vineri, 10 iulie 2015

Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți - 2 - Fragmente




Partea a II-a


MĂRTURIA FERICITULUI AVERCHIE


Arhiepiscopul Averchie a citat adesea şi cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov: „Nu năzuiţi ca ridi­când mâna voastră slabă să curmaţi torentul stihinic al apostaziei. Evitaţi-o, apăraţi-vă de ea, şi aceasta vă este de ajuns. Căutaţi să cunoaşteţi duhul vremurilor, cerceta-ţi-l ca să-i puteţi evita influenţa oricând este cu putinţă".


CE SE ÎNŢELEGE PRIN „ANTIHRIST"?

Ar trebui să se spună aici câteva cuvinte despre ceea ce înţelegea Arhiepiscopul Averchie când vorbea despre „Antihrist", căci îl vedea pe Antihrist într-un chip duhovnicesc, fără nici un senzaţionalism de tipul „ziua Judecăţii de Apoi". Ca să-l recunoaştem pe Antihrist şi ceea ce chiar şi acum îi găteşte venirea, trebuie să privim dincolo de ceea ce pare a fi bun sau rău, drept sau nedrept". Trebuie să înţelegem principiul din spatele lui Antihrist, care este principiul imitării a tot ceea ce este al lui Hristos. De vreme ce însuşi numele lui înseamnă cel care este „în locul lui Hristos" sau arată ca Hristos, Antihristul va fi întruchiparea de pe urmă, cea mai înşelătoare, a sforţării de veacuri a Satanei de a „copia" creştinismul, ca să plăsmuiască o formă nouă a lui, una lumească. I. M. Konţevici scrie: „Antihrist nu se va ivi ca un ateu absolut sau ca un adept al ceea ce este legat de ateism - al bolşevismului, de vreme ce acesta din urmă i-a arătat lumii toate ororile care decurg din ateism"". Mai curând, aşa cum afirmă Sfântul Efrem Sirul, „va veni ca un tâlhar, aşa încât să-i amăgească pe toţi; va fi ca unul smerit, blând, un urâtor (cum va spune despre sine) al fărădelegii, dispreţuind idolii, dând întâietate cucerniciei, bim, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, statornic, îngăduitor cu toţi. Va preţui în mod deosebit neamul evreiesc, de vreme ce evreii îi vor aştepta venirea. Dar pe lângă toate acestea, va lucra semne, şi minuni, şi privelişti înspăimântătoare cu putere mare; şi va întrebuinţa mijloace viclene ca să placă tuturor, aşa încât oamenii să-l îndrăgească repede. Nu va primi mită, nu va vorbi cu mânie, nu va avea un chip posomorât, ci printr-o înfăţişare cuviincioasă va duce lumea în înşelare, până ce va deveni împărat".

Cu înţelegerea sa filosofică, patristică a realităţii lui Antihrist, Arhiepiscopul Averchie a priceput că nu e de trebuinţă ca cineva să trăiască în timpul viitoarei sale stăpâniri pentru a-i fi - într-un sens figurat şi totuşi foarte real - ucenic. Cineva poate fi atras spre ceea ce reprezintă Antihrist - imitarea creştinismului - prin ceea ce are în comim cu el: o absenţă lăuntrică a lui Hristos.

Ţelul a tot ceea ce dăruieşte Hristos este să-i pre­gătească pe oameni pentru împărăţia Sa cea Cerească, în vreme ce raţiunea lui Antihrist este să-i lege pe oameni, în orice chip cu putinţă, de acest pământ.

Această deosebire, deşi simplă şi răspicată, poate să nu fie atât de lesne de văzut, de vreme ce Antihrist însuşi - ca mulţi din înaintaşii lui - va fi de fapt foarte „duhovnicesc", legându-i de pământ pe oameni cu chiar înfăţişarea din afară a lucrurilor care sunt menite să-i ducă spre Cer. Imitarea creştinismului va fi desluşită numai de aceia care şi-au păstrat acel „simţ" prin care osebesc ceea ce este în sine pământesc şi stricăcios de ceea ce este ceresc şi veşnic. „Apostazia" despre care vorbea Arhiepiscopul Averchie este tocmai pierderea acestei înţelegeri şi dorinţe. Iarăşi, Sfântul Efrem Sirul scrie că, atunci când Antihrist va veni într-adevăr, nu va fi văzut drept ceea ce este de către cel care-şi are mintea la treburile acestei vieţi şi iubeşte pământescul... căci acela care este pururi înlănţuit de legăturile acestei vieţi, chiar dacă va auzi, nu va crede şi-l va dispreţul pe cel care spune aceste lucruri. însă sfinţii vor fi întăriţi, pentru că ei au dispreţuit toată grija vieţii acesteia.

Un creştinism fără „gust" este umplut cu deşertăciune lumească ce se dă pe sine drept duhovnicie. Iar a „înlumi" creştinismul înseamnă a-l face vulnerabil faţă de ispitirile lui Antihrist.

Sfinţii Părinţi au despre aceasta o învăţătură foarte precisă, întemeiată pe Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Ei fac observaţii asupra faptului că pecetea lui Antihrist nu va fi pusă şi pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13,16). Potrivit Sfântului Andrei al Cezareii, cei care o primesc pe frunţile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui Antihrist, pe când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte, îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că este îngăduit să faci acest lucru, „numai să rămâi creştin în suflet... Alungarea harului Sfântului Duh prin semnul fiarei umple cu semnul cel dintâi - spaima - inima tuturor celor ce au primit pecetea, spaimă care-i va împinge către o lesnicioasă pierzanie"

Bani! Bani! Putere! Slavă! Acestea sunt ispitele cărora, din nefericire, mulţi oameni nu le pot ţine piept.

Aceasta este sursa tuturor certurilor, neînţelegerilor şi dezbinărilor dintre creştini.

Aceasta este rădăcina uitării de către oameni a acelui singur lucru care trebuie, care ne este oferit de adevărata credinţă creştină şi care constă în rugăciune, fapte de căinţă şi milostenie sinceră, neprefăcută, faţă de semenii noştri. Sfânta Biserică pururi ne cheamă la aceasta, dar mai ales acum, în vremea Postului Mare! Ceea ce ni se cere nouă, creştinilor, nu e cine ştie ce „militantism exal­tat", nu simt fraze sforăitoare şi filosofii confuze, ci rugă­ciunea cea mai smerită a vameşului: „Dumnezeule, mi­lostiv fii mie, păcătosului!" (Luca 18,13), fapte de căinţă şi faceri de bine semenilor noştri, care pornesc dintr-o inimă curată.

Nicicând nu a mai fost pe acest pământ un număr atât de imens de oameni care, nestingheriţi şi degajaţi, fără nici o ruşine, fără nici o mustrare de conştiinţă „zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!" (Isaia 5,20).



DESPRE APOSTAZIE

Nu avem nici puterea, nici autoritatea de a împiedica apostazia, după cum subliniază Episcopul [Sfântul] Ignatie: „Nu năzuiţi să o curmaţi cu mâna voastră slabă..." Dar atunci ce să facem? „Evitaţi-o, apăraţi-vă de ea, şi aceasta vă este de ajuns. Căutaţi să cunoaşteţi duhul vremurilor, cercetaţi-l ca să-i puteţi evita influenţa oricând este cu putinţă". Aceasta ne învaţă acelaşi [Sfânt] Episcop Ignatie [Briancianinov].

Iar cuvintele lui, scrise cu mai bine de 100 de ani în urmă şi referindu-se atât de evident la timpul nostru, nu lasă oare să se întrevadă o inspiraţie profetică veritabilă şi o neîndoielnică iluminare de Sus: „Judecând după duhul acestui veac şi după fermentul intelectual, s-ar putea presupune că instituţia Bisericii, care de multă vreme se clatină, se va prăbuşi cumplit şi cu grăbire, într-adevăr, nimeni nu este în stare să stăvilească sau să se împotrivească acestui lucru. Mijloacele adoptate pentru a sprijini Biserica instituţională sunt împrumutate de la stihiile [elementele] acestei lumi, lucruri care-i sunt potrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea, decât s-o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să îi apere pe cei rămaşi care cred în El. însă această rămăşiţă este micuţă şi se micşorează tot mai mult". „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32).

Astfel, în mod limpede, am trăit ca să vedem această „prăbuşire cumplită şi cu grăbire a instituţiei Bisericii". Vrăjmaşul omenirii îşi dă toată silinţa şi întrebuinţează toate mijloacele ca să o doboare şi în aceasta este puternic sprijinit de apostaţii, declaraţi şi ascunşi, de la credinţa şi Biserica cea adevărată, incluzându-i chiar şi pe cei care au trădat înaltele lor chemări şi legăminte ca şi preoţi şi chiar pe ierarhii din fruntea anumitor biserici luate în parte.

Într-adevăr, trăim nişte vremuri groaznice, nişte vre­muri cum nu au mai fost niciodată în istoria creştinătăţii, în istoria omenirii! Un timp al nestatorniciei aproape depline!

Şi în măsura în care dorim să rămânem credincioşi Ortodoxiei adevărate, multe îndatoriri ne stau pe umeri. Trebuie, după cum ne povăţuieşte Episcopul Ignatie, să evităm şi să ne păzim de apostazia care creşte atât de grabnic în lume. Trebuie să ne apărăm de duhul stricăcios al acestor vremuri, pentru a-i evita înrudirea.

Iar pentru aceasta, trebuie mai întâi să înţelegem şi să nu uităm niciodată: că în prezent, nu tot ceea ce poartă preasfântul şi preascumpul nume de Ortodoxie, este cu adevărat Ortodoxie - există acum şi pseudo-Ortodoxie, de care trebuie să ne temem şi de care trebuie să fugim ca de foc; că adevărata Ortodoxie este doar aceea care nu acceptă şi nu îngăduie în nimic, nici în învăţătură, nici în obiceiurile bisericeşti, nici un fel de înnoire împotrivitoare Cuvântului lui Dumnezeu şi hotărârilor Bisericii Soborniceşti; că Ortodoxia adevărată nu binecuvintează şi nu încurajează moda actuală - moralitatea şi obiceiurile lumii modeme, stricate, care, mai mult chiar decât în vremurile apostolice, „zace în rău" (1 Ioan 5, 19), căci e o lume care L-a părăsit pe Dumnezeu; că Ortodoxia adevărată are ca ţel doar să îi placă lui Dumnezeu şi să mântuiască suflete, şi nu se îngrijeşte de fericirea trecătoare, pământească, de carieră şi de bunuri şi avantaje lumeşti; că Ortodoxia adevărată este duhovnicească, nu a simţurilor şi a trupului, nu alipită pământului - simţămintelor şi trăirilor pământeşti.



DESPRE LUMEA MODERNĂ

Trăim în vremuri ciudate, când toate conceptele creştineşti adevărate şi sănătoase sunt înlocuite cu concepte greşite şi înşelătoare, adesea izvodite cu rea intenţie, bineînţeles cu dorinţa de netăgăduit de a-i trage pe oameni înapoi de la calea bună a unei vieţi cu adevărat creştineşti. În toate acestea se poate desluşi un soi de mână neagră care acţionează raţional, lucrând ca să-i lege pe oameni cât de strâns posibil de această viaţă vremelnică, pământească, silindu-i să dea uitării viaţa viitoare, viaţa cea veşnică, ce ne aşteaptă negreşit pe toţi.

®

Trebuie să fim conştienţi în chip cât se poate de lămurit cu privire la vremurile în care trăim. Într-adevăr, numai un om orb duhovniceşte sau care şi-a vândut deja sufletul vrăjmaşilor sfintei noastre Credinţe şi Biserici, poate să nu simtă în tot ceea se întâmplă acum în lume duhul Antihristului care se apropie.

Despre ce fel de unire adevărată a tuturor creştinilor în duhul iubirii creştine mai poate vorbi cineva acum, când Adevărul este tăgăduit de aproape toţi, când înşelăciunea s-a înstăpânit aproape pretutindeni, când viaţa autentic duhovnicească printre oamenii care-şi spun creştini a secătuit şi a fost înlocuită cu o viaţa trupească, o viaţă dobitocească ce a fost totuşi aşezată pe un piedestal şi mascată de ideea pretinsei milostiviri, care în mod prefăcut îndreptăţeşte orice fel de exces spiritual, orice fel de anarhie morală?

Într-adevăr, din aceasta pleacă toate aceste nenu­mărate „mingi", diversele feluri de „jocuri", „dansuri" şi distracţii faţă de care, în ciuda caracterului lor imoral, anti-creştin, până şi preoţii mai moderni au o atitudine tolerantă, uneori organizându-le chiar ei înşişi şi luând parte la ele.

®

O lipsă de scrupule înfricoşătoare, de neînlăturat, incurabilă a pus stăpânire pe mulţi oameni. Adevărata învăţătură a Credinţei şi a Bisericii, pentru care primii creştini au murit în cumplite chinuri, a devenit un sunet în surdină pentru majoritatea „creştinilor" de azi. Ei nici nu cunosc această învăţătură, nici nu doresc să o cunoască, pentru că sunt nepăsători faţă de ea.

Nepăsarea obtuză, rece, faţă de aproape tot ce poartă pecetea conţinutului dogmatic şi căutarea în toate doar a câştigului personal - acesta este caracterul vremurilor noastre.

Această lipsă de conţinut dogmatic, această lipsă de scrupule, însoţită de îndepărtarea de Dreapta Credinţă şi de Biserică şi de nepăsarea faţă de ele, sunt păcatul de căpetenie, fundamental, de care noi creştinii ortodocşi ruşi trebuie să ne căim.

Nu ni se cade să petrecem, să ne distrăm, să dansăm pe mormântul Rusiei aduse de noi pe patul de moarte, ci mai curând să ne căim cu lacrimi, să ne pocăim cu adevărat, după cum ne învaţă Sfânta Biserică, cu hotărâre neclintită de a ne schimba radical viaţa, de a ne reînnoi duhul.

®

Aşa cum sarea păstrează mâncarea ca să nu pu­trezească şi o face sănătoasă şi plăcută la gust, tot aşa de adevărat este că şi creştinii împiedică decăderea morală a lumii şi îi uşurează însănătoşirea Dar dacă sarea „îşi pierde gustul", cum spune Evanghelia, adică „îşi pierde puterea" (de fapt, în Răsărit există un fel de sare care îşi poate pierde gustul), apoi nu mai e bună de nimic, decât să fie „aruncată afară şi călcată în picioare de oameni" (Matei 5,13).

Cât de cumplit e acest lucru! Şi ne aflăm trăind în astfel de vremuri în care în lume tendinţa dominantă este îndreptată spre a-i face pe toţi creştinii asemenea „sării care şi-a pierdut gustul", de vreme ce au desfiinţat adevărata Biserică a lui Hristos provenită de la Sfinţii Apostoli şi aşa i-au lipsit pe creştini de harul Duhului Sfânt.

Aceasta este aşa-numita „mişcare ecumenică" atât de la modă, care e temeluită pe credinţa că presupusa adevărată Biserică a lui Hristos nu există acum pe pământ, şi e nevoie să fie întemeiată din nou... prin unirea tuturor creştinilor care aparţin diferitelor „biserici" şi asociaţii şi organizaţii confesionale; aceasta se va înfăptui prin diferite concesii reciproce în chestiuni doctrinare şi prin dezvoltarea unui sistem doctrinar comun nou, acceptabil pentru toţi şi desigur, împreună cu acesta, a unei viziuni mondiale noi.

Iar părerea, foarte agreată în zilele noastre, că „e totuna la care biserică te duci, căci la urma urmei Dumnezeu e doar unul" este în acord cu această tendinţă.

Da! Dumnezeu este Unul, dar ştiţi El ne-a dat şi o singură Credinţă; El a întemeiat o singură Biserică pentru noi, şi nu mai multe credinţe şi „biserici" diferite. Acest lucru este întărit de Sfântul Apostol Pavel când spune: „Un Domn, o Credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor" şi deci noi creştinii ar trebui să alcătuim „un trup şi un Duh", precum şi suntem chemaţi, „întru o singură nădejde a chemării noastre" (Efeseni 4,4-6).

Dacă există numai o credinţă dreaptă şi numai o Biserică adevărată, atunci toate celelalte credinţe şi „biserici" sunt mincinoase, nu adevărate. Atunci cum mai poate spune cineva că toate credinţele şi „bisericile" au aceeaşi valoare şi că „e totuna la care biserică te duci"?

De aceea, se poate şi trebuie să se vorbească nu de unificarea ecumenică a tuturor pentru întemeierea vreunei Biserici noi, ci doar de restaurarea unirii dintre toţi cei care au căzut şi singura Biserică adevărată a lui Hristos, căreia Mântuitorul Hristos însuşi i-a făcut marea şi nemincinoasa făgăduinţă că „porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18).

O, cât este de mare acum întunecarea conştiinţei, chiar şi a acelor oameni care se socotesc credincioşi - îrmegurarea minţilor şi a inimilor lor este atât de mare încât „uitându-se, nu văd şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg cu inima", după cum a spus Sfântul Prooroc (Isaia 9,10).

Aceasta este „învârtoşarea inimilor"* de care vorbea [Proorocul]. - „S-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec" (Isaia 6,10).

Dar în zilele noastre există un fenomen şi mai cumplit, întâlnit tot mai des: o hotărâre mai mult sau mai puţin conştientă, de dragul câştigului şi al bunurilor pământeşti, de a sluji venirii Antihristului. Acesta este cel mai covârşitor grad al căderii, de unde este foarte greu a te ridica.

®

Datoria fundamentală a slujitorilor venirii lui Antihrist e să distrugă lumea cea veche, cu toate conceptele şi „prejudecăţile" ei dintâi, pentru a construi în locul ei o lume nouă, potrivită pentru a-l primi pe viitorul „nou stăpân" care va lua în oameni locul lui Hristos şi le va da pe pământ ceea ce Hristos nu le-a dat... Trebuie să fii întru totul orb duhovniceşte şi pe deplin străin de creştinismul adevărat, ca să nu înţelegi toate acestea!

®

Râvna pentru Dumnezeu, râvna pentru Adevăr nu este „fariseism", la fel cum „smerenia" înaintea vrăj­maşilor lui Dumnezeu, a vrăjmaşilor Bisericii, înaintea răului drăcesc nu este smerenia adevărată şi mântuitoare a vameşului, ci doar auto-înşelare nimicitoare, ducând spre adâncurile iadului.

În vremurile noastre, când există îndoieli atât de puternice, chiar şi în legătură cu existenţa Adevărului, când fiecare „adevăr" este socotit relativ şi se consideră potrivit ca fiecare persoană să aibă „propriul ei adevăr", lupta pentru Adevăr capătă un înţeles deosebit de însemnat. Iar cine nu sprijină această luptă, cine vede în ea doar o manifestare a „fariseismului" şi propune „umilirea" [aplecarea] înaintea Minciunii prin lepădarea Adevărului, ar trebui să fie recunoscut în mod firesc drept trădător [lepădător] al Adevărului, oricine ar fi, oricum şi-ar spune sau s-ar socoti pe sine.

®

Pentru noi, creştinii moderni, pentru cei mai mulţi, credinţa este separată de viaţă - nu trăim în deplin acord cu învăţăturile şi cerinţele credinţei noastre. Credinţa noastră ne învaţă atât de limpede şi de hotărât să renunţăm la tot ce este stricăcios şi pământesc şi să ne concentrăm cu toate gândurile şi simţămintele asupra vieţii veşnice, nestricăcioase care ne aşteaptă. Teoretic, poate că acceptăm aceasta (deşi recent, a apărut o mişcare aparte, a „neo-creştinismului", care nu vrea în nici un caz să accepte acest lucru în mod teoretic şi a gândit o viziune pseudo-creştină, cu totul nouă şi neştiută până acum asupra lumii, menită să-l lege mai temeinic pe om de un pământ care a fost transfigurat şi sfinţit de Venirea în lume a lui Hristos), credem în sfârşitul lumii, în a doua Venire a lui Hristos, în Judecata de Apoi şi în viaţa ce va să fie, dar în realitate trăim ca şi când nimic din toate acestea nu este de aşteptat şi nu ne rămâne decât să ne facem comozi aici pe pământ, procurându-ne tot soiul de bunătăţi şi de înlesniri. Nu vrem să ne gândim cu adevărat la moartea care ne aşteaptă inevitabil pe toţi şi nici nu ne gătim cum s-ar cuveni pentru viaţa veşnică ce ne stă înainte.

®

„Pace!... Pace!... Pace!..." - se aude acum din toate părţile - „Dezarmare reciprocă!... Coexistenţă paşnică!... Vom lupta pentru pace!... Toată lumea în apărarea păcii!..." Ce minunat ar fi, ce viitor luminos şi vesel ar făgădui acestea omenirii dacă aceste chemări s-ar referi cel puţin la acea pace despre care cântau îngerii în noaptea Naşterii lui Hristos: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună-voire!" (Luca 2, 14); numai de-ar fi acea pace pe care Mântuitorul Hristos a făgăduit-o ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, când a spus: „Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă" (Ioan 14,27); numai de-ar fi acea „pace a lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea" (Filipeni 4, 7), pe care, după ponmca Domnului, Apostolii le-au dat-o primilor creştini, pe care au fost învăţaţi să o caute (1 Petru 3,11) şi pe care au fost îndemnaţi să o aibă către Dumnezeu şi către toţi oamenii (Romani 5,1; 12,18). Cât de îmbucurător ar fi să le auzim, dacă aceste chemări ar veni de la oameni în privinţa onestităţii cărora nu am putea avea nici cea mai mică îndoială, în ale căror cuvinte ne-am putea încrede întru totul - de la oameni care sunt cu adevărat convinşi că în viaţă, bunul cel mai de seamă este tocmai acea pace - pacea către Dumnezeu, pacea cu propria conştiinţă şi pacea cu semenii întru numele lui Dumnezeu.

Dar vai! Nu de o astfel de pace vorbesc oamerm acum. Toate aceste discursuri, adesea nefireşti şi măreţe şi uneori asemenea unor strigăte isterice pentru pacea a toată lumea, vin acum în cea mai mare parte de la oamenii care fie sunt departe de creştinism, fie sunt împotrivitori pe faţă Bisericii - de la oameni care nu trăiesc în pace cu Dumnezeu şi cu propriile lor conştiinţe, ci sunt plini de pizmă în relaţiile cu semenii lor.

Putem oare să credem în onestitatea discursurilor despre pace, când ele sunt rostite de oameni care în principiu neagă credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru semenii lor şi nu recunosc glasul conştiinţei?

Putem oare să credem că oamenii lucrează cu adevărat pentru pace când, hulind făţiş şi cu obrăznicie, I­-au declarat război lui Dumnezeu însuşi şi Sfintei Sale Biserici? Când, destul de recent, nu au mai ascuns faptul că scopul lor era să „stârnească o conflagraţie mondială"? Când propovăduiesc în mod deschis „ura de clasă" ca fundament al ideologiei lor şi nu le este câtuşi de puţin ruşine să verse oceane întregi de sânge şi să extermineze milioane de oameni pentru simpla bănuială că nu sunt de acord cu ideologia lor?

Mai mult, putem să credem în dragostea sinceră de pace a celor care în vorbele lor propovăduiesc mieros şi până la refuz „dragostea creştină" şi „iertarea deplină", în vreme ce au semănat prin faptele lor tulburări şi dezbinare şi, răspândind minciuni şi calomnie, provoacă duşmănie şi învrăjbire, stâmindu-i pe oameni împotriva semenilor lor? Poate oare cineva, îndeobşte, să creadă că s-ar putea instala pe pământ vreun fel de pace reală şi temeinică, prin batjocorirea grosolană a Adevărului lui Dumnezeu, prin minciunile şi prefăcătoria care sunt în mod atât de evident trăsături ale vieţii omenirii moderne?

Acolo unde Adevărul lui Dumnezeu lipseşte, acolo nu poate fi pace adevărată.

®

Atâta vreme cât luptăm hotărât împotriva celor mai mici manifestări ale răului şi ale păcatului în propriile noastre suflete, să nu ne temem şi să dezvăluim şi să demascam răul, oriimde s-ar găsi în viaţa contemporană - nu din mândrie şi iubire de sine, ci doar din dragoste pentru adevăr Sarcina noastră de căpetenie în această vreme a răutăţii, a lipsei de ruşiine în care zace lumea, este să rămânem întru totul credincioşi şi devotaţi adevărului neîndoielnic al Evangheliei şi Plinitorului mântuirii noastre, Hristos, Dătătorul de viaţă. Care S-a ridicat a treia zi din mormânt. Biruitorul iadului şi al morţii.

®

Trebuie să ştim bine şi să ne amintim că învăţătura vătămătoare a lui Tolstoi, a „ne-împotrivirii faţă de rău" este întru totul străină adevăratului creştinism (fiindcă a venit vorba, această concepţie a pustiit nefericita noastră patrie. Rusia, şi a afundat-o în ororile cumplite, sângeroase ale bolşevismului) şi nici un creştin adevărat nu se poate împăca cu răul, oriunde şi în oricine l-ar putea întâlni.

Toţi creştinii adevăraţi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii, au urmat pilda Domnului Iisus Hristos însuşi şi a Sfinţilor Săi Apostoli, au osândit întotdeauna răul şi au luptat împotriva lui, chiar dacă aceasta le-ar fi pricinuit felurite pierderi grave, costându-i însăşi viaţa(duhovnicească). 


DESPRE BISERICĂ
Hristos Mântuitorul nostiu a spus limpede: „Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui"(Matei 16,18). Aşadar a întemeiat o singură Biserică, nu mai multe biserici diferite, căci în cazul acesta ar fi vorbit la plural - „biserici". De aceea, e ciudat să auzim dis­cursurile ce se pretind a fi cu autoritate - ale unor lideri moderni ai mişcării [ecumenice] care îşi zic „creştini" - rostite în sensul că existenţa în cadrul creştinismului a diferite „biserici" (Romano-Catolică, Protestantă etc.) este un fenomen pozitiv, de vreme ce fiecare persoană îşi poate alege propria „biserică" după preferinţa sa, alegând- o pe aceea care i-ar plăcea cel mai mult, pe aceea care i s-­ar potrivi cel mai bine. A fost încă şi mai ciudat când am auzit cuvintele unui anumit profesor liberal, progresist, care a dezvoltat în mod elocvent ideea că Ortodoxia, Romano-Catolicismul şi Protestantismul sunt deopotrivă creştinism, doar că din „diferite puncte de vedere". „Este ca şi cum", a continuat el această asemănare, „un avion ar zbura deasupra unui oraş - în timpul zborului, el vede oraşul în diferitele sale părţi şi, prin urmare, oraşul îi pare diferit, în funcţie de locul din care cineva se uită la el".

Bineînţeles, o astfel de idee este potrivnică funda­mental Cuvântului lui Dumnezeu, Care învaţă limpede: „ca să fie una" (Ioan 17,11); „un Domn, o Credinţă" (Efeseni 4, 5); „aceeaşi să cugetaţi între voi" (Romani 15, 5); „un suflet fiind, una cugetând" (Filipeni 2, 2); „toţi într-un cuget să fiţi" (1 Petru 3,8); „aceeaşi unul altuia cugetând, nu cele înalte cugetând... Nu vă faceţi de sine înţelepţi" (Romani 12,16).

®

Acolo unde s-a rupt legătura duhovnicească moş­tenită a harului care vine de la Sfinţii Apostoli şi suc­cesorii lor. Bărbaţii Apostolici şi Sfinţii Părinţi, acolo unde s-au introdus diferite înnoiri în credinţă şi în morală, cu scopul de a „ţine pasul cu vremurile", de a „progresa", de a nu se demoda şi de a se adapta cerinţelor şi uzanţelor acestei lumi care zace în rău - acolo nicicum nu se poate vorbi de Biserică adevărată.

Acolo unde găseşti zdruncinate dogmele şi surpate învăţăturile morale ale Evangheliei, dimpreună cu structura canonică a Bisericii întemeiată pe ele, acolo este în mod limpede lucrarea slugilor lui Antihrist cel care se apropie, oricum s-ar numi pe ei înşişi şi în orice ar fi îmbrăcaţi. „Porţile iadului" se vor dezlănţui ca să biruiască Biserica, însă au biruit şi desigur pot să biruiască împotri­va multora care se socotesc pe sine stâlpi ai Bisericii, după cum este arătat de însăşi istoria Bisericii; aceasta se în­tâmplă când aceştia simt plini de sine, leapădă cugetul cel unul şi duhul cel imul ale Bisericii cea Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, şi se bizuie pe propriile lor închipuiri care sunt potrivnice învăţăturilor Evangheliei, Sfinţilor Apostoli şi Părinţilor Bisericii.



Partea a III-a

MĂRTURII CONTEMPORANE DESPRE VREMURILE DIN URMĂ

SUNT ACESTEA VREMURILE DE PE URMA?


de Pr. Cordon Walker

Proorocii înspăimântătoare
ale lucrurilor ce vor veni


O seamă de evenimente proorocite privesc venirea lui Antihrist. Ştim că duhul lui Antihrist a existat din vremurile Noului Legământ (1 Ioan 2, 18). Însă Scripturile învaţă că un Antihrist mare şi puternic se va ridica la sfârşitul acestei epoci. Şi mulţi dintre Părinţii Bisericii credeau că acest om înfricoşător, împreună cu părtaşul său, proorocul cel mincinos (Apocalipsa 13), vor ocârmui în cele din urmă în Ierusalim. Ce dureroasă şi smintită întrebuinţare a acelei cetăţi în care s-au petrecut atâtea sfinte întâmplări!

Cuvântul „Antihrist" poartă două înţelesuri: „în locul lui Hristos" şi „împotriva lui Hristos". Ca nu cumva să sune peste măsură de dramatic, daţi-mi voie să vă aduc aminte că fiecare epocă îşi are antihriştii ei - de la Nero şi Caligula până la hunul Attila, până la Napoleon, Hitler, Stalin şi nenumăraţi alţii. Proorocirea a avut întotdeauna un rol însemnat în vechiul Israel, ca şi în viaţa Bisericii. Nu mai târziu de anii 1900, Sfântul Ioan de Kronstadt a prevestit că după moartea sa, Biserica din Rusia va intra într-o perioadă de robie şi suferinţă. A murit doar cu un an înaintea Revoluţiei bolşevice din 1917 - şi la exact şaptezeci de ani după aceea, perestroika lui Gorbaciov a început eliberarea Bisericii din lungii ei ani de asuprire şi copleşitoare suferinţă.

Studierea proorociilor Apocalipsei trebuie făcută cu nemărginită atenţie. Noi, în Biserica Ortodoxă, urmăm învăţătura Sfântului Petru de a respinge tâlcuirea per­sonală a Scripturii (2 Petru 1,20). De aceea, nu îndrăznim să căutăm tălmăciri de modă nouă şi „basme meşteşugite" (2 Petru 1,16) cu. privire la Apocalipsa. Există Părinţi bisericeşti vrednici de crezare, la a căror învăţătură putem merge pentru a ne cerca înţelegerea şi concepţiile.

Acestea fiind spuse, trebuie să fim veghetori, să nu îngăduim ca teama de a fi puşi alături de proorocii fanatici să ne păgubească de câştigul cercetării proorociilor dintr-o perspectivă ortodoxă. Studierea proorociilor este una dintre cele mai folositoare moduri de a ne pregăti pentru Venirea lui Hristos. Şi El însuşi a spus: „Pentru aceasta şi voi fiţi gata, că în ceasul care nu gândiţi. Fiul Omului va veni" (Matei 24,44).



Semnele vremurilor

Mulţi propovăduitori ortodocşi cred că există semne limpezi care ne pot ajuta să fim pregătiţi pentru cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Fiecare generaţie de creştini a socotit că vede aceste semne care se vor petrece - şi nu greşeau neapărat. Domnul nostru a vorbit despre aceste seme ca fiind asemenea „începutului durerilor" naşterii (Marcu 13,8). Chinurile naşterii se repetă şi cresc în intensitate şi frecvenţă până când se naşte copilul. De aceea, multe din semnele acestea se întâmplau şi reveneau pe parcursul întregii istorii a Bisericii.

Poate că semnul cel mai înspăimântător al apropiatei Veniri a lui Hristos este înfăţişat în Cartea Apocalipsei la capitolul al 17-lea şi următoarele. Acest semn are „nume tainic: Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului" (Apocalipsa 17, 5). „Babilonul a însemnat întotdeauna răzvrătire împotriva lui Dumnezeu... înălţare de sine şi idolatrie". Această întrebuinţare simbolică a Babilonului pare să arate o alianţă puternică a puterilor globale economice, politice şi religioase care va duce lumea către Judecata ei de pe urmă.

E cu putinţă ca aceasta să fie, cumva, o alianţă nestatornică formată din părţi ori din toate firmele internaţionale, grupările etnice, religiile şi bisericile, cârmuite poate de însuşi Antihrist. Va părea să fie cu neputinţă să-i rezişti şi va fi „mama urâciunilor" (Apocalipsa 17, 5). Creştinii ortodocşi adevăraţi se vor pomeni a fi copleşiţi când vor încerca să apere dreptatea. „Că din vinul aprinderii curviei sale au băut toate neamurile, şi împăraţii pământului cu ea au curvit, şi neguţătorii pământului din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit. Şi am auzit alt glas din Cer zicând: Ieşiţi dintr-însa, poporul meu, ca să nu vă împărtăşiţi cu păcatele ei şi ca să nu luaţi din pedepsele sortite ei" (Apocalipsa 18, 3-4).

Însă vestea cea bună este că Hristos Se va întoarce şi va curma răul cu cuvântul gurii Sale. Atunci toţi cei care s­au pregătit pentru acel eveniment măreţ, se vor alătura mulţimii celei mari [a Sfinţilor], strigând: „Aliluia! Pentru că Domnul Dumnezeu nostru, Atotţiitorul, împărăteşte" (Apocalipsa 19,6).

Sunt acestea vremurile de pe urmă? Cred că da. Sfârşitul lumii stă asupră-ne! Cât de curând? Nu ştiu. Însă Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua nici ceasul în care Fiul Omului va veni" (Matei 25, 13). „Aşa, vino. Doamne Iisuse!" (Apocalipsa 22,20) 


DESPRE SEMNELE SFÂRŞITULUI LUMII ŞI
ALE VENIRII LUI ANTIHRIST


Această sporire a răului este pricinuită de apostazie, de lepădarea Adevărului, care va face cu putinţă stăpânirea nelegiuită a lui Antihrist. Aşa cum a spus Sfântul Pavel, „ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării" (2 Tesaloniceni 2, 3). Deşi apostazia a existat de fapt din perioada timpurie a Bisericii, în veacul acesta [al XX-lea] s-a arătat o creştere pustiitoare a influenţei răului, încât chiar acum este cu anevoie ca oamenii să vadă lumina Iar lucrurile se petrec prea grabnic şi într-un chip prea organizat ca să fie numai întâmplătoare.

Odată ce lumea a fost pregătită îndeajuns, cum îşi va face apariţia Antihrist? De unde va veni? Cine sau ce va fi el, această fiară a Apocalipsei?

Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să începem prin a înţelege cuvântul „Antihrist". „Anti" însemnă „împotriva"(pentru creștini) sau „în loc"(pentru evrei). Antihrist va căuta să-L imite pe Hristos de dragul împlinirii proorociilor Vechiului Testament despre Mesia. Asemenea imui lup în piele de oaie, se va preface bun, pretinzând că aduce „pace pe pământ, între oameni bunăvoire" (Luca 2, 14). Mai târziu îşi va da arama pe faţă; îl va huli pe Dumnezeu şi va cere ca lui însuşi să i se aducă închinare. Având în vedere că Hristos este Omul desăvârşit, bunătatea desăvârşită. Antihrist va arăta desăvârşirea răului în chip omenesc; supunându-şi întreaga voinţă diavolului, va fi deplin stăpânit de el. Este important să observăm aici că Antihrist nu este Satana, căci Dumnezeu nu ar îngădui o stăpânire atât de suprafirească a răului. Dacă ar fi ca Satana să stăpânească într-adevăr peste om, omului nu i­ar mai rămâne nimic de ales, n-ar mai putea să-şi manifeste voia liberă - iar aceasta ar fi o batjocură adusă dragostei lui Dumnezeu pentru om. Ceea ce e dezastruos, este că oamenii tocmai această voie liberă - dumnezeieşte sădită - o întrebuinţează ca să aleagă răul. În lumea de azi, vedem că prin propria noastră voie liberă ne arătăm a fi drăceşti unii către alţii. Nu putem spune că apostazia este numai lucrarea diavolului şi că „Nu poate fi oprită". Nu. Ea este urmarea directă a alegerii omului de a nu-l urma lui Hristos - iar hotărârea aceasta nu poate duce decât la Antihrist.

Dacă Hristos S-a născut dintr-o Fecioară curată - cunună a firii omeneşti -, potrivnicul Său, Antihrist, se va naşte dintr-o desfrânată. Sfântul Ioan Damaschin spune că „nu însuşi diavolul se face om aşa cum S-a înomenit Domnul - să nu fie! - ci se naşte om din curvie şi primeşte toată energia Satanei. Căci Dumnezeu, cunoscând mai dinainte toată perversitatea voinţei lui, pe care o va avea, îngăduie ca să locuiască diavolul în el".

Având ca temei Sfânta Scriptură, cei mai mulţi Sfinţi Părinţi socotesc că Antihrist va fi de obârşie evreiască, din seminţia lui Dan. Potrivit proorociei Patriarhului lacov: „Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul" (Facere 49, 17; vezi şi Ieremia 8, 16); între rămăşiţele seminţiilor lui Israel care sunt pecetluite întru mântuire (Apocalipsa 7, 4-8), tribul lui Dan este singurul lăsat pe dinafară.

Se presupune de asemenea că viaţa lui Antihrist se va modela după viaţa lui Hristos, în sensul că va fi împărţită în trei perioade. În prima perioadă a vieţii lui, care va dura cam 30 de ani, va rămâne tăinuit. „Antihrist va fi crescut în taină" (Sfântul Ioan Damaschin) şi va fi instruit cu pricepere. Mulţi oameni cu viaţă duhovnicească cred că Antihrist s-a născut deja. - Acest articol a fost scris la sfârşitul anilor '80 ai veacului trecut şi are probabil în vedere cuvintele prooroceşti ale Sfântului Ioan Maximovici şi ale Episcopului Teofan al Poltavei.

În cea de-a doua perioadă a vieţii sale, el va acapara atenţia lumii, ca unul care poate să rezolve toate problemele omenirii. Este mai mult decât probabil că ocârmuirea lui lumească va începe într-o vreme în care haosul înspăimântător şi revoluţiile îi vor fi adus pe oameni în pragul deznădejdii. Sfântul Efrem Sirul spune: „În vremea în care va veni şarpele, nu va fi deloc linişte pe pământ; va fi mare năpastă, uluire, neorânduială, moarte şi foamete până la toate marginile pământului". Omenirea, orbită duhovniceşte, va striga după o rezolvare a crizei mondiale şi va primi cu recunoştinţă planul lui Antihrist de a statornici un guvern mondial - un plan care este deja în pregătire. „Un glas al chemării va fi slobozit din întreaga societate omenească, rostind nevoia urgentă de un «geniu al geniilor», care să ridice dezvoltarea materială şi progresul la cel mai înalt nivel şi să aducă belşugul pe pământ" (Sfântul Ignatie Briancianinov). Antihrist va apărea mai întâi ca un lup în piele de oaie, ca să-i amăgească pe oameni şi să le câştige încrederea „Va veni ca unul smerit, blând, un urător (cum va spune despre sine) al fărădelegii, dispreţuind idolii, dând întâietate cucerniciei, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, statornic, îngăduitor cu toţi... Nu va primi mită, nu va vorbi cu mânie, nu va avea chipul posomorât, ci printr-o înfăţişare cuviincioasă va duce lumea în înşelare, până ce va deveni împărat" (Sfântul Efrem Sirul). Imitându-L mai departe pe Hristos, va lucra semne şi minuni: „Fiind tatăl minciunii, va înşela imaginaţia prin lucrări mincinoase, ca mulţimile să creadă că văd un mort înviat, şchiopii umblând, orbii văzând, în vreme ce în realitate nu s-a lucrat nici o tămăduire" (Sfântul Chiril al Ierusalimului).

Una din primele ţinte ale lui Antihrist va fi să dobândească popularitate printre evrei. Va reuşi să ducă la bun sfârşit organizarea guvernului evreiesc şi va face să înceapă înfăptuirea visului vechi de veacuri al evreilor - rezidirea templului lui Solomon. Cu ajutorul mass-mediei şi al tehnologiei comunicaţiei. Antihrist va câştiga grabnic un renume mondial, iar chemarea sa va fi irezistibilă: „Atunci când oamenii vor vedea asemenea virtuţi şi putere, dintr-odată toţi vor cugeta într-un gând şi cu bucurie mare îl vor proclama împărat, grăind între ei: «E cu putinţă să se găsească un alt bărbat aşa de bun şi de drept?»" (Sfântul Efrem Sirul).

În această a doua perioadă, când Antihrist va lucra pentru a-şi întări popularitatea. Dumnezeu va trimite doi Prooroci ca să-i prevină pe oameni împotriva înşelării care îi împresoară. Aceasta adevereşte nespusa dragoste pentru om a Mântuitorului, căci chiar şi în ceasul acesta foarte întunecat „El nu va lăsa omenirea fără propovăduirea Sa, ca toţi să fie fără de răspuns la Judecată" (Sfântul Efrem Sirul). Cei doi Prooroci se înţelege că sunt Ilie şi Enoh, care nu au gustat moartea, ci au fost primiţi sus în Cer. Iar aceşti prooroci vor „întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor" (Maleahi 3,24). Fericitul Teofilact tâlcuieşte aceasta ca însemnând că ei „vor întoarce la credinţa în Hristos pe toţi evreii care sunt găsiţi supuşi, rămânând credincioşi, cum ar veni, moştenirii părinteşti a celor care căzuseră în ea".

Vreme de trei ani şi jumătate, aceşti doi Prooroci vor lucra ca să-şi împlinească menirea, fără împiedicare din partea lui Antihrist (Apocalipsa 11, 3-6). Totuşi, puterea lui va fi deja atât de mare încât mulţi dintre evrei vor dispreţul prevestirea Proorocilor şi vor fi cei dintâi care îl vor proclama pe Antihrist drept cârmuitorul lor, „adevăratul" Mesia. Imitând intrarea Domnului în Ierusalim, Antihrist se va arăta (în chip mincinos) drept Mesia, prin propria sa intrare biruitoare în Ierusalim, când îşi va lua locul în templu. Aceasta va vesti cea de a treia şi ultima perioadă a vieţii lui, când va ajunge să împlinească întreita sa slujire - ca „Prooroc", „Împărat" şi „Mare Preot".

Primind stăpânire şi putere de la Satana (Apocalipsa 33,2) în schimbul supunerii sale depline faţă de el (fiind biruit în însăşi ispitirea căreia Hristos i-a ţinut piept în pustie - Matei 4,1-l1), Antihrist îşi va întări statutul de stăpânitor al lumii. Acest fapt este înfăţişat în proorocia lui Daniil, care arată că „se vor ridica zece regi" (Daniil 7,24). Dintre aceştia, şapte i se vor supune cu grăbire lui Antihrist, în vreme ce pe alţi trei va fi nevoie să-i doboare prin puterea armelor Aceasta explică înfăţişarea lui Antihrist în cartea Apocalipsei ca „fiară care avea şapte capete" - cârmuitorii care i s-au supus de voie - „şi zece coarne" - cele zece regate (Apocalipsa 13,1).

În acelaşi timp, din pricina îngăduinţei şi sfinţeniei lui înşelătoare. Antihrist va fi declarat conducătorul spiritual al tuturor religiilor. Va arăta părtinire faţă de creştini, „făgăduindu-le ocrotire de tot felul, în schimbul recunoaşterii ocârmuirii lui" „Cei care nu înţeleg creştinismul, vor vedea în el [Antihrist] un reprezentant şi un apărător al credinţei adevărate şi se vor uni cu el" (Sfântul Efrem Sirul).

Odată declarat cârmuitor al lumii. Antihrist va începe să ceară închinare pentru el, omul-dumnezeu, în locul venerării Dumnezeu-Omului Iisus Hristos. Cei care îi rămân credincioşi lui Hristos, vor stârni furia Antihristului „şi apoi, şarpele acesta se va mândri în inima lui şi-şi va vărsa otrava" (Sfântul Efrem Sirul). Primele sale victime vor fi cei doi Prooroci care, din pricina convertirii la Hristos a multor evrei, vor stârni cea mai puternică pizmă din partea lui Antihrist. „Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî" (Apocalipsa 11,7). Uciderea lor va marca dezlănţuirea unei prigoane crunte asupra creştinilor Vor fi opriţi să slujească Dumnezeiasca Liturghie, iar Biserica se va ascunde în catacombe. „Jertfa şi prinosul vor înceta şi în templu va fi urâciunea pustiirii" (Daniil 9,27). Întru acest fel va fi necazul acelei vremi, încât „toţi oamenii îi vor ferici pe cei care au murit şi sunt deja îngropaţi înainte de a veni pe pământ acest necaz mare" (Sfântul Efrem Sirul).

„În vremea aceea, orice împotrivire organizată faţă de Antihrist va deveni cu neputinţă. Nu năzuiţi să îl opriţi cu mâna voastră slabă. Retrageţi-vă, păziţi-vă de el; şi aceasta vă va fi de ajuns" (Sfântul Ignatie Briancianinov). Atunci, cei rămaşi credincioşi dintre creştini „vor fugi în pustie, şi în munţi şi în peşteri - rugându-se zi şi noapte cu mare smerenie... ca să fie izbăviţi de şarpe... şi aceasta li se va da lor de la Dumnezeu" (Sfântul Efrem Sirul).

„Cârmuirea lumii de către Antihrist va dura trei ani şi jumătate (Apocalipsa 13, 5). Orbită de propria ei nelegiuire şi de amăgirile lui Antihrist, mulţimea omenirii i se va alătura în dispreţul lui pentru creştini. Vrăjmaşii lui Antihrist vor fi socotiţi drept răzvrătiţi, drept vrăjmaşi ai binelui şi ordinii publice" (Sfântul Ignatie Briancianinov). Această mare parte a omenirii se va bucura de o perioadă de destindere, „mâncând şi bând, însurându-se şi măritându-se" (Matei 24, 38). Apoi, dintr-odată, cupele mâniei se vor slobozi peste cei ce urmează lui Antihrist: năpaste şi cazne îi vor chinui pe cei care poartă semnul fiarei (Apocalipsa cap. 16), iar apele pământului vor fi preschimbate în sânge (Apocalipsa 16, 4-7). Toate acestea se vor petrece când vor fi mai puţin aşteptate şi când îndepărtarea omului de Dumnezeu va fi atins hotarul cel mai de pe urmă. Atunci Antihrist îşi va strânge ostile de la marginile pământului pentru o bătălie finală la Armaghedon, însă Dumnezeu va trimite un cutremur mare, care va şterge munţii de pe faţa pământului şi va zdrobi „operele" mândriei omului, iar oştirile vor fi nimicite (Apocalipsa 16,16-21). Şi atunci va veni Donmul, ca un fulger care luminează din cer, după cum a făgăduit - şi aşa va fi sfârşitul.

„Că precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului" (Matei 24, 37).

Aşadar este limpede că pierzania lumii se va datora în cele din urmă nu armelor nucleare, ci unei omeniri care a ajuns stăpânită de diavol. „Căci prin îngăduinţa Dumnezeului celui Sfânt, Antihrist va primi puterea de a înşela lumea, fiindcă nelegiuirea va fi umplut pământul şi pretutindeni se vor săvârşi tot felul de urâciuni" (Sfântul Efrem Sirul).

Să nu socotim că fiind mădulare ale Bisericii celei adevărate, suntem scutiţi de amăgire. „Va fi de trebuinţă un suflet curajos, care va putea să-şi păstreze viaţa în mijlocul ispitelor acestora. Căci dacă un om se dovedeşte a fi chiar şi în mică măsură nepăsător, va fi uşor de biruit şi va fi robit semnelor răutăţii şi fiarei celei viclene" (Sfântul Efrem Sirul).

Trebuie să începem să ne punem de pe acum în lucrare puterile sufleteşti şi să ne osebim de viclenia lumii acesteia, într-o luptă conştientă împotriva duhului vremurilor - duhul apostaziei. Orice ocolire a unei asemenea lupte acum, orişice învoială cu răul făcută astăzi, fie chiar şi cea mai neînsemnată, nu va face decât să sporească greutatea luptei de mâine.

Trebuie să ne adăpăm din izvoarele Sfintei Ortodoxii care singură va păstra până în sfârşit plinătatea Adevărului. Prin citirea cu luare-aminte a Scripturii şi a altor cărţi duhovniceşti, prin rugăciune şi participare trează la slujbele bisericeşti, prin războirea zilnică şi hotărâtă cu patimile şi gândurile noastre - ne vom dezvolta simţul pentru ceea ce este adevărat şi, în mijlocul întregului haos şi al hăţişului vremurilor de pe urmă, vom fi în stare să desluşim glasul Marelui Păstor, Care va striga pretutindeni după oile Sale. Atunci nu vom mai avea nici o pricină să ne temem de ceea ce va veni; mai curând, îndrăzneţi fiind făcuţi prin credinţă neclintită, vom striga din inimi: „Vino, Doamne Iisuse!" (Apocalipsa 22,20)



Partea a V-a

SFINŢII PĂRINŢI DESPRE VENIREA

Lui Antihrist Și Sfârşitul Lumii

PROFEŢIA SFÂNTULUI NIFON,
PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI
DESPRE SFÂRŞITUL VEACURILOR


Până la sfârşitul lumii, fiule, nu vor lipsi drepţii Domnului Dumnezeu, după cum nici lucrătorii Satanei nu vor lipsi. În zilele cele mai de pe urmă, însă, adevăraţii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni. Şi chiar dacă nu vor face semne şi minuni ca astăzi, vor călători necontenit pe calea cea strâmtă, cu toată smerenia. Aceştia vor fi în împărăţia lui Dumnezeu mai mari decât părinţii făcători de minuni. În vremea lor nu va mai fi cineva care să facă semne minunate, deoarece, chiar văzându-l, nu vor vrea să se înţelepţească în luptele duhovniceşti.

Sfântul Ignatie Briancianinov a întrebuinţat acest cuvânt al Sfântului Nifon în încheierea sa la Patericul egiptean, pe care dânsul l-a tradus în limba rusă. Într-o traducere a lui Alexandru Monciu-Sudinschi, găsim următoarea versiune a acestui fragment din cuvântul Sfântului Nifon: „În ultimele timpuri, cei care vor lucra cu adevărat lui Dumnezeu se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face printre ei semne şi minuni ca în vremea de faţă. Şi vor păşi pe calea unei nevoinţe topite în smerenie şi, în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii care s-au proslăvit prin semne.

În primul rând, cei ce vor şedea pe scaunele biseri­ceşti din toată lumea, vor fi cu totul străini şi nici idee nu vor avea despre virtute. Dar şi întâistătătorii monahilor vor fi la fel. Vor fi robii pântecelui şi ai slavei deşarte, încât vor fi mai degrabă sminteală pentru oameni decât pildă de virtute, deoarece virtutea va lâncezi. Va domni peste tot iubirea de argint, dar vai de monahii care se vor desfăta cu banii. Că aceştia vor fi urâciune înaintea lui Dumnezeu şi nu vor vedea faţa Domnului. Monahii şi mirenii vor da bani cu camătă şi nu vor vrea să-i înmulţească în Dumnezeu, prin milostenie la săraci. De aceea, dacă nu se lasă de această lăcomie, vor fi aruncaţi în tartar şi în muncile iadului. Deci atunci, cum am zis mai înainte, cei mai mulţi se vor rătăci din neştiinţă pe calea cea largă a pierzării.

În cartea ce cuprinde versurile şi învăţăturile Sfântului Ioan lacob Hozevitul, această profeţie este tradusă astfel:

„Până la sfârşitul lumii nu vor lipsi profeţii lui Dumnezeu, după cum nici slujitorii diavolului nu vor lipsi niciodată. însă în zilele din urmă, câţi vor sluji cu adevărat, cu credinţa lui Dumnezeu, cu multă înţelepcivme se vor ascimde de oameni. Şi cu toate că nu vor face semne şi minuni ca Sfinţii cei de demult, vor merge însă pe calea anevoioasă cu multă smerenie.

Aceştia se vor afla în împărăţia Cerurilor mai mari decât părinţii care au făcut minimi, pentru că în vremea lor (adică în acele zile în care trăim noi astăzi, ale lui Antihrist) nu se află nimeni ca să facă semne şi minimi, ca să se înfierbânte râvna lor spre nevoinţele cele duhovniceşti. Pentru că în toată lumea, câţi vor ocupa tronurile arhiereşti vor fi cu totul nevrednici (acatalili) şi nu vor avea nici o idee de fapte bune (areti). Dar şi stareţii, conducătorii monahilor, vor fi la fel. Vor fi biruiţi de lăcomia pântecelui şi slava deşartă şi vor fi pricină de sminteli oamenilor, mai mult decât pildă de fapte bune. Şi de aceea nici nu se vor mai gândi la lucrarea faptelor bune. Va stăpâni peste tot iubirea de arginţi. Dar vai de monahii care se străduiesc să adune bani, că unii ca aceştia nu vor vedea faţa lui Dumnezeu. Căci iubirea de arginţi e urâciune înaintea lui Dumnezeu. Monahii şi mirenii vor da bani cu dobândă. Nu vor voi să-i dea la săraci ca să le răsplătească Dumnezeu cu mult mai mult întru împărăţia Cerurilor. Dacă nu se vor părăsi de această lăcomie au să se cufunde în tartarul cel întunecos al iadului.

Din neştiinţă se vor înşela cei mai mulţi pe calea cea largă şi netedă, care duce la pierzare.



PROOROCIA CUVIOSULUI PAMVO DIN EGIPT

DESPRE CELE CE VOR FI ÎN VREMURILE DIN URMĂ

Avva Pamvo I-a trimis odată pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Şi făcând şaisprezece zile (după cum ne spunea nouă) [în cetate], noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu; şi, văzând slujba Bisericii şi învăţând şi câteva tropare, s-a întors la bătrânul. Deci i-a zis lui bătrânul: „Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ţi s-a întâmplat în cetate?" Răspuns­a fratele: „Cu adevărat, awo, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând în Alexandria, am văzut pe cei din biserică cum cântă şi m-am întristat că nu cântăm şi noi canoanele şi troparele". I-a zis lui bătrânul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, şi vor urma cântărilor şi glasurilor, căci, ce umilinţă şi ce lacrimi se nasc din tropare, când stă cineva în chilie sau în biserică şi îşi înalţă glasull său ca neputincioşii? Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspândire; că n-au ieşit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească şi să cânte cântări cu viers şi să pună glasurile la rânduiala cu meşteşug, să-şi clatine mâinile, să-şi târâiască picioarele, ci suntem datori, cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat şi smerit, să aducem lui Dumnezeu rugăciune. Că iată zic ţie, fiule, vor veni zile când vor strica [răstălmăci] creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale dumnezeieştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta Pentru aceasta părinţii noştri au zis: «Cei ce sunt în pustia aceasta, să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe pergament, ci pe hârtie, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină»". Şi i-a zis lui fratele: „Aşadar, se vor schimba obiceiurile şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi preoţi în biserică să facă acestea? Şi a zis bătrânul: „În astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor şi pornirile popoarelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor Vor fi egumeni nebăgând seamă de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici, gata a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: «De am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi». Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Încă şi în norod va intra necredinţă, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie". Şi a zis fratele: „Ce va face cineva în vremile şi anii aceia?" Şi a zis bătrânul: „Fiule, în acele zile, cel ce-şi mântuieşte sufletul său, mare se va chema în împărăţia Cerurilor".


ISPITA CREŞTINILOR CU ADEVARAT ORTODOCŞI DIN VEACUL DE ACUM
În Pateric scrie că Sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă: „A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre dânşii, marele Avvă Ishirion a zis: Noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: Cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: Vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: Neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispită şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri".

Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, [încât] să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?

Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist, încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dunmezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi care nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, care simt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi al stăpânitorului acestei lumi.

Predica lor e ca o hrană prielnică, care a început să se strice şi în loc să hrănească, otrăveşte pe cei care o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile creştinilor Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi: „Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela”(Matei 24, 5).

Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi preadulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât e de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele «filosofice» şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dunmezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte „om".



În Patericul egiptean se găseşte această traducere: „Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Şi răspunzând unul dintre ei, mare cu viaţa şi cu numele, awa Ishirion, a zis: Noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând fraţii, au zis: Dar cei după noi, oare ce vor face? Şi a zis: Vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Şi au zis fraţii: Dar cei de după dânşii? A zis awa Ishirion: Nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla". 


PROFEŢIA SFÂNTULUI MOISE ARAPUL DESPRE CĂLUGĂRII DIN NEAMUL CEL DE PE URMĂ
Sfântul Moise Arapul a profeţit, zicând că în zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi jumătate, viaţa monahicească se va defăima cu totul şi monahii nu vor mai ţine socoteală de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi al gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos şi leneşi, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe Satana nevoitorii cei dintâi, tot aşa şi el [de acolo] are să ardă şi să pârjolească. Şi de unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo vor prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora şi monahii vor petrece prin mijlocul lumii şi al mirenilor fără frică, cu mâncări şi băuturi, amăgindu-se de poftele trupului, prin deşertăciuni, în necuraţii şi fapte ruşinoase. în acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi şi bătăi până la sânge în mănăstirile de obşte, tot aşa şi în lavre unde nu este [viaţă] de obşte, din răutatea imuia asupra celuilalt; şi pentru că s-au defăimat sfintele canoane şi nevoinţa cea duhovnicească, se vor pime egumeni şi stareţi oameni neîncercaţi în fapta bimă, fără credinţă, nepricepuţi, de nici un folos şi simpli, ne­deosebind binele de rău, leneşi, fără fapte bime, grijin-du- se numai de cele pământeşti, purtându-se cu neruşinare în slujbe.

Răpind cu sila egumeniile, cu daruri, şi neştiind să înveţe şi să povăţuiască turma şi frăţimea, neştiind că ei sunt chip şi pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună şi neînţelegând că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii pentru turma lor Şi din pricina nepăsării egumenilor care nu poartă grijă de turmă, se vor pierde, se vor osândi nu numai cei leneşi şi trândavi, ci şi fraţii cei cu viaţă bună şi înfrânaţi.

După aceea, robul lui Dumnezeu, Moise, a văzut că nor şi vârtej, negură întunecoasă şi ispite foarte înfricoşate au venit asupra monahilor din partea de la miazănoapte-1917, căci îi alergau pe monahi şi cinul cel monahicesc se împrăştia de blestematele eresuri şi sileau pe mulţi să lepede hainele monahiceşti şi să se însoare. Atunci, puţini nevoitori care vor fi încercaţi ca aurul şi argintul în cuptor în necazuri multe, în prigoană şi strâmtorare, se vor lămuri. Şi câţi se vor afla încercaţi şi vor birui atâtea ispite înfricoşate, se vor preamări şi se vor preaslăvi şi se vor cinsti de Dumnezeu mai mult decât acei care au răbdat căldura şi zăduful zilei şi gerul nopţii.

După aceea a văzut robul lui Dumnezeu, Moise, că a trecut iarna aceea a necazurilor şi ispitirilor şi prigoana acelor înfricoşate eresuri şi s-a făcut linişte. Şi, după ce vor trece câţiva ani, iarăşi se va dispreţul-1987 ceata cea îngerească a monahilor şi vor veni iarăşi ispite asupra lor, mai multe şi mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugăriţele şi împreună cu pofta cea rea va veni şi tirania, căci şi cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.

Preoţii se vor spurca prin păcatul desfrâului şi preotesele lor vor preacurvi, asemenea şi ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu şi va distruge tot neamul cel viclean şi-l va trimite în focul cel veşnic.

Deci, fericiţi vor fi câţi nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăţiei, care este mai silnică şi mai grea decât uciderea, ci se vor împotrivi şi vor mustra fărădelegea ca Sfântul Ioan Botezătorul, şi vor stărui mustrând amestecarea de sânge. Şi vor fi ucişi de cei prea fărădelege, spurcaţi şi prea necuraţi oameni din vremea aceea şi apoi se vor odihni în sânul lui Avraam, Isaac şi lacov, al preaslăviţilor Patriarhi, şi vor locui în împărăţia Cerurilor cu toţi Sfinţii, bucurându-se şi veselindu-se, de care [bucurie] să ne învrednicească Dumnnezeu şi pe noi, cu darul Lui cel Sfânt. Amin.



POVĂŢUIRE ŞI ÎNAINTEVESTIRE

ale Sfântului Anatolie al Optinei
(1855-l922)


Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul, vei vedea că din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mănăstiri nu va mai fi atunci nici un bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire, de e cu putinţă, şi pe cei aleşi. Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu, ci pe nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfânt - însăşi învăţătura Bisericii. Viclenia vrăjmaşului şi uneltirile lui vor fi îndreptate împotriva unui număr foarte mic, al celor încercaţi în viaţa duhovnicească. Ereticii(apostații) vor pune mâna pe Biserică, îşi vor numi peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă Domnul nu va lăsa pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţă. El a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte" (Matei 7,16-20). Şi sârguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi; acei furi de cele ale Duhului, care sfâşie turma duhovnicească, „nu intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea", după cum a spus-o Domnul, adică vor intra nelegiut, nimicind cu de-a sila dumnezeiasca orânduială - pe aceştia Mântuitorul îi numeşte „tâlhari" (Ioan 10,1).

După lucrare, adevărata lor slujire este prigonirea adevăraţilor păstori, întemniţarea lor, căci fără această slujire, turma duhovnicească ar putea să nu fie prinsă. Drept aceea, fiul meu, când vei vedea în biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi tăinuiască relele voiri sau vor strâmba pe nesimţite cre­dinţa dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi.

Îi vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci diavolul, care ocârmuieşte rătăcirea, nu poate suferi vieţuirea după rânduiala lui Dumnezeu. Asemenea lupilor în piei de oaie, vor fi cunoscuţi după firea lor îngâmfată, iubirea de desfătări şi pofta de putere - aceia vor fi trădători care vor pricinui ură şi răutate pretutindeni; şi de aceia a spus Domnul că se vor cunoaşte „după roade" (Luca 6,43-45). Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt supuşi, iubitori de fraţi şi ascultători de Biserică.

În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina Cei rămaşi vor îndura silnicii.

Aceşti urători ai vieţii monahale, care au numai înfăţişarea credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supim. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă.

De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după cuvântul Domnului: „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-l-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu celui Ceresc" (Matei 10, 32).

Să ai frica lui Dumnezeu, fiul meu! Nu pierde cununa primită, ca să nu fii lepădat de Hristos în întunericul cel cumplit şi în veşnicul chin.

Stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie, îndură cu bucurie prigonirile şi alte necazuri, căci atunci Domnul îţi va ajuta ţie; iar Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta ta.

Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom cruţa mănăstirea, iar Domnul ne va ierta". Nenorociţi şi orbiţi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci.

Dar Dumnezeu este mai puternic decât diavolul şi nu-i va părăsi niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creştini adevăraţi, până la sfârşitul veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice şi pustii. Nu te teme de necazuri, ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgoneşte harul şi desparte de Hristos; din care pricină. Domnul a poruncit ca în aşa fel să-l socoteşti pe eretic, încât „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş" (Matei 18,17).

Şi aşa, întăreşte-te, fiul meu, în harul lui Iisus Hristos. Cu bucurie grăbeşte-te la mărturisire şi la îndurarea su­ferinţei, ca bun ostaş al lui Iisus Hristos, Care a spus: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii!" (Apocalipsa 2,10) Acestuia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cinste şi slavă în vecii vecilor Amin. 


CUVÂNT DESPRE ANTIHRIST

al Sfântului Ioan Damaschin

Se cuvine să se ştie că trebuie să vină Antihrist. Este antihrist tot cel care nu mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup (1 Ioan 4, 3; 2 Ioan 7), că este Dumnezeu desăvârşit şi că S-a făcut om desăvârşit, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu. Dar în sens propriu şi special. Antihrist se numeşte acela care vine la sfârşitul veacului (Matei 13, 40; 24, 5). Trebuie, însă, mai întâi să se propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, după cum a spus Domnul (Matei 24, 14). Şi atunci va veni spre mustrarea iudeilor potrivnici lui Dumnezeu. Domnul le-a spus lor: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; vine altul în numele lui şi pe acela îl veţi primi" (Ioan 5, 43). Iar Apostolul: „Pentru aceea, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să se mântuiască, va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să creadă minciunii, pentru a fi osândiţi toţi acei care n-au crezut adevărului, ci le-a plăcut nedreptatea" (2 Tesaloniceni 2, 10-l2). Aşadar, iudeii n-au primit pe Domnul Iisus Hristos şi Dumnezeu Care este Fiul lui Dumnezeu, dar vor primi pe înşelător, pe cel care se numeşte pe sine Dunmezeu. Că se va numi pe sine însuşi Dumnezeu, îl învaţă îngerul pe Daniil, spunând aşa: „Nu va ţine seamă de Dumnezeul părinţilor lui ”(Daniil 11,37). Iar Apostolul spune: „Să nu vă amăgească pe voi nici într-un chip, că va veni mai întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce este Dumnezeu sau este închinat, aşa încât să şadă el, arătându-se pe sineşi cum că ar fi Dumnezeu" (2 Tesaloniceni 2, 3-4). Când spune Apostolul „în Biserica lui Dumnezeu", nu vorbeşte de Biserica noastră, ci de cea veche, de cea iudaică. Căci Antihrist nu va veni la noi, ci la iudei. Nu va veni pentru Hristos, ci contra lui Hristos; pentru acest motiv se şi numeşte Antihrist.
Trebuie mai întâi să se predice Evanghelia la toate neamurile (Matei 24,14). „Şi atunci se va arăta cel fără de lege, a cărui venire va fi cu lucrarea satanei, cu toată puterea şi cu semne şi cu minuni mincinoase, cu toată amăgirea nedreptăţii la cei care pier, pe care Domnul îl va omorî cu graiul gurii Sale şi-l va pierde cu venirea arătării Sale" (2 Tesaloniceni 2, 8-9). Deci nu însuşi diavolul se face om aşa cum S-a înomenit Domnul - să nu fie! - ci se naşte om din curvie şi primeşte toată energia lui satan. Căci Dumnezeu, cunoscând mai dinainte toată perversitatea voinţei lui, pe care o va avea, îngăduie ca să locuiască diavolul în el.

Se naşte, deci, din curvie, după cum am spus, este crescut în ascuns şi pe neaşteptate se răscoală, se îm­potriveşte şi împărăteşte. La începutul împărăţiei lui, dar mai degrabă a tiraniei lui, ia chipul sfinţeniei, dar când ajunge stăpânitor, persecută Biserica lui Dumnezeu (Matei 24,6-l0) şi-şi face cunoscută toată răutatea lui. Va veni cu „semne şi minuni mincinoase" (2 Tesaloniceni 2,9), înşelătoare şi nu adevărate, şi pe cei care au slabă şi neîntărită temelia minţii, îi va înşela şi-i va despărţi de Dumnezeul cel viu, încât „să se smintească de va fi cu putinţă şi cei aleşi" (Matei 24,24).

Vor fi trimişi Enoh şi llie Tezviteanul (Maleahi 4, 5; Matei 17, 10-l2; Marcu 9, 11-l2), şi „vor întoarce inima părinţilor către copii" (Maleahi 4,6), adică sinagoga către Domnul nostru Iisus Hristos şi către predica Apostolilor, dar ei vor fi omorâţi de Antihrist. Şi va veni Domnul din Cer, în chipul în care Sfinţii Apostoli L-au văzut mergând la Cer (Faptele Apostolilor 1,11), Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, cu slavă şi putere (Luca 21,27) si va omorî pe omul fărădelegii şi pe fiul pierzării cu Duhul gurii Lui (2 Tesaloniceni 2, 8). Aşadar, nimeni să nu aştepte pe Domnul de pe pământ, ci din Cer, după cum însuşi ne-a dat încredinţare (Matei 16,27; 25,31; Luca 21,27).



CUVÂNT PENTRU A DOUA VENIRE A DOMNULUI,
SFÂRŞITUL LUMII ŞI VENIREA LUI ANTIHRIST

al Sfântului Efrem Sirul


Cum voi putea eu, Efrem cel prea mic, şi păcătos, şi plin de greşeli, să spun cele mai presus de puterea mea? Dar, de vreme ce Mântuitorul, prin a Sa milostivire, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciunea şi pe credincioşii cei de pretutindeni i-a Ivmiinat, şi pe a noastră limbă o va lumina cu îndestulare spre folosul şi zidirea, şi a mea, a celui ce zic, şi a tuturor ascultătorilor Şi voi grăi întru dureri şi voi spune întru suspine pentru sfârşitul lumii acesteia de acum şi pentru cel prea fără de ruşine şi cumplit balaur, cel ce va să tulbure pe toate cele de sub cer şi să bage teamă şi împuţinare de suflet şi cumplită necredinţă în inimile oamenilor şi să facă arătări şi semne şi înfricoşări, încât de ar putea, să amăgească şi pe cei aleşi, şi pe toţi să-i înşele cu mincinoase semne şi cu năluciri de arătări, care se vor face de către dânsul (Matei 24,25).

După îngăduinţa Dumnezeului Celui Sfânt, va lua stăpânire ca să înşele lumea, fiindcă s-a înmulţit păgânătatea lumii, şi pretutindeni, tot felul de lucrări rele se lucrează. Şi pentru aceasta. Preacuratul Stăpân va slobozi duhul înşelăciunii, ca să ispitească lumea pentru păgânătatea ei, de vreme ce oamenii au voit a se depărta de Dumnezeu şi a-l iubi pe vicleanul (2 Tesaloniceni 2,11).

Fraţilor, mare nevoinţă va fi în vremurile acelea -mai ales celor credincioşi -, când se vor săvârşi semne şi minuni cu multă stăpânire de însuşi balaurul, când se va arăta pe sine ca un dumnezeu, cu năluciri înfricoşate, zburând în văzduh, şi toţi dracii, ca îngerii în văzduh înălţându-se înaintea tiranului (2 Tesaloniceni 2, 4). Că vor striga cu tărie, schimbându-şi chipurile, înfricoşând fără de măsură pe toţi oamenii. Atunci, fraţilor, oare cine se va afla îngrădit şi petrecând neclintit, având în sufletul său semnul Celui Unuia-Născut, Fiul Dumnezeului nostru, adică Sfânta Sa Cruce? Când va vedea necazul acela nemângâiat, făcut pretutindeni, peste tot sufletul care nu va avea de nicăieri mângâiere, iarăşi nici slăbire, pe pământ şi pe mare; când va vedea toată lumea tulburată şi va fugi fiecare să se ascundă în munţi, unii adică murind de foame, iar alţii ca ceara topindu-se de sete cumplită şi nu va fi cine să-i miluiască pe ei; când va vedea toate feţele lăcrimând şi cu dorire întrebând dacă se mai află oare vreun cuvânt al lui Dumnezeu pe pământ. Şi nicăieri nu-l va auzi.

Cine, oare, va suferi zilele acelea? Şi cine va răbda necazul cel nesuferit, când va veni amestecarea popoa­relor ce vor purcede de la marginile pământului pentru vederea tiranului şi mulţi închinându-se înaintea tiranului, strigând cu cutremur: „Tu eşti mântuitorul nostru!"? Marea se va tulbura şi pământul se va usca, cerurile nu vor ploua, tulpinile se vor veşteji şi toţi cei ce vor fi pe pământul Răsăritului, către Apus vor fugi de multă frică. Şi iarăşi cei ce vor fi la Apusul soarelui vor fugi către Răsărit; fugi-vor cu cutremur. Atunci, luând obraznicul stăpânire, va trimite draci în toate marginile pământului, ca să propovăduiască plini de îndrăznire: „împărat mare s-a arătat cu slavă. Veniţi de îl vedeţi pe el".

Cine, oare, va avea suflet de diamant, încât să sufere vitejeşte toate smintelile acelea? Cine, oare, va fi acest om - precum am mai zis -, ca toţi îngerii să-l fericească pe el? Că eu, fraţilor iubitori de Hristos şi desăvârşiţi, m-am înfricoşat numai din pomenirea numelui balaurului, cugetând în mine necazul ce va fi oamenilor în vremurile acelea şi în ce fel se va arăta acest balaur pângărit şi aspru [amarnic] neamului omenesc. Iar mult mai amar se va arăta Sfinţilor, celor ce vor putea birui nălucirile lui. Că atunci vor fi mulţi cei ce se vor afla bineplăcuţi lui Dumnezeu şi se vor putea mântui în mimţi şi în dealuri şi în locuri pustii, cu multe rugăciuni şi plângeri nesuferite. Că Dumnezeu Cel Sfânt, văzându-i pe dânşii întru plângere nemângâiată şi întru credinţă curată, se va milostivi spre ei ca un Părinte iubitor de fii şi îi va păzi pe ei unde se vor ascunde. Că preapângăritul nu va înceta căutând pe Sfinţi şi pe pământ şi pe mare, socotind că va împăraţi de acum înainte pe pământ, şi pe toţi îi va supune. Şi va socoti ticălosul să stea împotrivă în ceasul acela înfricoşat când va veni Domnul din Ceruri, neştiind mişelul a sa neputinţă şi mândrie, pentru care a şi căzut. Cu toate acestea, va tulbura pământul şi va înfricoşa pe toate cu mincinoasele semne vrăjitoreşti; şi nu va fi în vremea aceea, când va veni balaurul, slăbire pe pământ, ci necaz mare, tulburare şi amestecare, morţi şi înfometaţi întru toate marginile pământului. Că însuşi Domnul nostru, cu dumnezeiasca Sa gură a zis: „Că unele ca acestea nu s-au arătat din începutul zidirii" (Matei 24, 21).

Iar noi, păcătoşii, cu ce vom asemăna nevoia sa cea peste măsură de mare, încă şi netâlcuită, de vreme ce Dumnezeu aşa a numit-o pe dânsa? Însă să-şi pună fiecare mintea sa cu dinadinsul întru sfintele cuvinte ale Domnului şi Mântuitorului nostru, cum că pentru nevoia şi necazul cel prea mare, va scurta zilele necazului aceluia, prin a Sa milostivire sfătuindu-ne pe noi şi zicând: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră nici iarna, nici sâmbăta" (Matei 24, 20). Şi iarăşi: „Privegheaţi totdeauna, adeseori rugându-vă ca să vă faceţi vrednici a scăpa de necaz şi a sta înaintea lui Dumnezeu, că vremea este aproape" (Luca 20,36). Şi întru această răutate zăcem toţi şi nu credem, dar să ne rugăm necontenit cu lacrimi şi cu rugăciuni, noaptea şi ziua, căzând la Dumnezeu, ca să ne mântuim noi, păcătoşii.

Dacă are cineva lacrimi şi umilinţă, să se roage Domnului, ca să ne izbăvim de necazul ce va fi pe pământ; ca să nu vadă nicidecum nici pe fiară, nici să audă înfricoşările ei, că vor fi pe alocuri foamete, cutremure şi morţi de multe feluri pe pământ. Viteaz suflet va avea cel care va putea să-şi ţină viaţa sa în mijlocul smintelilor. Că dacă puţin va slăbi omul în credinţă, lesne va fi înconjurat şi va fi robit de semnele balaurului celui rău şi viclean. Şi neiertat se va afla unul ca acesta la Judecată, întrucât sieşi vânzător se va afla, ca unul ce a crezut de bunăvoie tira­nului. De multe rugăciuni şi lacrimi avem trebuinţă, o, iubiţilor, ca să se afle cineva dintre noi întărit întru ispite. Fiindcă multe vor fi nălucirile fiarei, cele ce se vor face, pentru că luptătoare fiind împotriva lui Dimnnezeu, pe toţi va voi să-i piardă.

Luaţi aminte, fraţii mei iubitori de Hristos, ce a făcut israelitenilor în pustie când ieşeau din Egipt, cum i-a amăgit pe ei ticălosul şi preaspurcatul, ca să facă toţi acel păcat preacumplit, că a învăţat pe Valaam ca să dea lui Balac, împăratul madianiţilor, sfat rău, şi pe popor să-l amăgească spre curvie, ca deodată cu totul să-i piardă pe ei, după ce toţi vor curvi cu femeile, ca nişte dobitoace. Şi au pus femei cu ochi neruşinaţi şi mese pline de stropiri şi de jertfe înaintea porţilor, pe toţi trăgându-i spre moarte, ca acela care va vrea să curvească cu spurcatele acelea, mai înainte să aducă jertfa şi apoi să intre la dânsele. Că femeile nu luau plată de la popor, ci îi sileau pe toţi cei ce veneau la dânsele, să jertfească. Şi au pus înaintea boierilor pe fiicele boierilor; aşijderea şi bogaţilor, pe fiicele bogaţilor; iar pe cele mai multe dintre femei, de obşte, la tot poporul cel de jos, vrând pe toţi deodată să-i vâneze spre moarte, ca nici bogatul să nu se îngreţoşeze de cei săraci, nici boierii de fiica cea săracă a celui de jos (Numeri 25).

Văzut-ai lucrarea nedreptăţii şi vicleana meşteşugire, cum tuturor le-a săpat gropi spre moarte? Văzut-a cineva dintre voi, cândva, vreun lucru ca acesta fără de ruşine? Pe curvie a ţinut-o ca pe sabia cea cu două tăişuri, căci cu două morţi cumplite secerau femeile pe cei ce intrau la dânsele: şi ca să jertfească, şi să curvească. Căci în acest fel va face tiranul, ca toţi să poarte pecetea fiarei când va veni în vremea sa, la plinirea vremurilor; să amăgească cu semne pe toţi, şi apoi aşa să cumpere aceştia bucate şi tot felul de trebuinţe; şi să pună povăţuitori [cârmuitori] de popor, ca toţi să săvârşească porunca lui.


Luaţi aminte, fraţii mei, la covârşirea fiarei şi meşteşugirile vicleniei, cum de la pântece îşi începe lucrarea: că după ce se va strâmtora cineva de lipsa de bucate, să fie silit a primi pecetea aceluia, păgânescul chip, dar nu peste toate mădularele trupului, ci peste mâna dreaptă, aşijderea şi pe frunte, ca să nu aibă stăpârure omul a se pecetlui cu mâna dreaptă cu semnul Sfintei Cruci, iar pe frunte nicidecum a se însemna cu Sfântul Nume al Domnului, nici cu Preaslăvita şi Cinstita Cruce a lui Hristos şi Mântuitorului nostru. Că ştie ticălosul că, dacă se va pecetlui cineva cu Crucea Domnului, se risipeşte toată puterea, lui şi pentru aceasta pecetluieşte dreapta omului, că aceasta este cea care pecetluieşte toate mădularele noastre. Asemenea şi fruntea, care este ca un sfeşnic ce poartă pe faţă făclia luminii, adică semnul Mântuitorului nostru.

Deci, fraţii mei, înfricoşată nevoinţă va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, ca până în ceasul morţii să nu se teamă, nici să stea în moleşire când va închipui balaurul puterea sa în locul Crucii Mântuitorului. Că în acest chip va face ca Numele Donmului şi Mântuitorului nostru nicidecum să nu se pomenească în vremurile acestuia. Şi aceasta o va face, fiindcă se teme şi se cutremură, neputinciosul, de Sfânta Putere a Mântuitorului nostru. Că de nu se va pecetlui cineva cu pecetea aceluia(pagânismul), nu se va robi de nălucirile lui şi nici Domnul nu Se va depărta de la unii ca aceştia, ci îi va lumina şi îi va trage către Sine.

Se cade să înţelegem noi, fraţilor, cu tot dinadinsul, că nălucirile vrăjmaşului sunt nemilostive şi fără de omenie. Iar Domnul nostru cu linişte va veni la noi, la toţi, ca să gonească de la noi meşteşugirile fiarei. Deci noi, ţinând neabătută credinţa lui Hristos, cu uşurinţă vom birui puterea tiranului. Gând neschimbat să ne câştigăm şi bună statornicie şi se va depărta de la noi neputinciosul, neavând ce să ne facă.

Eu, preamicul, fraţilor, vă rog pe voi, iubitorilor de Hristos, să nu ne moleşim, ci mai vârtos să ne facem puternici cu puterea Crucii. Netrecuta nevoinţă este lângă uşi. Platoşa credinţei să o luăm toţi. Să scoatem cu dragoste din Izvorul cel dumnezeiesc nădejdile mântuirii sufletelor noastre - pe nezidita, zic, iubiţilor fraţi. Treimea cea de o fiinţă. Care este izvor ce izvorăşte viaţă. Dacă se va îngrădi cu acest fel de arme sufletul nostru, nu va fi călcat de balaur Cu toate acestea, se cade nouă a ne ruga ca să nu intrăm în ispită, nici să ne fie fuga iarna .

Deci, fiţi gata, ca nişte robi credincioşi, neprimind pe altul. Furul şi pierzătorul şi cel fără de omenie mai întâi va veni întru ale sale vremuri, ca să fure şi să junghie şi să piardă turma cea aleasă a lui Hristos, Adevăratul Păstor. Căci va lua asupra sa chipul Adevăratului Păstor, ca să înşele oile turmei. Însă cei ce vor cunoaşte arătat glasul cel sfânt al Adevăratului Păstor, îndată îl vor recunoaşte. Căci glasul pierzătorului nu se aseamănă cu cel al Adevăratului Păstor, fiindcă este rânitor [vătămător]. Glasul fiind plin de chipul furului, îndată se cunoaşte în ce fel este acesta.

Deci, să ne învăţăm, o, prieteni, cu ce fel de chip va veni pe pământ şarpele cel fără de ruşine, fiindcă Mân­tuitorul, vrând să mântuiască neamul omenesc, S-a născut din Fecioară şi prin chipul omului a amăgit pe vrăjmaşul cu Sfânta Putere a Dumnezeirii Lui. Şi blând şi smerit a fost pe pământ, ca pe noi să ne înalţe de la pământ la Cer Căci cu încredinţare şi cu adevărat. Dumnezeu Cel Ce S-a zămislit. Acelaşi întrupându-Se, Acelaşi născându-Se din Sfânta Fecioară cu trupul nostru, a mântuit prin patima Crucii tot neamul omenesc, dând porunci. Şi iarăşi va să vină în ziua cea mai de pe urmă, să judece viu şi morţii şi să răsplătească tuturor după faptele lor, drepţilor şi necredincioşilor, ca un Drept Judecător Aceasta cunoscând-o vrăjmaşul, că iarăşi va să vină din Cer Domnul cu slava Dumnezeirii, a socotit şi acesta să ia asupra sa chipul Venirii Lui şi să ne înşele pe noi.

Iar Domnul nostru va veni pe pământ pe nori luminoşi, ca un fulger înfricoşat (Matei 24, 27-28). Dar vrăjmaşul nu va veni aşa, că este viclean. Se va naşte, cu adevărat, dintr-o fecioară spurcată care va fi unealta lui. Şi nu el însuşi se va întrupa, ci cu acest fel de chip va veni preapângăritul, ca un fur, ca să înşele pe toţi: smerit, liniştit, urând cele nedrepte, dinspre idoli întorcându-se, evlavia mai cu seamă cinstindu-o, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, prea cu bună aşezare, blând căfre toţi, cinstind cu cuviinţă neamul iudeilor, fiindcă ei aşteaptă venirea aceluia Şi, pe lângă toate aceste semne, va face arătări şi uifricoşări cu multă stăpânire. Se va făţarnici cu vicleşug, să placă tuturor, ca degrabă să fie iubit de către mulţi. Daruri nu va lua, cu mânie nu va grăi, mâhnit nu se va arăta şi cu chipul bunei rânduieli va amăgi lumea, până ce se va face împărat.

Şi după ce multe noroade şi gloate vor vedea nişte fapte bune ca acestea şi puteri, toţi cu o socoteală se vor face şi cu bucurie mare îl vor propovădui pe el împărat, zicând unii către alţii: „Au, doară, se mai află vreun om bun şi drept ca acesta?" Şi, mai mult, poporul cel ucigaş al iudeilor îl va cinsti şi se va bucura de împărăţia lui. Pentru aceea, ca unul ce va cinsti mai mult locul şi templul evreiesc (sinagoga evreilor adica adunarea evreilor), va arăta lor că are purtare de grijă pentru dânşii.

Când va împăraţi balaurul pe pământ, cu mare sârguinţă popoarele i se vor face ajutătoare. Edom şi Moab, încă şi fiii lui Amon i se vor închina cu bucurie, ca unui adevărat împărat, şi ei se vor face cei dintâi apărători ai lui. Se va întări îndată împărăţia aceasta şi va bate cu mânie trei împăraţi mari. Apoi, se va înălţa inima lui şi va vărsa balaurul amărăciunea sa, punând înaintea celor din Sion veninul morţii. Tulburând lumea, va clinti marginile, va necăji toate, va pângări suflete. Căci nu se va mai arăta ca un cucernic, ci cu totul întru toate aspru, fără de omenie, iute, mânios, cumplit, nestatornic, înfricoşat, slut, urâcios, greţos, sălbatic, pierzător, obraznic şi sârguindu-se - întru a sa nebunie - a arunca în groapa păgânătăţii tot neamul omenesc.

Cu minciuni [înşelări] va înmulţi semne în mulţime. Şi stând înainte multe alte popoare şi lăudându-l pe el pentru năluciri, va striga cu glas mare, încât se va clinti şi locul întru care popoarele vor sta înaintea lui, şi le va grăi cu îndrăznim: „Cunoaşteţi toate popoarele puterea şi stăpânirea mea. Iată, înaintea voastră a tuturor poruncesc acestui munte ce este de cealaltă parte, ca acum să se mute de aici, de această parte de mare, prin cuvântul meu". Şi va zice spurcatul: „Ţie îţi poruncesc: Mută-te dincoace de mare!" Şi va alerga muntele în ochii privitorilor, însă nicidecum clătindu-se din temeliile Sale, căci cele ce Dumnezeu Cel Preaînalt dintru începutul zidirii le-a întărit şi le-a înălţat, asupra acestora preaspurcatul stăpânire nu are, ci va amăgi lumea cu năluciri vrăjitoreşti. Şi, iarăşi, altui munte ce va sta în adâncul mării celei mari, fiind ostrov foarte mare, îi va porunci să se ducă şi pe uscat să stea în ţărmuri veselitoare spre veselia privitorilor, ostrovul nicidecum din mare mişcându-se. Iar balaurul îşi va întinde mâinile sale şi va aduna mulţime de târâtoare şi de păsări. Aşijderea va păşi pe deasupra adâncului şi ca pe uscat va umbla peste el şi le va năluci pe toate. Şi mulţi vor crede şi îl vor slăvi pe el ca pe un dumnezeu tare. Iar ochii inimii celor ce vor avea pe Dumnezeu întru ei, se vor lumina şi cu de-amănuntul vor privi prin credinţă curată şi vor cunoaşte înşelăciunea lui. După aceasta se va sui pe apa mării şi aşa va umbla pe apă ca pe uscat. Şi aşa, va năluci şi va înşela lumea şi mulţi vor crede lui şi îl vor slăvi pe el ca pe im dumnezeu tare. Iar câţi vor avea frica lui Dumnezeu întru dânşii şi ochii inimii luminaţi, vor cunoaşte cu adevărat că nici muntele nu s-a mişcat din locul său, nici ostrovul nu s-a mutat din mare pe pământ. Şi toate acestea întru numele său le va săvârşi Antihrist.Că nu va primi să numească pe curatul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, căci este luptător de Dumnezeu şi fiu al pierzării.

Acestea aşa făcându-se şi popoarele închinându-se lui şi ca pe un dumnezeu lăudându-l, din zi în zi Se va mânia Cel Preaînalt din Ceruri, îşi va întoarce faţa Sa dinspre el şi se vor face ciume cumplite, foamete necurmată, cutremure neîncetate, lipsuri şi strâmtorare pretutindeni, necaz mare, morţi necontenite, temere înfricoşată şi tremur nepovestit. Atunci cerurile nu vor ploua, pământul nu va mai rodi, izvoarele vor lipsi, râurile vor seca, iarba nu va mai odrăsli, verdeaţa nu va mai răsări, copacii din rădăcină se vor usca şi nu vor mai rodi, peştii mării şi chiţii dintr-însa vor muri. Şi, aşa, marea va trimite putoare pierzătoare şi sunet înfricoşat, încât vor slăbi şi vor muri oamenii de frică.

Atunci va plânge cumplit tot sufletul şi va suspina; atunci toţi vor vedea necaz nemângâiat cuprinzându-i pe dânşii noaptea şi ziua, şi nicăieri nu vor afla să se sature de bucate, căci cârmuitori aspri de popoare se vor pune în tot locul. Şi dacă cineva va aduce cu sine pecetea tiranului pe frunte sau pe mâna dreaptă, va cumpăra puţine bucate din cele ce se vor afla. Atunci vor muri prunci la sânul maicii lor, va muri şi maica deasupra pruncului ei şi vor muri tatăl împreună cu femeia şi cu fiii în uliţe şi nu va fi cine să-i îngroape şi să-i strângă în morminte. Din mortăciunile cele multe ce vor fi aruncate în uliţe, se va face rea putoare pretutindeni, care va necăji pe toţi cei vii. Dimineaţa toţi vor zice cu durere şi cu suspinuri: „Când se va face seară, să dobândim odihnă?" Venind seara, iarăşi cu lacrimi prea amare vor grăi întru dânşii: „Oare când se va lumina, ca să scăpăm de necazul ce ne stă asupra?" Şi nu va fi unde să fugă sau să se ascundă, că se vor tulbura toate, marea şi uscatul. Pentru aceasta ne-a zis nouă Domnul: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru" (Matei 24,42).

În mare şi pe pământ vor fi rea putoare, foamete, cutremure; în mare - tulburare, pe pământ - tulburare; înfricoşări în mare, înfricoşări pe pământ. Aurul mult şi argintul şi hainele cele de mătase la nimic nu vor folosi cuiva întru necazul acela, ci toţi îi vor ferici pe morţii cei îngropaţi mai înainte de a veni necazul acela mare pe pământ. Că atunci va fi aruncat şi aurul şi argintul în uliţe şi nu va fi nimeni cine să-l ia, fiindcă vor fi urâte toate. Ci toţi se vor sârgul a fugi şi a se ascunde şi nicăieri nu va fi cu putinţă să se ascundă de necaz. Însă împreună cu foamea şi cu necazul şi cu frica se vor afla fiare şi târâtoare mâncătoare de trupuri, muşcându-i.

Dinlăuntru frică şi dinafară cutremur Şi noaptea, şi ziua pe uliţe vor fi mortăciuni, în uliţe putoare, în case, putoare; în uliţe, foame şi sete - în case, foame şi sete; în uliţe, glas de plângere - în case, glas de plângere; în uliţe, gâlcevi - în case, gâlcevi; în uliţe, amar - în case, amar. Unul pe altul cu plângere îl va întâmpina: tatăl pe fiu şi fiul pe tată; mama pe fiică şi fiica pe mamă; prieteni pe prieteni în uliţe îmbrăţişându-se, vor leşina; şi fraţi cu fraţi îmbrăţişându-se, vor muri. Se va veşteji şi frumuseţea feţei a tot trupul şi se vor face feţele lor ca de mort. Va fi greţoasă şi urâtă chiar şi frumuseţea femeilor. Se va veşteji tot trupul şi pofta oamenilor

Şi toţi cei ce s-au plecat cumplitei fiare şi au luat pecetea aceea, adică păgânescul chip al spurcăciunii, alergând către dânsul, vor zice lui cu durere: „Dă-ne nouă să mâncăm şi să bem, că toţi murim de foame, cumplit strâmtorându-ne, şi goneşte de la noi fiarele cele înveninate". Şi, neavând, ticălosul va răspunde cu multă asprime, zicând: „De unde să vă dau eu vouă, o, oamenilor, să mâncaţi şi să beţi? Cerul nu voieşte să dea pământului ploaie şi pământul iarăşi, nicidecum nu a dat seminţe sau roade".

Auzind acestea, popoarele vor plânge şi se vor tângui, neavând mângâiere din pricina necazului, ci necaz peste necaz le va fi lor în chip nemângâiat, căci de bunăvoie au crezut tiranului. Că acela, ticălosul, nu va putea nici luişi să-şi ajute; deci cum pe dânşii îi va milui? În acele zile va fi nevoie [caznă] mare din necazul cel mult al balaurului, şi din frică, şi din cutremur, şi din vuietul mării, şi din foame, şi din sete, şi din muşcările fiarelor. Şi toţi cei ce vor lua pecetea lui Antihrist şi se vor închina lui ca Dumnezeului Celui Bun, nu vor avea nici o parte întru împărăţia lui Hristos, ci împreună cu balaurul se vor arde în gheenă.

Fericit va fi acela ce se va arăta preasfânt şi preacre- dincios şi va avea inima lui fără de îndoială către Dumnezeu, că fără de frică va lepăda toate întrebările lui, defăimându-i şi muncile, şi nălucirile.

Iar mai înainte de a se face acestea. Domnul - ca un Milostiv - va trimite pe Ilie Tezviteanul şi pe Enoh (Apocalipsa 11, 3-4), spre a se face cunoscută Dreapta Credinţă neamului omenesc şi a se propovădui tuturor cu îndrăznire cunoştinţa de Dumnezeu, ca nu de frică să creadă tiranului. Aceşti Prooroci vor striga şi vor zice: „Înşelător este, o, oamenilor! Nimeni să nu creadă lui nicidecum sau să îl asculte pe luptătorul de Dumnezeu. Nimeni din voi să nu se înfricoşeze; că se va surpa acesta degrabă. Iată, Domnul Cel Sfânt vine din Cer să judece pe toţi cei ce s-au plecat semnelor lui".

Însă puţini vor fi atunci cei ce vor voi să asculte şi să creadă propovăduirii Proorocilor Iar aceasta o va face Mântuitorul, ca să îşi arate negrăita Sa iubire de oameni, că niciodată El nu voieşte moartea păcătosului, ci voieşte ca toţi să se mântuiască. Că nici în vremea aceea nu va lăsa neamul omenesc fără de propovăduire, ca toţi să fie fără de răspuns la Judecată.

Deci, mulţi din Sfinţi, câţi se vor afla atunci la venirea spurcatului, vor vărsa râuri de lacrimi cu suspinuri către Dumnezeul Cel Sfânt, ca să se izbăvească de balaurul, şi cu mare sârguinţă vor fugi în pustietăţi şi în munţi, şi în peşteri cu frică se vor ascunde. Şi vor presăra pământ şi ţărână pe capetele lor, rugându-se ziua şi noaptea cu multă smerenie. Şi li se va dărui lor aceasta de la Dumnezeul Cel Sfânt şi îi va povăţui pe dânşii în locuri hotărâte şi se vor mântui, fiind ascunşi în găuri şi în peşteri, nevăzând semnele şi înfricoşările lui Antihrist. Că celor ce au cunoştinţă, cu lesnire le va fi cunoscut venirea acestuia, iar celor ce-şi au mintea pururea întru lucruri lumeşti şi iubesc cele pământeşti, nu le va fi lesne arătată aceasta. Că cel ce de-a pururi este legat de lucruri lumeşti, măcar de ar şi auzi, nu crede şi urăşte cele ce i se spun. Pentru aceasta. Sfinţii primesc putere de a scăpa, că toată învăluirea şi grija vieţii acesteia au lepădat-o.

Atunci va plânge tot pământul. Marea şi aerul vor plânge, împreună şi dobitoacele cele sălbatice cu păsările cerului. Vor plânge munţii, şi dealurile, şi lemnele câmpului. Vor plânge încă şi luminătorii cerului cu stelele, pentru neamul omenesc, că toţi s-au abătut de la Dumnezeul Cel Sfânt, Ziditorul tuturor, şi au crezut înşelătorului, primind chipul spurcatului şi de Dumnezeu luptătorului, în locul făcătoarei de viaţă Cruci a Mântuitorului. Va plânge pământul şi marea, că de năprasnă cu totul va înceta glasul Psalmului şi al rugăciunii din gura omului. Vor plânge toate bisericile lui Hristos cu plângere mare, că nu se va mai sluji Sfinţirea şi Prinosul.

Iar după ce se vor împlini trei vremi şi jumătate ale stăpânirii spurcatului şi ale faptelor lui şi după ce se vor împlini toate smintelile a tot pământul - după cum zice gura Domnului -, atunci va veni Mântuitorul nostru, ca un fulger strălucind din Cer, Cel Sfânt şi Preacurat şi înfricoşat şi Preaslăvit, Dumnezeul nostru şi împăratul şi Mirele Cel fără de moarte, pe nori cu slavă neasemănată, alergând înaintea slavei Lui rânduielile îngerilor, ale Arhanghelilor, toţi fiind văpăi de foc şi râu pUn de foc, cu înfricoşat vuiet. Heruvimii având ochii în jos şi Serafimii zburând şi feţele şi picioarele ascunzându-şi întru aripile lor cele de foc, strigând cu cutremur şi zicând unul către altul: „Întreit Sfânt, Întreit Sfânt, Întreit Sfânt Domnul!" şi glas de trâmbiţă, grăind cu frică: „Sculaţi-vă, cei ce dormiţi! Iată a venit Mirele!" Atunci se vor deschide mormintele şi va auzi ţărâna putrezită acea mare şi înfricoşată. Venire a Mântuitorului şi, ca într-o clipeală de ochi, se vor scula toate seminţiile şi vor căuta la frumuseţea cea sfântă a Mirelui. Şi milioane de milioane, şi mii de mii de îngeri şi de Arhangheli, şi nenumărate oşti se vor bucura cu bucurie mare. Atunci Sfinţii şi Drepţii, şi toţi care nu vor fi luat pecetea balaurului celui păgân, se vor bucura.

Şi se va aduce tiranul legat de îngeri împreună cu toţi dracii înaintea Divanului şi asemenea, cei ce au luat pecetea lui şi toţi păgânii şi păcătoşii se vor aduce legaţi. Şi împăratul va da asupra lor hotărârea cea amarnică a osândirii celei veşnice în focul cel nestins. Şi toţi cei ce nu au luat pecetea lui Antihrist, şi toţi cei din peşteri se vor bucura împreună cu Mirele cu bucurie negrăită, în cămara cea veşnică şi cerească, împreună cu toţi Sfinţii, întru netrecuţii veci ai vecilor. Amin.



VEDENIA SFÂNTULUI NIFON DESPRE
ÎNFRICOŞĂTOARE A JUDECATĂ - sec al IV lea

Într-o seară, după ce şi-a terminat obişnuita rugăciune de noapte. Cuviosul Nifon s-a întins să doarmă pe patul său de pietre. Era miezul nopţii şi el încă veghea, privind cerul înstelat şi luna. Singur îşi socotea păcatele sale şi se tânguia cu mintea, gândindu-se la înfricoşatul ceas al Judecăţii. Deodată, vede că se trage tăria cerului ca o perdea şi Se arată Domnul nostru Iisus Hristos într-o slavă negrăită. În jurul Lui, în văzduh, stăteau toate ostile cereşti: îngeri. Heruvimi şi Serafimi erau în minunate şi înfricoşate cete, rânduite fiecare după felul, frumuseţea şi strălucirea lor. Domnul a grăit către cârmuitorul uneia dintre cete, iar acela s-a apropiat luminos, cu frică şi cutremur.

„Mihaile, mai-marele Aşezământului, pregăteşte cu ceata ta tronul de foc al slavei Mele şi mergi în valea lui Iosafat. Acolo să-l aşezi ca întâi semn al Venirii Mele, pentru că s-a împlinit ceasul când fiecare va lua plata după faptele sale. Grăbeşte-te, că a sosit ceasul! Voi judeca pe cei ce s-au închinat la idoli şi s-au lepădat de Mine, Făcătorul lor Pe cei care s-au închinat pietrelor şi lemnelor, pe care le-am dat spre trebuinţa lor Pe toţi îi voi sfărâma ca pe „vasele olarului". Tot aşa şi pe vrăjmaşii Mei, pe ereticii care au îndrăznit să coboare Duhul Mângâietor în rândul făpturilor. Vai de ei, ce foc ii aşteaptă!

Acum Mă voi arăta şi iudeilor, care M-au răstignit şi n-au crezut în Dumnezeirea Mea Mi s-a dat toată stăpânirea şi puterea şi sunt Judecător drept. Atunci când eram pe Cruce, ziceau: «Huu! Cel Care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. Mântuieşte-Te pe Tine însuţi...» Acum a Mea este răzbunarea, le voi răsplăti! Voi judeca, voi cerceta, voi pedepsi aspru neamul jidovesc, cel stricat şi viclean, pentru că nu s-a pocăit. Le-am dat vreme de pocăinţă, dar au nesocotit-o; vor lua acum răzbunare.

Le voi răsplăti şi sodomiţilor, care au spurcat pământul şi văzduhul cu nelegiuirea lor I-am ars atunci şi iarăşi îi voi arde, pentru că au urât plăcerea Duhului Sfânt şi au iubit plăcerea diavolului. Voi pedepsi pe toţi desfrânaţii, neruşinaţii şi întunecaţii care se aseamănă cu armăsarii. Nu s-au îndestulat cu căsnicia lor legiuită, ci s-au bălăcit în fărădelege şi Satana i-a aruncat legaţi în prăpastia de foc. Nu au auzit că «În­fricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu»? Nu s-au temut că voi vărsa peste ei mânia Mea; i-am chemat la pocăinţă, dar nu s-au pocăit.

Voi judeca pe toţi tâlharii care au făcut noian de rele, precum şi pe ucigaşi şi pe toţi care au făcut mulţime de păcate. Eu le-am dat timp să se pocăiască, dar ei n-au luat în seamă. Unde sunt faptele lor cele bune? Le-am dat pildă şi icoană pe fiul cel desfrânat şi pe mulţi alţii, să nu se deznădăjduiască de păcatele lor. Ei însă au dispreţuit poruncile Mele şi s-au lepădat de Mine. S-au îndepărtat de Mine şi au iubit stricăciunea; pe Mine M-au nesocotit şi s­au făcut robi ai păcatului. Să meargă, deci, în focul pe care ei singuri l-au aprins.

Dar, şi pe cei care au murit ţinând minte răul îi voi trimite într-o înfricoşată muncă. Pentru că n-au dorit pacea Mea, ci au fost mânioşi, răutăcioşi şi răzbunători. Pe lacomi, pe cei ce au luat dobândă şi pe toţi iubitorii de argint, care este închinare la idoli, îi voi nimici şi distruge cu toată mânia Mea, pentru că şi-au pus nădejdea în bani şi pe Mine M-au nesocotit, ca şi cum nu M-aş îngriji de ei. Pe acei mincinoşi creştini care au învăţat că nu este învierea morţilor şi că este există reîncarnarea sufletelor acum, aici, pe pământ, îi voi topi pe toţi în gheenă ca ceara; atunci se vor încredinţa de învierea morţilor Magii, vrăjitorii şi toţi cei care se îndeletnicesc cu magia vor fi zdrobiţi.

Vai şi de cei care au petrecut cu chitare şi cu in­strumente; au cântat şi s-au îmbătat, au jucat, au vorbit necuraţii şi s-au dedat la rele! I-am chemat şi nu M-au ascultat, ci M-au luat în râs. Acum viermele le va roade inima. Le-am dat tuturor milă şi vreme de pocăinţă, însă nici unul nu a luat aminte. Voi închide în întuneric şi pe cei ce au nesocotit Sfintele Scripturi, pe care le-a scris Duhul Meu prin mijlocirea Sfinţilor. Voi judeca şi pe cei ce se îndeletnicesc cu superstiţiile şi se încred în cuţite, furci, găleţi şi altele asemenea. Atunci vor înţelege că trebuiau să nădăjduiască în Dumnezeu şi nu în zidirile Lui. Se vor tulbura şi împotrivi atunci, dar nu vor avea nici o putere, deoarece «a Mea este răzbunarea. Eu le voi răsplăti».

Voi pedepsi pe împăraţii şi pe cârmuitorii care M-au amărât necontenit cu nedreptăţile lor. Au judecat nedrept şi cu mândrie, dispreţuindu-i pe oameni. Şi aceştia vor plăti. Dreapta Mea putere este nemitarnică. Îi voi pedepsi după fărădelegile lor. Atunci vor înţelege că simt mai înfricoşat decât toţi împăraţii pământului. Vai de ei, ce iad îi aşteaptă, pentru că au fost cruzi şi au vărsat sânge nevinovat, sângele copiilor şi al soţiilor lor.

Cu ce urgie voi pedepsi pe acei slujitori care n-au fost păstori adevăraţi ai Bisericii, care Mi-au părăginit via şi Mi-au risipit oile! Că au păstorit aur şi argint, şi nu suflete, şi au căutat preoţia pentru interes. Ce pedeapsă vor lua! Ce tânguire! Voi vărsa peste ei toată mânia Mea şi urgia, şi-i voi zdrobi. S-au străduit să câştige oi şi boi care pier, iar de turma mea cea cuvântătoare nu s-au îngrijit. Voi pedepsi cu toiag fărădelegile lor şi cu bici nedreptăţile lor Dar şi pe preoţii care glumesc, râd şi se ceartă în biserică, îi voi arunca în foc şi în tartar!

Am venit şi vin! Cine poate să-Mi stea împotrivă? Dar, vai şi amar de cel păcătos, care va cădea în mâna Mea! Pentru că fiecare se va înfăţişa înaintea Mea «gol şi descoperit». Cum va îndrăzni atunci să se arate neruşinarea păcătoşilor? Cum vor privi faţa Mea? Unde-şi vor ascunde ruşinea? Se vor umple de ruşine înaintea Mea şi a preacuratelor Puteri Cereşti.

Voi judeca şi pe monahii care şi-au trecut cu vederea canonul şi au nesocotit făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor. Una au făgăduit şi alta au făcut. Din înălţimea norilor îi voi arunca în prăpastia iadului. Nu s-au îndestulat cu pieirea lor, ci au pricinuit şi altora sminteală ucigătoare. Mai bine le-ar fi fost să nu se fi lepădat de lume, decât să se lepede şi rău să trăiască, întru desfrânare. «A Mea este răzbunarea. Eu le voi răsplăti tuturor celor ce nu au voit să se pocăiască. îi voi judeca pe toţi ca un Judecător drept...»".

Cuvintele acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul Mihail, au umplut de spăimântare nenumăratele Puteri îngereşti.

Apoi, a poruncit să-i aducă cele şapte veacuri de la facerea lumii. Mihail a primit poruncă să îndeplinească şi acest lucru. De aceea, a mers degrabă la casa testa­mentului şi le-a adus. Erau ca nişte cărţi mari, pe care le-a pus în faţa Judecătorului. Apoi a stat de o parte, privind cu cutremur, cum răsfoieşte Domnul istoria veacurilor. Şi a luat primul veac, l-a deschis şi a zis: „Aici scrie întâi de toate: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei Feţe. Din Tatăl S-a născut Fiul şi Făcătorul veacurilor, deoarece cu cuvântul Tatălui, prin Fiul s-au făcut veacurile, s-au zidit netrupeştile Puteri, s-au întărit cerurile, pământul, adâncurile, marea, râurile şi toate cele ce sunt într-însele".

Apoi, după ce a citit puţin mai jos, a zis: „Chip al Nevăzutului Dumnezeu este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva Atotputernicul Dumnezeu şi Făcătorul tuturor celor văzute şi al celor nevăzute a dat lui Adam poruncă. Aceasta era legea care trebuia ţinută cu toată puterea şi scumpătatea, spre cinstirea Făcătorului său şi ca să nu uite că Dumnezeu se află deasupra lui".

După puţină vreme, a citit mai departe: „Nelegiuirea în care a căzut chipul lui Dumnezeu prin înşelăciune sau, mai bine zis, din neluare aminte şi nepurtare de grijă. A căzut omul şi a fost izgonit din rai cu dreaptă judecată şi hotărâre a lui Dunmezeu. Nu putea să stea întru aceste bunătăţi începătorul nelegiuirii!"

Mai jos a citit: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel şi l-a omorât, după voia diavolului. Se cade să ardă în focul gheenei, pentru că nu s-a pocăit. Iar Abel va trăi în veşnicie".

În acelaşi chip a răsfoit şi cele şapte cărţi ale vea­curilor, în sfârşit, a luat a şaptea carte şi a citit: „Începutul veacului al VII-lea înseamnă sfârşitul veacurilor începe să se împrăştie întru toate răul, desfrânarea, nemilostivirea Oamenii veacului al VII-lea sunt răi, invidioşi, mincinoşi, cu dragoste făţarnică, iubitori de stăpânire şi de argint, robiţi de păcatele sodomiceşti şi de celelalte păcate".

A trecut puţin mai departe, a citit ceva şi, îndată Şi-a ridicat în sus privirea mâhnită; a sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă Şi-a acoperit faţa şi ochii şi a stat aşa, cugetând în Sine multă vreme, apoi a şoptit: „Într-adevăr, acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalte".

Apoi a citit mai jos: „Grecii, cu idolii lor, au fost spânzuraţi cu lemnul, cu suliţa şi cu cuiele care au pironit trupul Meu de viaţă purtător".

A tăcut câteva clipe şi iarăşi S-a aplecat asupra cărţii: „Douăsprezece căpetenii ale Marelui împărat, albe ca lumina, au tulburat marea, au închis gurile fiarelor, au înecat balaurii cei gânditori, au luminat pe orbi, au săturat pe cei flămânzi şi au sărăcit pe cei bogaţi. Au pescuit multe suflete din moarte, dându-le din nou viaţă. Mare este plata lor..."

Şi apoi, după puţin, a adăugat: „Eu, Iubitorul de oameni, am ales mărturisitori care s-au arătat biruitori cu ajutorul Meu. Prietenia lor a ajuns până la Cer şi iubirea lor până la tronul Meu! Dorul lor până la inima Mea, şi jertfa lor Mă arde cu putere. Slava şi puterea Mea este cu ei!"

După ce a întors multe foi, a şoptit cu un zâmbet de mulţumire: „Omul care a ţinut cu cinste cârma celor şapte coline (Constantinopolul) şi a devenit împăratul lor, a fost slujitorul dragostei Mele. I se cuvine împărăţia Cerurilor, pentru că a fost râvnitor şi următor al Domnului Său".

Apoi, trecând peste multe foi, a zis: „O, Preafrumoasă şi Preacinstită Mireasă! Câţi vrăjmaşi s-au străduit să te pângărească. Dar tu nu M-ai înşelat pe Mine, Mirele Tău! Nenumărate erezii te-au ameninţat, dar piatra pe care ai fost zidită nu s-a mişcat, pentru că «porţile iadului nu au biruit-o»".

Mai jos erau scrise toate păcatele oamenilor, pe care moartea le-a găsit neşterse prin pocăinţă. Şi erau aşa de multe, ca nisipul mării... Domnul Dumnezeu le-a citit nemulţumit şi a dat din cap, suspinând. Nenumărata mulţime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei mânii a Judecătorului. Când Domnul a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis: „Sfârşitul lui este plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: zavistie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ţinere de minte a răului. Dar ajunge! îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului!"

Şi zicând aceste cuvinte pline de mânie. Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnul pentru Judecată. De-îndată, acela cu ceata lui au luat preastrălucitul şi negrăitul tron şi au plecat.

Era aşa de numeroasă ceata aceea, încât pământul nu o încăpea Şi fugind, strigau cu glas de tunet: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Lui!” Şi de acest înfricoşat strigăt se cutremurau cerul şi pământul. „Sfânt, Sfânt, Sfânt, mare şi înfricoşat, minunat şi proslăvit este Domnul în vecii vecilor”.

Apoi a pornit Gavriil cu ceata lui, cântând; a urmat al treilea mare Arhistrateg, Rafail, cu ceata lui, înălţând cântarea: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”.

În sfârşit, s-a pornit şi ceata a patra .Cârmuitorul ei era alb şi luminos ca zăpada, cu privirea dulce. Şi, fugind, cânta cu putere: „Dumnezeu, Domnul dumnezeilor a vorbit şi a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion măreţia frumuseţii Lui. Dumnezeu arătat vine. Dumnezeul nostru şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va merge, şi în jurul Lui vifor mare!” Şi cânta apoi tot psalmul. Iar căpeteniile îi răspundeau: „Vine Dumnezeu să judece pământul. Că Tu stăpâneşti peste toate neamurile”. Cârmuitorul acelei oşti se numea Uriil.

După puţin, au adus înaintea Domnului Preacinstita Sa Cruce, care strălucea ca un fulger înfricoşat şi revărsa o negrăită mireasmă. în urmă veneau cu multă cinste cetele Stăpâniilor şi ale Puterilor Priveliştea era de o măreţie uimitoare. Nenumăratele Puteri cântau cu o nemaiauzită armonie. Unii ziceau cu multă teamă:„Înălţa-Te-voi Dumnezeul meu şi împăratul meu şi voi binecuvânta numele Tău în vecii” Alţii ziceau: „Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este. Aliluia, Aliluia, Aliluiai” Apoi a dat dumnezeiască poruncă să vină iarăşi puternicul cârmuitor de oşti, Mihail, să stea lângă tronul Donmului. În acea clipă s-a arătat un înger care ţinea o trâmbiţă. A luat-o Judecătorul în mâna Sa, a trâmbiţat de trei ori şi a zis trei cuvinte; apoi a dat-o lui Mihail: „Mergi la Golgota, unde Mi-am întins preacuratele mâini şi trâmbiţează şi acolo de trei ori!"

Îndată ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata începătoriilor şi a zis cârmuitorului acesteia: „Îţi po­runcesc să iei dumnezeiasca ta ceată şi să vă împrăştiaţi în toată lumea, ca să aduceţi pe nori pe Sfinţi, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Să-i aduceţi pe toţi, ca să Mă întâmpine când va suna trâmbiţa".

După toate acestea. Dreptul Judecător a privit spre pământ şi a văzut negură şi întuneric, jale şi vai şi multă tânguire, din înfricoşata tiranie a Satanei. Turbează şi urlă balaurul. A dărâmat totul şi le zdrobeşte ca pe iarbă, pentru că vede pe îngerii lui Dumnezeu că îi pregătesc focul cel veşnic.

Dacă a văzut toate acestea. Judecătorul a chemat un înger de foc cu înfăţişare aspră şi înfricoşată, fără de milă; era cârmuitorul cetelor îngerilor, care veghează asupra focului iadului şi i-a zis: „Ia cu tine toiagul Meu, care leagă şi zdrobeşte. Ia şi nenumărata mulţime de îngeri din ceata ta şi pe cei mai înfricoşaţi care săvârşesc pedepsele celor din iad. Să mergeţi la marea cea gânditoare, ca să găsiţi urmele stăpânitorului întunericului. Apucă-l cu putere şi-l ţine bine, lovindu-l fără milă cu toiagul, până când va preda ceata duhurilor celor rele. Leagă-i apoi tare pe toţi cu puterea toiagului Meu, după porunca Mea şi apoi aruncă-i în chinurile iadului cele mai groaznice şi fără de milă".

Când toate au fost gata, s-a făcut semn Arhanghelului care ţinea trâmbiţa, să trâmbiţeze puternic, îndată s-a făcut o tăcere de moarte, ca şi cum s-ar fi liniştit toate.

La prima trâmbiţare s-au alcătuit toate trupurile morţilor. La a doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă şi cutremur a cuprins toate; cele cereşti şi cele pământeşti tremurau. Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiţă, care a zguduit toată lumea, când morţii au înviat din morminte „într-o clipă". înfricoşată privelişte! Erau mai mulţi decât nisipul mării. în acelaşi timp se coborau din ceruri ca o ploaie deasă spre Tronul Judecăţii Cetele îngereşti, zicând cu glas de tunet: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică şi de cutremur”

Tot pământul şi mulţimea nenumărată a Cetelor îngereşti stăteau aşteptând. Tremurau plini de spaimă în faţa înfricoşatei stăpâniri dumnezeieşti, care se coboară pe pământ. Şi pe când toţi priveau în sus, au început cutremure, tunete şi fulgere în Valea Judecăţii şi în văzduh şi toţi au fost cuprinşi de groază. Atunci tăria cerului s-a strâns ca o carte şi a apărut cinstita Cruce, strălucind şi scânteind ca soarele. îngeri o ţineau înaintea Domnului nostru Iisus Hristos şi Judecătorul lumii. Care venea Apoi se auzea un imn, o cântare străină: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul, Judecător, Stăpânitor şi Domn al păcii”.

Îndată ce s-a săvârşit această puternică slavoslovie, a apărut Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc. Cu preacurata Lui strălucire învăpăia cerul şi pământul.

Atunci, din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început să strălucească asemenea soarelui şi îndată au fost răpiţi de nori în văzduh, spre întâmpinarea Domnului lor. Cei mai mulţi însă au rămas jos. Nimeni nu i-a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu s-au învrednicit şi ei să fie răpiţi de nori şi mâhnirea şi durerea umpleau de amărăciune sufletele lor. Au căzut toţi în genunchi în faţa Judecătorului şi apoi s-au ridicat, înfricoşatul Judecător Se aşezase deja pe tronul Judecăţii şi în jurul Lui se adunaseră toate Puterile Cereşti cu frică şi cutremur. Cei ce fuseseră răpiţi pe nori pentru întâmpinarea Lui, stăteau de-a dreapta; ceilalţi se aflau de-a stânga Judecătorului. Cei mai mulţi dintre aceştia erau iudei, cârmuitori, Arhierei, preoţi, împăraţi, mulţime de monahi şi mireni. Stăteau ruşinaţi şi se jeleau de pierzarea lor. Feţele lor erau ticăloşite şi suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte s-a lăsat peste toţi şi nici o mângâiere nu le venea de nicăieri.

Dar cei ce stăteau de-a dreapta Judecătorului, erau veseli, luminoşi ca soarele, cinstiţi şi slăviţi, albi ca lumina, parcă aprinşi de o dimmezeiască lumină. Ca să îndrăznesc s-o zic, semănau cu Domnul şi Dumnezeul lor.

Deodată, înfricoşatul Judecător Şi-a aruncat privirea într-o parte şi în alta. S-a uitat de-a dreapta, bucuros şi a zâmbit. Când însă S-a întors spre stânga, S-a tulburat; S-a mâniat tare şi Şi-a întors îndată faţa. Atunci, cu glas puternic şi dumnezeiesc a zis celor din dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia care a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine".

Atunci, aceia s-au mirat şi au întrebat: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Te-am adăpat? Şi când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, şi când Te-am văzut bolnav şi în temniţă?"

„Amin zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici. Mie Mi-aţi făcut".

Apoi S-a întors şi către cei „de-a stânga" şi le-a zis cu asprime: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi slugilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi- aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat".

Aceia i-au răspuns nedumeriţi Mântuitorului: „Doamne, când Te-am văzut bolnav şi în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie?"

Le-a răspuns Domnul: „«Amin zic vouă, întrucât nu aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut». Pieriţi din ochii Mei, blestemaţi ai pământului! În tartar, în scrâşnirea dinţilor, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit!"

Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc, care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă. Văzându-l, păcătoşii din stânga s-au îngrozit şi au început să tremure de spaimă, întru deznădejdea lor Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toţi, drepţi şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercaţi prin foc.

Au început cei din dreapta, care au trecut toţi şi au ieşit ca aurul curat. Lucrurile lor nu s-au ars, ci s-au arătat, prin încercare, mai luminoase şi mai limpezi, iar ei s-au umplut de bucurie.

Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie încercate şi lucrurile lor. Dar, fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să-i ardă, ţinându-i în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavolii. Nici unul nu a izbutit să iasă din acel râu de foc. Pe toţi i-a ţinut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi pedeapsă.

După ce păcătoşii au fost predaţi iadului, înfricoşatul Judecător S-a ridicat de pe tron şi a pornit către dumnezeiescul palat, dimpreună cu toţi Sfinţii Săi. îl înconjurau cu multă frică şi cutremur Puterile Cereşti, cântând: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şt vă ridicaţi, porţile cele veşnice, şi va intra împăratul slavei. Domnul şi Dumnezeul dumnezeilor, împreună cu toţi Sfinţii Lui, care se vor bucura de veşnica moştenire”.

Altă ceată răspundea şi zicea: „Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului, cu cei pe care i-a învrednicit Harul Său să se numească fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul, împreună cu fiii Noului Sion, şi S-a arătat nouă”.

Iar Arhanghelii, care mergeau după Domnul, îl slavosloveau, cântând pe rând o cântare cerească: „Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, să întâmpinăm faţa Lui cu mărturisire şi în psalmi să-I cântăm Lui”.

Iar altă ceată răspundea armonios: „Dumnezeu mare este Domnul şi împărat mare peste tot pământul.Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt”.

Acestea şi multe alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toţi care le auzeau, se bucurau de o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat Sfinţii cu Domnul Iisus Hristos la ospăţul cel ceresc din dumnezeiescul palat şi inimile lor săltau de bucurie. Şi îndată porţile palatului s­au închis.

Atunci, Împăratul Ceresc a chemat pe mai-marii îngerilor. Cei dintâi au venit Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil şi conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii. Apostolii. Lor le-a dat Donmul slavă strălucită şi douăsprezece tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă învăţătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veşnică şi hainele lor străluceau şi erau luminoase ca şi chihlimbarul, şi căpeteniile îngerilor îi cinsteau. Apoi li s-au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preţ, care străluceau cu o lumină orbitoare, şi îngeri slăviţi le ţineau deasupra capetelor lor.

Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de Apostoli. De asemenea şi aceştia au primit cinste şi slavă, dar cununile celor doisprezece erau mai minunate.

Acum a venit şi rândul Mucenicilor. Aceştia au primit cinstea şi slava marilor oşti îngereşti, care s-au prăvălit din Cer împreună cu Lucifer Adică, Mucenicii au devenit îngeri şi conducători ai cetelor îngereşti, îndată li s-a adus o mulţime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capete. Cum străluceşte soarele, aşa străluceau şi coroanele. Astfel, Sfinţii Mucenici, îndumnezeiţi, se bucurau cu nespusă bucurie.

Apoi a intrat ceata sfântă a Ierarhilor, Preoţilor, Diaconilor şi a celorlalţi clerici. Au fost încununaţi şi ei cu cununi veşnice, potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Cunună de cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulţi preoţi şi diaconi erau mai slăviţi şi mai luminoşi decât mulţi arhierei. Lor li s-a dat şi câte o biserică, pentru ca să aducă pe jertfelnicul cel înţelegător Sfânta Jertfă şi slujbe bineplăcute lui Dumnezeu.

A intrat apoi cuvioasa ceată a Monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au devenit asemenea cu înfricoşaţii Heruvimi şi Serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Luil" Slava lor era mare, negrăită, şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase. Potrivit cu luptele şi cu sudorile lor, au primit şi cinstea.

A urmat apoi ceata Proorocilor. Lor le-a dăruit împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui David, tim­pane şi hore, lumină nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie şi slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci, Stăpânul dumnezeiescului ospăţ le-a cerut să cânte ceva Şi au cântat o cântare aşa de melodioasă, încât toţi săltau de fericire. După ce Sfinţii au primit aceste daruri din preacuratele mâini ale Mântuitorului, aşteptau acum pe acelea pe care „ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit".

A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume: săraci şi domni, împăraţi şi supuşi, robi şi liberi. Au stat toţi înaintea Domnului, care a osebit dintre ei pe cei milostivi şi curaţi şi le-a dat desfătarea raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase, cununi de mult preţ, sfinţenie şi bucurie, sceptruri şi tronuri şi îngeri ca să-i slujească.

Apoi au venit toţi cei ce din dragoste pentru Hristos s­au făcut săraci, „săraci cu duhul". Acum au fost slăviţi foarte mult. Din însăşi mâna lui Hristos au primit cunună strălucită şi moştenirea împărăţiei Cerurilor. Apoi, „cei ce plâng păcatele lor" şi-au primit marea mângâiere a Sfintei Treimi. Pe urmă, „cei blânzi" şi fără de răutate, care au moştenit cerescul pământ, unde se află dulceaţa şi mireasma Duhului Sfânt. Şi ei au fost cuprinşi de o negrăită bucurie şi plăcere, văzând că s-au învrednicit să moştenească pământul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri, scânteiau. Au urmat „cei flămânzi şi însetaţi de dreptate". Lor le-a dat plata dreptăţii, ca să se sature - şi cu buna lor aşezare s-au bucurat, văzând că împăratul Hristos este înălţat şi slăvit de îngeri. Apoi au intrat „cei prigoniţi pentru dreptate". Lor le-a dăruit sfânta slavoslovie şi preami-nunata viaţă. S-au aşezat pentru ei tronuri minunate, pe care să stea în împărăţia Cerurilor Coroanele lor erau de aur sfânt şi nematerialnice şi străluceau aşa de tare, încât de slava lor să se bucure şi cetele îngereşti. A intrat apoi ceata celor „prigoniţi pentru Hristos", Marele Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre. Pe ei i-a aşezat pe tronuri de aur şi au fost lăudaţi de Dumnezeu.

După aceştia a intrat marea mulţime de păgâni, care nu au cunoscut Legea lui Hristos, dar din fire au ţinut-o, ascultând de glasul conştiinţei lor. Mulţi străluceau ca soarele, de nevinovăţia şi curăţia lor şi Domnul le-a dat Paradisul şi cununi luminoase împletite cu trandafiri şi crini. Dar, pentru că au fost lipsiţi de Dumnezeiescul Botez, erau orbi, pentru că Sfântul Botez este lumina şi ochiul sufletului. Şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea, cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria Raiului şi simte ceva din mireasma şi dulceaţa lui, nu vede nimic.

După aceştia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de Sfinţi, care erau copiii creştinilor. Toţi păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a privit cu faţa veselă şi le-a zis: „Haina Botezului este, într-adevăr, fără pată, fapte însă deloc. Vouă, ce să vă fac?"

Atunci şi ei au răspuns cu îndrăzneală: „Doamne, am fost lipsiţi de bunătăţile Tale cele pământeşti, cel puţin să nu ne lipseşti de cele cereşti!" A zâmbit Mirele şi le-a dat bunătăţile cele cereşti. Au primit şi cununa nevinovăţiei şi a nerăutăţii şi toate ostile cereşti i-au admirat. Era minunat să-i auzi pe Sfinţii îngeri, care, bucurându-se nespus de vederea tuturor Cetelor Sfinţilor, cântau dulci cântări.

După toate acestea, vede Sfântul Nifon că vine înaintea Mirelui o dumnezeiască Mireasă. In jurul ei se revărsau miresme dumnezeieşti şi mir durrmezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită şi împărătească diademă, care scânteia. Îngerii o priveau uimiţi şi Sfinţii copleşiţi. Harul Sfântului Duh o îmbrăca în haină aurită şi prea înfrumuseţată.

Când a ajuns lângă Mirele Hristos, marea împărăteasă s-a închinat de trei ori, împreună cu sfintele fecioare. Atunci, „Cel Preafrumos" a văzut-o şi S-a bucurat. Şi-a plecat capul şi a cinstit-o ca pe Preacurata Sa Maică. Aceasta s-a apropiat cu multă evlavie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiţii Săi ochi, precum şi îndureratele Sale mâini. După dumnezeiasca sărutare. Domnul a dat fecioarelor haine strălucitoare şi cununi prealuminoase şi apoi au venit toate Puterile Cereşti, cântând şi fericind-o şi slăvind-o pe Preacurata.

Atunci, Mirele S-a ridicat de pe Tronul Său, având de­a dreapta pe Maica Sa, iar la stânga pe cinstitul Prooroc şi înaintemergătorul Său, a ieşit din palat şi a mers la dumnezeiescul ospăţ, unde se aflau bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit", pregătite pentru toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu. In urmă veneau toţi Sfinţii. Aceştia, cum au văzut bunătăţile, s-au umplut de o nespusă bucurie şi au început să umble, prăznuind la minunatul ospăţ. Dar, pe acestea robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut să le descrie. Deşi l-am silit de multe ori, nu mi-a spus măcar cât de puţin. Şi zicea suspinând: „Nu pot, fiule, să înfăţişez cu limba sau să asemuiesc cu vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare şi închipuire, dincolo de toate cele văzute şi nevăzute".

Deci, după ce Domnul a împărţit Sfinţilor toate bunătăţile cele negrăite şi nemaiauzite, a poruncit Heruvimilor să înconjoare veşnicul ospăţ, aşa cum zidul înconjoară o cetate. A poruncit apoi ca Serafimii să-i înconjoare pe Heruvimi, Tronurile pe Serafimi, Domniile pe Tronuri, începătoriile pe Domnii, Stă-pâniile pe începătorii şi, în sfârşit. Puterile Cerurilor pe Stăpânii. Precum un zid înconjoară un oraş, aşa şi cetele cereşti se înconjoară una pe alta.

De-a dreapta ospăţului veacurilor stătea cu mare cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui; la stânga, Gavriil cu ceata lui, Uriil stătea la apus şi Rafail la răsărit. Toate acestea s-au făcut cu porunca Domnului nostru Iisus Hristos, a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului tuturor Sfinţilor Aceste patru cete erau foarte mari şi împreună cu cetele preacuratelor Puteri înconjurau ospăţul lui Dumnezeu cu mare strălucire.

Când toate acestea s-au terminat, atunci însuşi Dumnezeu Omul Iisus S-a supus Celui ce-I supusese toate şi I-a predat toată stăpânia şi domnia şi puterea pe care o luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospăţ, ca Moştenitor al Tatălui, Impărat şi Arhiereu împreună- Moştenitor cu toţi Sfinţii.

La sfârşitul tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon, a văzut şi cea mai înfricoşată descoperire, însuşi Tatăl Fiului Unul-Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi negrăită, a răsărit deodată, luminând deasupra preacuratelor Puteri, deasupra tuturor Cerurilor şi a Cetelor Cereşti. Lumina peste preacuratul ospăţ cum luminează soarele lumea Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ţine vinul, aşa şi Sfinţii fără de curmare se umpleau în vecii vecilor de nespusa Dumnezeire a Tatălui şi împăratului. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Era numai Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumină şi hrană, viaţă şi strălucire, bucurie, veselie şi desfătare în Duhul Sfânt.

Apoi s-a făcut o adâncă tăcere. Ochii Sfântului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată, ca să vadă. Primei cete care înconjura ospăţul, i s-a rânduit să săvârşească o cântare neîntreruptă şi nesfârşită. Ea a fost cuprinsă de o negrăită şi nespusă bucurie. îndată dumnezeiasca şi înfricoşata ceată a început o negrăită slavoslovie. Inimile Sfinţilor săltau de bucurie şi desfătare. De la prima ceată, măreaţa cântare de slavoslovie a trecut la ceata a doua, a Serafimilor A început atunci şi aceea să cânte cu multă măiestrie o cântare tainică. Precum o înşeptită dulceaţă, aşa răsuna slavoslovia şi în urechile Sfinţilor, care se bucurau negrăit cu toate simţurile lor Ochii vedeau Lumina cea neapropiată, mirosul lor mirosea mireasma Dumnezeirii, urechile lor auzeau cântarea dumnezeiască a preacuratelor Puteri, gura lor gusta Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, nou, întru împărăţia Cerurilor, mâinile lor pipăiau veşnicele bunătăţi şi picioarele lor săltau la ospăţ. Astfel, toate simţurile lor se saturau de negrăită bucurie.

După puţin, a doua ceată a transmis acea cântare dumnezeiască cetei a treia, la a patra şi până la cea din urmă, producând cu dulceaţa cântării plăcere şi bucurie în inimile Sfinţilor. Şi era uimitor că cetele nu cântau mereu aceeaşi cântare, ci era o felurime nemărginită de cântări şi noutate în cântările pe care le cântau. Când cele şapte cercuri ale cetelor au întregit preacurata lor slavoslovie, a început ceata Arhanghelilor cântarea cea întreit sfântă: a cântat Mihail şi a răspuns Gavriil; apoi a cântat Rafail şi a răspuns Uriil. Se auzea o armonie ce nu poate fi cuprinsă cu mintea. Cei patru stâlpi de foc. Arhanghelii, erau mai presus; cântarea lor era înflăcărată şi pătrunzătoare.

Mişcaţi de acea negrăită dulceaţă, au început atunci şi toţi Sfinţii de la cerescul ospăţ să cânte măreţiile lui Dumnezeu. Astfel, pretutindeni, înăuntru şi înafară, răsuna cântare îngerească. Acea cântare preasfântă înflăcăra sfintele inimi cu o fericită plăcere în vecii nesfârşiţi.

După ce le-a văzut pe toate acestea, de trei ori fericitul Nifon, când se afla în mare răpire şi vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicându-i: „Nifone, Nifone, frumoasă a fost proorocească ta vedenie. Scrie, dar, cu amănuntul toate cele ce ai văzut şi auzit, pentru că aşa se vor întâmpla Ţi le-am arătat ţie, pentru că îmi eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al împărăţiei Mele. Incredinţează-te, deci, acum, când te-am învrednicit să vezi infricoşatele taine, de marea Mea iubire de oameni faţă de cei ce se închină cu smerenie împărăţiei şi Stăpânirii Mele, pentru că Eu mă bucur să privesc spre cel blând şi smerit şi care se cutremură de cuvintele Mele".

După ce i-a spus aceasta. Domnul l-a slobozit dintru acea înfricoşată şi preaminunată vedenie, care îl stăpânise vreme de două săptămâni.

Când şi-a venit în sine, stătea îngrozit şi se tânguia îndurerat. Lacrimile îi curgeau şiroaie şi zicea: „Vai de mine, ticălosul! Ce-l aşteaptă pe bietul meu suflet! Vai de mine, mişelul! Oare în ce stare mă voi afla acolo, eu, păcătosul? Cum mă voi îndreptăţi înaintea Judecătorului? Ce scuză voi aduce pentru păcatele mele şi unde voi ascimde mulţimea fărădelegilor mele? O, întinatule şi ticălosule!... Suspin nu am, nici lacrimi şi nici pocăinţă nu aflu; milostenie deloc, nerăutatea şi blândeţea se află foarte departe de mine. Vai, mie! Ce să fac eu, nevrednicul şi întinatul? De unde să încep să-mi mântuiesc sufletul? Haina Botezului am întinat-o. Botezul l-am spurcat, sufletul mi l-am îrmoroiat, mintea mi-am întunecat-o, viaţa mi-am cheltuit-o «în petreceri şi în beţii». O, păcătosul de mine! Nu ştiu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de ruşine, urechile ascultă cântece lumeşti, mirosul adulmecă după miresme, gura îmi este pornită spre lăcomie. Vai, mie, ticălosul! Mâinile mele se bucură în păcate; trupul meu doreşte să se tăvălească în mocirla fărădelegii şi caută paturi moi şi mâncare aleasă.

O, o, nelegiuitul, întunecatul şi întinatul! Unde să merg, nu ştiu! Cine mă va scoate din acel foc amar? Cine mă va izbăvi din întunericul cel mai dinafară al înfricoşatului tartar? Cine mă va izbăvi de scrâşnirea dinţilor? Vai, vai, mie, scârbosul şi nelegiuitul! Mai bine era să nu mă fi născut!...

O, de ce slavă mă lipsesc eu, înegritul! De ce cinste şi de ce cununi! Ce bucurie şi veselie voi pierde, fiindcă m- am robit de păcat! Ticăloase suflete, unde îţi este umilinţa, unde luptele, unde virtuţile? Vai, ţie, întinatule! în ce loc te vei afla în ziua aceea? Ai făcut vreun bine, ca să placi lui Dumnezeu? Vei merge în văpaie. Cum vei răbda vaiul şi scrâşnirea? O, întinate suflete, cum ai poftit să te tăvăleşti mereu în necurăţie, cum ai slujit necontenit pântecelui?

Nelegiuitule şi stricatule, ce ruşine vei suferi în faţa lui Dumnezeu? Cu ce ochi te vei uita la dumnezeiasca Sa faţă? Spune-mi! Spune-mi! Ai văzut acele preaminunate privelişti pe care Domnul le va înfăptui cândva. Spune-mi, deci, o, suflete, ai vreo faptă vrednică de acea slavă? Cum vei intra acolo, după ce ai întinat dumnezeiescul Botez? Vai de tine, ticăloase suflete al meu! Vei moşteni focul cel veşnic şi unde va fi atunci păcatul şi tatăl lui, să te mântuiască? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă de foc, de scrâşnirea dinţilor şi de tartar..."

Cu aceste cuvinte se ocăra pe sine fericitul, rugându- se. în zilele următoare, îl vedeam că se plimba târându-şi picioarele, ofta cu amare suspinuri, tânguire şi lacrimi. Se gândea la lucrurile minunate pe care le văzuse şi făcea tot ce se putea ca să le câştige.

Adeseori, când se gândea mai adânc şi mai curat la vedenia sa, ieşea din sine. Ardea după vederea Sfântului Duh şi zicea: „O, ce bucurie, ce slavă, ce strălucire îi aşteaptă pe Sfinţi în Ceruri! Cât de tare mă tem să nu fiu lipsit de ele!" Apoi suspina adânc şi spunea: „Doamne, ajută şi mântuieşte întunecatul meu suflet!"


Partea a Vl-a

SINAXARUL DIN DUMINICA ÎNFRICOŞĂTOAREI JUDECĂŢI

SINAXARUL după Triodul tipărit
la Bucureşti în anul 2000


În această zi se face pomenirea Venirii a Doua, întru slavă, a Domnului nostru Iisus Hristos. După cele două pilde din duminicile trecute, pilda Vameşului şi a Fariseului şi pilda Fiului risipitor, dumnezeieştii Părinţi au rânduit în această duminică pomenirea celei de a Doua Veniri a Domnului, pentru ca nu cumva omul, aflând din acele pilde despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, să trăiască fără nici o grijă, spunându-şi: „Dumnezeu este iubitor de oameni! Dacă mă voi departa de păcat, îndată voi dobândi totul". Au rânduit deci dumnezeieştii Părinţi în această duminică pomenirea înfricoşătoarei zile a celei de a Doua Veniri a Domnului, ca înfricoşându-i pe oameni prin moarte şi prin aşteptarea chinurilor ce vor să fie, să-i întoarcă spre virtute pe cei ce trăiesc fără nici o grijă şi să nu se încreadă numai în iubirea Sa de oameni, ci să ţină seamă şi de aceea că Dumnezeu este un Judecător drept. Care răsplăteşte fiecăruia după faptele lui. De altfel, trebuia să vină şi Judecătorul sufletelor care au mers mai înainte. într-un fel oarecare, sărbătoarea de azi pune oarecum astăzi sfârşit tuturor sărbătorilor, deoarece a Doua Venire va fi cea din urmă faptă din toate cele săvârşite de Dumnezeu pentru noi. Căci trebuie să avem în vedere că în Duminica viitoare, dumnezeieştii Părinţi au aşezat pomenirea începutului lumii şi a izgonirii lui Adam din rai, iar în sărbătoarea de astăzi este pomenirea sfârşitului tuturor faptelor noastre şi al lumii înseşi. Socotesc că au aşezat această sărbătoare în Duminica lăsatului sec de carne pentru a ne opri, de frica Judecăţii, de la desfătări şi de la mâncări prea multe şi pentru a ne îndemna spre dragostea de aproapele. Şi altfel: se pune aici sărbătoarea de faţă, pentru că din pricina desfătării am fost izgoniţi din rai şi am ajuns sub judecată şi blestem, şi pentru că în duminica viitoare avem să fim izgoniţi din rai, în chip simbolic, prin Adam, până când va veni Hristos spre a ne duce iarăşi în rai.

Se numeşte a Doua Venire, pentru motivul că întâia oară Hristos a trăit cu trupul printre noi, dar blând şi fără slavă. La a Doua Venire însă va veni din Cer cu minuni mai presus de fire şi cu mare strălucire; va veni în trup ca să fie cunoscut de toţi că El este Cel Care a venit întâia oară pentru a mântui neamul omenesc, iar acum a doua oară, ca să-l judece dacă a păzit bine poruncile ce i-au fost date. Nimeni nu ştie când va fi Venirea Lui. Domnul a ascuns-o chiar Apostolilor Săi. Cu toate acestea, a arătat că înainte de Venirea Sa vor fi unele semne, lămurite mai pe larg de unii dintre Sfinţi. Se spune că a Doua Venire va fi după trecerea celor şapte mii de ani. înainte de Venirea Lui, va veni Antihrist. Se va naşte, după cum spune Sfântul Ipolit al Romei, dintr-o femeie desfrânată, fecioară cu numele, dintre evrei, din seminţia lui Dan, fiul lui Iacov. Se va purta ca şi cum ar trăi după Hristos, va face minuni, câte a făcut şi Hristos, şi va învia morţi. Totuşi, pe toate le va face în chip mincinos, nu cu adevărat; şi naşterea şi trupul şi toate celelalte minuni, după cum zice Apostolul. „Atunci - zice el - se va descoperi fiul pierzării, cu toată puterea şi semne şi minuni mincinoase" (2 Tesaloniceni 2, 3-4). Dar, după cum spune Ioan Damaschin, nu se va întrupa diavolul, ci va fi om născut din desfrânare. Va lua asupra sa toată lucrarea Satanei şi se va arăta pe neaşteptate. Apoi se va arăta bun şi blând tuturor Va fi atunci foamete mare. Va veni, aşa zicând, în ajutorul poporului; va cerceta dumnezeieştile Scripturi; va ţine post şi va fi silit de oameni să primească a fi ales împărat. Va iubi mai cu seamă pe poporul evreu, se va aşeza în Ierusalim şi va zidi templul iudeilor. Cu şapte timpuri [ani] înainte, după cum zice Daniil, va veni Enoh şi llie, propovăduind poporului să nu-l primească. Antihrist însă îi va prinde şi-i va chinui, apoi le va tăia capetele. Cei care vor voi să rămână credincioşi vor fugi departe; pe cei care îi va găsi în munţi îi va ispiti prin demoni. Dar, din pricina celor aleşi, se vor micşora cele şapte timpuri - ani. Va fi foamete mare; toate stihiile lumii se vor schimba, încât aproape să dispară toate.

După acestea va fi pe neaşteptate Venirea Domnului din Cer, ca un fulger, mergând înainte cinstita Lui Cruce. Râu de foc clocotitor va merge înainte, curăţind tot pământul de necuraţii. îndată, vor fi prinşi Antihrist şi slugile lui şi vor fi daţi focului veşnic. La sunetele de trâmbiţe ale îngerilor, va veni deodată, de la marginile pământului şi din toate stihiile, tot neamul omenesc în Ierusalim, căci acesta este centrul lumii, şi acolo vor sta tronurile de judecată. Toţi oamenii se vor schimba întru nestricăciune cu propriile lor trupuri şi suflete, şi vor avea aceeaşi formă. înseşi stihiile lumii vor primi o schimbare în mai bine. Domnul, printr-un singur cuvânt, va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi. Şi vor merge lucrătorii faptelor bune spre a primi viaţa veşnică, iar păcătoşii, iarăşi, spre a primi chinul veşnic. Şi nu vor înceta niciodată acestea, nici viaţa veşnică, nici chinul veşnic.

Dar trebuie să se ştie că Hristos nu va întreba atunci nici de post, nici de sărăcie, nici de minuni, cu toate că sunt bune şi acestea, ci de cele ce sunt cu mult mai bune decât acestea, de milostenie şi de milă. Va spune drepţilor şi păcătoşilor şase lucruri: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici. Mie Mi-aţi făcut!" (cf. Matei 25, 35-45) Aceste fapte bune poate să le facă oricine după puterea sa.

Aşadar, atunci toată limba va mărturisi că Domnul este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.

Chinurile despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie sunt acestea: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor; viermele lor nu se va sfârşi şi focul lor nu se va stinge; şi „aruncaţi-i în întunericul cel mai dinafară!" (cf Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30) Pe toate acestea Biserica lui Dumnezeu hotărât le primeşte.

Biserica lui Dumnezeu socoteşte că desfătarea şi îm­părăţia Cerurilor sunt petrecerea Sfinţilor cu Dumnezeu, strălucirea ce o vor avea şi urcarea la Dumnezeu; iar chinul şi întunericul şi cele asemenea sunt depărtarea de Dumnezeu şi mustrarea sufletelor pricinuită de conştiinţa că au fost lipsite, din pricina nepăsării şi a desfătării trecătoare, de strălucirea dumnezeiască.

Cu iubirea Ta de oameni cea negrăită, Hristoase Dumnezeule, învredniceşte-ne de glasul Tău cel dorit,numără-ne în rândul celor de-a dreapta Ta şi ne miluieşte pe noi. Amin.

Textul de faţă e reprodus după Triod .La acest text al Sinaxarului am considerat că trebuie alăturat şi un fragment dintr-o versiune mai veche a Triodului, tocmai pentru lămurirea ce o aduce privitor la cele „şapte vremi" pomenite de Proorocul Daniil (vezi nota următoare).

După textul ediţiilor româneşti ale Triodului din veacurile XVllI-XIX, acest paragraf se încheie astfel: „Şi mai înainte de şapte ani, precum zice Daniil, va veni Enoh şi llie, de vor propovădui oamenilor ca să nu-l primească pe el [pe Antihrist], iar el îi va prinde pe ei şi îi va munci, apoi şi capetele le va tăia. Iară aceia care se vor chema creştini departe vor fugi; pre care îi va ispiti şi-i va amăgi prin draci, aflându-i prin munţi. Dar se vor scurta acei şapte ani pentru cei aleşi. Şi foamete va fi mare, când şi toate stihiile se vor tulbura, atâta cât puţin nu toate se vor conteni şi vor pieri".