CARTEA GLAFIRELOR LA NUMERI
Despre Hristos şi sinagoga iudeilor
1. Nenorociţii Iudei pot fi vădiţi folosindu-se în multe feluri de o limbă neînfrînată şi sălbatică împotriva lui Hristos. Iar că acest lucru nu le-a fost nepăgubitor o poate vedea cineva chiar din cele ce li s-au întîmplat. Căci întîiul-născut Israel (Ieș. 4, 22) avînd o slavă vestită din pricina aceasta şi fiind odinioară iubit şi ales, a fost pus la urma neamurilor şi a ajuns aşa în timpurile din urmă, ba mai bine zis în tot timpul. Aceasta le-a spus-o de mai înainte Domnul, zicînd prin Osea : «Vai lor, că s-au abătut de la Mine. Ticăloşi sînt, că au săvirşit fărădelege împotriva Mea. Eu i-am răscumpărat pe ei, iar ei au grăit împotriva Mea minciuni» (Osea 7, 13). Nimic urît, care n-ar fi îndrăznit să spună în cuvintele lor. Au defăimat, neînţelegînd ce s-a scris : «Moartea şi viata în mîna limbii. Cei ce o stăpînesc pe ea vor mînca roadele ei» (Prov. 18, 21). Iar fiindcă s-au înebunit împotriva Lui, şi-au slobozit limba neînfrînată la ocări, precum am spus adineauri. De aceea au căzut şi din nădejdea în El, neauzindu-L zicînd : «Acesta e sorţul tău şi partea ta, să nu ascultaţi de Mine, zice Domnul» (Ier. 13, 25).
Că făcîndu-se vinovaţi de crimele unei limbi bolnave şi de furia împotriva lui Hristos, vor avea de suferit osînde, o putem vedea şi din cele scrise în Numeri, unde se scrie : «Şi au grăit Mariam şi Aaron împotriva lui Moise, din pricina femeii etiopiene pe care a luat-o Moise. Căci el îşi luase o femeie etiopiana. Şi au zis : «Oare numai lui Moise i-a vorbit Domnul ? Nu ne-a vorbit şi nouă ? Şi a auzit Domnul. Iar Moise era un om foarte blînd, mai blînd decît toţi oamenii care erau pe pămînt. Şi a zis Domnul îndată către Moise şi Aaron şi Mariam : Ieşiţi toţi trei în cortul mărturiei. Şi au ieşit cei trei în cortul mărturiei. Şi s-a coborît Domnul în stîlp de nor şi a stat la uşa cortului mărturiei. Şi au fost chemaţi Aaron şi Mariam. Şi au ieşit amîndoi. Şi a zis Domnul către ei: «Ascultaţi cuvîntul Meu. De se va trimite vouă prooroc de la Domnul, Mă voi face cunoscut lui în vedenie şi voi grăi lui în vis. Dar nu este în toată casa Mea un slujitor atît de credincios ca Moise. Gură către gură voi grăi lui la vedere şi nu prin ghicitură. Şi el a văzut slava Mea. Şi de ce nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva slujitorului Meu Moise ?». «Şi urgia mâniei Domnului a fost peste ei. Şi au plecat. Şi norul s-a depărtat de la cort. Şi iată Mariam s-a făcut leproasâ ca zăpada. Şi a privit Aaron la Mariam şi iată era leproasă.
Şi a zis Aaron către Moise: «Mă rog, Doamne, nu ne socoti nouă păcatul, pentru că n-am ştiut împotriva cui am păcătuit. Să nu ne fie deopotrivă cu moartea, ca o lepădătură ce iese din pîntecele maicii sale, că s-a mîncat jumătate din carnea ei». Şi a strigat Moise către Domnul, zicînd: Dumnezeule, mă rog Ţie, vindec-o pe ea. Şi a zis Domnul către Moise : Dacă ar fi scuipat tatăl ei în fața ei, nu s-ar fi ruşinat ? Şapte zile se va scoate afară din tabără. Si după aceea va intra. Si s-a scos Mariam afară din tabără şapte zile. Si poporul n-a pornit pînă ce nu s-a vindecat Mariam» (Num. 12, 1—15).
Acestea sînt înrudite cu cele spuse înainte. Căci nu sînt prea străine de înţelesul acelora, ci au un înţeles înfrăţit şi de aceeaşi natură. Căci exprimă şi ele taina şi pun în faţa vederii duşmănia Sinagogii Iudeilor împotriva Lui. Pentru că redă pe scurt şi în parte felul păcatelor. Căci în acela s-a îmbolnăvit de lepră şi s-a făcut necurată Sinagoga, corupîndu-se prin multe şi felurite păcate.
Dar în acestea cuvîntul nostru înfăţişează nu numai păcatele duşmăniei împotriva lui Hristos şi descrie umflarea îngîmfării Iudeilor, arată totodată blîndeţea Celui ce zice : «învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima» (Matei 11, 29). Pe lîngă acestea înfăţişează şi iubirea de oameni a Celui ce nu judecă după dreptate pînă la capăt, nici nu ţine la nesfîrşit mînia împotriva celor ce păcătuiesc, ci întorcîndu-se după ce-a lovit, mîntuieşte şi sfinţeşte. Am redat in acestea în rezumat scopul urmărit în cele de mai înainte. Reluînd in parte fiecare înţeles al celor spuse, vom arăta gîndul ascuns în ele, Dumnezeu însuşi care vorbeşte celor ce nădăjduiesc în El, deschizînd uşa înţelegerii noastre : «Şi voi da ție vistierii întunecate, cele ascunse şi nevăzute şi le voi deschide ție» (Isaia 45, 2)[1].
2. Deci Aaron şi Mariam au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene pe care el a luat-o şi au zis : «Oare numai lui Moise i-a grăit Domnul ? Nu ne-a grăit şi nouă ?» (Num. 12, 2). Două sînt pîrile flecărelii lor împotriva lui Moise : întîi că şi-a luat femeie etiopiană ,iar pe lîngă aceasta, a doua prin spusa : Oare numai lui Moise i-a grăit Domnul, nu ne-a grăit şi nouă ? În cea dintîi îl acuza de călcarea legii în a doua spun că nu e între cei foarte mari, nici nu a primit vreun har deosebit faţă de alţii, dacă se ştie că Dumnezeu a vorbit şi altora.
Le vom lua pe rînd : primei pîri îi vom da prima atenţie. Şi aşa vom strămuta la Hristos însuşi cele ale chipului. Moise şi-a luat întii ca soţie şi şi-a făcut consoartă pe medianită, adică pe fiica lui Ietro. Trecînd apoi nu puţin timp, şi-a luat ca soţie pe etiopiana neagră şi de alt neam, deşi Dătătorul legii poruncise lămurit fiilor lui Israel să nu se împreune cu femei de neam străin. Căci s-a scris : «Pe fiica ta n-o vei da fiului lui şi pe fiica lui n-o vei lua fiului tău» (Deut. 7, 3 ; Lev. 34, 16). Pentru fapta aceasta este judecat Moise de către Aaron şi Mariam ca neînţelegători cum se cuvine, că şi prin el iarăşi s-a lucrat în chip iconomic taina, pe care o vom face vădită pe cît se poate, mutînd lucrul la Hristos însuşi, pe Care îl vom îmbrăca iarăşi în faţa lui Moise. Căci Hristos este Dătătorul legii şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cum era şi Moise [2]. De aceea şi acesta ni l-a dat pe Hristos de înţeles, zicînd: «Prooroc ca pe mine va ridica Domnul Dumnezeul nostru din fraţii voştri» (Deut. 18, 19). Iar ca chip al preoţiei Iudeilor trebuie socotit Aaron, iar Mariam reprezintă faţa Sinagogii (a adunării). Deci L-au acuzat pe Mîntuitorul nostru Hristos şi bătrînii Iudeilor şi însăşi adunarea (Sinagoga) împreună cu aceia, învinuindu-L de călcarea poruncilor dumnezeieşti, prin spusa : «Dacă ar fi omul acesta de la Dumnezeu, n-ar fi călcat Sîmbăta» (Ioan 9, 16). Dar scrîşneau împotriva Lui şi în alt mod, pentru că şi-a luat de soţie o femeie neagră, adică Biserica din neamuri, şi a părăsit într-un mod oarecare pe cea dintîi, adică pe israelita, care era Sinagoga. Că erau furioşi pentru că nesocotea obiceiurile lor, păzite în mod deşert, sau date prin Moise ca chipuri, nu e greu să vadă cel ce s-a familiarizat cu scrierile evanghelice. Iar că şi-a luat soţie Biserica din neamuri, înnegrită încă pentru întunericul cunoştinţei şi al moravurilor — căci nu era încă în ea lumina cea adevărată care înfrumuseţează şi albeşte faţa — va putea găsi cineva uşor dovada în prooroci. Mai vădit mi se pare dovedindu-se aceasta prin faptele Mîntuitorului. Căci El propovăduia samaritenilor care erau de neam străin şi punea oarecum prin aceasta de mai înainte între ei temelia Bisericii neamurilor. Iar că aceştia erau de neam străin şi despărţiţi de mulţimea lui Israel, o poate vedea cineva fără greutate şi din aceasta. Trimiţînd pe ucenicii Săi să vestească împărăţia cerurilor, zice : «În calea neamurilor să nu mergeţi şi în cetatea samaritenilor să nu intraţi. Ci mai degrabă mergeţi la oile pierdute ale casei lui Israel» (Matei 10, 5—6). Vezi cum i-a pus pe aceia în afara oilor casei lui Israel ? Dar înainte de-a fi desfăcut căsătoria cu israeliţii, adică cu Sinagoga, ci voind încă să o aibă de soţie, s-a căsătorit într-un fel oarecare şi a luat de soţie pe cea neagră şi de alt neam, adică Biserica din neamuri. De aceea grăind către Iudei a zis : «Am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Şi va fi o turmă şi un păstor» (Ioan 10, 16). Dar şi mai aspru i-a respins ca neascultători, cînd întrebîndu-L direct, zicînd : «Spune-ne pe faţă de eşti Tu Hristos», le-a răspuns: «V-am spus vouă şi n-aţi crezut. Faptele pe care Eu le fac în numele Tatălui Meu, mărturisesc despre Mine. Dar nu credeţi, pentru că nu sinteţi dintre oile Mele» (Ioan 10, 24—26). Deja numeşte oi ale Sale pe cei din neamuri. La aceasta fariseii înfuriindu-se şi scrîşnind pentru că iubeşte pe cei de alte neamuri şi nu dă nici un preţ legii dumnezeieşti, au răspuns cu violenţă : «Nu zicem noi bine că Tu eşti samaritean şi că ai drac ?» (Ioan 7, 48). Ei ziceau prin aceasta : Dacă n-ai susţine ale samaritenilor, dacă n-ai fi iubitor al păgînilor şi al altor neamuri, nu Te-ai fi amestecat cu cei din neamuri. Şi dacă n-ar fi în Tine demonii păgînilor (elinilor) — căci numeau demonizaţi pe închinătorii la idoli, pentru diavolul ce era în ei n-ai socotit călcarea poruncilor legii ca nimic.
Dar cele învăţate şi cerute de Hristos erau mai degrabă plinirea legii şi nu călcarea ei, după cum a spus El însuşi: «N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc» (Matei 5, 18). El a venit să treacă doar prin literă la adevăr.
Deci învinuirea acestora pentru femeia neagră şi chipul răstălmăcît al lui Hristos trebuie înţelese ca cele ale acelora împotriva lui Moise. De aceea calomnia aceasta vecină şi soră o vom trece de la chip la adevăr, preschimbînd înţelesul celor spuse.
«Nu numai lui Moise, zice, a vorbit Domnul» ci şi nouă ne-a grăit» (Num. 12, 2). Cuvîntul e din mîndrie, glasul e suflare goală, Căci cei ce cugetă drept nu trebuie să se grăbească să urce la aceeaşi măsură cu cel ce a auzit cu adevărat: «Te ştiu pe tine mai mult decît pe toţi şi ai aflat har la Mine» (Ieș. 33, 21). Ci trebuie mai degrabă să mulţumească pentru cele cu care sînt cinstiţi, neridicîndu-se peste treapta rînduită lor de sus. Nici nu trebuie să răpească pe seama lor cinstea ce nu li s-a dat. Căci aceasta trebuie socotită ca proprie celei mai de pe urmă îngîmfări. [3]
Dar auzi iarăşi pe Domnul nostru Iisus Hristos făcînd arătat Iudeilor scopul comunicat în mod natural numai Lui de Dumnezeu şi Tatăl şi zicînd : «Nu de la Mine grăiesc, ci Tatăl Care M-a trimis Mi-a dat poruncă ce să spun şi să grăiesc» (Ioan 12, 43). Şi iarăşi: «Cuvintele pe care Eu le grăiesc, nu sînt ale Mele, ci ale Celui ce M-a trimis pe Mine» (Ioan 14, 10). Dar El le spune acestea pentru că vede pe nelegiuiţii cărturari şi farisei îndrăznind fără măsură pentru faptul că Dumnezeu a vorbit către părinţii lor să se hotărască să nu-L asculte. Căci zic : «Noi ştim că Dumnezeu i-a grăit lui Moise. Dar pe Acesta nu ştim de unde este» (Ioan 9, 29). Vezi deci cum spunînd că Dumnezeu a vorbit lui Moise, repetă în cuvinte şi mai aspre ceea ce s-a spus atunci : «Oare numai lui Moise a vorbit Dumnezeu şi Tatăl» (Num. 12, 2) şi nu şi părinţilor noştri în Sinai ? Şi a auzit Dumnezeu. «Iar Moise era un om blînd, mai blînd decît toţi oamenii ce erau pe pămînt» (Ibid. 3).
Precum se pare, Mariam şi Aaron au făcut din blîndeţea lui Moise prilej de îngîmfare. Dar Dumnezeu se supără, chiar dacă Moise tace şi se mînie de la Sine cu dreptate împotriva celor ce au îndrăznit să defaime pe slujitorul Său şi socoteşte ca a Sa dispreţuirea lui. Aşa să înţelegi şi în cazul lui Hristos. Blîndeţea şi iubirea de oameni proprii Lui i-au făcut pe farisei mai porniţi spre dispreţuirea Lui. Dar se vedea neîndoielnic că nu vor scăpa de mînia de sus. Căci defăimarea Fiului avea să fie greu răbdată de Dumnezeu şi Tatăl. Căci avea cunoştinţă de ea fără să o înveţe şi prin cunoştinţa dumnezeiască ştia de cuvintele de dispreţ aruncate de farisei.
3. Apoi în urma acestora : «Şi a zis Domnul îndată către Moise şi Aaron şi Mariam : Ieşiţi voi toţi trei în cortul mărturiei. Şi S-a pogorît Domnul în stilp de foc şi a stat la uşa cortului mărturiei» (Num. 7, 4—5). Cuvîntul a arătat că Dumnezeu va fi judecător al celor care vorbesc împotriva Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi va veni să osîndească cu mînie pe cei ce au îndrăznit să-L calomnieze şi să se lupte pentru egalitatea în cinste cu El. Iar judecata e numai decît prin Fiul, cu care este împreună cel ce L-a născut, după cuvîntul : «Eu sînt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine» (Ioan 10, 38). Iar fiindcă înaintea Celui ce judeca drept se arătau stînd Mariam şi Aaron, acestora li s-a spus: «Ascultaţi cuvintele Mele. De va fi vouă prooroc trimis de Domnul, Mă voi face lui cunoscut în vedenie şi în vis voi grăi lui, nu aşa ca slujitorului Meu Moise, care e credincios în toată casa Mea. Gură către gură voi grăi lui, în arătare, şi nu prin ghicitură. Şi a văzut slava Domnului» (Num. 12, 6—8).
Moise s-a bucurat prin aceasta de o poziţie mai înaltă în vederile lui Dumnzeu, mai mult decît alţii, ca şi în putinţa de-a auzi în mod deosebit cuvintele dumnezeieşti. Despre aceasta i s-a dat o bună mărturie. Dar aceasta o vezi şi mai adevărat la Hristos. Căci nu precum a vorbit Dumnezeu şi Tatăl în prooroci, a vorbit şi în Fiul. Ci aceia primeau prin Duhul cunoştinţa celor ce trebuiau să le afle. Iar El cunoştea nu prin învăţătură sfaturile Tatălui, ci ca Unul ce era El însuşi înţelepciunea şi sfatul Tatălui. Şi fericiţii prooroci primeau vederea slavei Lui prin ghicituri. «Căci pe Dumnezeu nimenea nu L-a văzut vreodată» (Ioan 1, 18). E văzut numai de Fiul cel după fire Aceasta trebuie înţeleasă în mod dumnezeiesc. Martor despre aceasta ne va fi însuşi Mîntuitorul, zicînd: «Nu doar că pe Tatăl L-a văzut cineva, decît numai Cel ce este de la Tatăl. Acesta L-a văzut pe Tatăl» (Ioan 6, 46). Deci nu din evlavie, ci mai degrabă din necredinţă pretindeau Iudeii că Dumnezeu a grăit părinţilor lor, ca să nu dea nici un preţ pe spusa lui Hristos ca Cel ce a auzit de la Tatăl acelea ce le şi grăieşte. Căci cele aflate în muntele Sinai sînt umbre şi chipuri şi ghicituri, care poartă în ele ca o sarcină ascunsă şi nu prea clară cunoştinţa a ceea ce va fi. Iar Hristos era însuşi auzitor al cuvintelor Tatălui, dacă trebuie spus ceva mai trupesc pentru trebuinţa neapărată a înţelegerii. Istorisirea dă de înţeles o mare deosebire a lui Hristos faţă de toţi ceilalţi, «în toată casa Mea e credincios» (Num. 12. 7). Oare nu arată prin acestea ca pe o iconomie (o lucrare dumnezeiască) parţială şi măsurată pe cea prin lege şi prooroci şi ca pe una generală şi universală, pe cea prin Hristos ? Căci legea mîntuia o singură casă, cea din Israel. Iar Hristos nu a făcut aşa, ci a cumpărat[4] lui Dumnezeu şi Tatăl, precum s-a scris, întreaga lume prin credinţa în El şi prin sîngele Său. De aceea zice : «Nu v-aţi temut să grăiţi împotriva slujitorului Meu Moise» (Num. 12, 8). Ceva asemănător e şi ceea ce s-a spus odinioară prin prooroc către fariseii dispreţuitori pentru flecărelile şi vorbăria lor neînfrînată împotriva lui Hristos : «Iar voi apropiați-vă aci, fiii fărădelegii, sămînţă de preacurvari şi de curvă. Cu cine v-aţi desfătat ? Şi asupra cui aţi deschis gura voastră ? Şi asupra cui ați slobozit limba voastră ?» (Isaia 57, 3—4). Căci slobozindu-şi fariseii limba luptătoare împotriva lui Dumnezeu ca pe un frîu şi-au rostogolit calomniile împotriva lui Hristos ca pe o roată şi umflîndu-se peste măsură de îngîmfare, au urlat cuvintele cele mai nebuneşti. De acestea îndurerîndu-se Psalmistul, zice : «Zis-am celor fărădelege : Nu săvîrşiţi fărădelege , şi păcătoşilor: Nu ridicaţi cornul, nu ridicaţi la înălţime cornul vostru ; şi nu grăiţi nedreptate împotriva lui Dumnezeu» (Ps. 74, 4—5). Căci săvîrşeau cu adevărat fărădelegi osîndind în chip dispreţuitor pe Cel ce nu se cuvenea şi erau văzuţi urcînd la înălţime cornul lor, neadmiţînd că numai Hristos cunoaşte voia Tatălui, ci afirmînd mai degrabă că o cunosc şi ei aceasta, zicînd, precum s-a spus mai înainte : «Noi ştim că Dumnezeu i-a grăit lui Moise» (Ioan 9, 29) ; şi de aceea se grăbeau să nu asculte.
Şi s-a depărtat norul de cortul mărturiei. Iar Mariani s-a umplut îndată de lepră, şi nu în mod simplu, ci ca zăpada. Şi de fapt firea dumnezeiască şi preacurată, indignată de beţiile Iudeilor împotriva lui Hristos şi de îndrăznelile lor necuviincioase şi afectată de amărăciune, a plecat oarecum şi s-a despărţit de Sinagogă, după spusa lui Hristos: «Am părăsit casa Mea, am lăsat moştenirea Mea» (Ier. 12, 7). Căci după ce S-a pogorît Domnul în stîlp de nor, pleacă iarăşi ca un nor, după chipul literei. Iar după ce s-a despărţit după cuviinţă de Sinagoga Iudeilor, aceasta s-a arătat îndată necurată; şi nu simplu necurată, ci ajunsă la extremitatea bolii. Căci spunîndu-se că un lepros s-a albit foarte, se arată intensitatea bolii. Şi ce e mai alb ca zăpada ? Pentru că se cuvenea, ba era chiar necesar şi neîndoielnic să ajungă Sinagoga Iudeilor la toate relele, odată ce-a căzut din grija Celui ce o putea mîntui. Nedomolita mulţime a batjocoritorilor se pedepseşte cu necurăţie şi cu necinste, după spusa sfinţilor către Dumnezeu : «Umple ielele lor de necinste şi vor cunoaşte că numele Tău e Domnul» (Ps. 77, 17).Certînd împreună cu Mariam şi pe Aaron, în chip folositor îl lasă neîmbolnăvit de lepră, deşi a fost osîndit de Judecător. Căci preoţia fiind un lucru mare şi cinstit de Dumnezeu, Aaron se arată scăpînd de lepră, dar a fost pedepsit cu întristarea pentru cea care s-a îmbolnăvit de ea, după spusa lui Dumnezeu: «Încingeţi-vă şi pllngeţi, preoţilor, văitaţi-vă cei ce slujiţi la altar; intraţi şi dormiţi în saci cei ce slujiţi lui Dumnezeu, că a încetat în casa lui Dumnezeu jertfa şi turnarea» (Ioil 1, 13—14) 720.
Dar se apropie şi Aaron zicînd preaînţeleptului Moise : «Rogu-mă, Doamne, nu ne socoti şi nouă păcatul, pentru că n-am ştiut împotriva cui am păcătuit» (Num. 12, 11). Căci cei ce fiind din neamul lui Israil şi nestrăini de legătura după trup cu Sinagoga Iudeilor, au fost unduiţi vistiernici ai tainelor Mîntuitorului nostru, aveau să aducă rugăciuni pentru cei ce au păcătuit, deşi au păcătuit şi ei împreună cu aceia la început. Ei se roagă lui Hristos să nu vină şi asupra lor mînia Tatălui. Aceasta a făcut-o Pavel: «Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea pentru Israel este spre mîntuire» (Rom. 10, 1). Dar spunînd acestea era şi iconom al tainelor lui Dumnezeu şi slujitor (ierurg) al propovăduirii dumnezeieşti, ceea ce era atunci şi Aaron. Iar strigînd Moise pentru cea îmbolnăvită de lepră şi rugîndu-se să se vindece, Dumnezeu i-a dat pe deasupra şi iertarea: «Să se scoată, zice, şapte zile afară din tabără şi după acestea va intra iarăşi» (Num. 12, 11).
4. Istorisirea ne-a arătat în chip că firea dumnezeiască e grabnică la miluire şi gata îndată spre mîngîiere, sau se înăspreşte faţă de mulţimea greşalelor noastre să-şi retragă iubirea de oameni faţă de cei vinovaţi. Aceasta înseamnă, după înţelegerea noastră, că multe rugăciuni ale sfinţilor s-au înălţat către Dumnezeu pentru Israel, dar nu s-a putut să nu trebuiască să fie pedepsit. Dar celor ce nu s-au încăpăţînat în cele ce li s-au întîmplat le-a adus după pedeapsă milă. Că de multe ori şi Dumnezeu se supără de mulţimea greşalelor noastre, încît zăboveşte în a ne arata bunătatea, oricît e de mare, nu e greu de a o vedea şi din cele următoare : Prin Sfintul Duh s-a descoperit proorocului Ieremia măcelărirea viitoare ce va avea loc in ţara Iudeilor la timpul său, cînd vor năvăli babilonenii în ea după legea războiului. Dar după ce au căzut şi s-au văzut mulţi morţi, zice către sfîntul prooroc : «Vai mie, că mă doare sufletul pentru cei omorîţi. Înconjuraţi uliţele Ierusalimului şi vedeţi şi cunoaşteţi şi căutaţi în pieţele lui. De veţi afla vreun bărbat, de este vreunul care face judecată şi caută credinţă, milostiv voi fi faţă de ei, zice Domnul» (Ier. 4, 31 ; 5, 1).
Observă din acestea că, suferind durere pentru cei omorîţi şi gata să voiască să miluiască Ierusalimul, dar oprit de ei şi închis în Sine şi înfrînîndu-şi bunătatea dumnezeiască pentru mărirea păcatului, caută totuşi motive de-a se milui şi voieşte să-şi înmoaie mînia măcar faţă de unul. Căci cere celor ce voiesc să înconjoare cetatea ca să-I arate măcar un bărbat credincios în ea. E depărtată Mariam cea stăpînită de lepră. Dar n-a pornit poporul pînă ce n-a fost curăţită Mariam. Căci aşteptăm şi noi, care credem în Hristos, curăţirea Iudeilor, evident prin credinţă. Aşa părăsind la sfîrşit corturile acestei vieţi, vom înainta împreună spre cetatea de sus şi vom alerga spre pămîntul făgăduinţei. Deci spune adevărul Mîntuitorul cînd zice către Iudei: «Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi crede şi în Mine. Căci despre Mine a scris acela» (Ioan 5, 46). Prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.
Despre cei ce au cercetat pământul făgăduinţelor
1. Excepţională este moştenirea celor ce au ales să iubească pe Dumnezeu, împăratul tuturor. Căci lor li s-a gătit dobîndirea bunătăţilor mai presus de minte, Ne va încredinţa despre aceasta fericitul prooroc Isaia : «Domnul este moştenirea celor ce slujesc pe Domnul» (Isaia 54, 17). Şi iarăşi: «Şi vei fi nădăjduind spre Domnul şi te va ridica la bunătăţile pămîntului. Şi te va hrăni cu moştenirea lui Iacob, tatăl tău. Căci gura Domnului a grăit acestea» (Isaia 58, 14). Aşadar, adevărată este şi cu totul nedintită făgăduinţa. Fiindcă nu va greşi în privinţa adevărului, nici nu va minţi vreodată gura Domnului. Ci va împlini numaidecît cele făgăduite. Ştiind-o aceasta dumnezeiescul Psalmist, zice : «Domnul este partea moştenirii mele. Tu eşti Cel ce îmi dai iarăşi moştenirea mea» (Ps. 15, 5).
Care sînt deci cei ce slujesc pe Domnul sau care sînt cei ce se vor bucura de o aşa de strălucîtă şi vrednică de laudă moştenire ? Cei ce s-au silit să împlinească ceea ce place lui Dumnezeu şi tind fără zăbavă spre toate cele minunate şi se hotărăsc să lupte fără oboseală împotriva oricărui vrăjmaş ; şi nu ca unii ce se încred în puterile sau priceperile lor, ci folosind ca armă harul de sus şi avînd drept căpetenie şi împreună-Luptător pe Dumnezeul tuturor. Cu această stare de suflet, ei spun : «Nu voi nădăjdui în arcul meu şi sabia mea nu mă va mîntui pe mine. Că ne-ai mîntuit de cei ce ne necăjesc pe noi şi ai ruşinat pe cei ce ne urăsc pe noi» (Ps. 43. 7). Căci îi face slăviţi pe cei buni şi îndrăzneţi în cele bune şi pregătiţi în a crede, dîndu-le cu mînă bogată bunătăţile Sale. Iar pe cei ce voiesc să se îmbolnăvească de neascultare, ca cea mai rea dintre toate, îi scoate din turma celor aleși şi îi desparte de tot lucrul care îi poate bucura. Fiecăruia din aceştia îi va spune : «Aceasta e partea voastră; să nu credeţi în Mine» (Isaia 17, 14). În aceste păcate vom afla căzute mulţimile Iudeilor. De aceea au căzut din nădejde şi au rămas fără moştenire, deşi moştenirea fusese a lor, dacă e adevărat că făgăduinţele sînt ale lor, după cuvîntul fericitului Pavel. Dar fiindcă n-au ascultat de Cel ce i-a chemat la ele, au rămas nepărtaşi de ele, după cuvîntul Mîntuitorului: «Cei de pe urmă s-au făcut cei dintîi şi cei dintîi cei din urmă» (Matei 20, 16). Şi aceasta iarăşi ni s-au spus de mai înainte de Scripturile mai vechi. Căci scrie : «Şi după aceasta a ieşit poporul din Asarot şi a tăbărît în pustia Faran».
Şi a grăit Domnul către Moise : «Trimite ţie bărbaţi să cerceteze pământul Canaaneilor, pe care Eu îl dau fiilor lui Israel în stăpînire, cîte un bărbat din fiecare seminţie şi din neamurile părinţilor lor să trimiţi; pe fiecare conducător al lor. Şi a trimis Moise pe ei din pustia Faran după cuvîntul Domnului, toţi bărbaţii conducători ai fiilor lui Israel» (Num. 13, 1—4). Deci aceşti bărbaţi aleși ai seminţiilor, doisprezece la număr, s-au despărţit de cealaltă mulţime. Şi au urcat cercetînd care ţinut e gras sau slab, cu bună păşune şi roditor, sau uscat şi neroditor, cu arbori domestici, bogat în roduri frumoase, de nu e lipsit de puterea de a se împodobi cu ogoare de grîu ; pe lîngă acestea, care sînt locuitorii, de sînt cumpliţi în putere şi porniţi spre războaie şi lipsiţi de bunăvoinţă faţă de alţii, sau pot fi uşor biruiţi de cei ce au sporit în bărbăţie ; cîte şi care sînt cetăţile, de sînt simple şi fără ziduri, sau bine fortificate. Le-a mai cerut Moise să aducă şi niscai roduri spre dovedire. Pornind deci, s-au străduit să împlinească ceea ce li s-a poruncit. Avînd vreme potrivită, au cercetat pămîntul şi au adus cu ei şi un ciorchine ciudat şi neobişnuit, o adevărată minune, întorcîndu-se nevătămaţi la Moise. Dar erau împărţiţi în păreri. Toţi lăudau pămîntul şi declarau că e bun şi ca mărturie au adus rodul luat din el. Dar unii socotesc neamul din el aspru, puternic şi foarte războinic şi nedispus să cedeze nici unei voinţe de a-l stăpîni. Căci au văzut acolo fii ai giganţilor, oameni mari şi înalţi, cei din sîngele lui Israel fiind ca nişte lăcuste în comparaţie cu înălţimea lor. Dar Caleb şi Iosua au spus limpede că pămîntul e bun şi gras ; şi dacă ne alege pe noi Domnul, ne va duce în el. Şi afirmau că vor fi biruiţi cei ce locuesc în el. Căci Dumnezeu va lupta pentru noi. După ce a auzit acestea, marea (mulţime) turmă a celor din Israel, uitînd îndată de Dumnezeu şi de minunile din Egipt, a fost cuprinsă de spaimă, s-a temut de luptă, şi-a arătat împotrivirea, n-a mai dorit cele făgăduite, nu s-a mai gîndit la mîna Celui ce o ajută, puternică şi de nebiruit, a pornit să se vaiete copilăreşte şi aşteptînd să fie ucişi cu soţiile şi cu cei scumpi ai lor de suliţele duşmanilor. Ba au îndrăznit să şi spună că le-a fost mai plăcută simbria din Egipt şi mai uşor de purtat povara robiei. Ziceau plini de lacrimi că mai bine ar trebui să se întoarcă în Egipt. Pe Iosua şi pe Caleb, care îi îndemnau la bărbăţie, gîndeau să-i facă una cu pămîntul, omorîndu-i cu pietre. Ajungînd lucrurile la atîta tulburare, s-a arătat slava Domnului în nor peste cortul mărturiei înaintea tuturor fiilor lui Israil, cu hotărîrea să-i piardă pe toţi fără întîrziere. Dar căzînd Moise înaintea Lui şi rugîndu-se, S-a îndurat iarăşi. «Căci a spus, zice, Domnul către Moise: Am milă de ei după cuvîntul tău. Dar viu sint Eu şi viu este numele Meu. Şi slava Domnului umple tot pămîntul. Dar toţi bărbaţii aceştia care au văzut slava Mea şi semnele pe care Eu le-am făcut în Egipt şi în pustia aceasta, M-au ispitit de zece ori şi n-au ascultat cuvîntul Meu. De aceea nu vor vedea pămîntul pe care l-am jurat părinţilor lor, fără numai fiii lor care sint aici cu Mine, care nu cunosc binele sau răul. Orice tînăr este fără experienţă. De aceea lor le voi da pămîntul [5]. Dar toţi cei ce M-au mîniat pe Mine, nu-l vor vedea pe el. Iar pe sluga Mea Caleb, pentru că a fost alt duh în el şi a urmat Mie, îl voi duce în pămîntul în care a fost şi săminţa lui îl va moşteni» (Num. 14, 20—24).
Observă deci că faptele neascultării sint foarte vinovate la Dumnezeu. Iar cei ce le-au săvîrşit trebuie să rabde pagube greu de purtat de pe urma lor. Aceasta îl vom afla pătimind Israel, comparînd Scriptura nouă cu cea veche, şi arătînd adevărul aflat în umbre. Moise îndeamnă pe cei aleși din toate seminţiile să meargă să cerceteze pămîntul făgăduinţei. Dar după ce au venit şi erau de faţă, unii, în număr de zece, au speriat adunarea şi i s-au făcut pricinuitori de necredinţă şi de ură de Dumnezeu. Iar ceilalţi doi, Caleb, fiul lui Iefoni şi Iosua au îndemnat poporul să meargă să ia pămîntul în stăpînire şi l-au lăudat spunînd că e gras şi roditor şi bun producător de grîu. Dar unii au pierdut făgăduinţe, alţii au fost făcuţi, prin hotărîre cerească, moştenitori ai făgăduinţei de sus şi au fost cinstiţi de Dumnezeu.
2. E necesar deci să arătăm felul înţelesului adevărat şi duhovnicesc. Prin cărţile lui, Moise pregătea mintea Iudeilor în oarecare fel pentru bunătăţile mai înainte figurate pe seama sfinţilor, sau pentru sfînta făgăduinţă făcută părinţilor. Pentru că în Scripturile legii se poate vedea umbrită prin chipuri (tipuri) taina lui Hristos şi sfinţenia în Duh venită prin El şi nădejdea cea făgăduită sfinţilor, lăudat spunînd că e gras şi roditor şi bun producător de grîu. Dar unii au pierdut făgăduinţa, alţii au fost făcuţi, prin hotărîre cerească, moştenitori ai făgăduinţei de sus şi au fost cinstiţi de Dumnezeu.
Căci în Egipt s-a jertfit mielul de către cei din Israel; şi s-au uns cu sîngele lui şi aşa s-a oprit nimicitorul. Aceasta arăta că moartea va fi făcută fără putere în moartea lui Hristos şi stricăciunea va părăsi pe cei unşi în Sfîntul Duh, fapt prevestit de umbră. Dar legea ne arată nu mai puţin că vom dobîndi iarăşi fericirea dată nouă la început, că omul va fi din nou dus în raiul desfătării. Căci a poruncit să avem ca sărbătoare a cincisprezecea zi a lunii a şaptea, purtînd în mîini ramuri de finic şi rodul copt al lemnului şi crengi dese de palmier şi de salcie curată. Dar a poruncit să nu se ia în mod simplu, ci în ziua întîia şi a şaptea, numind atît pe întîia, cît şi pe aceasta sfîntă. Aceasta arăta indirect că raiul s-a dat în timpul dintîi al neamului, adică lui Adam, dar se va da în cel din urmă, adică la sfîrşitul veacului de faţă, al cărui chip clar va fi ziua cea din urmă, sau a şaptea [6][7]. E sfîntă întîia şi a şaptea. Căci e sfînt timpul dintîi, în care protopărintele Adam se afla încă păzind porunca dată lui. Dar e sfînt şi cel de la urmă. Căci am fost sfinţiţi în Hristos, eliberaţi de vinile păcatului şi deveniţi părtaşi ai Sfîntului Duh [8].
Deci Moise, sau înţelesul Scripturii legii, îi trimite anticipat prin umbră şi chip (tip) pe cei mai cunoscători şi care au mintea mai înălţată spre cercetarea exactă a celor făgăduite de Dumnezeu. Dar fiindcă celor ce voiesc să dobîndească bunătăţile atît de înalte şi de slăvite, nu le este lupta, după cum s-a scris, împotriva sîngelui şi trupului, ci «împotriva căpeteniilor, domniilor şi stăpîniilor lumii veacului acesta» (Efes. 6, 12), cei ce cugetă ale trupului pregetă în această luptă, cinstind cele vremelnice şi pieritoare mai mult decît desfătarea în veci. Căci ia seama că şi cei din Israel au căzut la atîta frică şi slăbiciune încît opun celor aleși grijile despre femei şi copii. Dar înţelege prin ei şi pe cei ce în vremea venirii Mîntuitorului nostru al tuturor s-au păgubit în credinţă prin cuvintele Iudeilor. Domnul nostru Iisus Hristos le-a hărăzit celor ce cred împărăţia cerurilor. Dar i-a chemat spre buna îndrăznire, adică la cea duhovnicească. Şi le-a poruncit celor încrezători în El să lupte împotriva tiraniei diavolului, zicînd : «Iată v-am dat vouă puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului» (Luca 10, 19). Dar ei n-au voit să creadă alegînd cele trupeşti în locul iubirii faţă de Dumnezeu. Cei chemaţi la nuntă, au început toţi să se scuze. Şi unul a zis :«Am cumpărat ţarină», altul: «Mi-am luat femeie şi nu pot veni» (Luca 14, 18).
Vezi frăţietatea între patimi ? Vezi rudenia bolilor ? Deci Cărturarii şi Fariseii dispreţuiesc făgăduinţa lui Dumnezeu pentru că nu voiesc să meargă spre ea şi nu lasă nici pe alţii. De aceea au şi auzit : «Vai vouă învăţătorilor legii, că aţi luat cheia cunoştinţei. Voi nu intraţi şi pe cei ce vor să intre îi împiedicaţi» (Matei 23, 10). Poporul de sub conducerea conducătorilor s-a pierdut prin cuvintele lor. Aşa zice Dumnezeu prin glasul proorocului : «Păstorii şi-au ieşit din minte şi nu L-au căutat pe Domnul. De aceea toată păşunea le-a rămas necunoscută şi s-au risipit» (Ier. 10, 2). Pentru aceea marea mulţime a iudeilor a pierdut făgăduinţa şi s-a făcut nepărtaşă de harul lui Hristos. Dar s-a mîntuit prin Hristos rămăşiţa (Rom. 9, 27). Chip clar al acesteia s-a făcut Caleb, fiul lui Iefoni, dar şi Iosua care le-a spus multe cuvinte fiilor lui Israel, stimulîndu-i la bărbăţie, declarînd pămîntul bun şi roditor şi asigurîndu-i că vor birui neamurile. Dar puţin a lipsit ca să fie omorîţi. Căci toată adunarea (Sinagoga) a voit să-i ucidă cu pietre. Dar au fost făcuţi moştenitori de Dumnezeu.
Cine este Caleb, ne va lămuri numele. Căci se tălmăceşte : toată inima. Iar Iefoni, întoarcerea. Deci cei ce au inima desăvîrşită cu Dumnezeu, sînt fii ai întoarcerii şi sînt împreună cu Iisus. Aceştia sînt însă şi cei ce au crezut la început Sfinţilor Apostoli, care au chemat pe Israel. Şi ei sînt rămăşiţa. Şi chemîndu-l, s-au primejduit. Dar au fost făcuţi moştenitori ai pămîntului sfînt. Că fiii întoarcerii, sau cei ce s-au întors de la pouncile legii la slujirea şi harul prin credinţă, au avut inima toată sau desăvîrşită cu Dumnezeu, o poate afla cineva de la Pavel, care scrie lămurit că socotea gunoaie cele din lege şi le considera pagubă faţă de înălţimea cunoştinţei lui Dumnezeu şi piedică pentru dobîndirea Lui şi a dreptăţii Lui.
Că Israel va cădea din făgăduinţă, dar nu va pieri întreg, ci într-o mică parte se va mîntui, iar aceasta este, socotesc, rămăşiţa, o vei înţelege bine, precum am spus înainte, privind la Caleb care e condus de Dumnezeu la făgăduinţă, unit într-un fel oarecare şi avîndu-I alăturea pe Cel ce mîntuieşte. Căci aşa se tîlcuieşte Iisus.
Căci şi dumnezeiescul înger Gavriil zice cînd i-a binevestit Sfintei Fecioare modul întrupării Celui Unuia-Născut : «Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu, iată vei lua în pîntece şi vei naşte fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea înalt se va chema» (Luca 1, 30—32).
Deci numai rămăşiţa Sinagogii iudeilor a moştenit făgăduinţele şi a intrat in pămîntul sfinţit. Iar ea a rămas departe. Dar a intrat cu ea un popor nou în credinţă. Căci Dumnezeul tuturor îi făgăduieşte lui Caleb că vor intra cu el toţi copiii noi. Aceasta ne-a dat-o de înţeles şi dumnezeiescul David, vorbind despre moştenirea sfinţilor : «Să se scrie aceasta pentru alt neam şi poporul ce se zideşte va lăuda pe Domnul» (Ps. 101, 19). Nu celor care au avut legea ca pedagog, ci unui alt neam i s-a rînduit sorţul. Şi cine a acest alt neam ? Poporul cel nou în credinţă, precum am spus. Căci am fost zidiţi in Hristos spre înnoirea vieţii, dezbrăcînd pe omul cel vechi impreună cu patimile şi cu poftele. Căci s-a spus că Hristos va zidi cele două popoare intr-un om nou, făcînd pace şi împăcîndu-le pe amîndouă intr-un Duh cu Tatăl (Efes. 2, 14—16).
Deci chip (tip) al poporului cel nou sînt şi copiii duşi cu Caleb în acel pămînt. Acestora le scrie şi dumnezeiescul ucenic, zicînd : «Ca nişte prunci de curînd născuţi, să doriţi laptele cel raţional şi neviclean, ca să creşteti prin el spre mîntuire, de vreme ce ați gustat şi ați văzut că bun e Domnul» (I Petru 2, 2). Dar şi dumnezeiescul Pavel a înţeles astfel cele din lege, prefăcînd în adevăr chipul din litere. Aceasta o poţi afla lămurit, din ceea ce scrie evreilor : «De aceea, precum zice Duhul Sfînt: Dacă veți auzi astăzi glasul Lui, nu vă învîrtoşati inimile voastre, ca în răzvrătirea din ziua ispitirii în pustie, unde m-au ispitit părinţii voştri, ca să Mă încerce, şi au văzut faptele Mele. Patruzeci de ani am fost nesocotit de neamul acela, şi am zic : Pururea rătăcesc cu inima. Aceştia n-au cunoscut căile Mele. Şi M-am jurat lor: nu vor intra întru odihna Mea» (Evr. 3, 7—9). Iar ca şi noi respingînd blestemata necredinţă şi mergînd cît mai departe de sufletul nostru, să ne aflăm moştenitori ai făgăduinţei, a zis iarăşi: «Luați seama, fraților, ca nu cumva săi fie în vreunul din voi inima vicleană a necredinţei, ca să vă despărţiţi de Dumnezeul Cel viu. Ci îndemnați-vă pe voi în fiecare zi, pînă cînd se numeşte un astăzi, ca să nu se învîrtoşeze cineva între voi prin rătăcirea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra neclintit începutul temeinic al pârtăşiei la El pînă la sfîrşit, potrivit cu spusa: Astăzi de veți auzi glasul Lui, nu învîrtoşați inimile voastre, ca într-o răzvrătire. Căci unii, deşi au auzit, s-au răzvrătit. Dar nu toţi cei ce au ieşit din Egipt prin Moise și împotriva cărora a trebuit să-şi reînnoiască mînia timp de patruzeci de ani ? Nu împotriva celor ce au păcătuit, ale căror trupuri au căzut în pustie ? Şi cărora S-a jurat că nu vor intra în odihna Lui, dacă nu celor ce n-au ascultat ? Şi vedem că n-au putut intra din pricina neascultării» (Evr. 3, 12—19). Căci neînfrînarea lor şi nesupunerea sub poruncile dumnezeieşti le-a pricinuit neîmplinirea nădejdilor. Dar nu puţin ne foloseşte şi nouă îndemnîndu-ne şi pe noi, zicînd : «Să ne temem deci ca nu cumva rămînîndu-ne făgăduinţa să intrăm în odihna Lui, să se arate careva dintre voi lipsit de ea. Căci şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora. Dar cuvîntul auzit de ei nu le-a fost de folos acelora, neunindu-se în credinţă cu cei ce l-au auzit. Însă noi care am crezut, intrăm în odihna Lui» (Evr. 4, 1—3), împreună cu Mîntuitorul şi Răscumpărătorul nostru al tuturor, adică cu Hristos, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh in vecii vecilor. Amin.
Hristos S-a făcut nouă pîine a vieții
1. Prorocul Ieremia certind iubirea de învăţătură deşartă a Iudeilor, a spus foarte potrivit : «Cum spuneţi: Sîntem înţelepţi şi legea Domnului este cu noi ? Deşert s-a făcut condeiul mincinos al cărturarilor. S-au făcut de ruşine înţelepţii, s-au spăimîntat şi s-au prins, pentru că au lepădat cuvîntul Domnului. Ce înţelepciune este în ei ?» (Ier. 8, 9).
Căci deşi s-au umflat foarte cu ştiinţa legilor şi şi-au înălţat sprinceana, cărturarii şi fariseii, şi au dispreţuit mulţimea, îmbolnăvindu-se mult în buna cuviinţă, au fost daţi pe faţă chiar prin fapte ca neînţelepţi şi puţin ştiutori. «Pentru că au lepădat înţelepciunea de sus şi din cer, Cuvîntul cel din Dumnezeu, care s-a făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate şi sfinţenie şi răscumpărare» (I Cor. 1, 30). De aceea s-au făcut necercaţi şi fără inimă, «nebuni şi orbi», după cuvîntul Mîntuitorului însuşi (Matei 23, 17). Fiindcă au respins Cuvîntul dumnezeiesc şi au căzut din harul dumnezeiesc ca din cea mai înaltă putere şi L-au supărat pe Dumnezeu prin nenumărate moduri ale neascultării. De aceea au pierit de foame. Aceasta a spus-o Dumnezeu prin cuvîntul proorocului: «Iată vin zile, zice Domnul, şi voi aduce foamete pe pămînt. Nu foamete de pîine, nici sete de apă. Ci foametea de a auzi cuvîntul lui Dumnezeu. Şi se vor clăti apele de la mare pînă la mare , şi de la miazănoapte pînă la răsărit vor alerga împrejur căutînd cuvîntul lui Dumnezeu şi nu-l vor afla» (Amos, 8, 11—12). Cei ce aveau putinţa să cunoască cuvîntul lui Dumnezeu şi încă cu mare îmbelşugare, respingîndu-l prosteşte, sînt pedepsiţi de voia dumnezeiască, păgubindu-se de toate cele bune şi de cele prin care se puteau îmbogăţi de bunătăţile de sus. Peste cei ce s-au hotărît să nu asculte şi au înjurat fără cuviinţă harul minunat, s-a abătut în mod preacuvenit foametea de învăţăturile dumnezeieşti. Dar nouă, celor ce am crezut în El, Emanuel ni S-a făcut pîine a vieţii, «Pîinea care s-a pogorît din cer şi a dat viaţă lumii» (Ioan 6, 41, 51, 58), întru care şi prin care biruind stăpînirea de Dumnezeu urîtă a stricăciunii şi îmbrăcînd harul cel de sus şi din cer, adică nestricăciunea, am fost împodobiţi de Dumnezeu şi Tatăl cu strălucire şi sfinţenie.
Şi pentru ce nu petrecem în lume îmbogăţiţi cu acestea ? Aceasta ne-o spune litera legii prin următoarele gînduri. Iată-le pe acestea : «Şi a grăit Domnul către Moise, zicînd: Grăieşte fiilor lui Israel şi să le spui lor : după ce veţi intra în pămîntul în care vă voi duce pe voi, cînd veţi putea mînca din pîinile pămîntului acela, veţi deosebi o parte ca dar Domnului, pîrgă din făina voastră. Veţi deosebi pîinea ca s-o aduceţi ca dar din arie. O veţi deosebi aşa : pîrga făinii voastre o veţi da dar Domnului întru neamurile voastre. Iar cînd veţi păcătui şi nu veţi împlini poruncile acestea, pe care le-a grăit Domnul către Moise, precum a poruncit Domnul Dumnezeu vouă prin Moise din ziua în care a poruncit Domnul către voi şi după aceea către neamurile voastre şi de se va face ceva fără ştirea adunării şi fără voi, va aduce adunarea un viţel fără pată din vite ca ardere de tot, întru miros de bună mireasmă ; şi cu jertfa acestuia şi cu turnarea peste el, după porunca lui, şi un ţap din capre pentru păcat. Şi le va aduce preotul pentru toată adunarea fiilor lui Israel şi se va ierta lor, că a fost fără voie. Şi aceştia au adus darul lor ca jertfă Domnului pentru păcatul lor înaintea Domnului pentru păcatele fără voie ale lor. Şi se va ierta întregii adunări (Sinagogii) a fiilor lui Israel şi prozelitului care a venit la voi, că a fost a tot poporului fără voie.
Iar de va păcătui un singur suflet fără voie, va aduce o capră de un an pentru păcat. Şi se va ruga preotul pentru sufletul care a păcătuit fără voie înaintea Domnului. Şi se va ierta celui localnic dintre fii lui Israel şi prozelitului adăugat lor. Va fi o singură lege pentru ei, ca pentru cel care va greşi fără voie» (Num. 15, 17—28).
Acestea sînt în Numeri. Dar în Levitic se descrie altfel taina, însă înţelesurile nu sînt cu totul neasemănătoare. Să le amintim şi pe ele, fiind foarte necesare pentru cunoaşterea, ei unindu-le într-o singură istorie. Deci s-a scris iarăşi: «Şi a grăit Domnul către Moise, zicînd : Spune fiilor lui Israel şi să le zici lor : Cînd veţi intra în pâmîntul pe care Eu îl voi da vouă şi veți aduna secerişul lui, veţi aduce un snop pîrgă a secerişului vostru la preot. Şi va pune snopul înaintea Domnului, primit de la voi, a doua zi după prima îl va aduce pe el preotul. Şi să faceți în ziua în care veți aduce snopul un miel curat de un an ardere de tot Domnului. Şi la jertfa lui veţi aduce două zecimi de făină curată înmuiată în untdelemn, jertfă Domnului întru miros de bună mireasmă Domnului şi turnare Lui, un sfert de vin şi de pîine. Şi grăunte nouă măcinate să nu mîncaţi, pînă în ziua aceasta, pînă ce nu veţi aduce darurile Dumnezeului vostru. Lege veşnică în neamurile voastre, în toată casa voastră» (Lev. 23, 9—14).
2. Deci snopul e pîrga grîului şi simbolul noii rodiri. Iar pîinea, al griului adunat şi aşezat în jitnită. A poruncit să se predea acestea lui Dumnezeu de către cei ce locuiesc in pămîntul făgăduinţei. Căci prin amîndouă se înţelege Hristos. Fiindcă El este «pîinea cea din cer» (Ioan 6, 33) şi de viață făcătoare şi pîrga frămîntăturii celor zidiţi din nou în El spre înnoirea vieţii. Pentru că pîrga frămîntăturii mai vechi a fost Adam. Dar fiindcă nesocotind porunca dată s-a rostogolit în neascultare, îndată şi-a atras blestemul şi neamul omenesc a fost osîndit în el la moarte şi stricăciune. însă Hristos, pîrga celei de a doua frămîntături, a scăpat de blestem, făcîndu-se pentru El, adică pentru noi, blestem (Gal. 3, 13) şi desfiinţează stăpînirea stricăciunii (coruperii) iarăşi El, «cel, liber între morţi» (Ps. 87, 6). Căci a înviat călcînd moartea. Pentru că predîndu-Se şi dăruindu-Se ca o pîrgă strălucîtă a umanităţii şi înnoindu-Se spre nestricăciune, S-a suit la Tatăl. Astfel Emanuel ne face să cunoaştem că prin reîntoarcerea la ceruri, a introdus pîinea în sfîntul cort şi a predat-o lui Dumnezeu în Sfînta Sfintelor. «Căci nu s-a suit în Sfînta Sfintelor făcută de mînă, nici în chipurile celor adevărate, ci spre a se arăta chiar în cer feţei lui Dumnezeu pentru noi», precum s-a scris (Evr. 9, 24). Iar ca Cel ce S-a coborît din cer şi de sus, ca pîine de viaţă făcătoare, pe lîngă aceasta scapă de păcate şi eliberează de neştiinţă pe cei de pe pămînt, predîndu-se întru miros de bună mireasmă pentru ei pe Sine însuşi lui Dumnezeu şi Tatăl, o vei înţelege privindu-L cu ochii înţelegerii ca viţel junghiat spre ardere de tot şi ca ţap adus pentru neştiinţa poporului. «Căci cine va curâţi păcatele?», după cum s-a scris (Ps. 23, 11—13). Dar observă cum Dătătorul legii a numit lămurit curăţirea cea prin Hristos neasemănat superioară slujirii legii. Căci dacă voi aţi fi călcat, zice, cele ale lui Moise, şi dacă unii ar fi dispreţuit porunca slujirii legii, nesocotind-o, aţi fi aflat ca ajutor iertarea prin sînge, jertfindu-se un viţel şi aducîndu-se un ţap. Dar acestea erau chipuri ale lui Hristos. Deci legea porunceşte pedepsirea celor ce o calcă. Dar preţiosul (cinstitul) sînge al lui Hristos scapă de osîndire şi eliberează de vinile din neştiinţă. Căci şi-a pus sufletul pentru noi ca să desfiinţeze păcatul lumii (I Ioan 3, 16). Deci Hristos să se vadă şi în chipul pîinii ca viaţă şi de viaţă făcător ; şi în chipul viţelului adus ca ardere de tot, ca Cel ce S-a predat pe Sine lui Dumnezeu şi Tatăl întru miros de bună mireasmă, şi în chipul ţapului, întrucât S-a făcut pentru noi păcat.
Dar trebuie înţeles în alt mod şi ca snop. Iar care este acest mod, se va spune, pe cît se poate. Neamul omenesc se poate asemăna cu spicele din ţarină, ca unul ce răsare oarecum din pămînt şi-şi aşteaptă împlinirea cuvenită şi e tuns de moarte la vremea secerişului. Aşa a spus şi Hristos însuşi sfinţilor Săi ucenici. «Oare nu spuneţi şi voi că e luna a patra şi vine secerişul ? Iată vă zic vouă : ridicaţi ochii voştri şi priviţi ţarinile că sînt albe pentru seceriş. $i cel ce seceră ia plată şi adună rodul pentru viaţa veşnică» (Ioan 4, 35—36).
Deci, precum am spus adineauri, cei de pe pămînt trebuie asemănaţi cu spicele de grîu din ţarină. Iar Hristos S-a făcut ca noi, odrăslind ca un spic din Sfînta Fecioară. Fiindcă şi El însuşi S-a numit pe Sine grăunte de grîu, zicînd : «Amin, amin zic vouă, dacă bobul de grîu nu va muri căzînd în pămînt, rămîne singur. Dar de va muri, multă roadă aduce» (Ioan 12, 24). Deci s-a făcut dar închinat Tatălui ca un snop, ca pîrgă a pământului, aducător de mult rod. Căci înţeles ca un spic, ca şi noi înşine, nu e un singur spic, ci se aduce ca un snop, sau ca o legătură de multe spice. Şi lucrul acesta e necesar şi de folos, împlinind rolul de chip. Căci Iisus Hristos, este unul, dar avînd chipul de snop, se înţelege şi este multiplu, pentru că are în Sine pe cei ce cred, printr-o unire duhovnicească. Căci altfel n-ar scrie fericitul Pavel : «Că ne-am sculat împreună cu El şi ne-a aşezat împreună cu cele cereşti» (Efes. 2, 6). Iar fiindcă este ca noi, ne-am făcut un trup cu El şi ne-am îmbogăţit prin unitatea cu El prin trup»(Efes. 3, 6). De aceea zicem că toţi sîntem întru El. De fapt El însuşi zice către Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri : «Voiesc, ca precum Eu şi Tu una sîntem, aşa şi ei în Noi» (Ioan 17, 11, 21). Cel lipit de Domnul, este un duh cu El. E deci snop, ca Cel ce ne are pe toţi în Sine şi pentru toţi S-a dăruit şi este pîrga umanităţii desăvîrşite prin credinţă, trebuind să fie ridicată la vistieriile de sus şi din cer.
Dar spune că snopul trebuia adus a doua zi după cea dintîi, ceea ce înseamnă că a treia zi. Aceasta înseamnă că a înviat a treia zi din morţi şi S-a suit la cer în cortul adevărat şi în Sfînta Sfintelor.
Dar precum se dădea de înţeles, ca pîine spirituală, şi era indicat prin viţelul, adus ca ardere de tot şi întru miros de bună mireasmă şi în ţapul adus pentru păcate, dar şi prin snop, El este şi Miel de un an, adică Mielul desăvîrşit. Findcă Hristos este atotdesăvîrşit şi fără nici o lipsă prin fire. Şi pe lîngă aceasta este şi cu desăvîrşire neprihănit. Căci n-a cunoscut păcatul, nici nu este viclenie în gura Lui. E floarea strălucitoare a făinii pătrunsă de untdelemn, adică viaţa grasă şi veselă. Căci vieţuim în El bucurîndu-ne pentru nădejdea ce ne-o susţine şi pentru că sîntem pătrunşi de harul Sfîntului Duh, după cuvîntul din Psalmi: «Uns-ai cu untdelemn capul meu» (Ps. 22, 5). Căci ne-am făcut miluiţi prin credinţa în Hristos, de care în oarecare mod, sîntem şi tămîiaţi, fiind ridicaţi ca cei de al doilea de la făina de rînd la floarea făinii. Căci făina este ceea ce iese din grăunţe. Şi nimeni nu se va îndoi că deşi Hristos S-a făcut din iconomie ca noi, e mai presus de noi. Căci viaţa lui e fără asemănare mai cinstită. Fiindcă e cu desăvîrşire neprihănită. Dar cele ale noastre sînt mai prejos şi mai în urmă, ca făina de rînd faţă de făina de grîu. Iar floarea făinii e chipul lui Hristos. Dar la jertfelnic se aducea făină de rînd împreună cu floarea făinii. Căci, precum am spus, sintem tămîiaţi împreună cu Hristos şi răspîndim toţi împreună cu El buna mireasmă şi sîntem primiţi de Dumnezeu şi Tatăl. Iar cei ce nu au pe Hristos, nu sînt nici buni de jertfă[9]. «Fără de Mine, zice El, nu puteți face nimic» (Ioan 15, 5). Iar cele noi, zice, să nu le mîncaţi pînă în ziua aceasta, pînă ce nu se aduce snopul. Căci nici vremea legii, nici ceata proorocilor nu avea hrana cea nouă, adică învăţăturile lui Hristos, nici înnoirea însăşi a firii omeneşti, decît numai în forma de prezicere. Iar după ce a înviat Domnul nostru Iisus Hristos şi S-a adus pe Sine în formă de snop ca pîrgă a umanităţii lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci au fost preschimbaţi în viaţa cea nouă. Căci vieţuim în chip evanghelic, «nu în vechimea literei, ci în înnoirea Duhului» (Rom. 7, 6). Prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.
Despre juninca roşie, arsă în afara taberei
1. Dar zice dumnezeiescul David :«Ce voi răsplăti Domnului pentru toate cîte mi-a dat mie?» (Ps.115, 5). Iar acest cuvînt ni se potriveşte şi nouă. Ce putem da noi de valoare egală lui Dumnezeu şi Tatăl ? Căci El a dat pentru noi pe propriul Său Fiu «ca tot cel ce crede în EI, să nu piară, ci să aibă viață de veci» (Ioan 3, 16), neţinînd seama de dragostea cuvenită Lui. Iar Acesta S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, după Scripturi (Gal. 2, 20). Şi noi ne-am mîntuit, iar El S-a făcut slab pentru păcatele noastre şi pentru noi suferă dureri (Isaia 53, 5), suportînd însăşi moartea trupului, nu ca să se vadă rămas împreună cu noi între morţi, ci ca reîntorşi împreună cu El şi pentru El la viaţă şi reveniţi la nestricăciune să spunem bucurîndu-ne : «Unde este biruinţa ta, moarte ? Unde este boldul tău, iadule ?» (Osea 13, 14,1 Cor. 15, 53 , Evr. 2, 14).
Deci care e cărarea care ne duce la acesta ? Harul prin Botez, prin care ştergîndu-ni-se toată murdăria, ne facem părtaşi firii dumnezeieşti (II Petru 1, 4), sălăşluindu-Se in noi Hristos prin Duhul. Căci atunci «curăţiţi în conştiinţă de faptele cele moarte», cum scrie fericitul Pavel (Evr. 6, 1) şi făcîndu-ne părtaşi de «Binecuvîntarea tainică» şi umplîndu-ni-se mintea noastră de harul de sus, ne arătăm rîvnitori şi aleși şi ce nu avem din acestea ?
Şi vezi adevărul acestora în chipul celor legiuite cu privire la vaca roşie. «Şi a grăit Domnul, zice, către Moise şi Aaron, zicînd : Grăieşte fiilor lui Israel, să-ţi aducă o junincă roşie, fără nici o meteahnă şi care n-a purtat jug. Şi s-o dai lui Eleazar preotul şi s-o scoată afară din tabără în loc curat. Şi o vor junghia înaintea lui. Şi va lua Eleazar din sîngele ei şi va stropi în faţa cortului mărturiei, de şapte ori. Şi o vor arde înaintea lui. Şi va arde şi pielea ei şi carnea şi sîngele împreună cu balega ei. Şi va lua preotul un lemn de cedru şi isop şi tort de lînă roşie şi le vor arunca peste junincă în mijlocul focului. Şi va spăla preotul hainele lui şi-şi va scălda trupul său în apă. Şi după aceasta va intra preotul în tabără şi necurat va fi preotul pînă seara. Şi cel ce o va arde pe ea îşi va spăla şi el hainele lui şi va scălda trupul şi necurat va fi pînă seara. Şi va aduna un om curat cenuşa viţelei» (Num. 19, 1—9). Şi în cele următoare : «Şi va fi fiilor lui Israel şi prozeliţilor (străinilor) ce se află in mijlocul vostru, lege veşnică» (Num. 19, 10). A mai adăugat legiuitorul la acestea şi că cei ce se ating de vreun mort se întinează şi se spurcă. Cel ce va pătimi aceasta va fi necurat şapte zile. Şi se va curăţi stropit cu sîngele junincii amestecat cu cenuşa ei şi cu apă, în ziua a treia şi în a şaptea. Iar de nu va face aceasta, va avea curăţia neştearsă. Şi va răbda osînda, pentru că a spurcat cortul Domnului. Sufletul lui va pieri din Israel pentru că n-a fost stropit cu apă de stropit. Iar de va muri în casă cineva, să se socotească necurată şi casa şi toate cele din ea. Şi de vor fi în ea vase fără acoperămînt, vor fi şi ele întinate. Necurat va fi şi cel ce se atinge în cîmp, fie de vreun rănit, fie de osul vreunui mort, sau de vreun mormînt.
Dar prin ce a poruncit să se curăţească acestea, vom spune explicînd, pe cît se poate, obscuritatea literei prin raţiunile cuvenite.
2. Junincă fără nici o meteahnă şi liberă de orice pată şi neştiutoare de vreo greşeală, este Domnul nostru Iisus Hristos. Căci a îndrăznit să spună : «Vine stăpînitorul lumii acesteia şi nu va afla în Mine nimic» (Ioan 14, 30). Iar către Iudei : «Cine dintre voi Mă va vădi pe Mine de vreun păcat ? Dacă grăiesc adevărul, pentru ce nu credeţi Mie ?» (Ioan 8, 46).
Observă faptul că odată a fost numit vițel, altădată junincă, de către dumnezeieştile Scripturi, ca prin calitatea bărbătească să se arate Conducător, iar prin cea feminină, micşorat şi supus. Căci Dumnezeu e Conducătorul tuturor şi are stăpînirea peste toate împreună cu Dumnezeu şi Tatăl. Dar S-a pus de bună voie sub lege şi a păzit cele ale lui Moise, ca superior, deşi acela îi era slujitor. Şi nu e de nici o mirare că S-a numit şi Prooroc şi S-a arătat în chipul robului (Filip. 2, 7), deşi e Domnul şi Dumnezeul proorocilor .
Iar juninca e roşie. Căci taina Lui s-a desăvîrşit în sîngele întrupării, dacă e adevărat că S-a făcut ascultător Tatălui pînă la moarte, iar moartea pe cruce (Ibid. 8), şi a mîntuit lumea de sub cer cu sîngele Lui. Iar roşeaţa e semnul clar al sîngelui. Dar deşi S-a făcut ascultător Tatălui şi S-a aşezat din iconomie (în scopul mîntuirii) sub lege împreună cu noi ca om, sau deşi S-a numit rob, n-a lăsat în necinste trupul asumat, ci a fost şi este şi astfel liber, pentru că e Dumnezeu prin fire, şi nu S-a supus jugului robiei, rămînînd cu desăvîrşire în afara experienţei acestuia. Căci vine de sus şi e deasupra tuturor, născîndu-Se din fiinţa liberă a lui Dumnezeu şi Tatăl.
De aceea a spus că juninca trebuia să fie roşie şi fără meteahnă, şi fără experienţa ostenelilor impuse de jug. Căci deşi S-a golit (s-a micşorat) pe Sine Unul-Născut şi a luat de bunăvoie chipul robului, cum sau pentru ce s-ar îndoi cineva că venirea în jos a fost din înălţimi ; golirea (chenoza) din plinătate, pogorîrea în chipul robului din libertatea proprie înnăscută firii proprii şi mai veche.
Deci era închipuit de juninca supusă şi S-a făcut supus şi sub lege, ca unul ce S-a lăsat condus. Şi închipuit de juninca roşie, pentru că modul iconomiei s-a săvîrşit pentru noi prin sînge. Şi de juninca fără meteahnă, pentru lipsa de păcat,- căci n-a cunoscut păcatul (I Petru 2, 24), Fără experienţa muncii şi a jugului, pentru libertatea dumnezeirii şi neobişnuirea ei cu robia, deşi S-a făcut ca noi şi în chipul robului. «Şi vor da, zice, viţeaua lui Eleazar, preotul, şi o vor scoate pe ea afară din tabără, în loc curat şi o vor junghia pe ea înaintea lui» (Num. 19, 5). Preotul e chipul celor ce se sfinţesc şi e sfinţitor şi a celor unşi prin Duhul Sfînt. Fiindcă şi către noi s-a spus prin glasul sfîntului : «Iar voi sînteți neam ales, preoţie împărătească, neam sfînt» (I Petru 2, 9). Deci Hristos ni S-a dat de către Dumnezeu şi Tatăl nouă celor ce ne sfinţim, neamului ales şi poporului sfînt, drept sfinţenie şi răscumpărare, înţelepciune şi dreptate, căci e Mîntuitorul şi Răscumpărătorul, care «a pătimit în afara porţii», cum scrie dumnezeiescul Pavel (Evr. 13, 12), unde a spus că trebuie să mergem şi noi, purtînd osînda, adică crucea Lui. Aceasta a spus-o şi Mîntuitorul însuşi: «De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie» (Luca 9, 23). Iar porunca legii de-a se junghia juninca în văzul preotului dă spre înţelegere că e foarte potrivit şi spre folos preoţilor şi celor sfinţiţi să aibă în faţa ochilor pe Hristos Cel care a murit. Iar cînd ne amintim de Hristos Cel ce a murit din cauza noastră şi în folosul nostru, atunci înţelegem mai bine pe dumnezeiescul Pavel care ne spune despre El : «Unul pentru toţi a murit, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia ce pentru noi a murit şi a înviat» (II Cor. 5, 15). Şi iarăşi: «Căci eu prin lege am murit față de lege, ca să vieţuiesc lui Dumnezeu. Cu Hristos m-am răstignit. Şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos vieţuieşte în mine. Şi viata mea de acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit pe mine şi S-a dat pe Sine însuşi pentru noi» (Gal. 2, 19—20). Aşadar, să stea într-un fel oarecare, înaintea ochilor cugetării noastre suportînd jignirea Lui pentru noi. Căci astfel nu vom mai vieţui nouă, ci mai degrabă lui Dumnezeu, ca răscumpăraţi cu sîngele lui Hristos, «Care S-a dat pe Sine pentru noi», după Scripturi.
S-a mai poruncit să se stropească prin mîna preotului, cu sînge cortul sfînt; şi acesta de şapte ori ; şi să ardă juninca, necruţîndu-se nimic din ale ei, ci împreună cu carnea şi cu balega, pielea şi celelalte ale trupului. Căci Hristos sfinţeşte cu sîngele Său cortul cel mai adevărat, adică Biserica ; o sfinţeşte în mod desăvîrşit, adică îmbelşugat. Aceasta socotesc că înseamnă stropirea cortului cu sîngele de şapte ori. Căci numărul care înaintează pînă la şapte este semnul desăvîrşirii.
Iar arderea junincii în foc după junghiere, pare să însemneze cercarea pînă la moarte suferită pentru noi de Hristos. Căci în foc se cearcă argintul, după cum se cîntă în Psalmi: «Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, cum se lămureşte argintul» (Ps. 65, 9). Iar că Hristos a fost cercat în oarecare fel pînă la moarte, o arată în chip lămurit următoarele : S-a spus prin glasul proorocului Zaharia către cei îndreptaţi în credinţă, adică către cei pentru care a murit : «Şi va zice către ei: De e bine înaintea voastră, daţi preţul Meu, sau renunţaţi». Apoi spune proorocul: «Şi au pus preţul Lui treizeci de arginţi. Şi a zis Domnul către mine : Puneţi-i pe ei în topitoare şi vezi de este lucru lămurit în ce chip am fost cercat pentru ei» (Zah. 11, 12—13). Deci arderea junincii în foc după junghiere închipuieşte cercarea lui Hristos, cum am spus, pînă la moarte. Şi nimic nu se aruncă din ea. Căci Hristos e întreg sfînt: şi carnea şi pielea, adică cele ascunse sub acoperămînt şi cele văzute şi la îndemînă. Căci era Dumnezeu prin fire, făcut ca noi, dar neştiind de păcat.
Se introduce apoi în cenuşă lemnul de cedru şi isopul şi tortul roşu. Cedrul indică în chip potrivit nestricăciunea, isopul curăţia, căci iarba aceasta are puterea să şteargă şi topeşte în chip natural necurăţiile din măruntae; iar firul roşu împletit închipuieşte unirea Cuvîntului cu trupul; căci Cuvîntul s-a împletit oarecum cu trupul şi cu sîngele, dar a fost cercat pentru noi prin foc pînă la moarte, precum am spus adineauri. [10]
Dar patima Lui şi modul întrupării au pricinuit nestricăciunea şi curăţia noastră. Căci ne-am îndreptat în El, curăţiţi fiind de murdăria din sufletul şi din lăuntrul nostru, dacă e adevărat că Botezul şi puterea lui mîntuitoare ne aduce lepădarea întinăciunii trupului, ci legătura bunei conştiinţe cu Dumnezeu, prin care se împlineşte iertarea greşelilor şi urmează mărturisirii credinţei, harul, iar că moartea lui Hristos pentru noi s-a făcut cale spie nestricăciune şi viaţă, nu e nici o îndoială.
Iar Cel ce a ars juninca şi a amestecat cu cenuşa ei lemnul de cedru şi isopul şi firul roşu împletit, şi cel ce a adunat cenuşa, sînt necuraţi pînă seara, deşi şi-au spălat veşmintele şi s-au scăldat, legea arăta prin aceasta slăbiciunea firii omeneşti şi că dacă am cerceta exact şi cu subţirime cele ale noastre, nimeni din cei rînduiţi spre slujirea (spre liturghie) dumnezeiască şi sfinţită nu s-ar arăta nevrednic de mustrare, chiar dacă ar fi din cei ce s-au hotărît să vieţuiască cît se poate de drept şi oricît s-ar vedea de curat nu va avea slujirea fără pată. Şi nimeni din cei păcătoşi nu e vrednic să se atingă de Tainele Mîntuitorului nostru[11]. Şi acest lucru nu e de mirare. Iar de el ne va încredinţa cuvîntul cel sfînt care zice : «Nici stelele nu sînt curate înaintea Lui» (Iov 4, 18). Deci dacă se compară cele ale noastre cu curăţia lui Hristos, ele apar necurate şi întinate şi supuse judecăţii dumnezeieşti. Se va minuna cineva în chip cu totul cuvenit şi de dumnezeiescul psalmist care zice : «De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi ? Că la Tine este izbăvirea» (Ps. 129, 3—4). E certat şi cel ce se socoteşte că este curat. E mult mai presus, cum am spus, de firea omului, nepăcătuirea desăvîrşită şi apropierea curăţiei noastre de Hristos.
A mai spus că apa curăţirii trebuie vărsată în afara taberei şi nu in tabăra însăşi. Căci curăţirea în Hristos e în afara Sinagogii (adunării) Iudeilor. Şi pe ea a părăsit-o cu totul, zicînd : «Iată casa voastră vi se lasă pustie» (Matei 23, 38). Harul curăţitor işi mută curgerea spre neamuri. Şi precum zice Pavel : «Cei de departe au ajuns aproape» (Efes. 2, 13, 17). Căci au fost chemaţi prin credinţă şi s-au îmbogăţit cu dreptatea în Hristos, cei din Israel hotărîndu-se să nu asculte.
Iar că apa curăţirii poate spăla orice fel de necurăţie cu mare uşurinţă, a arătat-o zicînd : «De se va atinge cineva de un mort, necurat va fi »(Num. 19, 11). Şi nu se va elibera de necurăţie altfel, decît dacă se va stropi cu apa curăţirii în ziua a treia şi a şaptea. Moartea e coruperea trupurilor şi simbolul necurăţiei. Iar stropirea apei, amestecată cu cenuşa junincii şi cu celelalte, e chipul (tipul) Sfîntului Botez. Deci cel stăpînit de fapte moarte şi de miasmele ce duc la stricăciune ,iar fapte moarte zicem că sînt patimile necuviincioase şi necurate ale trupului : «desfrînarea, necurăția, patima, pofta rea» (Col. 3, 5), nu va ajunge altfel curat, decît dacă se va curăţi şi-şi va spăla întinăciunea prin Sfîntul Botez, în ziua a treia şi a şaptea. A treia înseamnă timpul învierii, adică ultimul şi cel ajuns la desăvîrşire, în care S-a făcut om Unul-Născut.
Iar de se face necurată şi o casă, fiindcă a murit cineva în ea, necuraţi sînt cei ce intră în ea. Şi spurcată e şi toată unealta şi vasul neacoperit. Dar se curăţesc şi acestea prin apa curăţirii în acelaşi fel, în ziua a treia şi a şaptea. Iar prin casa spurcată, prin uneltele din ea şi prin vasele neacoperite, Legiuitorul pare să ne dea de înţeles prin chipuri Sinagoga Iudeilor care a ucis pe Domnul, înţelegîndu-se toţi la un loc prin casă, iar prin unelte şi vase pe fiecare în parte. Căci omul e unealtă pe pămînt. Iar că mintea oamenilor nu e fermă, ci mereu gata spre întinare şi spre primirea a tot ce obişnuieşte să nedreptăţească, se dă de înţeles prin vasele neacoperite, în care e uşor să lunece, cu voia lor, muşte sau altceva din gîngăniile din casă. Dar mintea celor îndreptaţi prin credinţă nu e aşa. Căci e asigurată şi acoperită şi neuşor de prins de cele ce obişnuiesc să o facă nedreaptă.
Dar şi de se va atinge, zice, cineva de un rănit, sau de osul unui mort, sau de vreun mormînt, va fi întinat. Rănit spunem că este cel necurat cu inima, care e ca rănit, fie de pofte lumeşti, fie de voinţe lumeşti, sau trupeşti.
Iar prin osul mortului putem înţelege o rămăşiţă a necurăţiei. Pentru că uneori satana ne răneşte inima. Iar biruiţi în parte de patimile trupului, ne îmbolnăvim şi noi înşine nu cu totul de vreun păcat, ci ne aflăm stînd în lume în rămăşiţa lui. De pildă : unul se sfiește să-şi stăpânească mînia, sau iubirea de arginţi. Dar nu cu totul de puterea lor superioară. Aceasta socotesc că înseamnă a fi unii în rămăşiţele necurăţiei, al cărei simbol este osul mortului. Dar şi cînd patima a fost biruită, dacă ne coborîm mintea la amintirea ei şi mergem aproape de plăcerea îngropată, păcătuim nu puţin. Dar sîntem eliberaţi de aceste păcate, spălîndu-ne pe noi Hristos şi curăţindu-ne prin patima Lui. Căci a murit pentru noi şi cu rana Lui noi ne-am vindecat (Isaia 53, 5). Şi El însuşi ridică păcatele noastre şi este rugător la Tatăl pentru păcate. Şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi, cum a scris dumnezeiescul Ioan (I Ioan 1, 2). Întru El e deci toată curăţirea, toată dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea. Cu El şi prin El slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.
Despre şarpele de aramă
1. «Dumnezeu n-a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii», după cum s-a scris. «Căci toate le-a făcut ca să fie şi făpturile lumii sînt spre mîntuire» (Înţ. Solom. 1, 13—14). Dar fiindcă pîrga neamului, adică Adam, s-a îmbolnăvit de neascutare şi nesocotind porunca dumnezeiască, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, Făcătorul, firea omenească s-a rostogolit în stricăciune şi a căzut sub blestem şi neamul omenesc sub osîndă. Iar nenorociţii de noi, deşi făcuţi intru nestricăciune după ce de abia am odrăslit ca nişte umbre şi ierburi în ţarină, pentru scurt timp, cădem pe neaşteptate în pămînt, ca într-o mamă. De aceea sfinţii o spun aceasta în chip felurit, plîngînd viaţa noastră. Se poate auzi fericitul David declarînd deschis: «Omul s-a asemănat deşertăciunii» (Ps. 143, 1). Iar Isaia zice : «Tot trupul e ca o iarbă şi toată slava omului e ca floarea ierbii» (Isaia 40, 7). Căci am căzut cum am zis, la atîta nenorocire şi mizerie, că n-ar putea spune cineva cu ce ne asemănăm, chiar dacă e dintre purtătorii de Duh foarte înţelepţi.
Dar ajunşi în acestea, nu ne-a trecut cu vederea Făcătorul. Ci ne-a învrednicit şi mai mult de grija şi de cinstirea Sa şi ne-a făcut liberi de moarte şi de stricăciune în Hristos. Cum şi în ce fel ? E vădit tuturor, chiar dacă nu o spune cineva. Dar poate vedea cineva şi în Scripturile cele mai vechi înţelesul tainei. El e arătat astfel în Numeri : «Şi purcezînd din muntele Or pe calea spre Marea Roşie, au înconjurat pămîntul din Edom. Şi s-a descurajat cu sufletul poporul pe cale. Şi cîrtea poporul către Dumnezeu împotriva lui Moise :- Pentru ce ne-ai scos pe noi din Egipt, ca să ne omori in pustie ? Că nu este pîine, nici apă. Şi sufletul nostru s-a urît de această pîine deşartă. Şi a trimis Domnul în popor şerpii cei ucigători şi muşcau poporul. Şi a murit popor mult din fiii lui Israel. Şi venind poporul la Moise, a zis : Am greşit că am cîrtit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te către Domnul ca sa depărteze şerpii de la noi. Şi s-a rugat Moise pentru popor. Şi a zis Domnul către Moise : Fă ție un şarpe şi pune-l pe el ca semn. Şi va fi că de va muşca un şarpe pe om, tot cel muşcat văzîndu-l pe el va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe el ca semn. Şi a fost cînd muşca un şarpe pe un om şi acesta privea şarpele de aramă, trăia» (Num. 21, 4—9).
Slujeau în Egipt şi apăsaţi de o robie de nesuportat, au fost eliberaţi de Dumnezeu, făcîndu-se multe şi minunate semne. Căci s-a prefăcut apa in sînge ; şi broaştele şi viermii şi muştele otrăvitoare şi ploile cu grindină au nimicit pămîntul egiptenilor; au fost pedepsiţi cu întuneric; moartea intîilor-născuţi s-a năpustit în mod de nesuportat peste cei ce voiau să-i ţină în tiranie. Astfel Dumnezeu a scăpat în chip minunat pe fiii lui Israel. Apoi trecînd prin mijlocul mării ca pe uscat, vedeau pe egipteni pierind în chip nenorocît. Au primit pîinea din cer. Căci le trimitea lor mana. Li s-a arătat apoi Hristos spiritual în chipul pietrei, care i-a miluit cu unde neaşteptate pe cei însetaţi. Căci e atotputernic Dumnezeu şi dăruieşte celor ce-i predau Lui cu îmbelşugare cele trebuincioase vieţii.
Dar cei ce s-au bucurat de atîtea, sînt biruiţi de cele mai mici osteneli. Iar fiindcă nu-şi amintesc de cele primite de la Dumnezeu şi sînt foarte puţin în stare să creadă în El, se fac groaznici şi uşor de clătinat şi îndinaţi spre frică, uitînd prosteşte de cele cu care au fost cinstiţi. Căci numesc deşartă pîinea din cer şi se plîng de lipsa apei, deşi au aflat că nimic nu-i este cu neputinţă firii dumnezeieşti şi negrăite, care le-a făcut piatra aspră, maică a unor rîuri de apă. Cîrtind împotriva lui Dumnezeu fără motiv, au fost pedepsiţi acum cu muşcăturile şerpilor. Apoi dîndu-şi seama de păcatul lor plîng în sfîrşit şi-şi mărturisesc vinile lor şi roagă pe mijlocitorul, adică pe Moise să le facă pe Dumnezeu îndurător şi blînd. Iar acela căzînd înaintea lui Dumnezeu, s-a rugat pentru ei şi ascultind de porunca de sus, a făcut un şarpe de aramă, l-a pus la înălţime şi a poruncit celor muşcaţi să privească la el, ceea ce făcind ei, se mîntuiau.
2. Dar urmează să cercetăm care e înţelesul istoriei, care e taina mare şi înţeleaptă. Căci nu ajunge litera celor mai înţelepţi, ci trebuie cunoscute tainele ascunse în chipuri. Deci să trecem de la chip la ceea ce e general şi mai de temelie, căutînd adevărul în povestire. Nemulţumiţi cu bunătăţile de la Dumnezeu şi de sus, şi căutînd neîncetat cea ce e mai dulce şi mai de folos şi respingînd deprinderile virtuţii şi alipindu-se de cele urîte, am supărat pe Binefăcătorul şi am cîrtit în multe feluri împotriva Făcătorului. De aceea am căzut sub muşcăturile şerpilor. Iar prin acestea înţeleg pe şerpii spirituali, care muşcindu-ne prin tot felul de păcate, ne supun legăturilor morţii. Şi peste mulţimea acestor sălbăticiuni izvorîtoare de otravă stăpîneşte balaurul apostat, adică satana, ale cărui muşcături prime şi de la început a pierit omul, adică Adam. Iar răul se tîrăşte ca dintr-o rădăcină şi în noi, care am odrăslit din ea. Dar am fost mîntuiţi într-un oarecare mod. Căci am văzut şarpele, adică pe Hristos.
Dar cum e şarpe Dumnezeu cel bun prin fire, mai bine zis bunătatea prin Sine ? Fiindcă S-a făcut ca noi, cei răi prin libera alegere. «S-a făcut întru asemănarea trupului păcatului» (Rom. 8, 2) şi: «întru cei fărădelege S-a socotit» (Isaia 53, 12). Iar că noi sîntem răi nu pentru că am fost făcuţi astfel de Dumnezeu, ci fiindcă am căzut în răutate pentru păcatul care ne-a tiranizat, ne lămureşte însuşi Hristos, zicînd : «Dacă voi răi fiind, ştiți să dați daruri bune copiilor voştri,cu cît mai mult nu va da Tatăl vostru Cel din ceruri cele bune celor ce-I cer Lui ?» (Matei 7, 11).
Deci Hristos e şarpe, ca cel ce a luat asemănarea păcatului, cînd S-a făcut om. Dar dacă îl privim spiritual, va fi mai presus de stricăciune şi va învinge moartea şi va dispreţui muşcăturile şi nu se va teme de mulţimea celor ce aruncă din ei otravă. Iar pe Hristos ÎI vom vedea înţelegînd drept tainele din El şi crezînd neclintit că fiind Dumnezeu după fire, S-a făcut om. Dar, deşi s-a făcut în asemănarea răutăţii, a rămas nu mai puţin bun. Căci S-a făcut ca noi, nu ca să se arate împreună cu noi rău, ci ca să ne facă pe noi buni, preschimbîndu-ne prin Duhul spre tot soiul de virtuţi. Astfel şarpele ne este spre semn. Căci Hristos a fost înălţat pe cinstita cruce şi aceasta a spus-o El însuşi Iudeilor, zicînd : «Cind veţi înălţa pe Fiul Omului, veţi cunoaşte că Eu sînt» (Ioan 8, 28). Că şarpele înălţat e chipul tainei Lui, o poţi afla şi de la El, care zice limpede : «Că precum a înălţat Moise şarpele in pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului» (Ioan 3, 14). [12]
Iar şarpele era de aramă pentru buna şi frumoasa răsunare a propovăduirii dumnezeieşti şi evanghelice. Căci nu e nimeni care să nu audă învăţăturile lui Hristos, ci în tot pămîntul de sub cer se grăieşte taina Lui şi Lui I se va pleca tot genunchiul şi toată limba va mărturisi că Domn este Iisus Hristos spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl. Amin.
---------------------------------------------------------------------------
[1] Dionisie Areopagitul va stărui asupra apofaticului in Dumnezeu. Comorile vieţii Lui sînt nesfîrşite şi numai treptat înţelese, pe măsura creşterii noastre duhovniceşti. Chiar taina persoanei proprii şi a semenului este inepuizabilă. Veşnic ne va susţine Dumnezeu interesul cunoaşterii Lui nesfîrşite.
[2] Moise era şi ca mijlocitor numai chipul lui Hristos. arătind că va trebui să vină Mijlocitorul desăvîrșit. Căci era numai om ales de Dumnezeu, nu Dumnezeu şi om. Nu unea in el deplin dumnezeirea şi umanitatea. Legea lui Moise nu putea conduce nici ea pe om la unirea cu Dumnezeu ca legea lui Hristos, care exprimă pe omul dus la culmea lui in Dumnezeu. Era o lege care lasă pe om in afara lui Dumnezeu, la un nivel inferior.
[3] Şi pentru evrei şi pentru creştini zeii religiilor păglne identici în sens panteist cu forţele naturii erau demoni. Căci o credinţă care neagă pe Dumnezeul cel personal, transcendent naturii, crede de fapt în demoni, crezînd că natura cu toate cele ce le oferă ea tine pe om sclav al tuturor patimilor. Din păcate azi se face uneori chiar în Facultăţile de Teologie o Istorie a religiilor, care pune religiile pe acelaşi plan cu creştinismul.
[4] Termenul «ne-a cumpărat», «ne-a răscumpărat» cu sîngele Său e folosit de Părinţi pentru că a trebuit să verse sîngele Său ducind şi imprimind pînă la capăt in umanitatea Sa iubirea Sa faţă de Tatăl şi faţă de noi, pentru că pe de o parte această iubire să se comunice din umanitatea Sa şi in noi, pe de alta să atragă asupra ei şi asupra noastră iubirea Tatălui. Pe de altă parte prin moarte erau stă- piniti de satana, ca izvor al existentei sărăcite la maximum, dar totuşi avînd în ea o putere de atracţie prin slăbiciunea ce ne-o imprimă, rupindu-ne de Dumnezeu. Hristos primind moartea, a primit-o ca ceva ce venea de la vrăjmaşul lui Dumnezeu deci a plătit aceluia ceea ce plăteau toti. Dar îndată ce-a ajuns la acest capăt al vieţii pămînteşti, adică la moarte, a trecut prin ea, ca primită din iubirea de Dumnezeu şi de oameni, la întîlnirea deplină ca om cu Dumnezeu, biruind moartea. A intrat o clipă sub îngustimea aceleia, ca să se spargă dinlăuntru pereţii acestei îngustimi. Dar noi primim puterea Lui biruitoare de moarte, numai dacă ne deschidem Lui prin credinţa că e Fiul lui Dumnezeu care a biruit ca om moartea.
[5] Se reia tema cunoaşterii binelui şi răului ca început al săvîrşirii răului. Dar pe cînd Adam şi Eva au trecut cu voinţa la această cunoaştere, copiii celor din pustie aveau doar să actualizeze această cunoaştere, pe care o aveau virtual în ei. Totuşi Dumnezeu socoteşte şi aceasta ca un motiv care atenuiază vina copiilor. Mai puţina experienţă a binelui de la Dumnezeu, îi va face mai puţin vinovaţi.
[6] Sfîntul Duh e de viaţă făcător. El e comunicat prin ungerea cu Sfîntul Mir, cu untdelemnul sfinţit, prin fluiditatea lui pătrunzătoare care scoate din rigiditatea îmbătrînirii şi descompunerii mădularele trupului şi prin ele cugetările şi simţirile sufletului. El susţine întregul în fiinţa complexă a persoanei umane. Susţine armonia în ele şi între persoana astfel armonizată şi celelalte persoane. Dar deschide şi vederea spre Dumnezeu cel întreit în Persoane şi restabileşte legătura cu armonia supremă a supremei iubiri a Lui.
[7] Ziua a şaptea e tot temporală, chiar dacă e ultima. Ea e ultima parte a timpului, dar încă nu veşnicia veacului viitor. Aceasta e reprezentată de Duminică, sau ziua a opta neînserată, semnul infinitului. In ziua a şaptea Dumnezeu se odihneşte după crearea lumii acesteia, se bucură de ea. Dar depăşirea ei, după căderea în păcat, e dincolo de ziua a şaptea, are loc prin învierea la un alt plan decît cel al creaţiei.Cine rămîne la ziua a şaptea, nu cunoaşte decît lumea aceasta, nu şi alta dincolo de ea. Aşa fac unii neoprotestanţi, reîntorcîndu-se la iudaism, căci nu ştiu pe Hristos ca Dumnezeu întrupat, care a înviat.
[8] Sf. Chiril identifică ziua a şaptea cu tot timpul din urmă, de la venirea lui Hristos pînă la sfîrşitul lumii, în care oamenii sînt sfinţiţi în Hristos, în care au într-un anumit grad în ei pe Hristos. Dar deplin îl vom avea pe Hristos în noi după învierea noastră, în veşnicie. Decedaţii au mai mult pe Hristos ca noi, dar încă nu deplin ca după înviere. Ei Sînt mai mult ca noi între timp şi înviere.
[9] Dacă nu ar fi acceptat slăbiciunea noastră, n-ar fi simtit foamea, setea, oboseala, frica de moarte. Dar le-a suportat cu slăbiciune, ca să le învingă. Slăbiciunea Lui a fost victorioasă. Nu l-a răpus. A răbdat-o cu tărie. Un adînc paradox : tărie in slăbiciune, mentinîndu-Se cu tărie în toată slăbiciunea.
[10] Hristos nu a fost cercat ca om pentru a se proba străruinta Lui în ascultare. Căci Dumnezeu cunoştea că o are desăvîrşită. Ci pentru că se cădea să biruiască toate slăbiciunile omeneşti în ea, ca să fie predată în această stare biruitoare, firii din noi, ca şi noi să luăm putere să le biruim prin suportare.
[11] Nu e om cu desăvîrşire curat, oricît de mult s-ar sili să se curățească. Şi de aceea nu se poate intra cu vrednicie desăvîrşită cu lucrările de taină ale lui Hristos. Cuvîntul «Taina» lui Hristos, sau «Tainele» Lui, e folosit de Sfinţii Părinţi atit pentru unirea neînţeleasă a dumnezeini cu umanitatea lui Hristos şi pentru lucrările săvîrşite de El în trup, cît şi pentru lucrările prelungite, săvîrşite in trupul Lui şi prelungite din El asupra noastră în Tainele Bisericii. Toate sînt de o sfinţenie sau de o curăţie, la care nu poate ajunge omul şi toate sînt mai presus de înţelegerea noastră. Necuprinderea lor e pe măsura sfinţeniei sau curăţiei lor. Şi amîndouă sînt mai presus de putinţa noastră de-a le ajunge la nivelul lor prin înţelegere şi curăţie. Curăţia e putere de înţelegere şi treaptă de taină. întinarea e limitare. De ex.: cu cît e cineva mai mîndru şi în general mai pătimaş cu atit înţelege mai puţin.
[12] Hristos cel răstignit sau mort pentru noi, a biruit moartea în firea omenească asumată, trecînd prin moartea Lui primită prin dragostea fată de Tatăl şi de noi, la viata veşnică a Tatălui pe seama ei şi a umanităţii celor ce se deschid Lui, Hristos a luat in Sine o umanitate care purta urmele muşcăturii şarpelui, care purta asemenea cu cei ce aveau în ei întipărită pecetea şarpelui. Dar a luat numai slăbiciunile de pe urma păcatului şi putinţa de-a muri, nu şi păcatul. Dar tocmai prin ele le-a putut învinge, suportindu-le fără de păcat. Astfel a omorît în El orice urmă lăsată de şarpe. S-a făcut şarpele mort. Oamenii privindu-l, ştiu că şarpele nu mai are putere să-i omoare. Căci e omorît el însuşi complet în umanitate. Ei ştiu că prin aceasta au viată veşnică.
