OMILIA V
„Pentru aceia i-a dat pre ii Dumnezeu intru patimi de ocară, că şi femeile lor şi-au schimbat rânduiala cea firească, întru ceia ce este împotriva firei. Aşijderea şi bărbaţii lăsând cea dupre fire rânduiala a părţii femeieşti, s’au aprins întru pofta sa unul spre altul'' (Cap. 1,26. 27).
Toate patimile omeneşti sunt necinstite, dară mai cu samă nebunia după copii, căci mai mult pătimeşte sufletul şi se necinsteşte in păcate, decât trupul in boale. Priveşte cum îi lipseşte şi aici de orice iertare, dupre cum ii lipseşte şi în cele ale credinţei. Femeilor li zice: „au schimbat rânduiala firei" şi prin urmare nu au ce răspunde, sau sa spună «că am fost împiedecate de împreunarea cea dupre lege» şi nici că nu au avut cu cine să’şi împliniasca pofta, şi au fost silite de a se azvârli în această turbare nebună, căci expresianea „au schimbat" se zice de cei ce au avut ce schimbă, dupre cum atunci când vorbiâ de credinţă zicea „Că au schimbat adevărul lui Dumnezeu întru minciună". Bărbaţilor iarăşi li spune: „lăsând cea dupre fire rânduiala a părţii femeieşti" ceiace învederează acelaşi lucru. Din această cauză şi pe femei ca şi pe bărbaţi îi lipseşte de orice iertare, învinovăţându-i deopotrivă, pentru că nu numai că au avut prilejui de a’şi face poftele, şi că lăsând la o parte ceiace aveau au ajuns la asemenea absurdităţi, dară încă că necinstind ceiace este dupre natură, au alergat la ceiace este contra naturei. Cele ce sunt contra naturei sunt şi mai grele, în acelaşi timp şi mai dezgustătoare, aşâ că nici nu le-ar putea cineva numi plăcere, fiindcă adevărata plăcere este acea dupre natură. Dară când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se răstoarnă pe dos! De aceia nu numai credinţa lor era satanicească, dară şi viaţa li era diavolicâ. Atunci când li vorbiâ de credinţă, si-a pus în mijloc lumea şi cugetul omenesc, spunându-li că, cu mintea cea dată lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se văd ca să se ridice la creatoriu, dară fiindcă nu au voit, au rămas fără nici o justificare, — aici însă in locul lumei li pune la mijloc plăcerea cea după natură, de care ar fi putut ca să se mulţămiască cu mai multă libertate şi linişte, şi ar fi scăpat de ruşine, dară n-au voit, drept care şi sunt lipsiţi de orice iertare, fiindcă au defăimat natura. Şi ceiace este mai necinstit încă, că şi femeile umblă după asemenea împreunări contrare naturei, în timp ce ar trebui ca să se ruşineze de bărbaţii lor.
Este demn de a admiră şi aici înţelepciunea lui Pavel, cum el aruncându-se cu vorba în două lucruri contrare, pe amândouă le-a dezvoltat cu toată exactitatea. Voia a spune ceva şi demn, în acelaşi timp însă şi muşcătoriu pentru auditoriu, dară acestea amândouă nu eră cu putinţă, fără ca una din ele sa se împiedece de ceialaltă. Dacă vei spune ceva demn, nu vei putea atinge pe auditoriu, iară de voieşti a te atinge de el tare, apoi atunci este nevoe de a desvâli lămurit ceiace spui. Dară iată că înţeleptul şi sfintul suflet al lui Pavel le-a putut uni pe amândouă la un loc, şi le-a dezvoltat cu toată exactitatea, căci in numele naturei a mărit învinovăţirea lor, în acelaşi timp - ca şi de o perdea oarecare - el s’a servit cu multă înţelepciune în demnitatea povestirei sale.
După ce deci, mai ’ntâiu el se atinge de femei, de ’ndată păşeşte mai departe atingând pe bărbaţi, căci zice: ,,Aşijderea şi bărbaţii, lăsând cea dupre fire rânduială a părţii femeieşti’’, ceiace este dovada celei mai de pe urmă nebunii, căci când amândouă genurile sunt conrupte, şi bărbatul care este pus ca dascal al femeei, ca şi femeia căria i s’a poroncit de a fi de ajutoriu bărbatului, nu îndeplinesc cu sfinţenie datoriile lor, apoi atunci ii se găsesc între dânşii ca duşmani. Gândeşte-te apoi şi la cuvintele de care s’a servit, cât de reprezentative sunt, căci nu zice: «s’au amorezat şi s’au poftit unul pre altul» ci: „S’au aprins intru pofta sa unul spre altul’’. Vezi acum că totul în poftă vine dela lăcomie, care nu poate răbda ca să stea în hotarele sale ? Aşa dară, tot ceiace pofteşte cineva, din acele care covârşesc legile puse de Dumnezeu, este absurd, şi prin urmare pofteşte din acele absurde şi nu din cele legiuite. Dupre cum de multe ori mulţi lăsând la o parte pofta mâncărilor se hrănesc cu humă şi cu petre mici, iară alţii stăpâniţi de o sete nebună doresc până şi apa din mocirlă, tot aşâ şi aceia s’au înfierbântat de acel amor nelegiuit. Şi de întrebi poate »de unde oare a venit întinderea boalei, sau mai bine zis a poftei aceştia»? — respunsul este: dela părăsirea lui Dumnezeu. Dară părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? Dela nelegiuirea celor ce l’au părăsit pre el.
„Bărbaţi cu bărbaţi ruşinea lucrând-o“ zice mai departe. «Dacă ai auzit spunând «că s’au aprins» să nu-ţi închipui, zice, că boala aceasta provine numai din poftă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aprins pofta». De aceia nici nu zice «fiind târîţi, sau căzând» dupre cum zice aiurea, ci „lucrând adecă că lucrul lor îl pusese in păcat, şi nu un lucru întâmplătorul, ci studiat de dânşii mai dinainte. Şi nu zice «pofta», ci „ruşinea lucrând’’, fiindcă şi natura au făcut-o de râs, şi legile ei le-au călcat. Priveşte apoi şi confuzia cea mare venită din amândouă părţile, fiindcă nu numai că capul a căzut jos la pământ, ci şi picioarele s-au ridicat sus, şi au devenit duşmani între dânşii, întroducându-se o luptă mai grozavă decât razboiul civil, mai hâdă şi mai variată. Căci lupta aceasta o au împărţit în patru feluri de lupte nouă şi nelegiuite; războiul acesta nu eră îndoit şi întreit, ci chiar şi împătrit. Gândeşte-te bine: trebuia ca cei doi, adecă bărbatul şi femeia, să fie unul, dupre cum zice: „Şi vor fi amândoi un trup“, iară aceasta o face pofta de împreunare, care uneşte amândouă genurile. Insă, această poftă nimicind-o diavolul, şi făurind un alt mijloc, a rupt genurile unul de altul în acest mod, şi a făcut ca unul să devină doi, adecă unul şi acelaş gen să ţină locul şi a celuilalt, ceiace este contra legei lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: „Cei doi vor fi un trup“, iară diavolul a împărţit acel trup în două. Şi iată întâiul rezboiu. Apoi iarăşi aceste două părţi s’au războit fiecare şi contra sa, ca şi contra celeilalte, căci şi femeile defăimau pe alte femei, şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul contra altuia, ca şi contra genului femeesc, ca şi într’o luptă de noapte. Ai văzut al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea rezboiu ? Dară apoi mai este şi un alt rezboiu, căci pe lângă cele vorbite ii au făcut nelegiuire şi contra naturei. Fiindcă diavolul ştia bine că ceiace uneşte amândouă genurile este mai ales această poftă, s’a gândit ca să rupă această legătură, aşa ca să se dezbine nu numai în a nu mai face copii, ci chiar în a se război unul pe altul, şi a se răsculâ unul contra altuia. „Şi răsplătirea ce li se cădeâ a rătăcirei lor, întru şine-şi luând-o“. Priveşte cum iarăşi ajunge cu vorba tot la obârşia răului, adecă la necucernicia lor, rezultată din credinţa cea falsă, spunând că plata aceasta se trage dela nelegiuirea neevseviei dinainte.
Partea morală. Despre cei ce fac pederastie şi malachie, şi de câte rele sunt capabili unia ca aceştia. Despre bărbaţii şi femeile cari vieţuiesc in păcate, despre gheena şi judecată, şi dovada trasă din cele petrecute in Sodoma. Noi nu trebuie a ne desmerdâ în plăceri trupeşti, ci a avea veşnic tn minte teama de Dumnezeu.
Vorbind el de gheena şi de pedeapsă, şi fiindcă celor neevsevioşi si cari preferau a trăi în astfeliu de desfrânări nu li se părea poate demn de credinţă, ba chiar ridicol, de aceia apostolul arată că chiar in însăşi această plăcere se găseşte osânda. Dacă însă unia ca aceştia nu simţesc pedeapsa, ba încă simt mare plăcere în asemenea fapte murdare, tu să nu te minunezi, căci şi nebunii şi cei ce sunt stăpâniţi de vre-o boală mintală, deşi de multe ori se nedreptătesc singuri cauzâudu-şi rele, ii totuşi nu simţesc, ci râd şi se dezmiardă în fapte dc acelea, de care cei sănătoşi plâng. Insă prin asemenea exemplu nu voim a spune că aceia scapă de osândă, ca şi nebunii, ci tocmai in acest fapt murdar pedeapsa li va fi mai grozavă, fiindcă nici măcar nu vor a cunoaşte prăpastia relelor in care se găsesc. Dealtfeliu nici nu trebuie a ne dă părerea din faptele celor bolnavi, ci din a celor sănătoşi. Iată că faptul acesta li se părea a fi vechiu, că eră chiar şi o lege în fiinţă, iată ca un legiuitoriu de al lor a poroncit prin lege ca slugile nici sa’şi ungă trupul cu unt-de-lemn, şi nici să facă pederastie, acordând presidenţia acestei murdării numai celor liberi(stăpânilor), sau mai bine zis nu presidenţia, ci schimonosirea naturei. Cu toate acestea ii nu considerau faptul de schimonosire, ci încă foarte cinstit, şi oarecum un drept mai mare asupra slugilor, fiindcă aceasta eră legiuit de prea înţeleptul popor athenian şi de marele lor legislator Solon! Dară apoi şi alte multe cărţi de ale filosofilor lor le-ar găsi cineva pline de această boală molipsitoare. Insă de aici noi nu putem zice că faptul acesta este legiuit, ci pe cei ce au primit o asemenea lege îi credem ca cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrămi. Ceiace pătimesc femeile cele desfrânate, aceiaşi pătimesc şi aceştia, ba încă mai grozav ca ele, fiindcă deşi contra legei, cel puţin ele doresc împreunarea naturală, pe când pederastii doresc ceva şi contra legei, în acelaşi timp şi contra naturei. Chiar de nu ar fi gheena, şi nici nu ne-ar fi ameninţat cu osânda, totuşi acest fapt este mai grozav ca orice osândă. Dacă ii simt plăcere de aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. Când eu văd pe cineva alergând pe stradă gol şi cu tot trupul plin de noroiu, si el in loc să se acopere încă se şi mândreşte, apoi nu numai că nu-l laud pentru aceasta, ci chiar îl plâng, fiindcă nu simţeşte sărmanul, că singur se face de ras. Dara pentru ca să arăt mai lămurit batjocura aceasta, să’mi daţi voie de a aduce şi alt exemplu. Daca cineva ar pedepsi o fecioară care ar fi avut relaţii cu animale necuvântătoare, şi ea în loc să se ruşineze încă s’ar mândri de acea fapta, oare nu ar fi pentru aceasta vrednică de plâns, fiindcă deşi ar fi putut să scape de această boală dacă ar fi voit, totuşi ca nici măcar nu simţeşte ? De sigur că ar fi vrednică de jălit. Deci dacă faptul acela este uricios, apoi nici faptul pederaştilor nu este mai pe jos de acela, fiindcă a fi cineva batjocorit de ai săi este cu mult mai de jălit decât dacă este batjocorit de străini. Pe unia ca aceştia eu îi consider mai răi decât pe omorîtorii de oameni, fiindcă cu mult mai bine de a muri, decât a trăi defăimat astfeliu de lume. Omorîtorul de oameni a despărţit sufletul de trup, iară aceştia împreună cu trupul au pierdut şi sufletul. Ori şi ce păcat, mi-ai spune, nu poate fi egal cu această grozavă nelegiuire, şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi grozăvenia faptului ce săvârşesc, de sigur că ar preferă o mie de morţi, mai bine decât de a face asemenea fapte.
Nimic nu este atât de uricios ca această baţjocură. Dacă Pavel vorbind de curvie zicea: ,,Tot păcatul pe care l-ar face omul, afară ele trup este; iară cel ce curveşte păcătuieşte în trupul său“ (I Cor. 6, 18), apoi ce am putea spune de această nebunie, care este cu atât mai rea decât curvia,încât nici nu mai avem ce spune? Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femee, dară încă că ai pierdut şi dreptul de a fi bărbat, căci nici nu te-ai schimbat în natura femeei, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădătoriu, vrednic de a fi alungat şi bătut cu petre şi de femei, ca şi de bărbaţi, fiindcă ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile. Şi ca să afli cât de mişelesc fapt e acesta, spune-mi te rog: dacă venind la tine un om ţi-ar spune în gura mare că tu eşti câne, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dară iată că tu care faci parte între oameni, nu numai câne te-ai făcut ţie sine-ţi, ci chiar mai ţie jos şi mai necinstit decât acest animal, căci cânele cel puţin este folositorul omului, pe când cei ce curveste nu este folositoriu la nimic. Dară ce? spune-mi: dacă cineva ameninţându-te ţi-ar porunci ca să naşti copii şi să lehuzeşti, oare nu te-ai umpiea de mânie asupra lui? Dară iată acum, că cei ce tubeaza după astfeliu de păcate, singuri îşi făuresc relele cele mai grozave, căci nu este acelaşi lucru, a te schimba în natura femeiască, şi a rămânea şi bărbat în acelaşi timp, sau mai bine zis, a nu fi nici femee şi nici bărbat.
Şi de voieşti ca şi de aiurea să afli de grozăvenia acestui păcat, apoi întreabă, de ce oare legiuitorii toti pedepsesc prin legile lor pe cei ce se scopese singuri, şi vei găsi că de nimic alt, decât pentru că 'şi ciuntesc singuri natura lor omenească,—deşi aceştia cu nimic nu nedreptăţesc pe alţii prin asemenea fapt, ba încă de multe ori după scopire ii sunt folositori, pe când curvariul şi pederastul nu sunt folositori la nimic. Nu numai sufletul, ci şi trupul pederastului este necinstit şi vrednic de a fi alungat de pretutindeni. Şi de câte gheeni sunt oare vrednici aceştia ? Dară dacă poate râzi auzind de gheena, şi nu crezi in focul cel veşnic, atunci adă-ţi aminte de Sodoma, fiindcă prin acea nenorocire icoana gheenei ni stă de faţă chiar în viaţa prezentă. Fiindcă sunt mulţi cari şi astăzi ca şi atunci, nu cred în învierea cea de apoi, şi în cele ce vor urmă după înviere, şi râd când aud spunându-li-se de focul cel nestâns, de aceia Dumnezeu ne-a cuminţit chiar prin întâmplările din viaţa prezentă. O astfeliu de întâmplare este arderea Sodomei şi focul de acolo. Cei ce au fost acolo ştiu, căci singuri au văzut cu ochii lor acea rană provenită din bătaea dumnezeiască, şi urmările fulgerilor şi a trăsnitelor de sus. Acum tu judecă singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost silit de a li arătă gheena mai ’nainte de timp. Fiindcă mulţi dispreţuiau cuvintele şi atunci ca şi acum, de aceia Dumnezeu li-au arătat apriat icoana gheenei, şi încă într’un mod unic în istoria omenirei. In adevăr, ca curios a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, dară şi păcatul ce ii îl săvârşise, adecă pederastia, eră afară din legile firei, era contra naturei; a ars pământul acela, fiindcă şi sufletele lor erau arse de acea poftă spurcată. De aceia şi ploaea aceia nu numai că n’a deschis pântecele pământului ca să'l facă de a dă naştere roadelor, ci încă l-a făcut netrebnic chiar pentru primirea seminţelor ce s’ar aruncă în el. Astfeliu eră şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci şi acea nelegiuire li făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei.
Ce poate fi mai spurcat ca un bărbat tăvălindu-se in curvii? Ce poate fi mai greţos? O! ce nebunie; O! ce smintire! Dară de unde şi cum a pătruns în sufletul omului această poftă nebună, care a adus natura in halul celor ce se războiesc, ba încă cu atât mai rău decât ale acelora, cu cât şi sufletul e mai înalt şi mai bun decât trupul? Vai nouă, dacă ajungem a fi mai fără minte decât animalele necuvântătoare, şi mai neruşinaţi decât cânii, căci nicăiri printre dânsele nu vei găsi astfeliu de împreunare, ci natura ’şi cunoaşte hotarele sale! Voi însă, cari săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc, mai necinstit decât necuvântătoarele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte şi vă batjocoriţi şi înşi-vă.
Dară de unde şi cum oare s’a născut acest rău ? Dela dezmerdare, şi dela necunoştinţa de Dumnezeu. Cand unia scot din sufletul lor teama de Dumnezeu, atunci toate cele bune fug dela dânşii. Deci, pentru ca să nu se întâmple aceasta, să avem totdeauna înaintea ochilor noştri frica de Dumnezeu. Nimic nu pierde pe om atât de tare, ca atunci când el cade de pe această ancoră, dupre cum iarăşi nimic nu’l poate salva ca aceasta, dacă el îşi are necontenit ochii aţintiţi spre ea. Dacă noi având înaintea ochilor pe un om şi totuşi ne sfiim de a face păcate, şi de multe ori ne ruşinăm până şi de slugile cele mai liniştite, şi prin aceasta nu facem nimic absurd, apoi de aici poţi pricepe câtă siguranţă am avea, dacă veşnic ne-am gândi la frica de Dumnezeu. Când noi ne vom găsi aşa, atunci diavolul nu se va putea arunca asupra noastră, de vreme ce s’ar trudi în zadar; dară dacă ne va găsi rătăciţi din calea cea dreaptă, şi mergând fără nici un frâu, atunci şi el luând motiv chiar dela noi, va putea uşor ca să ne lege din toate părţile şi să facă cu noi tot ceiace voieşte. Dupre cum păţesc şi slugile cele leneşe, că ducându-se în piaţă să târguiască, ele insă lăsând la o parte scopul pentru care fusese trimise de stăpânul lor, se alipesc de cei ce stau degeaba acolo şi’şi pierd timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm dela poroncile lui Dumnezeu. Căci şi noi am stat ca şi acelea admirând bogăţia, frumusetea trupului, sau şi altele cari nu ni simt folositoare întru nimic, şi noi, zic, am stat privindu-le, dupre cum şi slugile cari mergând în piaţă, în loc să’si vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile unora dintre cerşitori, şi care apoi venind acasă târziu primesc lovituri dela stăpâni. Multe încă uită să se mai întoarcă acasă, fiindcă se iau după cei ce se sluţesc şi fac astfeliu de comedii.
Insă, iubiţilor, să nu facem şi noi aşa. Şi noi am fost trimişi aici de stăpânul a toate, spre a îndeplini multe îndatoriri grabnice, şi dacă le lăsăm acelea şi stăm distraţi privind la asemenea nimicuri, pierzându-ne tot timpul în zadar, apoi vom luă pedeapsa cea mai grea. Dacă tu voieşti să stai degeaba, apoi ai înainte-ti ceiace eşti datoriu să admiri, şi pentru care poţi să’ţi petreci tot timpul vieţei tale; ai inainte-ţi lucruri de acelea, cari nu sunt vrednice de râs, ci de admirat si de laude nesfârşite. Cel ce admiră cele de râs, de multe ori şi el este de râs, şi chiar mai rău decât bufonii. Deci, pentru ca nu cumva să păţeşti de acestea, fugi degrabă la treaba ta. De ce ai stat, spune-mi, uitându-te cu ochii holbaţi la bogăţie, şi te găseşti ca şi înaripat la ideia de a o avea? Ce vezi tu acolo de admirat şi vrednic de a-ţi cuceri ochii? Caii aceia împodobiţi cu aur, servitorii aceia, din cari unia barbari, iară alţii eunuci, îmbrăcaţi cu haine luxoase pe dinafară, pe când sufletul lor e moleşit cu desăvârşire, cu căutătura plină de mândrie, sau alergările acelea şi vuetul de acolo? Şi cum pot fi acestea vrednice de admirat? Că dânşii au ridicat în picioare lumea întreagă, şi până chiar şi pe cerşetorii aceia cari joaca şi şuieră prin târg? Fiindcă şi aceştia cuprinşi de lipsa cea mare de virtute, joacă mai de râs decât jocul acelora, purtându-se in toate părţile, astăzi de pildă la o masa luxoasă, mâine în lupanarele femeilor curve, altădată înaintea roiului aceluia de linguşitori, sau înaintea unei mulţimi de paraziţi. Dacă aceia sunt îmbrăcaţi în haine aurite, apoi tocmai pentru aceasta sunt de jălit, fiindcă pentru dânşii sunt de preţ tocmai acele lucruri care nu preţuiesc nimic. Să nu-’mi spui de haine, ci desvăleşte sufletul lor, priveşte în el şi vezi dacă nu cumvâ este încărcat de mii de rane, şi îmbrăcat cu zdrenţe, pustiu şi nesprijinit de nimeni. Ce folos poate fi din nebunia cea de dinafară? Fiindcă este mult mai bine de a fi cineva sărac şi să vieţuiască in virtute, de cât să fie împărat şi să vieţuiască în păcate. Săracul se bucură de toată multămirea sufletească, el nici nu simţeşte sărăcia cea dinafarnică, din cauza bogăţiei dinăuntru, pe când împăratul dezmerdându-se în cele ce nu'i sunt de nici un folos, este chinuit tocmai în cele ce-i sunt mai interesante, adeca în suflet, în cuget şi în gândurile cele multe, care sunt nedespărţite de el.
Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să aruncăm dela noi hainele cele aurite, şi să îmbrăţişăm virtutea şi plăcerea izvorîtă din ea, căci numai astfeliu ne vom bucură şi aici ca şi acolo de adevărata multamire, prin charul şi filantropia Domnului nostru Iisus Christos, căruia împreună cu Tatăl şi cu sf. Duch, se cade slava, în vecii vecilor. Amin.
OMILIA VI
„Şi precum n’au cercat ii a avea pe Dumnezeu întru cunoştinţă, aşa i-a dat pre ii Dumnezeu întru minte neiscusită, a face cele ce nu se cade“. (Cap. 1, 28).
Ca să nu creadă ii că dacă a vorbit cam mult de pederastie, prin aceasta a făcut aluziune la dânşii, deaceia trece deodată la alte feliuri de păcate, şi întreaga ideie a întoarce asupra altor persoane. Dupre cum obişnuieşte totdeauna când discută, cu credincioşii despre păcate, şi când voieşte a se depărta dânşii de ele, că aduce de faţă ginţile, zicând: „Nu întru patimă de poftă, ca şi păgânii carii nu cunosc pre Dumnezeu" şi iarăşi: „ca să nu vă întristaţi ca şi ceialalţi cari n’au nădejde" (I. Thesal. 4,5.13), astfeliu şi aici arată păcatele acelora, şi-i lipseşte de orice iertare, fiindcă dacă ii cutează a face astfeliu de păcate, aceasta nu vine din neştiinţă, ci din precugetare. De aceia nu zice «precum nu au cunoscut pre Dumnezeu» ci „precum n’au cercat ii a aveă pre Dumnezeu întru cunoştinţă", adecă păcatele acestea nu izvorăsc din neştiinţă, nu sunt săvârşite fără precugetare, ci dintr’o judecată stricată, şi nu din cauza trupului, după cum zic unii eretici, ci din pofta cea rea, care şi este obârşia tuturor relelor. Fiindcă mintea lor s’a făcut necercată, apoi la urmă toate le-au resturnat pe dos, căci aşa se intâmplă când vizitiul este stricat.
