trecut înlăuntru. Oştiri cereşti alcătuite din mulţimea îngerilor lăudau şi slavosloveau pe Dum­nezeu. Am trecut şi de aceasta şi ne-am aflat înaintea unei alte catapetesme, din vison şi porfiră negrăită.

Am ajuns la o aşezare luminoasă. Acolo era o altă catapeteasmă, mai minunată, ce semăna cu chihlim­barul foarte strălucitor şi curat. O mână nevăzută a dat-o la o parte şi ne-a făcut semn să trecem. Aici am întâlnit o mulţime nenumărată de sfinţi îngeri. Fetele lor înflăcărate străluceau de departe mai mult decât soarele. Stăteau cu rânduială şi cu bună cuviinţă, cu staturile lor imateriale, ridicaţi la acea înălţime înfricoşătoare. în mâini ţineau sceptre minunate. Alcătuiau nenumărate legiuni, aranjate la dreapta şi la stânga.

Când se va ridica şi catapeteasma - mi-a spus povătuitorul meu arătându-mi-o - vei vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Tatălui. Să cazi şi să I te închini. Mintea ta să fie aţintită toată la Acela, ca să auzi ceea ce îti va spune".

În timp ce ascultam sfaturile lui, priveam la catape­teasmă şi deodată văd un porumbel măreţ coborând şi şezând deasupra ei. Capul lui era ca de aur, pieptul purpuriu, aripile luminoase ca flacăra, picioarele albe, în timp ce ochii îi săgetau cu raze luminoase. Pe când mă desfătam de frumuseţea lui, deodată a zburat la înălţime.

Înaintea feţei Stăpânului tuturor

S-a dat la o parte şi această catapeteasmă şi văd atunci, la acea înălţime nemărginită care uimeşte toată mintea şi cugetarea, un tron înfricoşat şi preaînălţat. Tronul nu era ţinut de nimeni, ci stătea în văzduh. Din el ieşeau flăcări mai albe decât zăpada. Pe tron strălucea Domnul nostru Iisus Hristos. Purta veşminte roşu-închis şi albe. Strălucirea Lui însă - atât cât s-a învrednicit neputinţa mea să vadă - era proniator limi­tată, pentru ca ochiul omenesc să poată contempla bunăcuviinţa şi frumuseţea Sa dumnezeiesc-omenească. Era ca şi cum ar vedea cineva soarele împrăştiind cu voioşie primele raze ale răsăritului. Am căzut înaintea Sa şi m-am închinat Lui de trei ori. Am încercat din nou să mă ridic şi să-I privesc iarăşi fru­museţea, strălucirea arzătoare a puterii Sale, dar n-am putut. Mă cuprinsese o negrăită teamă, frică şi bucurie.

Din lăuntrul acestei lumini s-a auzit un glas care, prin puterea sunetului său a despicat văzduhul. Era dulce ca mierea, blând şi plăcut. Mi-a spus trei cuvinte, noima lor am înţeles-o şi am încercat o desfătare duhovnicească nemaiîntâlnită. Peste puţin timp mi-a spus alte trei cuvinte care, îndată ce le-am auzit, mi-au umplut inima de o bucurie dumnezeiască. Apoi, mi-a spus pentru a treia oară alte trei cuvinte, şi deodată s-a auzit o strigare puternică de slavoslovire a oştirilor îngereşti: Sfânt, Sfânt, Sfânt. Am înţeles că aceasta s-a făcut pentru mine. Doxologia lor este desigur neîn­cetată, însă acea strigare melodioasă şi minunată era pentru bunăvoinţa pe care, cu atâta îmbelşugare, mi-a arătat-o mie Stăpânul Hristos.

De cum am auzit aceste cuvinte dumnezeieşti şi negrăite, am coborât îndată în acelaşi fel în care am urcat. Mi-am venit întru sine-mi şi am văzut că mă aflu în grădina de unde se făcuse răpirea mea. Mă gân­deam cu mirare la toate cele ce mi s-au întâmplat. Unde eram şi unde mă aflu! Nu puteam înţelege cum am mers în acel loc dumnezeiesc. Aducându-mi aminte de toate cele ce le-am văzut şi le-am auzit acolo, îmi ziceam întru sine-mi: „Oare a mai venit şi altul aici, sau numai eu?"

Ultima gustare a raiului

Pe când cugetam la acestea, am văzut deodată, întinzându-se înaintea mea, o câmpie. Nu avea copaci, dar era frumoasă, înverzită şi înflorită, plină cu foarte mulţi crini şi trandafiri. Avea izvoare care izvorau miere şi lapte. Răspândeau de asemenea şi o mireas­mă minunată. Această privelişte plăcută, această verdeaţă odihnitoare, mă făceau să mă mir şi să mă uimesc de lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, care se întreceau unul pe altul în strălucire.

Şi iată, am văzut un bărbat strălucitor. Purta un hiton ca norul luminos şi ţinea în mână o cruce. Se apropie de mine şi-mi spuse: „Harul Domnului nostru Celui Răstignit să fie cu tine. Fericiţi sunt cei nebuni, pentru că au mare înţelepciune. Dumnezeu te-a rân­duit aici. Mergi însă mai întâi în cuptorul lumii, acolo unde se află buruienile şi viperele, şerpii şi balaurii. Şi să ştii că prezenţa ta în acest loc este ceva neobişnuit şi preaslăvit. Nimeni nu a venit aici, decât numai acela care s-a ostenit mai mult decât toţi pentru Evanghelia lui Hristos[1]. Al doilea eşti tu, fiindcă ai răpit smerenia în chipul ei cel mai desăvârşit. Ştiu însă cum ai dobân­dit-o! Cu desăvârşita sărăcie, cu «pleacă de aici, câine!», cu nimicirea de sine. Ai dobândit-o pentru că ai intrat gol şi te făţăreşti a fi nebun în stadionul stăpânitorului lumii; pentru că te-ai luptat cu el, l-ai biruit şi ai aruncat la pământ tronul lui. Ai văzut tainele cele de aici? Ai înţeles adevărata răsplată a drepţilor? Ai cunoscut raiul lui Hristos? Înţeleg că ai văzut şi te-ai înfricoşat. Cum ţi s-a părut lumea cea deşartă în com­paraţie cu aceasta? Ce zici, ai văzut ce înseamnă adevărata strălucire? Ai văzut de care bucurie vor să se lipsească pe ei înşişi păcătoşii?". în timp ce îmi spunea acestea, bărbatul cel strălucitor mă privea bucuros şi mulţumit. „Doamna născătoarea de Dumnezeu – a continuat el să-mi spună - împărăteasa cea Preaslăvită a Puterilor Cereşti nu este aici. Cutreieră lumea cea deşartă şi ajută celor ce cheamă pe Unul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi preasfânt numele ei. Bine ar fi fost să-ţi fi arătat locaşul ei cel strălucitor, însă acum trebuie să te întorci la locul tău. Aşa a poruncit Stăpânul Hristos".

În timp ce vorbea, mi s-a părut că am căzut într-un somn dulce şi, ca şi cum aş fi dormit de seara până dimineaţa, m-am aflat precum mă vezi acum. Acum deci, să te veseleşti iubitul meu prieten, şi să ne nevoim pentru mântuirea noastră şi pentru moştenirea veşnicelor bunătăţi.

---

[1] Se referă la Sfântul Apostol Pavel.

Pregătirea fasolelor

Voi povesti dragostei voastre un alt lucru minunat ce i s-a întâmplat iubitorului de Dumnezeu, Epifanie. Acest tânăr vieţuia în înfrânare şi rugăciune. Obişnuia să nu mănânce şi să nu bea nimic în prima săptămână a Sfântului şi Marelui Post. Numai sâmbăta, după ce se împărtăşea cu Preacuratele şi înfricoşătoarele Taine, mânca pâine şi puţine legume şi bea apă ca să-şi redobândească puterile.

Într-un Post Mare, după ce a postit prima săptă­mână, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, gătea fasole în camera sa. Nu terminase însă pregătirea ei, când a bătut toaca. Tânărul s-a ridicat îndată şi, neaflând pe cineva căruia să-i încredinţeze grija mâncării, a lăsat-o şi a mers la biserică.

Blestematul diavol, care totdeauna îi luptă pe oameni cu gânduri potrivnice, a pus în mintea tânărului în timpul Sfintei Liturghii gândul „plecării". Voia, sub pretextul îngrijirii de mâncare, să-1 scoată din biserică mai înainte de sfârşit. A început deci să-i şoptească în minte:

-    Toată săptămâna te-ai chinuit, nu ai mâncat, nici nu ai băut nimic. Nu ai avut vreo mângâiere. Te-ai silit atât pe sine-ţi, încât ai leşinat de arşiţa setei. Acum deci, în timp ce ar fi trebuit să te îngrijeşti de mânca rea ta cea atât de simplă, ai lăsat-o şi ai plecat, fără să spui nimănui să aibă grijă de ea. Mergi să vezi, nu cumva „s-a prins" şi miroase urât? Tu pregăteşte-ţi mâncarea ta şi nu te teme, că biserica nu pleacă de la locul ei.

Acestea şi alte motive mai înduplecătoare şi mai iscusite îi aducea ispititorul. Acela însă a înţeles că erau meşteşugirile vicleanului şi a răspuns:

-   Dumnezeu, Care hrăneşte orice făptură a Sa, El însuşi Se va îngriji de mâncarea mea. El este Ocrotitorul meu.

Aşa i-a spus în mintea sa necuratului sfătuitor şi, după ce a făcut de mai multe ori semnul Sfintei Cruci, a rămas la slujbă până la sfârşit. Când s-a întors acasă, i-a găsit pe toţi uimiţi de o dulce mireasmă care exista acolo. Cu toţii erau nedumeriţi, pentru că nu puteau înţelege de unde ieşea. Şi, după cum se petrece ade­sea la orice întâmplare neobişnuită, îi spuneau lui Epi­fanie:

-   Vino, domnule, să miroşi o mireasmă deosebită, despre care nimeni dintre noi nu ştie de unde iese.

Tânărul s-a apropiat, a mirosit şi a rămas uimit. Intră în camera sa, unde se afla mangalul* plin cu

* Vas metalic în care se aprind cărbuni şi este folosit pentru încălzire.

cărbuni, ridică ochii şi văzu un tânăr măreţ, înalt şi fru­mos, cu fata mai strălucitoare decât soarele. Purta un veşmânt alb dumnezeiesc, lucrat în fir de aur de la gât până la piept, iar până la genunchi era de un verde şi un galben lucios. Orbit de acea privelişte, luă seama la fata lui care uneori se făcea ca zăpada, iar alteori strălucea ca focul. Stând drept în fata mangalului, avea mâneca sa cea dreaptă suflecată şi în mână finea o lin­gură cu care amesteca mâncarea.

În timp ce Epifanie îl privea amuţit de uimire, minu­natul bucătar a luat şi a gustat putină zeamă din mâncare. După aceea a scos din sânul său o batistă mică, a luat din ea cu trei degete nişte mirodenii şi le-a arun­cat cruciş în oală. Şi-a coborât mâneca, i-a zâmbit lui Epifanie şi îndată, întinzându-şi aripile, a zburat la cer.

Pe tânăr l-au cuprins ameţeala şi frica. S-a întors spre răsărit şi, înăltându-şi mâinile, a spus cu lacrimi:

- Vai mie. Doamne! Cine sunt eu, nimicul, încât să trimiţi pe îngerul Tău ca să mă slujească? Îti mul­ţumesc pentru marea Ta iubire de oameni şi negrăita milostivire, pentru că m-ai ferit de păcat şi m-ai făcut al Tău. Îti mulţumesc pentru că mă ocroteşti cu pute­rea Ta cea dumnezeiască şi m-ai aşezat împreună cu cei ce Te iubesc. Îti mulţumesc, Dumnezeule Bun şi Dătător de viată, Apărătorule şi Purtătorule de grijă al mântuirii mele.

Cu aceste cuvinte mulţumind lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă, a mers să vadă cum a gătit îngerul mâncarea. A aflat-o scoţând o mireasmă de nedescris

-    Slavă Ţie, Doamne, Cel lăudat în Treime, pentru că nu treci cu vederea micile nevointe ale smeritei mele tinereţi, ci mă mângâi cu nesfârşitele tale bine faceri, iar acum m-ai învrednicit să gust din mierea bunătăţii Tale. Îti mulţumesc Atotputernice şi mult- Milostive. Voi rămâne alături de Tine până la ultima mea suflare.

Aşa s-a rugat şi, după ce a mâncat din legume, a simţit o dulceaţă nespusă. Toate simţurile lui s-au preschimbat şi au dobândit ceva dumnezeiesc. Se mira şi el însuşi de această profundă schimbare a sa. Această minune a mărit mai mult dragostea lui către Domnul şi către Sfinţi şi de atunci împlinea cu mai mare râvnă poruncile stăpâneşti.

Famenul desfrânat

În timp ce stăteau în faţa intrării, s-a apropiat un oarecare famen tânăr, fecior de casă al unui om bogat. Faţa lui era trandafirie, iar pielea lui era albă ca zăpada. Era frumos, mai mult blond, peste măsură de molatec şi mirosea de departe a parfum. Se cunoştea şi era prieten cu Epifanie, fiind vecini şi cam de aceeaşi vârstă. Ţinea în mână treizeci de curmale care, de departe, semănau cu smochinele uscate. Văzân­du-1 pe Cuviosul gol, s-a mirat şi a întrebat tulburat:

- Iubitul meu Epifanie, cine este acesta? De ce umblă gol prin acest frig de nesuferit şi seamănă cu unul purtat de valurile mării?

Nu ştiu, prietene, ce să-ţi spun. în tot cazul, mintea lui a fost robită de cel viclean şi umblă ca un nebun. De aceea toţi îndrăciţii umblă cu hainele 5    5

sfâşiate, fără să simtă frigul sau arşiţa.

I-a vorbit aşa, deoarece nu voia să-i descopere vir­tutea dreptului. Atunci famenul s-a liniştit, l-a com­pătimit pe Cuviosul ca pe un sărac şi i-a oferit toate curmalele.

-   Primeşte deocamdată acestea, - i-a spus, căci nu am nimic altceva.

Cuviosul însă, care cu ochii cei înţelegători vedea starea sufletului său, l-a privit încruntat şi i-a spus:

-    Nebunii nu primesc daruri de la colofoniţi*.

Acela n-a înţeles şi i-a spus:

Cu adevărat eşti nebun. Vezi curmale şi spui că sunt colofonia.

Pleacă vicleanule! - i-a răspuns fericitul. Mergi în camera de dormit a stăpânului tău ca să faci cu el păcatul cel scârbos al sodomitenilor şi îţi va da şi alte curmale. Ticălosule! Razele împărăţiei Cerurilor nu le vezi. Sălbăticia iadului nu o cunoşti. Cel puţin să nu-1 ruşinezi mai mult pe îngerul tău care te însoţeşte ca pe un creştin. Ah, de ai şti ce pedeapsă te aşteaptă, necuratule care mergi adesea în locuri ascunse împreună cu alţii şi faci fapte împotriva firii, pe care nici câinii şi nici porcii, nici târâtoarele şi şerpii nu le fac! Cine te-a învăţat acestea? Păcat de tinereţile tale! Te-a rănit5    5

satana şi te-a surpat în cele mai adânci ale iadului. Ia aminte! Nu înainta mai mult, ca să nu arunce Dum-

* Colofonia este un fel de varză. Prin cuvântul acesta Cuvio­sul înţelegea pe sodomiţi.

nezeu foc şi să te ardă mai înainte de vreme şi aşa să cazi dintr-un foc în altul, cu mult mai cumplit, în cel al iadului.

Famenul a auzit şi s-a înfricoşat. Faţa i s-a roşit:

-    Vai mie, ticălosul, - a îngăimat el cu totul ruşinat.

-    Ce ai păţit, iubitul meu? - 1-a întrebat Epifanie. De ce te-ai ruşinat şi te-ai înroşit aşa? Nu ţi-am spus că acesta este nebun şi spune ceea ce-i vine la gură? În tot cazul, dacă pentru cele ce le-ai auzit te mustră conştiinţa, îngrijeşte-te să te îndreptezi şi să nu dispreţuieşti cuvintele lui. Eşti tânăr şi satana este înfricoşător. Ne îmbrânceşte să facem păcatul nu pentru altceva, decât pentru ca să ne aibă şi pe noi în focul iadului şi să se laude că a câştigat pe cât mai mulţi.

Famenul, după cele ce le-a auzit, a plecat. Atunci Epifanie 1-a ajutat pe Cuviosul să se ridice şi au mers în camera sa. Acolo au aflat masa pregătită şi s-au aşezat să se veselească. După ce au mâncat, Epifanie 1-a întrebat:

-    De ce, cinstitul meu prieten, ai vorbit atât de aspru prietenului meu?

-    Deoarece este prietenul tău, de aceea i-am vorbit aşa. Dacă nu era, n-ar fi auzit nici un cuvânt. Scopul meu nu este să-i mustru pe păcătoşi, ci să-i aduc la drumul cel drept care conduce la cer.

-    Cunosc şi eu cele cu privire la famen - a spus Epifanie. însă de vreme ce este rob, sărmanul, şi este silit de stăpânul său, ce poate să facă?

-   Aceasta o ştiu şi eu - a spus Cuviosul - şi înţeleg starea lui. Însă robul trebuie să-1 slujească pe stăpânul său numai la nevoile materiale, iar nu la lucrurile diavolului şi la faptele lui cele necinstite şi mai ales la acest lucru blestemat, la acest păcat scârbos, pe care nici la animale nu-1 întâlnim! Aşadar, de ce să nu simtă omul răul miros al acestei necuraţii şi să nu se scâr­bească de el?

-    Atunci când stăpânul - a spus din nou Epifanie - porunceşte robului să facă o slujire, fie trupească, fie duhovnicească, fie chiar şi păcătoasă, şi acesta nu ascultă, ştii atunci ce blesteme îl aşteaptă, ce bătaie, ce ameninţări şi câte alte nenorociri.

Acesta, fiul meu, este martiriul pentru Hristos. La acesta se referea Domnul când zicea: „ Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia Cerurilor" (Matei 5, 10). Dacă robii nu cedează la scâr boasa dorinţă sodomiteană a stăpânilor lor, sunt fericiţi şi de trei ori fericiţi, deoarece chinurile ce le vor suferi îi vor aşeza în ceata Mucenicilor.