miercuri, 8 iulie 2015

Apocalipsa. Planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii în 7 etape - Arhim.Mina Dobzeu




Apocalipsa

planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii

în 7 etape 


Planul lui Dumnezeu nu poate fi răsturnat
Omul, în isteţimea minţii lui, având ştiinţa ca dar de la Dumnezeu, fiind creat după chipul, şi îl vrea şi după asemănarea Sa, pentru care trebuie să se silească, îl imită pe Dumnezeu în creaţie. Angajat în proiecte măreţe, în diferite domenii, omul devine trufaş şi încrezut în sine, iar realizărilor lui Dumnezeu le răspunde la nivelul lui naiv şi copilăresc. Acestuia, Dumnezeu îi zice: ,,Ia aminte, omule, proiectele tale multe şi semeţe nu se pot compara cu proiectul Meu din Cartea Apocalipsa, care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul întregii omeniri! Eu, Cel Care sunt Creatorul tău şi al lumii, voi duce la îndeplinire cu bine acest proiect. Eu, Care ştiu «inimile şi rărunchii neamului omenesc» (Ier. 17, 10), te voi călăuzi la limanul mântuirii, cu toată încăpăţânarea ta, omule!”.

Iată că Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este cartea proiectului lui Dumnezeu, cu lumea creată de El, pe care voieşte să o ducă la mântuire sigură. In toată vremea, de la întemeierea şi afirmarea sa în lume, Biserica reflectă asupra acestei opere şi descoperă că cele scrise în Sfânta Carte sunt fapte care s-au petrecut în realitate, pentru viaţa Bisericii şi a lumii. Dar omul necredincios, în isteţimea şi înclinaţia lui spre rău, poate să zică: „da, Dumnezeu, în programul Lui, aşa a zis, dar eu, omul, pot să le răstorn”, ca, de pildă, Iulian Apostatul (361-363), care, dorind să contrazică profeţia Mântuitorului, a zis că va da voie evreilor să-şi reconstruiască regatul, „ ...şi veţi vedea, spunea el, că profeţia dulgherului vostru a căzut”. Care au fost consecinţele se ştie. „Nu zălogiţi planurile Domnului Dumnezeului nostru, căci Dumnezeu nu poate fi ameninţat ca un om şi nici ca un pământean nu poate fi supus judecaţii noastre” - Iud.8, 16.


Unele întâmplări mai dinainte ştiute de Dumnezeu şi scrise în cartea Apocalipsa s-au petrecut, altele sunt în plină desfăşurare, în vreme ce există unele care se vor petrece în viitor, dar toate cu împlinire aproape matematică. Ca vieţuitor al acestui pământ am trăit pe viu multe dintre întâmplările despre care Apocalipsa deja ne avertizase', le-am văzut, pe unele, desfaşurându-se sub ochii mei şi le-am simţit efectul, am observat perfecta împlinire a celor spuse de Dumnezeu. De aceea, Apocalipsa este cartea unui paradox: pe de o parte, rămâne total nelămurită celor indiferenţi, pe de alta, se dezvăluie cu claritate celor temători de Dumnezeu.

În Apoc. 1,1-8, Dumnezeu ne informează despre acest plan al Lui, ni-l face cunoscut prin unul dintre ucenicii Lui iubiţi, Sfântul Ioan Evanghelistul, căruia îi porunceşte să-l scrie.

Cu toată sinceritatea mărturisesc că nu mi-am propus să mă autodesemnez ca tălmăcitor sau exeget al cărţii Apocalipsa. întotdeauna am cugetat că omul trebuie să se smerească pe sine înaintea lui Dumnezeu şi să nu umble, în îngâmfarea sa, după lucruri prea mari. Am meditat şi m-am rugat lui Dumnezeu să pot înţelege evenimentele enigmatice descrise în cartea Apocalipsa, dar şi să mă edific privitor la perioada pe care am trăit-o sub stăpânirea ateist-comunistă. Trăirea acestei perioade triste pentru omenire, m-a determinat să încerc a înţelege, măcar în parte, întâmplări actuale şi, astfel, mergând pe firul lor în trecut, am extins mai mult studiul, căpătând, prin harul dumnezeiesc, lumină şi încurajare. Am fost din ce în ce mai încredinţat că Duhul lui Dumnezeu mă inspiră, mă fereşte de greşeală şi mi-a deschis, cu toată largheţea-I, întoarcerea la Tezaurul Bisericii. Fie Domnul lăudat!


Apocalipsa cuprinde
„cele ce trebuie să se petreacă în curând”

Descoperirea (apocalipsa/revelația) planului lui Dumnezeu cu Biserica Sa (care deja se începuse de la pogorârea Duhului Sfânt), Dumnezeu i-a dat-o lui Iisus Hristos, Fiul Omului, iar Acesta trimite pe îngerul Său să o destăinuiască robului Său, Ioan. Astfel, în insula Patmos, Sfântul Ioan are cerească arătare. El vede pe Fiul Omului între şapte sfeşnice (7 Biserici), având în mâna dreaptă şapte stele (îngerii celor 7 Biserici). Lui Ioan i se dictează 7 scrisori pe care să le trimită celor şapte Biserici. Titlul primei însemnări a scrisorilor: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului Său Ioan, care a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut. Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape” (Apoc. 1, 1-3).

Fericeşte pe cei care citesc şi ascultă cuvintele proorociei. Deci cartea şi tot cuprinsul cărţii este o proorocie ce cuprinde începutul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi desfăşurarea ei în timp, până la sfârşitul veacurilor. Totodată îndeamnă să păstreze cele scrise în această carte profetică, „Căci vremea este aproape

Acest „aproape” subliniază iminenţa venirii împărăţiei lui Dumnezeu şi nicidecum nu suportă stabilirea unor date calendaristice. Vremea biblică este atemporală. Inceputid împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, Biserica Sa, o anunţă în Noul Testament Domnul Iisus, Autorul principal, când îşi începe misiunea, citind din proorocul Isaia2 în sinagogă: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate. Să dau de ştire un an de milostivire a lui Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Luca 4, 18-l9). Deci „anul Domnului” sau „ziua cea mare” a erei creştine a început din momentul iniţial al misiunii Sale, începe odată cu misiunea Domnului Iisus Hristos.


Când trimite pe ucenicii Săi în misiune de probă, le spune să vestească împărăţia lui Dumnezeu: „Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor ” (Matei 10, 7). Iar la Sfântul Evanghelist Luca spune că: „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea ” (Luca 16, 16).

Deci, când Sfântul Ioan Evanghelistul scrie această carte, acţiunea împărăţiei lui Dumnezeu începuse deja de la pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, ziua de naştere a Bisericii creştine. Iar Sfântul Ioan Evanghelistul vesteşte că împărăţia lui Dumnezeu vine cu putere, deoarece el era cel care s-a bucurat de rămânerea în viaţă pentru a vedea împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 21, 23). Astfel se explică cuvintele: „Căci vremea este aproape” (Apoc. 1, 3), referindu-se la venirea împărăţiei lui Dumnezeu, în care aceste şapte Biserici se găsesc.

Privelişte cerească

Îţi voi arăta cele ce trebuie să fie


Sfântul Ioan se adresează „ Celor şapte Biserici care sunt în Asia”, vestind numele fiecăreia şi aducându-le urare astfel: „ Har vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului lui Dumnezeu... ” (Apoc. 1, 4).

Urarea continuă a fi rostită în numele lui Iisus Hristos: „Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin Sângele Său. Şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său, Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!” (Apoc. 1, 5-6).

„Iată, El vine cu norii” (Apoc. 1, 7). Vine cu norii. După învierea şi înălţarea la ceruri stă de-a dreapta Tatălui. Domnul Iisus este în Biserică permanent, după a Sa făgăduinţă („ ... iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. ” - Matei 28, 20), însă în chip nevăzut. Prezenţa lui Hristos se face în Biserica Lui prin Duhul Sfânt, ce „vine cu norii”. „ De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Hristos - „Soarele” (Luca 1, 78), „Lumina lumii”, dă lumină şi căldură, iar norii pregătesc un climat potrivit, împreună cu ploaia şi rouă aducătoare de roade. Iată, vine pe norii cerului. Hristos Domnul vine prin Duhul Său cel Sfânt care lucrează permanent mântuirea noastră în Biserică.

„ Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea... ” (Apoc. 1, 7). Da, îl va vedea cu ochii sufleteşti, cu ochii credinţei, prin harul lui Dumnezeu (norii harului lui Dumnezeu) sau ochii luminaţi de harul lui Dumnezeu. îl vor vedea toate seminţiile pământului, îl vor vedea „şi cei ce L-au împuns”, cei care L-au omorât prin crucificare şi nu doar numai aceia, ci şi cei care peste veacuri se vor lepăda de El prin apostazie sau îl răstignesc prin faptele lor rele. Iar aceşti păcătoşi, dacă se vor pocăi sau se vor jeli mai devreme sau mai târziu, prin convertire la creştinism, se vor mântui. Aşa, Amin. Aşa va fi.

Cel care anunţă prin descoperire acest proiect dumnezeiesc, face afirmaţia că este o lucrare a Acelui ce este „Alfa şi Omega... Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul”. în continuare, Ioan ştie că se adresează acum Apostolilor şi credincioşilor creştini ca „...fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţă şi la împărăţia şi la răbdarea în Iisus'”. (Apoc. 1, 8-9)


Când scrie această carte, ne informează unde se afla: „ ...în insula ce se cheamă Patmos”, „exilat”, „ ...pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus ” (Apoc. 1, 9). Istoria bisericească ne prezintă exilul Sfântului Ioan Evanghelistul şi Teologul ca fiind petrecut în anul 95-96 d. Hr., urmare a unui edict de persecuţie emis de împăratul Domiţian.

Era în zi de duminică. „Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiţă, Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea. Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur” (Apoc. 1, 10-12).

„Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sâni cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe. In mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apoc. 1, 13-18).

El este Cel ce este stăpânul vieţii şi al morţii. El stăpâneşte peste ce este viu şi peste moarte, El a zdrobit puterea iadului şi ne-a scos din osânda morţii.

„ Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după aceasta” (Apoc. 1, 19).


Deci, scrie Ioane Apostole, cele ce sunt acum şi cele ce au să fie după aceasta, care se înţelege că este taina lui Dumnezeu şi totuşi, deşi s-a scris, a rămas o taină ca acoperită de un văl, aşa cum taină o numeşte şi textul: „ Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în dreapta Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur este: Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici” (Apoc. 1, 20). Care taină îi este dezlegată Apostolului Ioan de însuşi Mântuitorul. De aceea, cartea Apocalipsei are pentru creştini şi pentru tot omul o dublă însemnătate. Pe de o parte, rămâne învăluită în mister celor care sunt departe de Hristos, iar pe de alta, se dezvăluie, în parte sau mai mult, credinciosului care citeşte şi crede „cuvintele acestei proorocii” (Apoc. 1, 3).

Este momentul începutului Bisericii lui Dumnezeu pe pământ, pe care Domnul o descoperă Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, zicându-i: „Suie-te aici”, în lumea cerească; „Şi îndată am fost în duh” (Apoc. 4, 11), şi ce am văzut: „Iată, o uşă s-a deschis în cer” (Apoc. 4, 1). Aici, „cer”, în imagine, este Biserica, împărăţia lui Dumnezeu în devenire. „Şi iată o uşă s­a deschis în cer" (Apoc. 4, 1). Şi s-a deschis intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Şi mai departe „îţi voi arăta cele ce trebuie să fie după aceasta” (Apoc. 4, 1).

Şi ce a văzut? „Şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva” (Apoc. 4, 2). Aici, „ Cel ce şedepe tron este Dumnezeu Cel ce este viu în vecii vecilor” (Apoc. 4, 9). „Şi Cel ce şede (pe tron) semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu (în strălucire ca pietre de mare preţ), iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului” (Apoc. 4, 3), asemănare cu un alt material preţios, în culorile diferite ale curcubeului, însemnând cu mare strălucire şi slavă. Tronul Bisericii pământeşti în devenire.

Douăzeci şi patru de bătrâni: reprezentanţii Vechiului Testament, doisprezece patriarhi şi reprezentanţii Noului Testament, cei 12 Apostoli. Domnul n-a lepădat Biserica Vechiului Testament, ci a venit să o desăvârşească. Legea Vechiului Testament se desăvârşeşte în Noul Testament.


„Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi pe scaune douăzeci şi patru de bătrâni, şezănd, îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur” (Apoc. 4, 4). Acestea sunt scaunele patriarhiilor apostolice şi a diferitelor patriarhii ecumenice, scaune episcopale. Iar douăzeci şi patru de bătrâni sunt Apostolii, Părinţii apostolici, Sfinţii Părinţi, Patriarhii şi întreg episcopatul, întreg clerul bisericesc. Aceştia, „şezândpe scaune (cei care reprezintă o patriarhie, o eparhie, un scaun episcopal), sunt îmbrăcaţi în haine albe ” (Apoc. 4, 4) - reprezentând puritatea Bisericii; „Şi purtând pe capetele lor cununi de aur” - mitra arhierească. Sunt cei ce reprezintă minţile luminate de înţelepciunea Cuvântului lui Dumnezeu, sunt încununaţi de cununi cereşti. „Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu,, (Apoc. 4, 5).

Cei douăzeci şi patru de bătrâni, şezând pe scaune, mai reprezintă pe ierarhii Bisericii, constituiţi în sinoade. Aceştia, în disputele lor în jurul tronului ceresc, inspiraţi de Duhul Sfânt, iau hotărâri în stabilirea dreptei credinţe şi ajung la dispute aprinse: fulgere - care luminează spiritual; glasuri - cuvintele autoritare ale sfinţilor părinţi; şi tunete - hotărârile celor 7 Sinoade Ecumenice.

„Şi înaintea tronului (lui Dumnezeu), ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul” (Apoc. 4, 6). Marea de sticlă, cristalină, aici, este Biserica în devenire, care se va realiza în decursul celor şapte perioade [cele 7 Biserici sunt 7 perioade din istoria Bisericii], prin convertirea tuturor popoarelor la credinţa creştină, prin evanghelizare, şi va fi ca o mare unică, de întindere universală şi purificată, curată asemenea cristalului.

„...iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului, patru fiinţe pline de ochi, dinainte şi dinapoi” (Apoc. 4, 6). Ele sunt: Sfânta Evanghelie cu cei patru evanghelişti. Conţinutul lor este asemănat cu Serafimii cei cu ochi mulţi. Această învăţătură a Sfintei Evanghelii este mereu în mijlocul, în centrul Bisericii, şi în tot cuprinsul ei — „ ... şi în jurul ei ” (Apoc. 4, 6). Este sfânta şi dreapta învăţătură, care are o vedere clară sub toate aspectele, e plină de har şi adevăr, iar adevărul Domnului rămâne adevăr în veac, căci acest adevăr este în Evanghelia inspirată de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt i-a inspirat pe aceşti patru evanghelişti, reprezentaţi simbolic ca patru fiinţe (Apoc. 4, 7).

„ Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară” (Apoc. 4, 7). În acest text se foloseşte de fiinţe pământeşti, ca să înţelegem că învăţătura din Sfintele Evanghelii şi Biserica sunt tot pentru noi, pământenii; la fel şi atunci când foloseşte simbolic: tron, scaune, bătrâni, fulgere, tunete etc.

Heruvimii cei cu ochi mulţi sunt şi slujitorii Bisericii, care vestesc Cuvântul Evangheliei lui Hristos cu vreme şi fără vreme. Ei alcătuiesc ceată duhovnicească şi cântă cântări îngereşti: „ şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe (care reprezintă pe Hristos Cuvântul lui Dumnezeu) şi înaintea bătrânilor” (Apoc. 14, 3) — Apostolii şi urmaşii lor - clerul Bisericii şi ceata credincioşilor, care împreună alcătuiesc ceată duhovnicească: zi şi noapte laudă pe Dumnezeu zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine” (Apoc. 4, 8). Fac această slujire prin cele şapte Laude.

Şi se închinau şi aduceau slavă lui Dumnezeu, bătrânii şi toţi cei ce cântau ca îngerii în ceruri: „Şi când cele patru fiinţe dădeau slavă, cinste şi mulţumită Celui ce şade pe tron, Celui ce este viu în vecii vecilor” (Apoc. 4, 9). „Atunci cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce şedea pe tron se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, şi aruncau cununile lor înaintea tronului zicând: Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut ” (Apoc. 4, 10-l1). Bătrânii aruncau cununile lor de aur la picioarele Celui ce şede pe tron. A arunca cununile la picioarele Celui ce şade pe tron este act de smerenie a slujitorilor Bisericii. În Biserică, toţi ne smerim, căci în toate, numai lui Dumnezeu I se cuvine slavă: El a făcut cerul şi pământul, nu noi. Aşa se înţelege de ce spunem: nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă.

Iar prin toate acestea, împărăţia lui Dumnezeu se oboară, ia fiinţă, pe pământ. 


Cele 7 perioade / Biserici ale Erei Creştine
(săptămâna proorocului Daniel - Dan. 9, 27)

„cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului lui Dumnezeu... ” (Apoc. 1, 4). Fiecare duh din cele 7 este spiritul unei perioade istorice, sau, mai exact, al Bisericii Creştine din acea perioadă. Altfel spus, autorul se referă la şapte modalităţi de acţiune a Duhului asupra Bisericii, a căror desfăşurare în timp (7 perioade) este simbolizată de desfăşurarea în spaţiu (circular) a celor 7 Biserici din Asia. [N.ed.: Se presupune că ar fi existat un traseu care unea aceste 7 Biserici din Asia. Un poştaş care ar fi dus scrisorile la aceste Biserici, în ordinea din Apocalipsă, ar fi urmat un traseu circular, deci ar fi plecat din Efes şi ar fi revenit tot la Efes].

Modul de prezentare şi de interpretare a cărţii Apocalipsa urmează astfel:

- Fiecărei Biserici din cele 7 îi corespunde o perioadă [cele 7 perioade se pot suprapune parţial], la care se adaugă cele spuse în pecetea, în trâmbiţa şi în cupa fiecărei perioade:

- Pecetea pusă acoperă ceva, iar ruperea peceţii descoperă cele ce se petrec în perioada respectivă cu specificul ei şi ca fapte.

- Trâmbiţa anunţă fapte ce se vor petrece sau se vor realiza ca progres în perioada respectivă.

- Cupa cu mânie a lui Dumnezeu dă pe faţă păcatele şi pedepsele ce vin asupra Bisericii pentru păcatele ce se vădesc.

Evenimentele şi faptele istorice pozitive şi negative ce se petrec într-o perioadă istorică le putem urmări citind simultan, asociind fiecărei Biserici o pecete, o trâmbiţă şi o cupă:

1. Prima Biserică (Efes), 2, 1-7; pecetea întâia 6, 1-2; trâmbiţa întâia 8, 7; cupa întâia 16, 2;

2. A două Biserică (Smirna), 2, 8-11; pecetea a doua 6, 3­-4; trâmbiţa a doua 8, 8-9; cupa a doua 16, 3;

3. A treia Biserică (Pergam), 2, 12-17; pecetea a treia 6, 5-6; trâmbiţa a treia 8, 10-11; cupa a treia 16, 4-7;

4. A patra Biserică (Tiatira), 2, 18-29; pecetea a patra 6, 7-8; trâmbiţa a patra 8, 12-13; cupa a patra 16, 8-9;

5. A cincia Biserică (Sardes), 3, 1-6; pecetea a cincia 6, 9-11; trâmbiţa a cincia 9, 1-12; cupa a cincia 16, 10­-11;

6. A şasea Biserică (Filadelfia), 3, 7-l3; pecetea a şasea 6, 12-l7; trâmbiţa a şasea 9, 13-21; cupa a şasea 16, 12-16;

7. A şaptea Biserică (Laodiceea), 3, 14-22; pecetea a şaptea 8,1; trâmbiţa a şaptea 11, 15-19; cupa a şaptea 16, 17-21.

Fiecărei perioade din cele şapte, denumite simbolic şapte Biserici, le vorbeşte profetic în termeni simbolici, alegorici, în care se arată starea Bisericii, scoţând în evidenţă aspectele pozitive, dar necruţător dă pe faţă şi starea neconformă creştinismului.




Doar Mielul

„vrednic este să deschidă cartea şi
cele 7 peceţi ale ei”

Proiectul lui Dumnezeu în scopul mântuirii oamenilor: cine va fi în stare să-l ducă la îndeplinire? Acest proiect al lui Dumnezeu s-a scris în cartea cu şapte peceţi. Îi este dat Mielului ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Pentru aceasta, Mielul este lăudat cu cântări cereşti.

„Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas mare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate peceţile ei? Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea” (Apoc. 5, 1-4). Putem spune că omenirea întreagă plângea de veacuri, căutând şi suspinând după o ieşire din starea păcătoasă şi decăzută în care ajunsese. Aştepta însă cu nădejde că va veni cândva salvarea:

„ Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: nu plânge. Iată, a biruit Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei” (Apoc. 5, 5).

„Leul din Iuda, profeţia lui lacov” (Facere 49, 8). Cele două versete trimit la adevărul că Mesia Care va veni este prezis de mulţi profeţi; este scos în evidenţă peste milenii, când a venit plinirea vremii; că „ nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele ” (Facere 49, 10).

„ Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge ” - omenirea întreagă suspina, dar profeţii au fost aceia care au ţinut trează conştiinţa, în speranţa venirii unui mântuitor. Şi în textul Apoc. 5, 5 „bătrânul” este un profet care vesteşte pe Mântuitorul, Acela Care vine din seminţia lui Iuda. Este din rădăcina lui David şi e chemat de Tatăl Ceresc să aducă la îndeplinire planul proiectat. Proiectul este conceput de Domnul, iar prin Fiul Său, Mielul, avea să-l aducă spre cunoaştere şi să-l realizeze în şapte perioade.

Urmează cadrul în care este scos în evidenţă Cel care se face vrednic de a deschide cartea şi a rupe peceţile: „Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul” (Apoc. 5, 6). „Şi pe tron şedea cineva” (Apoc. 4, 3) şi,,Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului” (Apoc. 4, 3). Putem înţelege că Dumnezeu Tatăl era pe tron, iar cele patru fiinţe reprezintă Evanghelia celor patru evanghelişti.

„În mijlocul bătrânilor” - prin care se înţelege Biserica conducătoare, Apostolii, Părinţii apostolici şi ierarhii de peste veacuri, toţi stau în slujire în biserică, „stând un Miel - în special la Sfânta liturghie, au în mijlocul lor Agneţul, pe Sfânta Masă, alături de Sfânta Evanghelie, prin urmare, în mijlocul slujitorilor altarelor Domnului, este Mielul înjunghiat, Sfântul Agneţ, mereu în Biserică, prin Cuvântul învăţătoresc şi prin Sfânta împărtăşanie din Mielul înjunghiat.

„Şi Care avea şapte coarne şi şapte ochi”. Cifra „şapte ” este un număr complet, desăvârşit. Dacă vorbeşte de „şapte coarne ” este bine să pornim de la sensul obişnuit al cuvântului corn, însemnând putere distrugătoare şi de neînfrânt în apărare, când animalul este atacat. Iar „ ochi ” trimite la însuşirea vederii; „şapte ochi”, vedere completă, gradul de săvârşit al Duhului lui Dumnezeu în biserica Sa pe pământ. Aşa că, în cele şapte Biserici - şapte perioade ale erei creştine, Duhul lui Dumnezeu e prezent mereu: cu putere (cornul) şi cu vedere (ochiul). E prezent mereu Dumnezeu cel tare şi puternic, Cel ce vede şi ştie toate.



Revenim şi spunem că, prin Sfânta Evanghelie şi Sfântul Agneţ, care se află pe Sfânta Masă, la care slujesc Sfinţii Sfinţiţi slujitori, nu va lipsi Hristos - Mielul jertfit şi Hristos - Cuvântul întrupat. Iar prin ierarhia Sfinţilor Sfinţiţi Părinţi (bătrânii), în care se află puterea lucrătoare a lui Dumnezeu, peste veacuri, până la sfârşitul celor şapte perioade, lucrează harul Sfântului Duh cu putere desăvârşită, mereu simţită (observată) prin aspecte diferite, dar lucrătoare: cele şapte daruri ale Sfântului Duh, cele şapte Sinoade (tunete), cele şapte Laude, cele şapte Taine etc. - „cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul’' (Apoc. 5, 6). Este acelaşi duh ce lucrează cu putere.

„ Şi El a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe tron ” (Apoc. 5, 7). Iată, acum este începutul mântuirii noastre, când ne cercetează Cerul, când Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al lui Dumnezeu întrupat, născut ca om pământean, dar, prin Duhul Sfânt, născut din Sfânta Fecioară Maria. A luat cartea „ din dreapta”, căci Fiul este şi şede de-a dreapta Tatălui, mereu, înainte şi după întrupare. El ia cartea mântuirii noastre, El, Cel ce este Cuvântul Tatălui.

„Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 5, 8). Cele patru fiinţe reprezintă Sfânta Evanghelie prin cei patru evanghelişti. Bătrânii sunt evanghelizatorii Vechiului Testament, patriarhii şi profeţii, şi ai Noului Testament-Apostolii şi întreaga Biserică conducătoare. Ei au primit de au propovăduit şi propovăduiesc cuvântul lui Hristos - Mielul, Fiul Tatălui şi aduc laude prin supunere: „ au căzut înaintea Mielului ”, mereu I se supun şi slujesc în cântări din alăute duhovniceşti, cântare nouă. „Cupele de aur pline cu tămâie''’ sunt rugăciunile Sfinţilor, cele bine primite, cu bun miros, ale întregii Biserici. Toţi aceştia „ cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba, şi poporul, şi neamul” (Apoc. 5, 9) „şi i-a făcut pe ei împărăţie şi preoţi Dumnezeului nostru, şi vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5, 10). Este vorba de împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi pentru pământeni, iar aceasta este Biserica Sa.

Pe actul de răscumpărare - fiindcă a fost înjunghiat - se întemeiază toată teologia Bisericii creştine. Dar Jertfa este izvorâtă din iubirea Tatălui şi din ascultarea Fiului. Fiul a dus ascultarea până la Jertfa; aşa de mult a iubit Dumnezeu pe om, pe care l-a creat, încât a adus pe Fiul Său Jertfa de răscumpărare a întreg neamului omenesc (Ioan 3, 16).

„Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii, zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea” (Apoc. 5, 11-l2). Mielul de jertfa este cunoscut şi preamărit în toată Biserica creştină.

„Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron (Dumnezeu Tatăl) şi Mielului (Fiul) fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea în vecii vecilor”, cum zice psalmul: „Doamne, cât s-a mărit numele Tău în tot pământul”. „Şi cele patru fiinţe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură şi se închinară” (Apoc. 5, 14).

Concluzionând:

Întreaga Biserică Creştină, împărăţia lui Dumnezeu, este călăuzită de învăţătura Sfintei Evanghelii (patru fiinţe); e propovăduită de slujitorii Bisericii (bătrânii), care cad înaintea Domnului (Mielului jertfit pe Sfintele Altare) şi I se închină.

În continuarea interpretării vom face o expunere şi caracterizare a fiecărei perioade, punând în legătură elementele de clarificare arătate mai sus.



Biserica întâia - Efes (Ap. 2, 1-7)

[Perioada apostolică - de la învierea lui Hristos la moartea Sf.Ioan Evanghelistul (33-l00)]


Perioada întâia, reprezentată prin Biserica din Efes, ilustrează spiritualitatea Bisericii din acea vreme. Este perioada apostolică: „ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta”. Scoate în evidenţă calităţile Apostolatului începător, care constau în osteneală şi răbdare. Întreaga activitate misionară a Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor consta în propovăduirea Evangheliei:

„Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul” (Apoc. 14, 6).

Această Evanghelie, care se numeşte Evanghelie veşnică, nu poate fi decât aceeaşi Evanghelie care au început a o propovădui Sfinţii Apostoli din Biserica primară, care constă în: „ ...Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui, şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor" (Apoc. 14, 7), potrivit cu prima poruncă dumnezeiască: „ Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!... Să nu te închini lor” (Facere 20, 1-5). Această Evanghelie se propovăduia şi în toată Biserica de către îngerul care „zbura prin mijlocul cerului”, pe care o numeşte Evanghelie veşnică, despre care şi Sfântul Apostol Pavel încă vorbeşte că nu este o altă Evanghelie (Galateni 1, 6-7).

Această misiune evanghelizatoare este reprezentată simbolic prin îngerul ce apare „prin mijlocul cerului ”, adică este activitatea centrală la care conlucrează pământul cu cerul, în Biserica unită, nedivizată.

O altă calitate a acestei Biserici: „Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi” (Apoc. 2, 2; II Cor. 11, 13). „Şi stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit ” (Apoc. 2, 3). Apostolii au pătimit precum le profeţise: „Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu?...”, iar ei au răspuns: „ Putem ”, iar Domnul încă îi încredinţează: „ Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza... ” (Matei 20, 22­23); şi „ ...dacă pe Mine, învăţătorul vostru, M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20).

Într-adevăr istoria Bisericii confirmă sfârşitul martiric al Sfinţilor Apostoli, cu excepţia Sfântului Ioan, autorul Apocalipsei, care a murit din cauze naturale. În anul 44 d. Hr. este martirizat Sfântul Iacov, supranumit şi „cel Bătrân”, prin tăierea cu sabia, din porunca regelui Irod Agripa. În anii 61-62 este martirizat Sfântul Iacov cel Tânăr, aruncat de pe aripa Templului din Ierusalim, din iniţiativa Marelui Preot iudeu Hanan cel Tânăr. Sfântul Andrei îşi găseşte sfârşitul martiric prin răstignire pe o cruce în formă de X, în oraşul Patras din Grecia. Despre Sfântul Toma aflăm că a pierit ucis, fiind străpuns cu lancea în India, iar Sfântul Matei Apostolul şi Evanghelistul este tăiat cu fierăstrăul în Etiopia. În anul 67 Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt martirizaţi la Roma, primul fiind răstignit cu capul în jos, iar al doilea decapitat.

„Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi” (Apoc. 2, 4). În faţa prigoanelor poate nu toţi şi-au păstrat însufleţirea în propovăduirea Evangheliei lui Hristos, însă Domnul îi îmbărbătează şi îi atenţionează să nu-şi piardă elanul, să nu dea înapoi în faţa încercărilor şi obstacolelor pe care le întâmpină şi să rămână la „ dragostea ce dintâi ”. „Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut” (Apoc. 2, 5), căderea putea fi prin abatere de la dreapta învăţătură, prin erezii, ca aceea a nicolaiţilor, care admiteau adulterul şi poligamia în Biserică. „Pocăieşte-te!”. Adu-ţi aminte de faptele cele mai dinainte, păstrează-ţi verticalitatea cum ai avut-o din început:„ iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (Apoc. 2, 5).


Lucrarea de evanghelizare a Domnului este o lucrare serioasă care trebuie făcută cu toată râvna, înţelept, dar chiar cu preţul vieţii şi cu încrederea că nu sunt singuri, că Domnul este cu ei şi Duhul Domnului le este călăuzitor, Duhul îi încurajează, dar îi şi mustră pentru ca să-i îndrepte, să se afle păstrând credinţa dreaptă şi mereu în plină acţiune. Scoate în evidenţă şi aspectul pozitiv al acestei perioade, arătând apreciativ că „...urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc ” (Apoc. 2, 6).

Duhul Domnului călăuzeşte Biserica acestei perioade cum şi pe celelalte acelaşi Duh le va călăuzi. Atenţionează să ia aminte şi să înţeleagă ce vorbeşte Duhul Domnului. După mustrarea ce i­-o face şi îndemnul la pocăinţă, o încredinţează şi de răsplata ce o va primi. „ Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu ” (Apoc. 2, 7). În Eden, lângă pomul cunoştinţei binelui şi răului, era şi pomul vieţii din care protopărinţii n-au mâncat, au fost opriţi de a mânca din pricina păcatului. Iar acum, în Noul Paradis, Biserica Sa, a pus pomul vieţii, Crucea lui Hristos, rodul ei fiind Sfântul trup (Agneţul) şi Sfântul Sânge al Său, din Potirul Sfintei Liturghii, „... adevărata pâine care se coboară din cer” (Ioan 6, 56). Sfânta împărtăşanie din care se împărtăşeşte tot creştinul. Din care mâncând veţi fi vii. Acesta este pomul din mijlocul Raiului, Noul Eden pe care li-l făgăduieşte Domnul încă în Raiul (spiritual) pământesc, prin care se fac vrednici şi de raiul fericirii veşnice, în raiul cel ceresc.

Ne aflăm în prima perioadă apostolică, când face această făgăduinţă, care se exteriorizează în a doua perioadă, când, prin împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi mama sa Elena, se va descoperi Crucea Domnului. Aceasta este numită aici „pomul vieţii”, care este în mijlocul Raiului, adică în centrul Bisericii, fiind centrul cultului Bisericii.


Pecetea întâia. Cele patru fiinţe -Ap.6,1-2
„ Şi am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele şapte peceţi şi am auzit pe una din cele patru fiinţe zicând cu glas ca de tunet: Vino şi vezi ” (Apoc. 6,1). Domnul descoperă începutul tainei mântuirii noastre într-un limbaj simbolic, alegoric, profetic, prin Apostolul Ioan Evanghelistul. Lucrarea Evangheliei Sale redată de cei patru evanghelişti rămâne în acţiune perpetuă. Cele patru fiinţe vii sunt cei patru evanghelişti care sunt înfăţişaţi simbolic astfel: Marcu- leul; Luca- viţelul; Matei - îngerul; Ioan - vulturul. „Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară. Şi cele patru fiinţe, având fiecare din ele câte şase aripi, sunt pline de ochi... ” (Apoc. 4, 7-8). Cu aripile şi-au luat zborul în vestirea Evangheliei lui Hristos. Mulţimea ochilor de care erau pline cele patru fiinţe reprezintă lucrarea celui atoatevăzător în lume, prin evanghelizare „ n-au odihnă nici zi nici noapte” în propovăduirea Cuvântului. „ ...zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine ” (Apoc. 4, 8). Se vesteşte cuvântul lui Dumnezeu prin evanghelizare, cu vreme şi fără vreme, la multe popoare. „ ...cei douăzeci şi patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea tronului, zicând: Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apoc. 4, 10-l1). Aici, cei douăzeci şi patru de bătrâni reprezintă pe cei 12 patriarhi şi pe cei 12 Apostoli, continuitatea legii vechi şi a celei noi, prin care se desăvârşeşte Legea dumnezeiască. Totodată cuprinde apostolatul prin ierarhia Bisericii, succesiunea apostolică până la sfârşitul veacurilor.



„ Şi m-am uitat şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el avea un arc; şi s-a dat lui cununa şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască” (Apoc. 6, 2). Mielul deschide pecetea întâia şi celelalte peceţi până la a şaptea. El este mereu prezent şi lucrător în desfăşurarea istorică, sub toate aspectele. Este începutul evanghelizării, acţiune întreprinsă de Domnul Iisus prin Sfinţii Săi Apostoli, însufleţiţi de către Duhul Sfânt. Acest început cu un răsunet ca de tunet, cu ecoul „ Vino! Şi vine.

Acest „vino!” este şi glasul Bisericii: „Vino, Doamne Iisuse”. Iar El, fără îndoială, este prezent mereu. Şi iată vine! Cum vine? Vine pe un cal alb, simbol al Evangheliei păcii - începutul evanghelizării. Iar Cel ce stă pe cal este Iisus Biruitorul-Iisus cuceritorul. Iisus înarmat cu arcul ca un ostaş care merge să cucerească, să vâneze oamenii, să-i convertească, să-i aducă la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Dar nu singur, ci cu Apostolii Săi, pe care i-a făcut pescari de oameni şi i-a trimis în toată lumea. Această lucrare Domnul o vesteşte în Duhul păcii - aici simbolizat prin calul alb.

Evanghelia lui Hristos, de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor, va fi Evanghelia păcii, prin faptul că Domnul Iisus este Cel ce a venit să-i împace pe oameni cu Dumnezeu. Iar calea şi mijloacele prin care şi-a dobândit această putere este cale Crucii. De aceea şi convertirea popoarelor la Hristos prin ucenicii Săi va fi tot pe calea Crucii. Biserica, în desfăşurarea activităţii sale, va urma calea Crucii, prin aceasta va birui. „Şi i s-a dat lui cunună”. Biserica, prin Apostolii ei, va fi încununată cu biruinţa. „ Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua” (Apoc. 2, 11). 


Trâmbiţa întâia - Ap. 8, 7

„Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot” (Apoc. 8, 7).

„Şi a trâmbiţat îngerul cel dintâi”. Trâmbiţa se foloseşte în diferite momente ostăşeşti. Aici, trâmbiţează pentru început de luptă. Ostaşul înarmat cu arcul pe cal alb merge la luptă să cucerească şi este sigur de biruinţă, căci e Cel puternic, Domnul oştirilor.

„Şi s-a făcut grindină”, grindina distruge culturile agricole. Aici, învăţătura Domnului, Evanghelia, aduce o altă cultură înţeleaptă a lui Dumnezeu, dar aceasta cade ca o grindină asupra culturilor idolatre şi asupra civilizaţiei păgâne.

„ Şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot”. A căzut pe pământ, deci asupra pământenilor; şi a ars a treia parte din copaci şi iarba verde - au distrus viaţa şi cultura păgână cu toate formele lor de cult prin care îşi manifestau religiozitatea. A distrus copacii şi iarba verde. A distrus ceea ce li se părea lor firesc, dar nu erau după Dumnezeu, a distrus însuşi obiectul adorării lor.

„Şi s-a făcut foc... ”. Aici, focul este lucrarea harului dumnezeiesc, care s-a aprins să ardă prin cuvântul transformator, neghina păcatului şi să renască prin apă şi Duh la o nouă viaţă în Hristos prin foc şi Duhul Sfânt.

„ ...amestecat cu sânge” — cuvântul Evangheliei a lucrat prin harul lui Dumnezeu la convertirea popoarelor, nu fără jertfa. Iar jertfa au fost Apostolii, ierarhii şi marea masă a martirilor. Aici se poate reaminti de sfârşitul martiric al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi a altor martiri care au pierit în persecuţiile lui Nero, Traian, Decius, Hadrian etc. 


Cupa întâia - Ap. 16, 2

„ Şi am auzit glas mare, din templu, zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu. Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ: „Şi o bubă rea şi ucigătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei’’ (Apoc. 16,1-2).


Aici, se reliefează urmările evanghelizării şi încreştinării popoarelor păgâne din Imperiul Roman. Evanghelizarea aduce o mare transformare a societăţii pământeşti. Ea aduce răni mari şi cumplite, grele pentru viaţa administrativă şi socială a păgânismului promovat de Imperiul Roman, mai exact, acelora care se închinau chipului fiarei - Imperiul Roman şi aveau semnul fiarei - participau la cultul păgân, idolatru.

Exprimă perioada când de abia a căzut, doborâtă de „grindină şi foc”, a treia parte din copaci şi iarba verde toată. Doar a treia parte a căzut din Imperiul Roman, chipul fiarei, dar „iarba verde ” a cultului păgân a primit o lovitura morală, ce va culmina cu moartea definitivă în timpul Bisericii a treia. 


Biserica a doua - Smirna (Ap. 2,8-11)

[Perioada persecuţiilor -
de la Nero la Iulian Apostatul (64-363)]


A doua Biserică, Biserica din Smirna, este reprezentativă pentru a doua perioadă a erei creştine. „Iar îngerului Bisericii din Smirna, scrie-i: Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat” (Apoc. 2, 8). Aici se afirmă dumnezeirea lui Iisus, când zice că este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, adică Alfa şi Omega, Cel care a murit şi a înviat. Biserica încă moare şi învie, prin persecuţii.

„ Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei ” (Apoc. 2, 9). În această a doua perioadă, când Biserica, răspândită în Imperiul Roman, fiind la început, era săracă organizatoric, dar bogată în fapte eroice de luptă împotriva păgânismului, cu preţul jertfei prin care biruieşte. În această perioadă, Biserica este în durerile naşterii şi naşte fii duhovniceşti, în ciuda prigoanei din partea puterii de stat păgâne, dar şi din partea iudeilor din diaspora, care se credeau adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, iar Domnul Iisus îi denunţă că sunt o sinagogă a Satanei.

„Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce (pe unii, n. a.) dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile” (Apoc. 2, 10). Zece zile este egal cu o vreme în limbajul Apocalipsei. În această perioadă, după Decius, Adrian şi Traian, începe o perioadă aprigă, îndreptată împotriva creştinilor de pe tot cuprinsul Imperiului Roman, declanşată de împăraţii Marcu Aureliu şi Septimiu Sever. Persecuţiile vor urma timp de trei secole, având grade diferite de intensitate.

„ Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da ţie cununa vieţii ” (Apoc. 2,10). Perioada persecuţiei era perioada luptei până la jertfa, până la moarte, cu preţul vieţii pământeşti. Ca astfel, numai prin jertfa dusă până la moarte să primească drept răsplată cununa biruinţei. 


A doua pecete - Ap. 6, 3-4
„Şi când a deschis pecetea a doua, am auzit zicând, pe a doua fiinţă: Vino şi vezi! „Şi a ieşit alt cal, roşu ca focul; şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat” (Apoc. 6,3-4). Biserica este însângerată. Aceasta trebuie să o înţelegem din cuvintele Domnului Iisus: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34), care se impune din cauza răutăţii oamenilor. Căci unul se converteşte la creştinism, iar altul din aceeaşi familie se împotriveşte şi începe conflictul. Creştinul a primit mesajul păcii, iar celălalt îl urăşte până la moarte şi astfel au început persecuţiile nu numai între fraţi, între copii şi părinţi, ci şi între reprezentanţii religiei păgâne împotriva religiei creştine, organizată de puterea statală. Aceasta e perioada primară a Bisericii a doua, Biserica însângerată, crucificată.

Calul alb din prima perioadă reprezintă Evanghelia păcii, călăreţul fiind însuşi Hristos, pacea noastră, Care rămâne mereu Domnul păcii şi vestitorul Evangheliei păcii în toate perioadele până la sfârşitul veacurilor. Însă Domnul lucrează pe principiul teologiei crucii. Cuvântul lui Dumnezeu însoţit de jertfa — perioadă în care pace nu mai era („ i s-a dat să ia pacea de pe pământ”). Secolul Bisericii primare în plină persecuţie.

Trei secole, dacă amintim şi de persecuţia din timpul împăratului Iulian Apostatul (331-363), aceste prime secole au calul roşu - vărsare de sânge, drept caracteristică simbolică. Puterea de evanghelizare se impune nu cu sabia metalică, ci prin sabia cuvântului şi a jertfei. Cuvintele „ca oamenii să se junghie unii pe alţii” exprimă astfel ceea ce Acatistul Sfintei Treimi afirmă: „Sfânt eşti, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai întărit nenumărate cete de mucenici, ca prin nenumărate chinuri şi omoruri să fie pecetluit adevărul Evangheliei şi puterea darului lui Hristos”. Creştinul mărturiseşte credinţa cu sacrificiul vieţii şi se bucură cu încredere de fericirea veşnică pentru jertfirea trupului, ca să-şi salveze sufletul, astfel şi el devine o jertfa de răscumpărare alături de jertfa lui Hristos, care S-a jertfit şi pentru prigonitori. În urma minunilor ce le făcea Dumnezeu prin mucenici, moartea martirului devenea o jertfa de răscumpărare şi convertire, de multe ori chiar a persecutorului (prin venirea la credinţă, sufletul păgânului învia, murea omul cel vechi şi învia cel nou). Şi astfel se înţelege că „ oamenii se junghiau unul pe altul” şi „s-a dat lui sabie mare”. Cui? Celui ce şade pe calul roşu. Acesta este Duhul Bisericii acestei perioade. În acest timp, Biserica a avut de suferit prigoane, începând de la Nero până la Iulian Apostatul.


Trâmbiţa a doua - Ap. 8,8-9

„A trâmbiţat, apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbuşit în mare şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge ” (Apoc. 8, 8).

Muntele mare, muntele păgân (Imperiul Roman) arde în flăcări (Ap. 8, 8), de la focul care L-a adus Domnul pe pământ - „Foc am adus pe pământ. O, de s-ar aprinde mai curând”. Prin mari jertfe creştinismul biruie. Este perioada persecuţiilor aprige. Şi biserica biruie prin martirii însângeraţi, plini de focul dragostei de Dumnezeu, încât, în această perioadă a persecuţiilor, de la Nero la împăratul Constantin cel mare, cade a treia parte din păgânism. A treia parte din lumea păgână s-a creştinat.

Muntele arzând cade în mare; „s-a prăbuşit Imperiul Roman, iar parte din marea societate s-a creştinat: „ Şi marea s­a prefăcut în sânge ” (Apoc. 8, 8). Marea societate din Imperiul Roman a fost însângerată în urma persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor. Muntele, Imperiul Roman, a căzut şi îi ia locul muntele Domnului; pe neamuri le va aduce la Domnul prin încreştinare. „Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui vifor mare” (Ps. 49, 4). „Iată, Eu sunt împotriva ta, munte al nimicirii, care ai pustiit tot pământul; voi întinde împotriva Ta mâna Mea” (Ieremia 51, 25). „...căci se împlineşte, împotriva Babilonului, planul Domnului de a face pământul Babilonului pustietate fără locuitori” (Ieremia 51,29). Babilonul, numit munte, la fel imperiul Roman, la Apoc. 8, 8, este numit „ munte mare ”, căruia i-a venit nimicirea, arzând în flăcări, s-a prăbuşit. Visul împăratului Nabucodonosor: „ ... iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare şi a umplut tot pământul” (Daniel 2, 35). „ ...El va sfărâma şi va nimici toate aceste regate şi singur El va rămâne în veci ” (Daniel 2, 44).

Imperiul Roman, icoana fiarei antihristice, cu sistemul administrativ-politic şi social păgân, se prăbuşeşte aprins de puterea lucrătoare a Evangheliei lui Hristos, prin încreştinare.


Se prăbuşeşte în mare prin mulţimea jertfelor, a martirilor, încât a treia parte din societatea imperiului se încreştinase, în special oamenii din clasa de jos.

Muntele păgân s-a prăbuşit, s-a nimicit. S-a prăbuşit în mare. Şi-a pierdut puterea de a stăpâni asupra marii societăţi, care simbolic e numită „mare”. S-a aprins focul dragostei lui Hristos şi s-a luat pacea de pe pământ: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie ” (Matei 10, 34). Prin încreştinarea unora se crea conflict între părinţi şi copii. Se producea dezbinare între generaţia veche şi cea nouă. În confruntările sângeroase creştinismul triumfa.

A treia parte din societatea romană se creştinează în ciuda persecuţiilor. Sângele martirilor devine sămânţă pentru creştinism. a:„ Pe aceştia îi voi aduce în muntele cel sfânt al Meu şi îi voi bucura în locaşul meu de rugăciune. Arderile lor de tot vor fi primite pe altarul Meu; căci templul Meu, locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele!” (Isaia 56, 7). „Fi-va în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munţilor şi se va ridica pe deasupra dealurilor. Şi toate popoarele vor curge într-acolo ” (Isaia 2, 2). „Multe popoare vor veni şi vor zice: «Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui lacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe cărările Sale» ” (Isaia 2, 3). Aici „muntele cel sfânt” este Biserica creştină care ia mare amploare în dezvoltarea ei.

Iată că şi Imperiului Roman îi vine nimicirea, că acest munte aprins în flăcări s-a nimicit. S-a prăbuşit în mare şi îi ia locul muntele cel sfânt căci prin mari jertfe creştinismul biruie.

„Şi a murit a treia parte dintre făpturile însufleţite din mare, şi a treia parte din corăbii au pierit (Ap. 8, 9)”. Prin încreştinare, au murit faţă de duhul păgânesc cei care trăiau în clasele de jos. Prin „mare ” se înţelege poporul păgân, iar prin „ corăbii ” trebuie înţelese templele păgâneşti, întrucât păgânii considerau locaşurile lor de cult ca adevărate „corăbii” ce îi conduceau spre împărăţia lui Hades. A treia parte din templele păgâneşti au pierit în ape, adică au dispărut, luându-le locul bisericile creştine.

Teologia cea adevărată (ortodoxă) este cea întemeiată pe Cruce, pe iubirea jertfelnică a faptelor şi chiar pe martiriu, dacă suntem chemaţi să murim la propriu, cum au murit Domnul, Apostolii, mucenicii şi cuvioşii. Trebuie să moară în noi, definitiv, omul cel vechi şi numai aşa va fi în noi omul cel nou, înnoit, înviat prin Hristos, îmbrăcat în Hristos. Astfel om înţelege ce înseamnă să fie pecetluit adevărul Evangheliei cu puterea harului lui Hristos. 


Cupa a doua - Ap. 16,3

„Şi al doilea înger a vărsat cupa lui în mare, şi marea s­a prefăcut în sânge ca de mort, şi orice suflare de viaţă a murit, din cele ce sunt în mare” (Apoc. 16, 3).

Cupa mâniei lui Dumnezeu se varsă în mare, deci asupra pământenilor păgâni, „ ...şi s-a făcut sânge ca de mort”. „ Sânge ” înseamnă viaţă. Viaţa pământenilor păgâni era moartă şi moare definitiv viaţa lor păgână, ca să trăiască în viaţa cea nouă în Hristos, prin încreştinare. 


Biserica - o femeie înveşmânataă cu soarele
În limbajul Apocalipsei, Biserica este reprezentată simbolic printr-o femeie:

„Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmânataă cu soarele, şi luna era sub picioarele ei, şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască. Şi alt semn s-a arătat din cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui. Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile ” (Apoc. 12, 1-6).

De ce ca femeie? Femeia e cea care naşte prunci, îi creşte, se ocupă de educaţia lor. Biserica ne naşte duhovniceşte, ne creşte în lumina învăţăturii lui Hristos - Soarele Care învăluie Biserica. El este prezent pretutindeni şi totdeauna. Lumina Lui se revarsă în Biserică, ne luminează, ne înţelepţeşte, ne creşte. Este vorba de harul lui Dumnezeu, pe care Hristos îl trimite în lume. Prin Botez ne curăţim de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale, iar prin Mirungere primim pecetea darului Sfântului Duh. Ne creşte. Astfel, avem naştere duhovnicească în Biserică şi creştere.

„ Şi luna era sub picioarele ei ” (Apoc. 12, 1). Luna fizică - astru ceresc - e luminată de soare, planeta centrală fizică. Soarele Hristos luminează societatea omenească prin încreştinare, generaţii de generaţii, cum sunt fazele lunii mereu.

„ Şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele ” (Apoc. 12, 1). Pe firmamentul spiritual al Bisericii strălucesc aceste stele, reprezentând pe cei doisprezece Apostoli - apostolatul; simbolizaţi prin cele douăsprezece stele ale cununii de pe capul femeii. Sunt trimişii lui Dumnezeu să vestească Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Prin urmare, capul văzut al Bisericii sunt apostolii - clerul.

„ Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască” (Apoc. 12, 2).

Biserica era în perioada când lucra, chinuia, ca, prin convertire şi prin Taina Sfântului Botez, să se realizeze naşterea din nou şi să crească fiii Bisericii. Pe când se afla în durerile naşterii, apare duşmanul, prigonitorul ei, din Imperiul Roman păgân, care este prezentat astfel.


Balaurul şi fiara sunt învinse pentru o mie de ani

Apare balaurul şi Fiara apocaliptică


„ Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti” (Apoc. 12, 3).

„ Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul; şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământiile şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt. (Apoc. 12, 7-12).

“Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul. Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui. Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. Şi a stat pe nisipul mării ” (Apoc. 12, 13-l8).


„ Pământul şi-a deschis gura sa”: Oamenii care „din fire fac ale Legii” căutau dreptatea socială (vezi dreptul roman), or Evanghelia creştină propaga şi ea dreptate socială bazată pe iubire între oameni. Acesta a prins în societatea Imperiului Roman şi a astupat gura balaurului, care arunca apă - învăţătura păgână. Dorinţa de o viaţă socială mai dreaptă a nimicit ideologia păgână şi nedreptăţile sociale ale păgânismului, creştinismul scoţând în evidenţă dreptatea socială întemeiată pe iubire, adevăr şi dreptate. Păgânilor le-a plăcut şi, prin convertire la creştinism, a nimicit apa - ideologia balaurului. Au renunţat la păgânism. Şi, tot aşa, vor renunţa mai târziu la ateism si dictatură (vezi glasnosti şi perestroica).

Fiara se ridică din mare şi defăimează pe Dumnezeu
„ Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă” (Apoc. 13, 1).

Hristos - „ Mielul înjunghiat, avea şapte coarne şi şapte ochi” (Apoc. 5, 6).

La Hristos Mielul, Cornul reprezintă puterea spirituală a lui Dumnezeu, prin care se lucrează taina mântuirii oamenilor. Şapte coarne reprezintă putere desăvârşită, lucrătoare în cele şapte perioade ale Bisericii creştine, în devenirea ei peste veacuri. La fel şi şapte ochi înseamnă vederea lui Dumnezeu atotvăzător; vedere desăvârşită, în lucrarea în devenire a Bisericii, în cele şapte perioade.

Opusul lui Hristos este „fiara, care avea zece coarne şi şapte capete” (Apoc. 13, 1), „pe coarnele ei zece cununi împărăteşti” (Apoc. 13, 1) şi pe cele şapte capete erau scrise „nume de hulă” (Apoc. 13,1) împotriva lui Dumnezeu şi a sfinţilor.

Cum apare Hristos? „Fiul Omului îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur ” (Apoc. 1, 13); „ Capul Lui și părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului” (Apoc. 1, 14);


„ Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe” (Apoc. 1, 15).

Şi cum apare opusul lui Hristos? „Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu” (Apoc. 13, 2). Puterea acestei fiare era de la balaur-satana: „Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare ” (Apoc. 13, 2). „Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară” (Apoc. 13, 1). Fiara este ideologia păgână cu zeităţile ei şi practicile de cult al Imperiului Roman păgân. Erau lucrarea Satanei, a balaurului care îi stăpânea; acolo era şi scaunul lui, cu stăpânire mare.

„Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară” (Apoc. 13, 1). „ Mare ” înseamnă marea mulţime a lumii Imperiului Roman; deci fiara se ridică din mijlocul păgânismului.

În cele două versete (Apoc. 13, 1-2) se prezintă şi recunoaştem lucrarea negativă, opusă lui Hristos şi Bisericii Sale. În decursul istoriei Bisericii, a celor şapte perioade, lucrarea Satanei şi a fiarei se manifestă în două mari reprize (perioade): „Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte” (Apoc. 13, 3) - aceasta e în prima perioadă, cât au ţinut persecuţiile, de la Nero până la Diocleţian (313 d. Hr.). Acum au împărăţit mulţi împăraţi persecutori, dar sunt luate în consideraţie persecuţiile secolelor I-III, prin cele cinci decrete date şi susţinute de către împăraţii persecutori, aşa cum reiese din Ap. 17, 10: „Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme Deci acest cap este egal cu cinci, din care unul este înjunghiat de moarte (Apoc. 13, 3).

Iar în o altă perioadă (a Revoluţiei Franceze şi a Imperiului Sovietic) împărăţesc încă cele două capete şi zece coarne: „Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara” (Apoc. 17, 12).



„ Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti” (Apoc. 12, 3).

„ Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă" (Apoc. 13, 1).

Atât în cap. 12, 3 cât şi în cap. 13, 1 este vorba despre aceeaşi duşmani care prigonesc Biserica primelor veacuri şi care o vor prigoni şi în perioada a şasea (a Imperiului Sovietic), când apare puterea persecutoare a antihristului propriu-zis. Balaurul este Satan, iar fiara este idolatria din Imperiul Roman păgân; iar în perioada a şasea, a Imperiului Sovietic, a doua fiară este o altă idolatrie - ateismul, care tăgăduieşte pe Dumnezeu, „ având pe capetele lor cuvinte de hulă ” (Apoc. 13, 1). Fiara de acum este ideologia materialistă.

„ Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele lei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare ” (Apoc. 13, 2).

Biserica biruitoare
„Şi balaurul sta înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte” (Apoc. 12, 4). „Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui” (Apoc. 12, 5).

Aici, de acum, Biserica prinde putere, se impune prin puterea lui Hristos, Care iese biruitor, prin slujitorii Săi, sfinţii şi mucenicii primelor secole. Este numit: „copil de parte bărbătească ” şi „fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui ” (Apoc. 12, 5). Hristos este acum biruitor şi Biserica, prin jertfele pe care le-a dat în perioada persecuţiilor, triumfa prin El. Biserica luptătoare de pe pământ, umbrită de Duhul Sfânt, naşte Biserica biruitoare din cer. Biserica biruitoare este răpită în cer, iar Biserica de pe pământ capătă şi ea libertate şi se impune ca împărăţie creştină, cu împăraţi creştini, fiind în continuare Biserică luptătoare păstorită şi împărăţită de Hristos şi de sfinţii Lui din cer, din Biserica biruitoare. Urmează deci perioada a treia, când biserica este liberă, după persecuţiile din perioada întâia şi a doua.

Satan este legat şi prins în lanţuri pentru mii de ani

Când cad cele cinci capete încetează persecuţiile primelor perioade, iar Satan este legat în lanţuri pentru mii de ani: „Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani” (Apoc. 20, 2). „Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme” (Apoc. 20, 3).

Rana fiarei celei dintâi va fi vindecată numai când şi Satan va fi eliberat din lanţuri: „tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (Apoc. 13, 3). „Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să lupte cu ea? ” (Apoc. 13, 4).

Primele două perioade (secolele I-III)
„Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apoc. 13, 10).

1. Prima acţiune de prigoană apare în timpul lui Nero, care persecuta pe evrei, totodată şi pe creştini, consideraţi drept evrei, declarând religia lor religie nepermisă. Primul rescript a fost al lui Traian (98­117). El a reînnoit legea contra eteriilor şi a dat cel dintâi rescript, care păstrează atitudinea lui Nero privitoare la procedura faţă de creştini. Acest rescript este deosebit de important pentru istoria persecuţiilor şi pentru situaţia creştinilor în stat.

2. Adrian (117-138) a păstrat rescriptul lui Traian şi, în plus, pentru afirmarea superiorităţii păgânismului, construieşte pe Golgota templul Aelia Capitolina. La aceşti doi împăraţi se consideră primul decret de persecuţie împotriva creştinilor, ca o continuitate a celui al lui Nero.

Sub Antonin Pius (138-l62) s-a menţinut acelaşi rescript al înaintaşilor lui, Adrian şiNero .

3. Marcu Aurelian (161-l80), împărat şi filosof stoic, nu iubea pe creştini fiindcă filosofia stoică nu era acceptată de creştini. A pornit persecuţia împotriva lor de la început, fără un alt rescriptum, ci servindu-se de legea de excepţie a lui Nero. În cele din urmă, a dat un rescript ce elibera pe cei care apostaziaseră şi condamna pe creştinii statornici în credinţă.

4. Comod (180-l92) a continuat persecuţia începută de Marcu Aureliu, căzând mai mulţi creştini. După câţiva ani de persecuţie i-a lăsat în pace .

5. Septimiu Sever (193-275); numele lui este legat de altă perioadă a persecuţiilor creştinilor. Măsura lui, prima de felul acesta, era combaterea creştinismului prin interzicerea propagandei. Astfel era oprită Biserica în creşterea (progresul) ei. Dă un edict, care privea mai ales pe cateheţi, catehumeni şi pe cei care erau de curând botezaţi, dar au suferit martiriu şi alţi mulţi creştini.

6. Caracala (211-217); în timpul lui a izbucnit din nou persecuţia în Africa. Domiţiu Ulpian, jus-consultul roman, a întemeiat o colecţie de ordine imperiale împotriva creştinilor.

7. Sub Alexandru Sever (222-235) se menţine influenţa siriană, împăratul Alexandru Sever face un sincretism religios încât în panteonul său religios are loc şi Hristos.

8. Decius (249-251) din raţiuni de stat vroia să înlăture creştinismul. Dezlănţuie o persecuţie generală, aplicând riguros măsuri severe, crezând că va descreştina pe creştini. De la Decius începe a treia perioadă de persecuţie, care s-a executat în tot cuprinsul imperiului, prin edicte aplicate de împăraţi peste tot. Un edict de persecuţie a fost dat în anul 249.

9. Aurelian (270-275); la sfârşitul domniei lui a dat un edict de persecuţie, fără să ajungă să fie aplicat în toate provinciile.

10. Valerian (253-260), printr-un edict emis în anul 257 deschide un război neîndurat contra Bisericii creştine. Creştinii erau din nou obligaţi la sacrificii, mai ales clericii; adunările erau interzise sub pedeapsă de moarte, bunurile bisericeşti erau confiscate, mulţi clerici şi credincioşi erau închişi, condamnaţi la moarte sau exilaţi. Edictul lovea mai ales pe creştinii de rang înalt, care erau sprijinul Bisericii. Dar Biserica avea puţine averi, aşa că persecutorii s-au înşelat.

11. Diocleţian (284-305) a emis două decrete: unul în 284 şi altul în 303. Primul edict prevedea dărâmarea locaşurilor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte; creştinii care refuzau să abjure erau pedepsiţi, torturaţi, erau făcuţi sclavi. În răsărit, edictul a fost aplicat riguros de către cezarul Maximilian. În edictul al doilea ordona să fie duşi la închisoare episcopi, preoţi, diaconi şi exorcişti. Cei care refuzau să aducă jertfă idolilor păgâni erau ucişi.

Din cele expuse până aici reiese că sunt cinci decrete principale, care coincid cu ceea ce spune Apocalipsa: „ cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă n-a venit, iar când va veni, va rămâne puţină vreme” (Apoc. 7, 10). Prin cele cinci decrete de prigonire se sfârşeşte prima parte, iar „ unul este ” (prima parte) şi „altul n-a venit”, cuprinde partea a doua, care urmează după o perioadă de o mie de ani: „ Şi a prins pe balaur şi pe şarpele cel vechi, care este diavolul. Şi l-au aruncat în adânc şi au pecetluit deasupra lui ca să nu mai amăgească, până se vor sfârşi cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat câtăva vreme ” (Apoc. 20, 2-3). Balaurul este legat. Sfinţii se scoală la împărăţia de mii de ani.

„Şi am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui” (Apoc. 20, 1). Aici „ înger ” reprezintă puterea lui Dumnezeu exercitată prin îngerul Său, îngerul Domnului, care îl reprezintă între oameni, în orice acţiune programată şi executată după voia lui Dumnezeu. „Având cheia adâncului” înseamnă că avea putere şi asupra iadului şi asupra începătorului întunericului veacului acestui - diavolul, numit balaurul, şarpele cel vechi, care a înşelat pe primii oameni şi care ţine întreaga omenire în robia păcatului. Iar Domnul are putere să limiteze şi chiar să lege, să îngrădească, să înlănţuie puterea lui pentru un timp limitat, dar şi definitiv: „ Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani” (Apoc. 20, 2).


Triumful Bisericii creştine

Biserica perioadei a doua a fost Biserica martiră. Mulţi dintre creştinii din diferite categorii sociale, clerici şi oameni de rând, au murit persecutaţi în timpul celor trei sute de ani. Prin Edictul de la Milano (313), Biserica Creştină iese de sub interdicţia care i se impunea şi i se dă libertate în manifestările ei de cult, încetează orice prigoană împotriva ei. Această libertate de cult se consideră o înviere. Prin această înviere Satan nu mai are putere. Puterea lui era din aceea a fiarei, prin cultul păgânismului idolatru susţinut de puterea imperială romană. Dându-se libertate creştinismului, acesta se impune prin puterea şi lucrarea harului lui Dumnezeu, precum şi prin superioritatea învăţăturii creştine, care aduce şi mai multă dreptate socială. 


Biserica a treia - Pergam (Apoc. 2,12-l7)

[Perioada Sinoadelor Ecumenice şi a islamului (325-l054)]


Pârga Bisericii. Biserica feciorelnică. Începând de la împăratul Constantin cel Mare, Biserica intră într-o perioadă de triumf, când cei cinci din cei şapte împăraţi au căzut, iar lucrarea de dominaţie şi de persecuţie s-a întrerupt pentru „ mii de ani ” (Apoc. 20, 2). Urmează perioada a treia, epoca de aur, „pârga” Bisericii (Apoc. 14, 4), epocă în care aceştia nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Nu este vorba de monahismul feciorelnic, ci Biserică însăşi era feciorelnică deoarece căzuse adulterul idolatru, manifestat sub toate formele. Erau combătute şi ereziile, de aceea zice: „aceştia (...) merg după Miel oriunde se va duce ” (Apoc. 14, 4).

„ Iar îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită de amândouă părţile ” (Apoc. 2, 12).

În perioada a doua i s-a dat o „ sabie mare ” - Sfânta Evanghelie (Apoc. 6, 4). Acum, Bisericii a treia i se dă o sabie ascuţită pe ambele părţi. Înseamnă că sabia Cuvântului lui Dumnezeu capătă încă o faţă şi aceasta este Sfânta Tradiţie, când Sinoadele ecumenice stabilesc cărţile canonice şi normele dreptei credinţe.

„Ştiu unde locuieşti, unde este scaunul Satanei. Şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, nici chiar în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana”” (Apoc. 2, 13). Biserica era în extindere, dar încă era în Imperiul Roman păgân (scaunul Satanei). Păgânismul subzistă multă vreme la ţară, până şi prin secolul al V-lea. Aici, Antipa are sens figurat. Nu este o persoană propriu-zisă, ci este martor principal al lui Hristos. Este Ierusalimul, care a fost cucerit de către musulmani pentru o perioadă. Tipul este Ierusalimul, prototipul este Ierusalimul cel de sus. Antipa este tipul simbolic al Ierusalimului pământesc.

În textul Apoc. 11,3 se vorbeşte de încă doi martori care sunt Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce. Aceştia au fost omorâţi şi au zăcut pe piaţa Egiptului (simbolic vorbind) trei zile şi jumătate şi după trei zile au înviat. În cuprinsul Apocalipsei sunt cunoscuţi trei martori ai lui Hristos: Ierusalimul, Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce. Cei doi, Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, au fost omorâţi în Revoluţia Franceză de la 1789. Credinţa acelor creştini din zilele lui Antipa, adică Ierusalimul căzut sub stăpânire musulmană, este lăudată în paginile Apocalipsei. Stăpânirea arabă a ţinut până când Ierusalimul a fost eliberat de creştinii cruciaţi; „ n-au lepădat credinţa. Cei trei martori: Ierusalimul, Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce (Apoc. 2, 13; 11, 3) se afirmau prin harul lui Dumnezeu şi prin propovăduirea vestitorilor de Dumnezeu, apostoli, evanghelişti, ierarhi, preoţi şi misionari, dascăli, slujitori şi vestitori ai Legii lui Dumnezeu.



„ Dar am împotriva ta câteva lucruri: ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel care învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carne jertfită idolilor şi să se dea desfrânării. Aşa ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor” (Apoc. 2, 14-l5). Iulian Apostatul încă încearcă să reînvie păgânismul. Este momentul să amintim când Sfântul Mucenic Teodor Tiron i se arată în viziune unui Sfânt Ierarh Ioan, spunându-i cum să ferească pe creştini de a nu se spurca cu jertfele idolatre şi să mănânce grâu fiert (colivă). În acea perioadă se afirma cu putere şi arianismul. Arianismul facea ravagii. Era opera iudeilor care vroiau ca în învăţătura dreptei credinţe să se tăgăduiască dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta era marea sminteală. Mai aminteşte şi de acte de desfrânare; desfrânarea spirituală: unii părăsesc dreapta credinţă şi cad în adulter spiritual. „ ...ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor” (Apoc. 2, 15). Aceştia admiteau adulterul moral.

„Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele” (Apoc. 2, 16). Acesta este îndemn la pocăinţă; să nu rămână în astfel de rătăciri, ci să se îndrepte. „ Vin curând” este un avertisment permanent şi are sensul că Eu observ, eu ştiu, Eu văd ce se petrece la voi şi voi lupta cu sabia gurii Mele - Cuvântul Evangheliei, dar şi Sfânta Tradiţie („sabia cu două tăişuri”). Şi a şi venit şi a şi luptat la Sfintele Sinoade Ecumenice, numite cele şapte tunete (Apoc. 10,11).

„ Cine are urechi de auzit să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor” (Apoc. 2,17). La fiecare biserică atenţionează pe credincioşii perioadei să asculte de îndemnul Duhului, acelaşi fiind mereu în călăuzirea Bisericii.

„Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă... ” (Apoc. 2,17). Mana, în creştinism, este Hristos, pâinea cea care s-a pogorât din cer. Mana cea ascunsă este hrană cerească, tainică, mistică.


Este asceza monastică, aceasta aduce tainic pacea sufletească. Este slujirea cu multă evlavie şi asceză şi cu multă slavă lui Dumnezeu. Iar aici este mana cea ascunsă, sugerând aspectul tainic - mistic, care se descoperă în Sfânta Tradiţie, în Sfânta împărtăşanie.

„şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou” (Apoc. 2, 17). Aici pietricica este un obiect de podoabă, o decoraţie, hrană sufletească, spirituală, un semn distinctiv pentru cei care au un merit. Cei care fac acte de eroism, care biruiesc într-o luptă. Aşadar „ biruitorului ” i se dă această decoraţie, semn al biruinţei sale. Aceştia sunt isihaştii (şi monahii, în general) care biruiesc patimile şi poftele, duhurile răutăţii. Se luptă împotriva păcatului până la sânge ca nişte martiri, Acesta este martiriul alb.

„ ...pe care nimeni nu-l ştie decât cel care îl primeşte” (Apoc. 2, 17). Se ştie că monahul, la tunderea în monahism, primeşte duh înnoitor, primeşte un nume nou, al chipului îngeresc, pe care îl primeşte pentru o slujire tainică, pe care numai el trebuie să o ştie şi să o facă. Slujirea lui se caracterizează printr- o mai mare slavă a lui Dumnezeu, care îi înfrumuseţează şi îi împodobeşte sufletul. Şi Vechiul Testament conţine înţelesul acesta, „înfrumuseţează şi îi împodobeşte sufletul”, la proorocul Amos (8, 13); îi numeşte pe monahi „fecioarele cele cu chip frumos şi flăcăii”. În perioada lui Antihrist, aceştia au suferit foame spirituală prin desfiinţarea mănăstirilor.

Pecetea a treia (Biserica conducătoare) - Apoc 6, 5-6
„Şi când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia fiinţă, zicând: „ Vino şi vezi! Şi m-am uitat şi iată un cal negru şi cel care şedea pe el avea un cântar în mâna lui” (Apoc. 6, 5).

„ ...am văzut un cal negru ”. În prima perioadă apare calul alb şi cel ce şedea pe el avea un arc (Apoc. 6, 2). Vesteşte pacea pe pământ. În a doua perioadă (a Bisericii martirizate)apare calul roşu şi călăreţul cu sabie mare (Apoc. 6, 4). În a treia perioadă apare un cal negru, reprezentând Biserica purificată, aceea austeră, în haină neagră, de pocăinţă, în spirit monahal. Apare monahismul cu puterea lui spirituală şi care îşi pune amprenta, iar Biserica perioadei a treia (perioada patristică) e numită Biserica pârgă şi feciorelnică.

„ ...avea un cântar în mâna lui” înseamnă a măsura cu atenţia cuvenită în procesul de primire în creştinism a celor nou-convertiţi. Se impunea a fi bine cernuţi, prin catehizare. Să fie numai grâu, nu amestec cu neghină. Să se ţină la adevărurile credinţei.

„Şi am auzit, în mijlocul celor patru fiinţe, ca un glas care zicea: Măsura de grâu un dinar, şi trei măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi” (Apoc. 6, 6).

Cântarul face dreptate, stabileşte ce este drept. Sfintele Sinoade au cântarul şi stabilesc cu ajutorul lui ce este drept şi ce nu. Cântarul să ofere măsură dreaptă, să nu fie fals. Sinoadele false sunt desfiinţate. În perioada Sinoadelor (325-787), ca să fie în cinste hrana sufletească (grâul) ea este mai de preţ decât hrana trupească (orzul). Aşadar, se măsura cu cântar, cu măsură, înţelept, fără să vatăme învăţătura dreptei credinţe. Aceasta a fost perioada sinoadelor, când cântarul pune preţ pe dreapta credinţă, pentru toţi cei primiţi în creştinism, prin evanghelizare.

Şi să nu se altereze untdelemnul (adevărurile de credinţă) şi vinul (viaţa înnoită prin Sângele lui Hristos). Grâul simbolizează claritatea, e mai scump. Ce-i sfânt e mai scump. Primeşte pe toţi în creştinism, dar să păstreze adevărul şi sfinţenia vieţii creştine, să fie grâu şi nu neghină sau amestec cu neghină. În pilda neghinei, sămânţa bună este Cuvântul lui Dumnezeu (Luca 8, 5-l5). Să ţină ca la ceva ce reprezintă valoarea sufletului, iar cealaltă, orzul, reprezintă valoarea vieţii materiale, viaţa socială, hrana materială a omului pământean. Orzul este hrana calului, viaţa trupească, dar şi aceea morală, socială, care nu trebuie să lipsească, dar care este pe plan secundar. Are prioritate sufletul, viaţa în Hristos, sfinţită prin grâu, vin şi untdelemn - hrană cerească, iar pe planul doi să nu lipsească nici orzul - hrana materială.

Untdelemnul, care arde în candela Bisericii, să nu-l amestece cu petrol din lampa satanei. Nici învăţătura, nici faptele să nu fie amestecate cu faptele întunericului. Alterând untdelemnul, alterăm învăţătura Domnului. 


Trâmbiţa a treia-Ap.8,10-l1. Mahomed

„ Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor. Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-au făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare” (Apoc. 8,10-l1).

Ne aflăm în perioada a treia, secolul al VII-lea, când apare Islamul. În scurt timp acesta cucereşte teritorii din cuprinsul Bisericii creştine. Până prin secolul al VII-lea creştinismul se răspândise pe toate cele trei continente: Asia, Europa şi Africa, chiar dacă nu pe întreg teritoriul.

Apocalipsa prevesteşte apariţia lui Mahomed, poetul visător, frământat, ca şi alte ori, de o luptă internă, care s-a retras în singurătatea muntelui Hira, spre nord de Mecca. Dedicându-se unei asceze riguroase, a meditat zile şi nopţi. Frământat de vârtejul chinuitor al gândurilor, în mintea lui a încolţit convingerea că numai el poate salva pe arabi, readucându-i la vechea credinţă în existenţa unui singur Dumnezeu. După ultima revelaţie, socotită de el sfântă, pentru dregătoria sa profetică, Mahomed a păşit în public cu învăţătura: „Nu este alt Dumnezeu afară de Allah şi Mahomed e singurul Său profet. Învăţătura lui Mahomed este eclectică şi sincretistă. Ea a luat naştere din influenţele creştine şi iudaice şi dintr-o slabă influenţă a cugetării greceşti. Tot ce a împrumutat „profetul” de la cele două religii a fost trecut prin prisma sufletului său. A accentuat existenţa unui singur Dumnezeu (Allah), care formează baza întregii teologii musulmane. Toţi muritorii trebuie să asculte de El, puterea Lui fiind nemărginită. Allah e bun, înţelept, mărinimos, dar şi crud şi violent. Domnia lui Allah e puternică şi nelimitată. Soarta omului e hotărâtă de Allah. Fatalism (kismet). Musulmanul are datoria, faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, să creadă în Dumnezeul unic şi în profetul Mahomed, trimisul Său. Să-şi ajute semenii, să postească în luna a noua a anului islamic (Ramadan). Cel puţin o dată în viaţă să facă pelerinaj la Mecca. Să se roage de cinci ori pe zi.


La început, cei din Mecca nu l-au luat în serios; el se ridica împotriva bogaţilor şi vedea că atât cei bogaţi cât şi cei săraci nu urmăreau decât un ideal: orăşenii, interese pur comerciale, iar beduinii, fapte glorioase de arme, de care erau legate o pradă bună, omorul şi jaful. Nici cel bogat, nici cel sărac nu se mai gândea la Dumnezeu. El predica stăruitor noua credinţă şi morală, dar întâmpina nu numai opoziţie, ci şi batjocura celor din Mecca, de aceea se gândea să plece în alt loc. Intenţia profetului de a pleca de la Mecca la Iatreb a fost înfăptuită la 16 iulie 622 şi această dată a fost apoi considerată de califul Omar, în anul 637, ca începutul adevărat al istoriei şi calendaristicii arabe, numită hegira. Mahomed cucereşte apoi Mecca. Toate triburile arabe s-au închinat lui Allah. În anul 632 a murit.

A urmat lui Mahomed, pentru o scurtă perioadă, Abu-Bakr, după care califul Omar, care a supus toate triburile arabe. Omar a propovăduit războiul sfânt, jihad-ul. Sub conducerea sa, campaniile de cucerire au durat 45 de ani. Au fost cucerite Siria, Palestina, Egiptul, Damascul, Antiohia, Alexandria, Persia (637) şi Ierusalimul (638). „ ...şi a căzut peste a treia parte din râuri... ” (Apoc. 8, 16). Islamismul a cucerit şi s-a extins peste a treia parte din lumea creştină, „...şi peste izvoarele apelor”, adică peste centrele de propovăduire a Evangheliei lui Hristos, care, la vremea aceea, erau: Ierusalimul, Antiohia şi Alexandria în Egipt, cu celebrele şcoli catehetice, apoi Siria şi Efesul. „Şi numele stelei se cheamă Absintos (pelin)” (Apoc. 8, 11). Raportat la învăţătura Evangheliei, pentru creştini, această religie islamică era o amărăciune şi chiar moarte spirituală. „ ...şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare” (Apoc. 8, 11). Apele -mulţimea islamică -prigonea pe creştini. Au fost mulţi martiri. Simbolic, Ierusalimul cucerit de musulmani este martiriul lui Antipa.

Din cer a căzut o stea uriaşă; cerul e cuprinsul religios, cu viaţă spirituală a unui popor. Aici, steaua e Mahomed, poporul arab, mahomedanismul cu viaţă spirituală. Credinţa lor monoteistă „arzând ca o făclie”, e a doua religie după monoteismul iudeo-creştin.

Domnul Dumnezeu a făcut o făgăduinţă şi lui Agar, slujnica lui Avraam, prin îngerul său, care trebuia, la vreme, să se împlinească: „Şi veni vremea”. Şi a zis îngerul Domnului lui Agar - ce era izgonită: „ Voi înmulţi pe urmaşii tăi foarte tare, încât nu se vor putea număra din pricina mulţimii. Tu vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismail pentru că a auzit Domnul suferinţa ta” (Facere 16, 10-l1). „Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni; mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor asupra lui, dar el va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui” (Facere 16, 12). Când e izgonită Agar şi Ismail de către Sara şi Avraam, Domnul a zis: „Numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi. Dar şi pe fiul roabei acesteia îl voi face neam mare, pentru că şi el este din sămânţa ta ” (Facere 21, 12-l3).

Şi iată că a venit vremea ca în această perioadă (perioada a treia), a Bisericii din Pergam, să se ridice poporul ismaelit - foarte numeros - ca o stea, ca o făclie arzând: „şi a căzut peste a treia parte din lumea creştină: râuri, ape şi izvoarele apelor ”. Şi aici cădere înseamnă venire către oameni, cerul sau văzduhul se coboară pe pământ.


Cupa a treia - Ap.16, 4-7

Prigoana islamică asupra creştinismului


„Iar cel de al treilea a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor, zicând: Drept eşti Tu, Cel ce eşti şi Cel ce erai, Cel Sfânt, că ai judecat acestea: Fiindcă au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, tot sânge le-ai dat să bea. Vrednici sunt! Şi am auzit din altar, grăind: Da, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!’’ (Ap.16, 4-7)

Spiritualitatea Bisericii creştine este omorâtă prin căderea treptată a centrelor catehetice creştine sub islamism. Despre acea prigoană islamică asupra creştinismului ne relatează textul: „ ...şi al treilea înger şi-a vărsat cupa în râuri” (Apoc. 16, 4), adică în lumea creştină, „...şi în izvoarele apelor...", adică în patriarhiile şi şcolile catehetice pe care le ocupase islamismul, „ ... şi s-au prefăcut în sânge... ” prin prigoana îndreptată împotriva creştinilor.

Dumnezeu a găsit ca acestor popoare orientale li se potrivea atunci o religie impusă prin forţă, prin constrângere, potrivită cu firea lor, care înclina spre magie, superstiţie, desfrâu, spiritualitate demonică şi erezii. Şi atunci a venit şi vremea să se împlinească profeţia făcută lui Agar în pustiul Faran: „ ...şi din Ismail se vor ridica mari voievozi şi popoare nenumărate ” (Facere 16, 10-l2; 17, 20). Şi aceasta a confirmat-o îngerul apelor. Aici, îngerul apelor este îngerul care veghează asupra popoarelor şi hotărăşte asupra viitorului lor. Se reliefează, în acest caz, că hotărârea Domnului este dreaptă: „ Drept eşti Tu, Doamne Sfinte, Cel ce eşti şi Cel ce erai, că ai judecat aşa ”.

Greşeala spiritului oriental era că lesne acceptau erezii şi prigoneau pe cei drepţi. Fiind înclinaţi spre vărsare de sânge, Dumnezeu i-a lăsat să fie ei înşişi victime (Apoc. 16, 6). Pentru că sângele sfinţilor şi al proorocilor l-au vărsat şi lor sânge le-a dat „să bea pentru că sunt vrednici". Astfel se confirmă dreapta judecată a lui Dumnezeu, prin lăsarea creştinilor orientali să cadă pradă islamismului, precum afirmă şi Sfânta Scriptură: „Şi am auzit din altar, grăind: «Da, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!» ” (Apoc. 16, 7).


Biserica unită - pârga lui Dumnezeu şi a Mielului

„ Şi M-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor ” (Apoc. 14, 1). În Vechiul Testament pe muntele Sion se afla templul Domnului şi casa regelui Solomon (III Regi 9, 10); acolo „era Cetatea lui Dumnezeu pe Muntele cel Sfânt, bine întemeiată” (Psalm 47, 1-2). Iar în Noul Testament, cetatea lui Dumnezeu este întreaga Biserică Creştină, numită şi Muntele cel Sfânt al Meu: „ Lăcaşul Meu de rugăciune, locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele!” (Isaia 56, 7).

„Mielul stătea pe muntele Sion" (Apoc. 14, 1). Mielul este Hristos Domnul. Aici, dacă este prezentat ca miel, este Agneţ, Cel Care e mereu Jertfa, mereu se jertfeşte pe altarul Bisericii. Pentru noi, El este mereu pe altarul Bisericii, din El ne împărtăşim prin Sfânta Euharistie. Cu Mielul: „cu El o sută patruzeci de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apoc. 14, 1). Aceştia care aveau numele Mielului şi al tatălui scrie pe frunţile lor sunt creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi, care au credinţa în Dumnezeu în mintea lor (pe frunţile lor): „Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel oriunde Se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului” (Apoc. 14, 4). Sunt Biserica din perioada a treia, care a ieşit triumfătoare, după perioada a doua, a persecuţiilor.



Această Biserică (de aur) „pârgă a lui Dumnezeu şi a Mielului ” este prezentată, când apare, după glas ceresc: „Atunci am auzit un glas din cer... ” (Apoc. 14, 2). Şi cum prezintă această Biserică din perioada a treia?

„...ca un vuiet de ape multe... ”. Mulţimea amintită numeric - simbolic - o prezintă prin asemănare cu „ ape multe ” (Apoc. 14, 2). Iar venirea ei, a Bisericii din perioada a treia, o prezintă venind ca o apă mare care năvăleşte cu putere, cu mare vuiet, care se impune peste popoare, pe care le converteşte la creştinism [ca urmare a propovăduirii în condiţii de libertate]. Apare şi „ ca bubuitul unui tunet (deci cu mare răsunet, n. a.) puternic” (Apoc. 14, 2). În această perioadă au loc cele şapte sinoade, care sunt asemănate cu cele şapte tunete (Apoc. 10,4).

„ ... iar glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor ” (Apoc. 14, 2). Aceasta este slujirea de doxologie a lui Dumnezeu, pe care credincioşii o aduc lui Dumnezeu în Biserica universală, în special la Sfânta Liturghie şi prin cele şapte Laude.

„ ...împrejurul tronului bătrânilor şi al celor patru fiinţe... ” (Apoc. 14, 3): se înţelege slujirea pe care o aduce Biserica înaintea Sfintelor Altare de pretutindeni, unde nu lipseşte Sfânta Evanghelie, egal cu cele patru fiinţe, şi Sfinţii Părinţi (bătrânii) slujitori, urmaşi ai Apostolilor. Aceştia şi numai aceştia (144.000) cunoşteau cântarea pe care au învăţat-o. Aceasta este învăţătura Bisericii pe care o păstrau cu mare sfinţenie. Aceşti slujitori aleşi, (bătrâni) Părinţi ai Bisericii şi poporul credincios, din acea perioadă, a treia, epoca de aur, sunt o Biserică pură, feciorelnică, a fost ferită de adulterul idolatru, de alte zeităţi, de secte. „Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel oriunde se va duce ” (Apoc. 14, 4). Deci aceştia sunt cei mai buni creştini căci L-au urmat pe Hristos întru toate, în iubire jertfelnică.


Hristos apare în această perioadă (şi nu numai în această perioadă) Miel, dar semnificaţia că apare ca Miel - Agneţ este că El e mereu gata de jertfa. Şi Biserica din această perioadă a fost mereu gata să slujească şi a sluj it în iubire faţă de Dumnezeu şi iubire de aproapele, întru totul, L-au urmat pe Hristos în iubire jertfenică şi slujire adevărată. Aceştia sunt adevăraţii creştini care ,, au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului” (Apoc. 14, 4).

„Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană ” (Apoc. 14,5). Adică nu au fost erezii. Pe drept cuvânt, Biserica Ortodoxă păstrează şi astăzi dreapta credinţă, fără erezii, fără minciună. Prin urmare, aceasta este Biserica Ortodoxă şi astăzi, fără erezii şi fără adaosuri. A rămas ca organizare administrativă ca şi în epoca de aur, păstrând unitatea în credinţă, după hotărârile „celor şapte sinoade” (Apoc. 10, 4; 14, 2), una, sfântă, feciorelnică, fără prihană, „pârgă lui Dumnezeu şi Mielului”. 


Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică

Biserica Răsăriteană este asemănată cu râul cel mai mare din Eden - Eufrat: „ Zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei care sunt legaţi la răul cel mare Eufratul” (Apoc. 9, 14), iar Biserica Apuseană poate fi asemănată cu râul Tigru din Eden, care uda şi el Edenul. Dar nu trebuie să ne ducem cu mintea la extindere teritorială, nici la cifre, număr de membri ai Bisericii, ci aici este vorba despre apa cea vie, duhovnicească - bogăţia învăţăturii de credinţă, ca bogăţie a Sfintei Tradiţii, moştenire a Bisericii, de când Biserica era una, începând de la împăratul Constantin (sec. al IV-lea). Prin urmare, râul cel mare, bogat, Eufrat, este Tezaurul Bisericii Ortodoxe, de când era una şi pe care Biserica Ortodoxă îl posedă, pentru a-l da creştinătăţii prin misiune.



„Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul” (Apoc. 14, 6). Acesta este mesajul Bisericii unite răsăritene şi apusene, Biserica cea una, o Biserică având o misiune internă şi externă centralizată, catolică (universală) - nu Biserica Catolică de azi. Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană erau nedespărţite, chiar dacă existau neînţelegeri [episcopul Romei nu participase la primele 5 sinoade ecumenice, iar la sinodul II şi V nu trimisese nici delegaţi]. Dar după sinodul al V-lea, pomenirea papei a fost tăiată din sfintele diptice, deoarece papa nu a participat la discuţii şi nu a fost de acord cu anatemizarea ereziilor discutate. Neînţelegerile s-au acutizat şi au culminat cu marea schismă din 1054.

După marea schismă, în Occident apare mai puternic concepţia monarhică: o Biserică centralizată, autoritară, în jurul urmaşilor lui Petru. Biserica Răsăriteană păstrează concepţia democratică a Bisericii din primul mileniu. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri şi le urmaţi credinţa” sau „cel ce va face şi va învăţa mare se va chema”.

Biserica Confesiunilor Protestante va fi şi ea cu o preocupare misionară, în special Confesiunile Neoprotestante;dar ele sunt în afara interiorului Bisericii. Biserica Confesiunilor Protestante alcătuieşte curtea Bisericii, n-au acces în Sfânta Sfintelor, nici în Sfânta Cetate, ci numai în curte.

*

„ Şi un al doilea înger a venit, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare (Imperiul Roman a căzut în 476, n.a.), care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale”. (Apoc. 14, 8). Satana este legat.

Satana va fi dezlegat după o mie de ani (pe vremea când e cucerit Constantinopolul - sec. XV): „ se va arăta” (Apoc. 17, 8) „din nou” şi va aduce mari ispite vieţii creştine. Apare curentul antireligios cu festivităţi ale lui Bachus, Afrodita, Izabela, Sodoma şi Gomora, în întreaga creştinătate, încât Biserica cea de Apus şi cea de Răsărit nu mai au sfinţenia, neprihănirea pe care a avut-o cea din epoca de aur. [Căderea Constantinopolului sub Mohamed a îngăduit-o Dumnezeu, în 1453, tot din cauza corupţiei şi desfrânării din cetate].

„Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui".

„ Va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului”.

„Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua, nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului (Anunţă căderea Imperiului Sovietic cu zece republici, cu antihristul propriu-zis, n.a.) ei şi oricine primeşte semnul numelui ei”.

„Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.”

„ Şi am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească- se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apoc. 14, 9-l3). 


Biserica a patra - Tiatira (Apoc. 2,18-29)

[Perioada scolastică şi a reformelor (851-1555)]

„ Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: Acestea zice Fiul lui Dumnezeu, ai Cărui ochi sunt ca para focului şi picioarele asemenea aramei strălucitoare: Ştiu faptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi ştiu că faptele tale cele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi ” (Apoc. 2, 18-l9).

Sunt scoase în evidenţă multe calităţi ale Bisericii din Tiatira: dragostea, slujba şi credinţa răbdătoare şi că faptele prezentului sunt mai multe decât cele dintâi. „Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă” (Apoc. 2, 28).


„ Dar am împotriva ta faptul că laşi pe femeia Izabela, care se zice pe sine proorociţă, de învaţă şi amăgeşte pe robii Mei, ca să facă desfrânări şi să mănânce cele jertfite idolilor ” (Apoc. 2, 20).

Erau vremurile când oamenii evlaviei creştine nu mai vedeau în Biserica Romano-Catolică şi în papalitate o lucrare dumnezeiască, slujitoare în salvarea sufletelor omeneşti, ci o afacere umană. Da, se înmulţise păcatul, încât Papa Adrian al VI-lea a repetat, în prima sa cuvântare consistorială, cuvintele lui Bernard de Clairvaux: „Atât au crescut păcatele Romei, încât cei întinaţi de ele, nici măcar nu le mai simt mirosul”. Se căuta să se impună principiul de reformă in căpite in membris, însă nu era luat în seamă. Clerul superior (cardinalii) se îmbogăţise şi se răsfăţa în lux şi era recrutat, conform uzanţei, numai din nobilime, adeseori la vârstă minoră. În acelaşi timp preoţii de parohie erau desconsideraţi ca „plebei, inculţi” şi prea mulţi la număr pentru aceleaşi locuri. În ordinele monahale, foarte numeroase, se încuibase spiritul reformei. Viaţa de obşte era desconsiderată, iar numeroşi călugări stăteau în particular, ca proprietari; pe aceştia credincioşii nu îi puteau respecta. În urma multor cauze de ordin social, cultural şi a orientării spre reforma in căpite in membris, apar diferite curente reformatoare ca cel al marelui umanist Erasmus de Rotherdam, care a vrut să creeze un nou creştinism, fără dogme şi fără unitate, ceea ce a creat în rândul Bisericii apusene strigătul: „înapoi la izvoare”, fiind exemplul confuziei spirituale a timpului.

În plus, tot în Apus, luase mare avânt scolastica - o încercare de a găsi pe Dumnezeu numai prin raţiune (nu prin trăire religioasă). începutul scolasticii poate fi considerat a fi odată cu începerea activităţii în Paris (851) a lui I.S. Eriugena (primul mare gânditor scolastic), acum însă scolastica ajunsese la apogeu. Oamenii fiind nemulţumiţi de cultura scolastică oferită de Biserica Romano-Catolică, în nemulţumirea lor, caută să reînvie cultura antichităţii. Dezbracă cultura antică de idolatrie, iar locul idolului îl ia natura studiată ştiinţific, raţional (ştiinţele exacte). Sau, păstrează şi idolii, pe care îi studiază raţional (aşa cum scolastica îl studiază raţional pe Dumnezeu), şi astfel apare ocultismul (ştiinţele oculte, divinatorii).

Apoi, apar erezii, atât în Răsărit (bogomilismul, strigolnicii), cât şi în Apus (catarii, petrobrusienii, valdenzii).

Aceasta semnifică termenul „Izabela” care aduce idolii creaţiei ştiinţifice omeneşti (dar şi ai ocultismului), în locul revelaţiei divine (în antichitate, Izabela se închina lui Baal - un zeu al naturii) . Biserica ceartă, critică („ Ochii lui Hristos sunt ca para focului” - Apoc. 2, 18) pe vrăjitoare, pe eretici şi pe oamenii de ştiinţă care cultivă cultul Izabelei, adică idolatria Renaşterii (sec. XV) şi umanismul, care, prin întoarcerea la cultura antichităţii, reînvie păgânismul, asemănat cu păgânismul din timpul lui Ahab şi al Izabelei.

Desfrânarea la care se referă textul biblic este părăsirea cultului şi adorării lui Dumnezeu în favoarea raţionalismului ateist, iar hrana spirituală era „cele jertfite idolilor”, creaţiile omeneşti, ajungând până la cultul raţiunii, lepădând revelaţia divină.

„Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu voieşte să se pocăiască de desfrânarea ei ” (Apoc. 2, 21). Până când ajunsese Izabela să se manifeste în toată puterea ei, Domnul intervine şi o temperează: „Iată, o arunc pe ea bolnavă la pat” (Apoc. 2, 22). Apariţia protestantismului, a reformelor, temperează acest tip de idolatrie al Renaşterii, dar nu pentru mult timp.

„ ...şi pe cei ce desfrânează cu ea, în mare strâmtorare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor ” (Apoc. 2, 22). Strâmtorarea a fost adusă tot de apariţia protestantismului, ca eliberare de sub autoritatea Bisericii Catolice (ca să nu se mai mândrească papa - şi ierarh, şi monarh), dar şi de căderea Constantinopolului, unde, deşi dreapta credinţă se păstra, dreapta trăire nu mai exista din cauza corupţiei, a viciilor.

„ ...şi pe fiii ei... ”, deci pe urmaşii Izabelei, „ ...îi voi ucide cu moarte, şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt Cel Care cerc rărunchii şi inimile” (Apoc. 2, 23). Aici ispita sau încercarea mare a fost ateismul comunist, imperiul sovietic, unde erau fiii Izabelei (dintr-o perioadă următoare).

„ ...şi voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre ” (Apoc. 2,23). Fii raţionaliştilor, care au înlocuit pe Dumnezeu cu idolul natură, vor fi materialiştii atei.

„Iar vouă şi celorlalţi din Tiatira, câţi nu au învăţătura aceasta, ca unii care n-au cunoscut adâncurile satanei, după cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi altă greutate. Însă ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni ” (Apoc. 2, 24-25). Ce anume să ţină? Să ţină faptele dragostei, slujba, credinţa, răbdarea, aşa cum stă scris: „Ştiu faptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi ştiu că faptele tale cele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi” (Apoc. 2, 19), ceea ce este mereu valabil pentru creştinătate.

„Însă ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni” (Apoc. 2, 25) se înţelege până va veni din nou, aşa cum mărturiseşte Simbolul de credinţă ortodox: „...şi iarăşi va să vină cu putere şi slavă...” şi va cădea definitiv puterea întunericului păgânătăţii. Aceasta este căderea lui antihrist şi a lucrării lui începută în Evul Mediu şi sfârşită odată cu căderea Imperiului sovietic şi va urma şi căderea curentului New Age, prin sabia Cuvântului lui Dumnezeu.

„Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri ” (Apoc. 2, 26). În ultima perioadă, se înţelege a şaptea, Hristos, Păstorul cel Bun şi Biruitor va converti toate popoarele la creştinism. Şi atunci va fi o turmă şi un păstor.

„Şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma” (Apoc. 2, 27). Va veni ziua aceasta de constrângere prin toiagul de fier. Să aducă forţat popoarele necreştine la creştinism, prin armamentul pe care îl are omenirea.


Şi aceasta o va face Dumnezeu ca Cel îndreptăţit să o facă, după ce a lăsat pe om să-şi facă prin propria raţiune o „viaţă mai bună”, cu o aşezare „mai bună”, spirituală şi socială şi nu a reuşit. L-a lăsat şi pe satan să împărăţească prin imperiul sovietic şi nu a reuşit să dea omului o viaţă mai liniştită. În cele din urmă o va face Domnul forţat, ca să ştie tot omul că Domnul guvernează, Domnul binecuvântează, dar şi pedepseşte. „Certa-voi cu toiag fărădelegile lor şi cu bătăi strâmbătăţile lor, iar mila Mea nu o voi lua de la dânşii”, spune psalmistul.

„Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă” (Apoc. 2, 28). Dacă în perioada Renaşterii omenirea se întorcea către cultura antichităţii, iată că, în viitor, şi oamenii creştinătăţii îşi vor pune problema să se întoarcă la viaţa Bisericii primare (Efes) - „steaua cea de dimineaţă”.

Apariţia Protestantismului
Dar chiar în perioada Renaşterii are loc o încercare de revenire la creştinismul primar, prin Luther (1555 - anul recunoaşterii cultului lutheran), ca o reacţie la decadenţa morală din Biserica Catolică şi la absolutismul papal în conducerea Bisericii. Mulţimea dorea reforma concepută de Luther. Au fost, de asemenea, şi alţi reformatori: Calvin, Zwingli, Hus, apoi anglicanii. Însă schimbarea radicala a învăţăturii de credinţă şi a cultului a făcut ca protestantismul să ajungă un creştinism desfigurat.

„El va face un legământ cu mulţi, timp de o săptămână, dar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul, şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii” (Dan. 9, 27). Încă proorocul Daniel anticipase în cartea sa faptul că la jumătatea săptămânii profetice, a se înţelege cele şapte perioade- zile ale Bisericii creştine, va avea loc o încercare de revenire la creştinismul primar: „... iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul” - aşa vedeau ei creştinismul primar (protestanţii au lepădat mai întâi jertfa şi prinoasele despre care vorbeşte proorocul Daniel) „şi în templu va fi urâciunea pustiirii” (în lipsa jertfei), pustiire care va veni în perioada-ziua a IV-a, pustiire începută odată cu Renaşterea, cu Reforma lui Luther şi ceilalţi corifei ai Reformei, apoi cu Revoluţia Franceză, şi a continuat cu pustiirea marxistă-leninist-stalinistă, cu o satanizare colectivă.


Protestantismul se orientează după unele principii biblice ale Bisericii primare, când trece la o reformă care are ca temă Cuvântul Domnului, spus în oarecare ocazie. Au considerat că ei sunt urmaşii legitimi ai lui Hristos, sunt pentru misiunea de slujire a Cuvântului şi tainelor dumnezeieşti. Sfinţii Apostoli, atunci când văd pe un oarecare om scoţând duhurile rele în Numele lui Hristos, ei aduc imediat la cunoştinţă Mântuitorului, spunându-i: „Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi” (Luca 9, 49-50). A zis „nu-i opriţi”, dar n-a zis „ mergeţi după ei”, ci „ urmaţi-Mi Mie ”.

Domnul acum acceptă raţiunea, deoarece este dar dumnezeiesc al omului. Dar văzând că omul este prea înclinat spre ştiinţă şi cercetări, spre raţionalism, a voit ca să-l ferească de această extremă şi l-a îndrumat să se întoarcă la simplitatea Bisericii primare, ca să aibă câmp de cercetare pentru studiul biblic. L-a îndrumat să iasă din starea insuficient raţionalistă a Bisericii Catolice, mânându-l spre o mistică de cugetare adâncă şi care îl ridică spre înălţimi duhovniceşti, către sfinţenie şi îndumnezeire, ceea ce nu era în spiritul vremii.


Evanghelia Veşnică şi cărticica protestantă

Icoana apocaliptică a Protestantismului - Apoc. 10,1-l1


„ Şi am văzut alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor şi pe capul lui era curcubeul, iar faţa lui strălucea ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc” (Apoc. 10,1).

„ ...înger puternic, pogorăndu-se din cer... Aici apare Luther reformatorul, „ ...pogorăndu-se din cer... ”, adică din lumea spirituală a Bisericii istorice. Prin „pogorându-se” se înţelege că el nu mai rămâne în spiritualitatea Bisericii, una, sfântă, universală, apostolică şi sobornicească, ci se coboară la o Biserică concepută după puterea şi gândirea raţiunii omeneşti. Dumnezeu îi acceptă acest pogorământ de a înţelege învăţăturile sfinte.

„..şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc” (Apoc. 10, I). Picioarele reprezintă locomoţia, puterea de mişcare, de extindere în spaţiu, de cucerire cu puterea focului dumnezeiesc. Luther, în revolta sa, era cuprins ca de un foc împotriva decadenţei care apăruse în Biserica papală. îngerul „ ... în mână avea o carte mică, deschisă”. Cartea mică deschisă erau tezele lui Luther, care erau o sinteză a învăţăturii Sfintei Evanghelii, sintetizată de Luther. Cartea deschisă înseamnă că se afla în stare de a fi citită, nu închisă şi pecetluită.

„ Şi a pus piciorul lui cel drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ (Apoc. 10, 2). Picioarele lui sunt ca nişte stâlpi de foc, deci puternice, ca focul ce arde totul în cale. Şi ce avea de ars? Corupţia care era în Biserica istorică. Trece cu putere asupra societăţii: „pe mare ”, adică pe mulţimea pe care o va stăpâni „piciorul cel drept”, cu spirit de dreptate pentru societatea creştină. „Şi piciorul stâng” pe pământ, adică cu putere de stăpânire a împăraţilor de pe pământ, putere mai dreaptă, după tezele reformatoare ale lui Luther.


„Îngerul a strigat cu glas puternic, precum răcneşte leul ” (Apoc. 10, 3). Luthcr e aici furios, agitat, revoltat şi, aprins ca de un foc al nedreptăţii, strigă cu putere şi se impune, dar provoacă Biserica istorică, prin atitudinea lui protestantă. Biserica istorică are canoanele ei întemeiate pe cele şapte sinoade ecumenice în care e garantată dreapta credinţă. „ Iar când a strigat, cele şapte tunete au slobozit glasul lor ” (Apoc. 10,3)- glasul Bisericii. Luther se loveşte de autoritatea Bisericii istorice, care avea statornicită dreapta credinţă prin hotărârile (tunetele) celor 7 sinoade.

Dar Luther ignoră aceste hotărâri ale celor şapte sinoade (şapte tunete): „Şi când au vorbit cele şapte tunete, vroiam să scriu (zise proorocul, n.a.), dar am auzit o voce care zice din cer"\ ,,Pecetluieşte cele ce au spus cele şapte tunete şi nu le scrie” (Apoc. 10, 4). Se înţelege de aici că lucrarea lui de reformă, cu tezele lui, nu era la nivelul celor cereşti, ci erau acceptate de Dumnezeu cu pogorământ.

„Iar îngerul, pe care l-am văzut stând pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă către cer. Şi s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care a făcut cerul şi cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi. Ci, în zilele când va grăi al şaptelea înger - când va fi să trâmbiţeze - atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor” (Apoc. 10, 5-7). Acest al patrulea înger ne spune că, totuşi, o revenire la creştinismul primar, la Biserica primară nu se va înfăptui decât când va trâmbiţa al şaptelea înger (al Bisericii din Laodiceea). Atunci se vor sfârşi cele 7 perioade, se va sfârşi timpul şi se va săvârşi taina lui Dumnezeu.

„Iar glasul din cer, pe care-l auzisem, iarăşi a vorbit cu mine, zicând: Mergi de ia cartea cea deschisă din mâna îngerului. Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi mănânc-o şi va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Atunci am luat cartea şi am mâncat-o şi era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, pântecele meu s-a amărât” (Apoc. 10, 8-l0). Astfel apare Biserica Confesiunilor protestante, care prin tezele Lutherane şi concepţiile altor reformatori, aduc amărăciune în interiorul Bisericii creştine.

Rămâne o realitate incontestabilă că sunt trei Biserici creştine: Ortodoxă, Romano-Catolică şi Confesiunile Protestante. Faptul că şi Bisericile protestante sunt ale lui Hristos rezultă şi din faptul că îngerul care se cobora din cer era învăluit într-un nor (harul lui Dumnezeu), pe capul lui era curcubeul, iar soarele dreptăţii - Hristos îi luminează faţa sa (Apoc. 10,1). Dar tocmai acesta este pericolul şi amărăciunea, căci, prin Reformă („încetarea jertfei) se aduce „urâciunea pustiirii” în Biserica lui Hristos (Dan. 9, 27). Aceasta va dura „până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va revărsa peste locul pustiirii”.

Este deci o realitate existenţa a trei Biserici distincte ???wtf :

1. O Biserică Catolică Centralizată care teologhiseşte după Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi după învăţăturile papale în unitate cu Papa.

2. O Biserică Ortodoxă în unitate cu Patriarhia Ecumenică care teologhiseşte după Sfânta Scriptură, după Sfinţii Părinţi şi după Sfânta Tradiţie.

3. Biserica Protestantă unde teologhisesc toţi membrii ei în libertatea duhului omenesc, după tezele lui Luther şi Sfânta Scriptură.

Biserica istorică rămâne la poziţia ei: „Ţineţi toate câte aţi primit”. Nu a zis: „duceţi-vă după ei” - după protestanţi - ci: „voi urmaţi-Mă”. Protestanţii nu au mers după ceea ce le oferea Biserica din vremea aceea, a secolelor XIV-XV. Ci au dărâmat aşezământul de lege, o lucrare a Sfântului Duh, din perioada epocii de aur de o mie de ani.



Evanghelia Veşnică şi cărticica - Apoc. 14,6

„Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul, zicând cu glas puternic: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui, şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor ” (Apoc 14, 6-7).

Încă o dată spun: observăm două Biserici împuternicite să vestească Cuvântul lui Dumnezeu, să facă misiune la toate neamurile, limbile şi la diferitele popoare: Biserica Răsăriteană şi Biserica Apuseană.

Este foarte important că atunci când vorbeşte despre Biserica istorică spune că vesteşte o Evanghelie veşnică, iar despre lutherani zice: „vesteşte o învăţătură dintr-o carte”. Sunt tezele lui Luther şi ale altor reformatori - învăţătură care, la gustare, apare dulce, iar înăuntru produce amărăciune (amărăciune pentru că este în opoziţie cu Bisericile istorice: cea Catolică şi cea Ortodoxă).

Această carte pe car o mănâncă proorocul este o sinteză pur raţională a Evangheliei, o lucrare despre înţelesul omului duhovnicesc, dar legat mai mult de cele pământeşti, pe înţelesul pământescului: fără teologia Crucii, teologia sfântă, care aduce multă sfinţenie, umblând în unitatea Duhului şi nu într-a raţiunii omeneşti.

*

Pecetea a patra - Ap. 6, 7-8
„ Şi când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei a patra, zicând: «Vino şi vezi»" (Apoc. 6, 7).

Observăm că întâmplările descrise în timpul celei de-a patra peceţi se continuă şi au o strânsă legătură cu cele din perioada peceţii a cincea.


„Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după ea; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ” (Apoc. 6, 8).

Calul galben reprezintă aici puterea Bisericii spirituale maturizată, trecută prin perioada patristică şi a sinoadelor ecumenice; culoarea galben este a grâului în coacere, grâul maturizat. Dar de ce a încălecat moartea? Cine este moartea aici? Nu mai este Domnul Hristos călare pe cal, ci moartea, drept rezultat al teologiei abstracte şi formaliste (al teologiei scolastice), rupte de realitatea spirituală, stoarsă de orice conţinut de viaţă. Dumnezeu nu mai este trăit, ci gândit, disecat, autopsiat. Biserica e subordonată şi corupţiei care aduce moarte sufletească adepţilor lor şi îi osândeşte la iad. Şi, de asemenea, omul îşi îndreaptă atenţia mai mult spre înţelegerea naturii, decât spre contemplarea lui Dumnezeu. Pentru că iubiţi lumea şi cele din lume, tocmai aceasta vă va osândi.

„ ...şi li s-a dat lor putere (morţii şi iadului, n.a.) peste a patra parte a pământului (a celor ce vor să fie numai oameni pământeni şi nu şi oameni cereşti), ca să ucidă cu sabie şi cu foamete şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ ” (Apoc. 6, 8). Se înţelege că acest mod de a gândi şi trăi este ucigător de suflete în a patra parte a pământului. 


Trâmbiţa a patra - Ap. 8,12-l3
Şi a trâmbiţat al patrulea înger; şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa. Şi am văzut şi am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului şi striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbiţeze! (Apoc. 8, 12-l3).


Soarele, lumina Evangheliei lui Hristos, şi-a pierdut puterea de lumină lucrătoare, venind iadul pe pământ. Omul, în odiseea vieţii sale, le ispiteşte pe toate, coborându-se până în adâncul iadului, iar Domnul îl urmăreşte în toate încercările, coborâşurile şi căderile lui, ca să-l aducă la îndreptare, învăţându-l să-şi păstreze verticalitatea şi să facă urcuşuri spre înălţimi duhovniceşti. „ Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său ” (Ps. 23, 3-4).

„ ...şi a treia parte din lună... ”, se referă la generaţia creştină a vremii, luminată de Evanghelia lui Hristos. A treia parte din ea este lipsită de lumina credinţei Evangheliei lui Hristos.

„ ...şi a treia parte din stele... ” este ierarhia Bisericii, clerul, care s-a întunecat prin viaţa păcătoasă, prin corupţia care îi stăpânea, încât a treia parte dintre clerici erau întunecaţi căzând pradă influenţei scolasticii şi păgânismului Renaşterii.

„ ... ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte şi noaptea tot aşa”. Viaţa creştină scăzuse, ceea ce a adus întunericul şi moartea spirituală peste a treia parte a lumii creştine. Încât şi ziua s-a întunecat, ba chiar şi noaptea.

„ Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbiţeze!”- din cauza decăderii sufleteşti la care a ajuns Biserica, trâmbiţele următoare vor aduce dezastrul, războiul (vezi caderea Constantinopolului). 


Cupa a patra - Ap. 16,8-9

„Şi al patrulea înger a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă... ” (Apoc. 16, 8-9).


Aici este momentul când Biserica Apuseană a început să iasă din starea decăzută şi a început să aplice grave sancţiuni ereticilor, vrăjitoarelor şi chiar oamenilor de ştiinţă care cultivau spiritul antireligios. Acum apare organul de persecuţie denumit „Inchiziţia” care pedepseşte pe toţi cei ce se făceau vinovaţi de activităţi contrare principiului Evangheliei lui Hristos.

Ordinul iezuiţilor, printr-un activism fără pereche în toate tărâmurile (învăţământ, pastoraţie, politică, ştiinţă, filosofie, literatură, artă), a ajuns să îndrume chiar papalitatea şi întreg catolicismul pe un făgaş nou, precum arată înseşi cuvintele bulei papale de întemeiere Regimini militantis ecclesiae, din 27 septembrie 1540.

„Şi oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu, Care are putere peste urgiile acestea şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă ” (Apoc. 16,9). Cei persecutaţi astfel de Inchiziţie cârteau, huleau pe Dumnezeu că a dat o asemenea putere Bisericii. Cârteau împotriva Bisericii „ ...şi nu s-au pocăit ca să-l de slavă ”.

*

„Iar vouă şi celorlalţi din Tiatira câţi nu au învăţătura aceasta, ca unii care n-au cunoscut adâncurile satanei, după cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi altă greutate ” (Apoc. 2, 24). „Însă, ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni” (Apoc. 2, 25). Deci ţineţi tot ce vă învaţă Biserica istorică.

„Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am luat putere de la Tatăl Meu ” (Apoc. 2, 26-27). Va veni vremea când Domnul va aduce la Biserica Sa toate popoarele planetei, dar prin forţa armelor; „cu toiag de fier” le va sili. „Siliţi-i” zice Domnul, când trimite să cheme la cină... Şi va fi o turmă şi un păstor.



Biserica a cincea - Sardes (Apoc. 3,1-6)

[Perioada otomană şi a ocultismului (1453-1877)]



„ Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea zice Cel ce are şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele; Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc.3,1).

Aici este prezent tot Hristos, Acela care ţine Biserica în continuare, spiritualitatea şi apostolatul Bisericii, chiar de şchiopătează. Apariţia spiritului antireligios în rândul oamenilor de cultură şi a corupţiei în rândul clericilor şi în monahism, este moarte spirituală. Constantinopolul şi Roma sunt nume mari, dar au ajuns fără viaţă spirituală. Erau erezii şi schisme în Răsărit şi Apus: bogomilismul, catarii, albigenzii, valdenzii ş.a. Bogomilismul se ridica împotriva Bisericii cu manifestările ei văzute, inclusiv lăcaşul de cult, Taine şi icoane. Doreau un creştinism esoteric, interiorizat, apropiat de cei dejos, popular, în plus, ocultismul era tot mai puternic.

„ Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu ” (Apoc. 3,2). Este un îndemn spre o revenire la „a veghea” şi a întări ceea ce a mai rămas şi „era gata să moară”. Se petrece atunci când apar acţiunile de înnoire prin ordinele călugăreşti.

„Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte” (Apoc. 3, 3). „...cum ai primit...” se înţelege în Biserica primară şi în decursul secolelor prin propovăduirea ei.

„Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta" (Apoc. 3, 3). Venirea aceasta ca furul este ca să pedepsească şi ca să îndrepteze decăderea în care căzuse Biserica.

„ Dar ai câţiva oameni în Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor, ci ei vor umbla cu Mine îmbrăcaţi în veşminte albe, fiindcă sunt vrednici ” (Apoc. 3,4). Aici apare monahismul atonit răsăritean cu practica isihastă, cu monahi puţini, care nu şi-au întinat hainele vieţuirii lor. Aceşti monahi, prin practice rugăciunii isihaste, puţini la număr, umblă împreună cu Hristos în veşminte albe, în lumina taborică, revelată în perioada secolelor XIV-XV, prin marele ierarh Grigorie Palama. Este vorba de acea lumină, de acea energie divină, pe care o observau marii nevoitori ai isihasmului din mănăstirile răsăritene. Chiar în ciuda ereziilor care apăreau şi în Biserica răsăriteană.

„ Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apoc. 3, 5). Deci cel care va birui răul (păcatul) ca şi Domnul Iisus Hristos, Care a biruit, se va bucura de veşnicele binecuvântări cereşti făgăduite celor ce îl urmează. 


Pecetea a cincea - Ap. 6, 9-11
„Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” (Apoc. 6, 9). Sunt sufletele martirilor creştini ce au suferit martiriu de-a lungul timpului, în special în perioada persecuţiilor din Imperiul Roman.

„ Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” (Apoc. 6,10).

„Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6, 11). Aceştia, alt număr de martiri, aveau să fie cei din perioada a şasea, cei de sub Imperiul Sovietic.


Trâmbiţa a cincea-Ap. 9,1-12
„ Şi a trâmbiţat al cincilea înger şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului ” (Apoc.9,1).

Steaua căzută din cer este puterea otomană, care a cucerit Constantinopolul. Fiindcă a căzut din cer (din lumea spirituală) - se înţelege că e o putere spirituală, cea musulmană, care crede într-un dumnezeu, sunt o religie monoteistă, au pe Allah. Nu sunt atei. A pus stăpânire peste capitala Bizanţului şi peste tot Imperiul Bizantin. Spre umilirea creştinilor, pentru păcatele lor, că se înmulţiseră foarte mult fărădelegile lor, s-au petrecut acestea. Peste tot s-a întins puterea administraţiei Imperiului Otoman, căreia „i s-a dat cheia fântânii adâncului”. „ ...şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii... ” (Apoc. 9, 2).

„ Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului ” (Apoc. 9, 3). Apare o societate religioasă, alta decât cea creştină, pornită să devoreze alte culturi (asemenea lăcustelor).

„ Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nicio verdeaţă şi niciun copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apoc. 9, 4). Adică îi vătămau pe toţi cei care nu credeau în Allah, în dumnezeul lor. Nu acceptau pe necredincioşi, toţi trebuiau să recunoască pe Allah şi pe proorocul lui, Mahomed, după ce îi cucerea. Numai aşa se puteau bucura de bunurile pământeşti, de iarba pământului, de verdeaţă, de pomi şi de roadele lor.

„Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este la fel cu chinul scorpiei, când a înţepat pe om” (Apoc. 9, 5). Cei care nu se lăsau convertiţi la legea musulmană erau chinuiţi cu „înţepături de scorpion” (adică îi terorizau, dar nu mureau, doar îi vatămau sufletul).

„ Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă va fugi de ei ” (Apoc. 9, 6). Este chinul creştinului care trece la legea mahomedană, care nu murea desăvârşit sufleteşte, căci încă rămâne la credinţa în Dumnezeu Unicul, dar chinul acestui creştin, trecut de voie sau constrâns, era un chin al conştiinţei că a lepădat legea lui Hristos şi s-a dus la o lege inferioară care nu-i asigură liniştea sufletească.

„ ...înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete aveau cununi ca de aur şi feţele lor erau ca nişte feţe de oameni” (Apoc. 9, 7). „Pe capete aveau cununi de aur... ” - de aici se înţelege că aveau şi ei o credinţă în unicul Dumnezeu, dar nu era cea creştină, luminată şi desăvârşită în Hristos, ci acea credinţă mahomedană primită prin profetul lor Mahomed, care era o credinţă formulată din învăţătura iudeo-creştină şi păgână. Era o învăţătură inferioară legii mozaice, cu atât mai mult învăţăturii creştine. „ ...feţele lor erau ca nişte feţe de oameni ” - cu faţă umană.

„Şi aveau părul ca părul de femei, dinţii lor erau ca dinţii leilor. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă” (Apoc. 9, 8-9). Astfel se redă aspectul războinic al hoardelor turceşti în năvălirea lor peste alte popoare.

„ Şi aveau cozi (iataganul turcesc este asemenea cozii de scorpion) şi bolduri (suliţe, baionete, săgeţi, n.a.) asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în cozile lor, tunuri, ca să vatăme pe oameni cinci luni” (Apoc. 9, 10). Aceste cinci luni au fost cinci secole, când puterea Imperiului Otoman (1877) a intrat în declin.

„Şi au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion” (Apoc. 9,11) - adică Distrugătorul.

„Întâiul «vai» a trecut; iată vine încă un «vai» şi încă unul, după acestea ” (Apoc. 9, 12). Se referă la ultimele două trâmbiţe.


Imperiul Otoman a început să se retragă odată cu expansiunea Imperiului Ţarist. În războiul româno-ruso-turc din 1877-1878 turcii s-au retras din două treimi din teritoriile balcanice ocupate.

*

[Dar această stea căzută din cer, căreia i s-a dat cheia fântânii adâncului, înseamnă şi eliberarea din adânc a lui satan după cei o mie de ani. „Şi când se vor sfârşi o mie de ani, Satana va fi dezlegat din închisoarea lui” (Apoc. 20, 7), va fi dezlegat din fântâna adâncului de cel care vine cu cheia. Iar fiara cea rănită, se vindecă şi îşi recapătă libertatea odată cu satan. Apare deci a doua fiară, cu două coarne, asemenea unui miel blând. „ Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se suie din adânc şi să meargă spre pieire” (Apoc. 17, 8).

Iar lăcustele, având putere de scorpii, sunt duhuri necurate: “Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri ” - Lc. 10, 18­-20. Astfel, trâmbiţa a cincea ne descrie dezastrul creat de răspândirea ocultismului, a ştiinţelor oculte, care nu puteau vătăma însă deloc pe cei cu adevărat credincioşi (care au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor).

Aşa cum scolastica îl studiază pe Dumnezeu doar cu ajutorul raţiunii, ocultismul sau ştiinţele oculte preiau cultura antică cu tot cu idoli şi o studiază raţional, ştiinţific. Eliphas Levi va defini mai târziu ocultismul ca fiind o filosofie care combină trei ştiinţe: Cabala sau “matematica gândirii umane”, magia, “cunoaşterea legilor secrete şi speciale ale naturii care produc forţele ascunse”, şi ermetismul, “ştiinţă naturii ascunse în hieroglifele şi simbolurile lumii vechi”. Ocultismul este desfrânare spirituală, idolatră, din el născându-se societăţile secrete. El este primul corn al fiarei - n.ed.].


Cupa a cincea-Ap. 16,10-11

„ Şi al cincilea înger a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit”. (Apoc. 16,10-11).

În perioada a treia (Pergam) scaunul satanei era Imperiul Roman păgân, iar Biserica era acolo unde era şi scaunul satanei (Ap. 2, 13). Acum, în perioada a cincia, scaunul fiarei, al primului corn al ei, care este ştiinţa ocultă, se află în teritoriile locuite de protestanţi. De ce? Încetând la ei „jertfa şi prinosul”, mulţi oameni din noua societate au vrut să umple cu ceva acest gol, acest pustiu, şi au înlocuit cultul jertfei cu ocultismul - urâciunea pustiirii. „Va înceta jertfa şi prinosul, şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii” (Dan. 9, 27). Al cincilea înger a vărsat cupa lui cu „pedeapsa nimicirii” (contrareforma Bisericii Catolice) „peste locul pustiirii”. Astfel, protestanţii au înţeles că, deşi au avut intenţii bune (cărticica lui Luther era dulce în gură), au greşit (cărticica lui Luther era amară în stomac), de aceea au avut mustrări de conştiinţă, dar nu s-au pocăit.



Biserica a şasea-Filadelfia (Apoc. 3,7-13)

[Perioada ateismului şi materialismului (1789 - 1989)]


„Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide şi închide şi nimeni nu va deschide. Ştiu faptele tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu. (Apoc. 3, 7-8).

Domnul laudă creştinătatea de acum „căci mică putere ai, dar ai păzit cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu” în încercarea grea prin care aţi trecut [n.ed. şi autorul a trăit în această perioadă de mare ispită]: „Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit” (pe tine Biserica creştină), (Apoc. 3, 9). Iată că în perioada a şasea mulţi evrei vor veni la creştinism.

Biserica din Filadelfia este într-o perioadă numită „ ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ ”. Dar, “pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea” (Apoc. 3,10).

Domnul ne încredinţează că vine: „Vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta. Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi, şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu — şi numele Meu cel nou ” (Apoc. 3, 11-12). Deci acea Biserică care a rezistat la grea încercare va rămâne Biserică, stâlp de întărire în credinţă mereu, până în veşnicie, şi nu va fi înlocuită cu altă învăţătură, şi nu va mai ieşi, adică nu va fi înlocuită cu altă Biserică. Pe această Biserică va rămâne numele lui Dumnezeu şi va fi mereu cetatea lui Dumnezeu: Se înţelege că, în această perioadă, Biserica a fost pustiită, spiritualitatea bisericii a fost răstignită şi omorâtă de pământenii atei, iar acum Biserica învie şi se impune în viaţa pământenilor (ceea ce se părea că dispăruse), acum coboară şi trebuie să pătrundă în toate compartimentele vieţii pământenilor, în viaţa socială, în ştiinţă, în politică, în artă, în viaţa morală a individului, în colectivitate, în ţară şi în toată lumea.

„ Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor” (Apoc. 3, 13). Deci să luăm aminte că Domnul e prezent prin Duhul Său, Care ne vorbeşte, şi să ne supunem.

*

Dumnezeu a acceptat ca să împărăţească un timp şi satana (balaurul), fiara (ideologia materialistă) şi omul păcatului (antihristul propriu-zis). Dar, pentru a-i feri de ispite, Domnul îi va pecetlui pe aleşii Săi:

„ După aceasta am văzut patru îngeri stând la cele patru unghiuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui - Răsăritul Ortodox - şi avea pecetea Viului Dumnezeu (îngerul popoarelor creştine din Răsărit, având pecetea Dumnezeului creştin). Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel ” (Apoc. 7, 1-4).

Înainte de venirea lucrării satanice a lui antihrist, Dumnezeu pune la adăpost pe bunii creştini pe care Dumnezeu i-a pecetluit pe frunte - se înţelege „Să nu cadă din credinţă” în perioada grea a imperiului satanic, când va veni. Şi într-adevăr, au fost mulţi oameni care au dat dovadă de statornicie în credinţa în Dumnezeu, când era tăgăduită existenţa lui. Aceştia sunt grupaţi în patru grupe (cu 3 seminţii în fiecare grupă - Apoc. 7, 5-8), simbolizând cele patru vânturi, patru puncte cardinale, ceea ce este egal cu „creştinismul universal”: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apoc. 7, 9).


144000 este o cifră simbolică, dar se înţelege că e număr mare de credincioşi, care vor fi salvaţi de căderea ameninţătoare de la credinţă, în perioada antihristă, căci Satan va pecetlui pe adepţii lui pe frunte şi pe mâna lor cea dreaptă, cu numărul numelui fiarei: „Şi numărul ei este 666” (Apoc. 13, 18).

„ Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul” (Apoc. 7,10). În timpul împărăţiei lui antihrist, numai creştinul adevărat mai avea speranţa mântuirii care vine de la Dumnezeu.

„ ...Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a zis: Aceştia care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sunt şi de unde au venit? ” (Apoc. 7,13). Se înţelege că aceştia sunt trecuţi la odihnă, la cele veşnice, în Biserica triumfătoare. „Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor albindu-le în sângele Mielului” (Apoc. 7, 14; 3, 10; 6, 12; 6, 17).

„ Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea, în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său. Şi nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele peste ei şi nici o arşiţă. Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7, 15-l7). Va paşte pe cei ce L-au urmat.


Pecetea a şasea - Ap. 6, 12-17
„Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele ” (Apoc. 6, 12).

Aici e perioada comunismului şi a nazismului, care au adus „ cutremur mare ” prin primul şi al doilea război mondial. „ Şi soarele s-a făcut negru ca un sac ” - prin ateismul care se impunea în Imperiul Sovietic, lumina lui Hristos s-a întunecat; s-a impus un partid cu concepţii materialist-ateiste, care nega existenţa lui Dumnezeu. „Şi luna întreagă s-a făcut ca sângele” - generaţia perioadei comuniste din Imperiul Sovietic a fost prigonită, însângerată, după cum este bine ştiut.

„ Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie ” (Apoc. 6,13).

Stelele sunt clerul, ierarhia Bisericii care a fost doborâtă de pe firmamentul Bisericii, prin prigoana care a fost împotriva Bisericii, în Rusia în special. În Revoluţia din 1917, patriarhul Rusiei, Tihon, a fost făcut sloi de gheaţă, legat de un stâlp în plină iarnă geroasă. Pe ierarhii din ţară i-au exterminat prin împuşcare, prin munca în mine, prin deportări în Siberia. La fel au exterminat monahismul şi clerul de mir, au desfiinţat mănăstirile şi au închis Bisericile.

„ Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul... ” (Apoc. 6, 14).

Spiritualitatea Bisericii (cerul), întreaga Biserica din cuprinsul Imperiului Sovietic s-a restrâns, aproape ca inexistentă şi scoasă din drepturile ei, prin interzicerea cultului.

„ ...şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor” (Apoc. 6,14).

În statele din lagărul socialist, prin cutremurul cel mare, facându-se mari schimbări, conducătorii acestor state au căzut „ şi insulele - adică ţările - s-au mişcat din locurile lor ” - şi-au schimbat graniţele lor fireşti.


„ Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor” (Apoc. 6, 15).

„Împăraţii pământului şi domnii” au fost exterminaţi, Ţarul Rusiei cu întreaga familie au fost executaţi şi înmormântaţi într-o groapă comună. La fel şi căpeteniile de oşti şi boierii. Toţi cei puternici au suferit. Iar pe cei care slujiseră pe lângă domni şi bogaţi i-au deportat în peşteri, în mine, în munţi, în Siberia. Românii din toate categoriile sociale (politicieni, moşieri, intelectuali, clerici, ţărani care n-au vrut să treacă în colectiv) au fost exterminaţi în închisori, la munci grele, mine de cărbuni, la canalul Dunăre - Marea Neagră şi în coloniile de muncă din Balta Dunării, apoi în Delta Dunării. În Rusia, milioane de ţărani au fost deportaţi în Siberia pentru că n-au vrut să renunţe la dreptul de proprietate şi să trăiască la colhoz: „ Strigând munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şadepe tron şi de mânia Mielului” (Apoc. 6, 16).

Da, poarta deschisă pe care a lăsat-o să intre porcul sălbatic în vie, încât să sufere şi Biserica din pricina nelegiuirilor oamenilor asupritori şi a corupţiei. Pentru nelegiuirea lor a lăsat Domnul pe ateii nelegiuiţi să facă o nivelare socială forţată, pentru că n-au facut-o treptat, ascultând Cuvântul Evangheliei lui Hristos, prin glasul Bisericii. Puternicii împăraţi şi domni nu au luat aminte, iar acum a venit asupra lor mânia Domnului: „ Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?” (Apoc. 6,17).

A lăsat Dumnezeu Biserica să sufere şi ea pentru că şi ea avea partea ei de vină, alăturându-se asupritorilor, deşi Domnul laudă Biserica perioadei comuniste: „...tu ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu... ” (Apoc. 3, 8). Ateii tăgăduiau pe Dumnezeu şi ziceau: „Nu există”.

Profetul Daniel (7, 25) ne spune şi cât va domni antihristul propriu-zis (icoana fiarei celei dintâi): „Sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme ”.


Acestea se înţeleg în felul următor: „ o vreme ” este egală cu zece ani, „ două vremi ” sunt egale cu douăzeci de ani, şi încă o „jumătate de vreme” este egală cu cinci ani. Aşadar, domnia lui Stalin, începând din 1917, a fost de 35 de ani. Devenise conducător, avea puterea în stat, puterea armată, şi a domnit până în 1953, când i-a venit sfârşitul.

Profetic, imperiul Statului Sovietic a durat un ceas. „Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut unt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi un ceas cu fiara. Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. (...) Ei vor porni război împotriva Mielului şi Mielul îi va birui pentru că este Domnul Domnilor şi împăratul împăraţilor (vor birui şi cei împreună cu El chemaţi şi aleşi şi credincioşi, n.a.)” (Apoc. 17, 12-l4). Un ceas, adică 60 (şaizeci) de minute, care, interpretat, înseamnă 60 de ani. Prin anul 1929 a început să alipească zece republici. Căderea imperiului a venit după 60 de ani de la data întemeierii, iar cu Revoluţia din 1989 i-a venit sfârşitul. Aspectul este întărit şi de proorocia lui Iezechiel, în Vechiul Testament: „Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (35, 3). Groaza de o distrugere catastrofală a fost înlăturată prin Mihail Gorbaciov, care a lansat programele Perestroika şi Glasnosti.

Cum îl cunoaştem pe antihrist?
În concepţia lui, Satan şi-a propus să facă un imperiu asemenea celui roman, care, în primele secole, a prigonit Biserica primară. Satan a organizat imperiul, iar antihristul duce la îndeplinire acest imperiu organizat, fiind al şaptelea cap dintre cele şapte capete, din care se ridică zece coarne. Cele zece coarne sunt cele zece republici din Statul Sovietic, care, toate, aderă la constituirea Imperiului antihristic. Omul fărădelegii, antihristul propriu-zis, este Stalin. În imperiul lui, Biserica este umilită, cuvântul Evangheliei lui Hristos este umbrit, întunecat ca şi cum ar fi acoperit cu un sac. Aceste profeţii s-au împlinit în zilele noastre.


După ce îl cunoaştem pe antihrist?

1. Va veni în numele său propriu (Ioan 5, 43); Mohamed a venit în numele lui Allah.

2. Se va înălţa „ mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu ” (II Tesaloniceni 2, 4), i se va cânta slavă ca lui Dumnezeu.

3. „şi nu va băga în seamă pe nici un alt dumnezeu, căci el se va ridica deasupra tuturor” (Daniel 11, 37).

4. Se va aşeza el „ în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept Dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 4) adică făcându-se pe sine dumnezeu, se va ivi şi va şedea în cuprinsul Bisericii creştine.

5. Nu va stăpâni peste întreaga Biserică creştină, ci numai pe a treia parte: „ iar coada lui (a balaurului) târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ” (Apoc. 12, 4).

6. Puterea de strălucire a lui Hristos se va stinge: „ ...soarele s-a făcut negru ca un sac de păr... ” (Apoc. 6, 12).

7. Lumea creştină va fi însângerată: „ ...şi luna întreagă s-a făcut ca sângele... ” (Apoc. 6, 12).

8. Clerul a căzut din cinstea pe care o avea, i s-a stins puterea de iluminare, căci sunt târâţi de coada balaurului şi aruncaţi la pământ: „Şi stelele cerului au căzut pe pământ... ” (Apoc. 6, 13).

9. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei (adică a falsei ştiinţe); în aceasta vor consta minunile lui (II Tesaloniceni 2, 9).

Corpul puterii antihristice, de la întemeierea Bisericii şi până îi vine pierzania, este acesta: Imperiul Roman, cu împăraţii persecutori, până la Iulian Apostatul inclusiv, care sunt cinci la număr. Al şaselea împărat este filosofia păgână înviată prin Renaştere, iar al şaptelea este antihristul propriu-zis, numit şi proorocul mincinos (Apoc. 13), „omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tesaloniceni 2, 3).


Balaurul eliberat şi a doua fiară. Cei doi martori

Când au căzut cele cinci capete ale lui Satan, au încetat persecuţiile primelor perioade, iar Satan a fost legat în lanţuri pentru mii de ani: „Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani” (Apoc. 20, 2).,, Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme ” (Apoc. 20, 3). Dar în perioada a cincea a fost eliberat.

Rana fiarei celei dintâi este vindecată când şi Satan este eliberat din lanţuri: „tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (Apoc. 13, 3). „Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să lupte cu ea?” (Apoc. 13, 4).

Este vorba aici despre o a doua fiară, despre care s-a spus că a fost înjunghiată şi că rana cea de moarte s-a vindecat, reînviind prin a doua fiară, care se ridică din pământ (aici, pământul este raţiunea omenească, nu divină, gândirea materialist-ştiinţifică, ateismul), aşa cum rezultă încă din Ap. 13, 11: „ Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur ”. Balaurul este acelaşi, din prima perioadă, care fusese legat pentru mii de ani (Apoc. 20,3). Acum el dă putere fiarei a doua (Apoc. 13, 11): „Şi i s-a dat ei gură să grăiască semeţii şi hule şi i s­a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi două de luni” (Apoc. 13, 5). „Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer” (Apoc. 13, 6); „Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să­i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul” (Apoc. 13, 7).

Prin Revoluţia Franceză s-a afirmat spiritul antireligios; acesta a avut ecou în toată lumea creştină şi a trezit mare interes deviza raţiunii: „Libertate, egalitate, fraternitate ”, despre care zice: „Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului cel mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte” (Apoc. 16, 13). „Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul” (Apoc. 16, 14).

Sunt duhuri necurate, făcătoare de semne! „Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13, 13-14). Este vorba aici despre realizările ştiinţei, pe care ei le atribuie raţiunii - zeiţei raţiunii, pe care a instaurat-o în Paris cu ocazia revoluţiei franceze (1789­-1793), zeificând raţiunea şi nu pe Dumnezeu, Care a dat omului raţiunea, care este dar dumnezeiesc, şi pentru aceasta se cuvenea să-I dea slavă lui Dumnezeu.

„ Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat” (Apoc. 13, 8). 


Fiara apocaliptică prigoneşte pe cei doi martori.
„Şi fiara care se ridică din adânc (e vorba de fiara a doua cu două coame) şi domneşte ”. Un corn din cele două coarne este numit şi Izabela (prin revoluţia Franceză cu prigoana împotriva acestor martori) şi face război cu cei doi martori, şi-i va birui şi-i va omorî (Apoc. 11, 7). „ Şi trupurile lor vot zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt (simbolic spus), unde a fost răstignit şi Domnul lor” (Apoc. 11, 8).

Spiritul antireligios împărăţeşte prin primul corn al fiarei a doua şi ia proporţii. Iluminismul şi secularizarea în Apus sunt numite Izabela, despre care se spune că nu va avea mare putere că„... o voi arunca în pat bolnavă” (Apoc. 2, 20). Culmea puterii curentului antireligios este în secolul al XVIII-lea (1789), odată cu Revoluţia din Franţa a comunarzilor. Se produce o reacţie antimonarhică şi împotriva burgheziei, dar mai grav, împotriva Bisericii. Ideologul curentului antireligios este Voltaire. Acesta organizează o revoltă împotriva Bisericii, a cultului ei, împotriva ideologiei creştine. Comunarzii închid bisericile, arestează preoţii, ard cărţile bisericeşti şi, în plină revoluţie, se afirmă cu tot dispreţul faţă de Sfânta Scriptură şi faţă de Sfânta Cruce (acestea reprezentând şi revelaţia divină a Vechiului şi a Noului Testament). Aceştia sunt cei doi martori (Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce), despre care, mai întâi, spune în versetul 2, cap. 11, că o parte din curtea Cetăţii Sfinte e măsurată şi este dată spre a fi călcată în picioare patruzeci şi două de luni, egal cu trei ani şi jumătate. În această perioadă se înmulţise fărădelegea şi necredinţa şi Dumnezeu îi lasă pe necredincioşi în întuneric. Ei sting aceste două sfeşnice de lumină: Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, devenind cei doi martori smeriţi, îmbrăcaţi în sac (haină de umilinţă) ca să propovăduiască, pentru ca în cele din urmă să fie omorâţi. Adică, acţiunile anticreştine au mers până la capăt: persecuţii împotriva clerului, interzicerea sărbătorilor creştine, înlocuite cu sărbători laice, până când, în noiembrie 1793, s-a abolit Biserica, creştinismul a fost considerat superstiţie periculoasă.



Măsurarea Templului. „Apoi mi-au dat o trestie, asemenea unui toiag, zicând: Scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el” (Apoc. 11, 1).

„Iar curtea cea din afară a templului, scoate-o din socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni” (Apoc. 11, 2).

Patruzeci şi două de luni, după calculele omeneşti, reprezintă 3 ani şi 6 luni, însă prin această nu putem înţelege o perioadă care se poate fixa într-un anumit timp istoric, ci faptul că ea va fi strict limitată, deci limitarea ei. Şi se încadrează perioada Revoluţiei Franceze.


Se ştie că în Revoluţia Franceză a început persecuţia împotriva revelaţiei divine şi, în furia lor, au batjocorit Biblia şi Sfânta Cruce. Le-au legat de coada unui măgar şi le-au purtat prin cetatea Parisului, în semn de batjocură, strigând: „Jos revelaţia divină!”, „Sus cu raţiunea!”. Au făcut un car festiv, au pus o femeie împodobită în el şi au plimbat-o prin piaţa Parisului, declarând-o zeiţa raţiunii, în strigăte şi urale. Raţiunea - ca normă de viaţă.

Dar Dumnezeu i-a pedepsit prin cei doi martori, după cum relatează Apoc. 11, 13: „Şi în ceasul acela s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului”. Astfel Domnul a aruncat-o pe Izabela în pat bolnavă, a temperat-o. I-a temperat pe revoluţionarii atei până când apare antihristul propriu-zis. Prin cutremur (Apoc. 11,13) se înţelege zguduirea puternică pe care a produs-o Revoluţia Franceză (1789-1793). Se produsese o stare de anarhie totală, prin decapitare, ghilotinare şi răsturnarea guvernelor, unul de către altul, la care nu se putea pune capăt, încât Voltaire, marele revoluţionar ateu, a exclamat: „Dacă Dumnezeu nu există, Dumnezeu trebuie inventat”. Se înţelegea că numai El poate pune capăt răului şi poate potoli gloatele.

Încă avem amănunte despre cei doi martori: „Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului” (Apoc. 14, 2; 22, 2). „Doi măslini” oferă untdelemnul, învăţătura dumnezeiască plină de har şi de adevăr. Tot ei sunt asemănaţi şi cu două sfeşnice, căci ţin lumina ce luminează pe tot omul în creştinism: „Aceştia cu putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi" (Apoc. 11, 6). Trebuie să înţelegem că puterea acestor martori, despre care spune că „stau înaintea Domnului pământului” (Apoc. 11, 7), este puterea lui Dumnezeu, care lucrează în lume prin Sfânta Evanghelie (Biblia), Apa cea Vie, şi prin Sfânta Cruce - Pomul Vieţii, cu fructul său, Agneţul, pâinea cerească, euharistia. Ne dă viaţă înnoită în Hristos, iar pe necredincioşi şi păcătoşi îi omoară: „ şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis ” (Apoc. 11, 5).

Sunt păreri diferite despre aceşti doi martori. Unele susţin că ar fi Enoh şi Ilie. Dar aşa cum filosofia păgână este numită Izabela, şi nu este o persoană anume această Izabelă, tot aşa şi aici, cei doi martori sunt ideologia creştină dată lumii prin Sfânta Scriptură şi prin Pomul Vieţii, Sfânta Cruce, cu Agneţul - fructul Pomului. 


Monarhia - împăraţii creştini în declin

Apocalipsa ne vorbeşte despre monarhie, împăraţii creştini, unşii Domnului, cum erau şi în Vechiul Testament. În această perioadă monarhia intră în declin. Aceasta este pricina împuţinării de credinţă: împăraţii nu mai luau parte la cultul divin. Nu se mai spovedeau, nu se mai împărtăşeau. Nu mai sprijineau cultul şi educaţia religioasă. Nu mai apărau dreptatea săracului şi a clasei puţin favorizate. Trăiau în lux şi corupţie morală. Nu mai păstrau cinstea familiei şi demnitatea de rege. Provocau dueluri, războaie între ţări şi partide nobiliare pentru îmbogăţire şi nu se îngrijeau de omul obidit, sărac lipit pământului. Împăratul se afla mereu în partea clasei exploatatoare şi astfel au căzut din cinstea şi prestigiul lor. Iar pedeapsa lui Dumnezeu a venit asupra lor. Mai întâi, i-au pus la respect prin înfiinţarea parlamentelor, prin care au pierdut dreptul de a stăpâni absolut, ca astfel şi cu ei să se împlinească profeţia psalmistului: „Ca să facă între dânşii judecată scrisă” (Ps. 49, 9).


În Franţa, monarhia a intrat în declin în anul 1789-l793, când a avut loc revoluţia îndreptată asupra monarhului pe care l-au şi executat.

Monarhia bizantină a căzut odată cu căderea Constantinopolului.

Monarhia Ţaristă a căzut odată cu revoluţia comunistă, din anul 1917.

Monarhia română a căzut odată cu instaurarea partidului comunist - 1947 - când a avut loc abolirea monarhiei şi ţara s­a declarat Republică.

Iar dacă au mai rămas regi prin unele ţări, regii au acum mai mult un rol simbolic, şi-au pierdut prestigiul de regi după vechea tradiţie. Locul şi atribuţiile regilor l-au luat preşedinţii, miniştrii, parlamentele etc.

Regii, pe ici pe colo au, aşa cum am spus, un rol mai degrabă simbolic (Anglia, Suedia, Norvegia etc.).

În ţările comuniste a fost abolită monarhia. Monarhia devenise nişte cadre de corupţie, luxul, desfrânarea, crime asupra umanităţii. Monarhii nu mai aveau credinţă, deşi erau unşii Domnului. Nu mai luau parte la cultul divin, nu se mai spovedeau, nu se mai împărtăşeau.

Ţările şi-au ales democraţie republicană cu parlament, cu preşedinte. Astfel s-a împlinit profeţia: „ Ca să lege pe împăraţii lor cu obezi şi cu cătuşe de fier” (Ps. 49, 8). 


Pecetea lui antihrist

„ Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei, care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă” (Apoc. 13, 14). „Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apoc. 13, 15).


Şi zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei (celei dintâi, n. a.), cu şapte capete, dar cinci au căzut şi a reînviat „ după mii de ani ”, înţelegem de aici că, prin Renaştere, apare fiara a doua cu două capete şi cu două coarne. Iar ultimul corn este antihristul propriu-zis, care face icoana fiarei celei dintâi, adică un imperiu (sovietic) asemenea Imperiului Roman care a persecutat Biserica din primele veacuri.

Aşadar, icoana fiarei celei dintâi este Imperiul Sovietic, creat de antihristul propriu-zis - Stalin:,, Şi i s-a dat ei ” - fiarei - filosofia materialist-ateistă, insuflată de balaurul - satana „ să grăiască ”, adică să propovăduiască această ideologie şi să o impună, chiar „ să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apoc. 13, 14).

„Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte ” (Apoc. 13, 16). „Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel care are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei” (Apoc. 13, 17). Este interesant faptul că aici vorbeşte de numărul numelui fiarei ce li se pune pe frunte sau pe mâna dreaptă, dar nu spune în ce constă acest tainic nume şi adaugă: „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13, 18). Vom da o explicaţie acestui număr:

Oricare fiinţă vie are cinci simţuri: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul. Pe lângă aceste cinci simţuri, omul are (în plus) al şaselea simţ - raţiunea. Numai el are raţiunea. Fiara acceptă numai raţiunea - 6. Nu acceptă cifra 7, care reprezintă legea vechiului Testament, perfecţiunea. Nu admite nici legea Noului testament, cifra 8, care este Legea Harului, legea desăvârşirii. Nici cifra 9, care este treapta ierarhiei cereşti, nouă cete: heruvimi, serafimi, tronuri, domnii, stăpânii, puteri, începătorii, arhangheli şi îngeri. Nu-l admit nici pe 10 (ci numai îl imită), care reprezintă divinitatea - pe Dumnezeu. Fiara rămâne la numărul 6, adică numai la raţiune „ care este număr de om ” (Apoc. 13, 18). Precizând că acesta este numărul de om al fiarei - 6, raţiunea - prin întreit 6, se obţine o afirmaţie categorică. Exclude revelaţia divină cu treptele cifrelor 7,8,9,10. Se afirmă categoric numai la raţiunea omului: şase, întreit 6 (666), atât. Nimic mai mult: raţiune, raţiune, raţiune, de trei ori. Stabilitate maximă, definitivă, după cum noi folosim în creştinism întreita afirmaţie: Amin. Amin. Amin.

Li se impunea să poarte pecetea lui antihrist pe frunte şi pe mâna dreaptă. Înţelegem că un membru al ateismului-comunist trebuia să accepte ideologia materialistă, fără Dumnezeu, mintal, pe frunte însemnând aceasta. Trebuia să lucreze conform ideologiei materialist-leniniste. Iar mâna dreaptă reprezintă instrumentul faptei, acţiunii. Lucrarea trebuia aplicată practic, după semnul de pe frunte - mintea ateist-comunistă.

Dar cum e a vinde şi a cumpăra?

Nu este vorba de valorificarea bunurilor materiale, ci de valori spirituale, de schimbul de valori spirituale între cele două părţi adverse, în confruntare: împărăţiei lui Dumnezeu i se impune cu brutalitate, fără nicio concesie, partea adversă. Dacă îi face vreo concesie Bisericii dumnezeieşti, îi pune condiţii. Şi care sunt? Dacă Biserica scoate în evidenţă valorile spirituale şi culturale ale părţii adverse (prin pecetea raţiunii, a ateismului, aplicată produselor sale, învăţăturilor sale), atunci are învoire să vândă şi ea valorile sale spirituale şi culturale.

De exemplu: Clerul bisericesc, al oricărui cult, trebuia să facă politizare în predici sau în publicaţii, care erau cenzurate şi aprobate foarte limitat şi cu multă stricteţe. Deci Biserica trebuia să accepte un compromis pentru ca totuşi să se menţină la linia de plutire. Iar soarta celor care nu acceptau acest compromis, de a da prioritate fiarei „să grăiască”, era sfârşitul, pentru că fiara avea putere „să omoare” (Apoc. 13, 15) „pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei”. Clericul, de oricare grad ar fi fost, trebuia să fie de acord cu ideologia materialistă şi cu organizaţia de partid a Statului Sovietic, altfel era pecetluită soarta celui ce se opunea. 


Căderea Imperiului lui antihrist
„Şi am privit şi iată un nor alb şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur şi în mână seceră ascuţită ” (Apoc. 14, 14). Cununa de aur de pe cap este cunună împărătească. Da, e Cel ce împărăţeşte. Şi iată a venit vremea să dărâme puterea lui antihrist, a balaurului şi a fiarei.

„ Şi iată un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas mare Celui ce şedea pe nor” (Apoc 14, 15). Aici, un înger care ieşea din templu reprezintă pe ierarhii Bisericii care strigau către Iisus Fiul Omului, Care stătea pe norii cerului: „ Trimite secera şi seceră, că a venit ceasul de secerat, fiindcă s-a copt secerişul pământului” (Apoc. 14, 15).

„ Şi Cel ce şedea pe nor a aruncat pe pământ secera lui şi pământul a fost secerat” (Apoc. 14, 16).

„ Şi un alt înger a ieşit din templul cel ceresc, având şi el un cuţitaş ascuţit” (Apoc. 14, 17).

„ Şi încă un înger a ieşit din altar, având putere asupra focului, şi a strigat cu glas mare celui ce avea cuţitaşul ascuţit, zicând: Trimite cuţitaşul tău cel ascuţit şi culege ciorchinii viei pământului, căci s-au copt” (Apoc. 14, 18). E vorba de lucrarea şi rodul puterii satanice a fiarei şi a proorocului mincinos care ajunseseră la maturitate (s-au copt) şi trebuiau secerate.

„Şi îngerul a aruncat, pe pământ, cuţitaşul lui şi a cules via pământului şi strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu” (Apoc. 14, 19).


Astfel a pedepsit Dumnezeu puterea şi lucrarea balaurului, a fiarei şi a proorocului mincinos şi a imperiului creat prin propria lor putere, fără Dumnezeu, pe care le-a nimicit pentru totdeauna:

„Şi teascul a fost călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14, 20). Acest război este descris în alte locuri din Apocalipsă, astfel: „ Şi i-au strâns la locul se cheamă evreieşte Harmaghedon” - Apoc. 16, 16, „..la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul” - Apoc. 16, 14. „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război cu Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui” - Apoc. 19, 19. „Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, prorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul cu foc unde arde pucioasă” - Apoc. 19, 20.

Putem spune că antihristul s-a născut (ideologic vorbind) în Franţa (cu Revoluţia Franceză din 1979-1983), l-a adoptat şi l-a crescut Germania, unde au apărut marii corifei ai comunismului ateu Marx, Engels şi Lenin şi Rusia l-a primit şi l-a declarat împărat (Stalin). Iar Dumnezeu îi pedepseşte prin ei înşişi pe nelegiuiţi (numai că nelegiuiţii nu pot separa neghina de grâu, nu vor acest lucru). Ţara care l-a crescut pedepseşte prin războiul hitlerist pe Franţa, care 1-a născut, şi pe Rusia, care l-a pus împărat. Iar împăratul Roşu pedepseşte până la distrugere ţara - Germania, care l-a crescut. Iar ţările creştine pedepsesc prin război până la capitulare, sub ameninţarea focului atomic, pe împăratul roşu cu tot Imperiul Sovietic, i-a rămas numai scheletul care încă mult rău aduce lumii.

*

Trâmbiţa a şasea - Ap. 9,13-21


,, Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufratul” (Apoc. 9,13-14).

Aici se referă la „Sfânta Alianţă”, organizaţie internaţională, europeană, creată la 26 septembrie 1815, la Paris, de către împăraţii Alexandru I al Rusiei, Francisc al Austriei, Frederich Wilhelm al III-lea al Prusiei şi toate ţările europene, în afară de Anglia. Prin dezlegare se înţelege ruperea tratatului care exista între aceste ţări şi pornirea războiului. Va începe Primul Război Mondial (şi apoi Al Doilea Război Mondial şi alte războaie ce vor avea loc).

„ ...râul cel mare Eufrat” este Biserica din Răsărit, cu centrul la Moscova (a treia Romă), unde a avut loc încheierea tratatului făcut de Alianţa Sfântă prin care se învoiesc a opri războaiele (în cele patru vânturi). Acum cade tratatul de neagresiune, încheiat după căderea lui Napoleon.

Urmează în expunerea textului, Apoc. 9, 17-21, cu cantitatea şi calitatea armamentului modern:

Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care ieşea din gurile lor, a fost ucisă a treia parte din oameni. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sunt asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă. (Ap. 9, 17-19).

Aici se referă la conflagraţia mondială, cu oşti numeroase de pe tot globul pământesc, a ţărilor mari şi mici, care s-au mişcat într-o confruntare provocată de două curente ideologice opuse:

- nazismul (omul crezut superior, cu pretenţia să domine planeta) şi

- comunismul (omul de jos obidit şi asuprit de veacuri, acum revoltat).


Trei războaie mondiale, două au fost, altul este în plină desfăşurare, sub formă de guerilă şi atentate, în care au murit şi mor oamenii ca muştele, de foc atomic, de gaze şi explozii, pucioasă: „...a fost ucisă a treia parte din oameni” - de acest armament modem distrugător.

„Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor ” (Apoc. 9, 20­21). Aici e vorba de pustiirea sufletească a omului păcătos care a ajuns la o apostazie reală, când tăgăduieşte pe Dumnezeu şi refuză normele de conduită morală ale Evangheliei lui Hristos, precum şi a celor ce trăiesc în păcatele plăcerilor trupeşti şi se încred în bogăţii, din care au făcut un idol căruia îi slujesc, dar sufleteşte nu-l ajută, ci, din contră, îl osândeşte pe veşnicie. 


A şasea cupă-Ap. 16,12-16
„Şi al şaselea înger a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au secat, ca să fie gătită calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui. Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte. Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul. Iată, vin ca un fur. Fericit este cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui! Şi i-au strâns la locul ce se cheamă evreieşte Harmaghedon. (Apoc. 16,12-16).

„ Şi al şaselea înger a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au secat, ca să fie gătită calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui (Apoc. 16, 12). Aici, râul Eufrat, râul cel mare, este Biserica Răsăriteană (Biserica Apuseană este al doilea râu din Eden, Tigru). Râul cel mare Eufrat a secat. Peste Biserica Răsăritului a venit mare secetă, prin ideologia materialistă, lansată în mod special în Rusia (ca să se impună puterea comunistă) de către marii corifei ai comunismului. Aceştia au lansat în Rusia mesajul clasei muncitoare, de egalitate, fraternitate şi libertate, aduse din Occident (trei duhuri necurate ca nişte broaşte), precum şi ideologia marxistă, ce secarea viaţii spirituale a Bisericii creştine. Rusia ţaristă se afla într-o stare înapoiată şi într-o cruntă exploatare a maselor mari de ţărani şi muncitori, de către boieri şi moşieri şi de aceea noua ideologie a prins.

Mai întâi a secat râul cel mare Eufrat, deci a secat viaţa spirituală, făcând din clasa muncitoare în special, o clasă „fără frică de Dumnezeu”, ca să poată fi manevrată fără nicio reţinere de conştiinţă în răsturnarea vechiului regim. Şi aceasta au facut- o „ ...ca să fie gătită calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui ” (Apoc. 16, 12).

Această ideologie umbla pe la împăraţii pământului întreg ca „ ...să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul” (Apoc. 16, 14). E vorba de Al Doilea Război Mondial. „Şi i-au strâns la locul ce se cheamă evreieşte Harmaghedon” (Apoc. 16, 16).

Satan a organizat imperiul, iar antihristul duce la îndeplinire acest imperiu organizat, fiind al şaptelea cap dintre cele şapte capete din care se ridică zece coarne. Cele zece coarne sunt cele zece republici din Statul Sovietic, care toate aderă la constituirea imperiului antihristic. Prin anii ce urmează după revoluţia bolşevică 1917-1945 reuşeşte să unească cele zece republici.

„Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara. Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. Ei vor porni războiul împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi ” (Apoc. 17, 12-14).


Aspectul este întărit şi de proorocul Ezechiel în Vechiul Testament, capitolul 35, versetul 3.

„ Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (Apoc. 17, 16). Focul atomic îl aveau şi sovieticii, dar nu-l stăpâneau încă cum îl stăpâneau americanii. „Şi încă un înger a ieşit din altar, având putere asupra focului... ” (Apoc. 14, 18).

„ ...şi a cules via pământului... ” (Apoc. 14, 19).



Căderea Babilonului şi judecata lui (Apoc. 17,1-17) 
Judecata desfrânatei celei mari
Desfrânata cea mare, numită Babilonul, umblă beată de sânge ca o fiară cu şapte capete şi zece coarne:

„Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe. Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei. Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne ” (Apoc. 17, 1-3).

„ Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apoc. 17, 4-5).

Unul dintre cei şapte îngeri îi descoperă Sfântului Ioan cine este desfrânata cea mare şi că, la vremea cuvenită, va fi judecată; şi de asemenea că, prin asemănare, ea este „ Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului”. Este noul imperiul roman (imperiul sovietic, o altă formă de manifestare a idolatriei), asemănat cu Babilonul, pe care o numeşte cetatea cea mare.

Desfrânată - în sensul că omenirea nu a rămas sub ascultarea lui Dumnezeu. Întreaga omenire a căzut în păcat, s-a dus la alţi dumnezei (care nici nu sunt dumnezei), sunt înşelaţi de diavol, de balaurul cel mare. Această abatere - înstrăinarea omului de la Dumnezeu - este socotită şi numită desfrânare, iar aici este întreaga omenire căzută în idolatrie.

Această omenire alcătuieşte o mare - ape multe: „Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora cade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi" (Apoc. 17, 15).

Ideologia păgână, cultul idolatru, cu toate practicile de închinare la idoli, e numită fiară, iar această fiară este asemănată cu o femeie desfrânată cu care „s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei ” (Apoc. 17, 2) şi cu „ cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17, 18).

Privind perioada dintre imperiul roman şi imperiul sovietic: „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este” (Apoc. 17, 8). Se întrerupe, încetează, şi Satan este pus în lanţuri „pentru mii de ani” (Apoc. 20, 3). Apoi Satan e dezlegat şi imperiul apare din nou, se ridică din adânc, din pământ, când apare fiara cu două coame, „o fiară roşie plină de nume de hulă ” - ideologia materialistă. „ Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei” (Apoc. 17, 4).


Răul consta la această mare desfrânată în aceea că în potirul de aur era otravă care omora pe sfinţi şi duhul lui Dumnezeu din viaţa spirituală a omenirii, a societăţii creştine.

Antihristul se declara pe sine dumnezeu, îmbrăcându-se în falsa strălucire, cu realizările ştiinţei şi ale progresului material, definind o nouă orânduire, egală cu potirul de aur, dar numai la suprafaţă, căci în potir nu mai era Hristos Mielul jertfit, ci adversarul Său, fiara care sfâşia şi prigonea pe Hristos şi pe adepţii Lui, copiii lui Dumnezeu. S-a făcut pe sine Dumnezeu prin valorile idolatriei şi a toată necurăţia adulterului păgân.

Şi o vede autorul Cărţii Sfinte pe această femeie „ beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus”; „şi văzând-o, m-am uitat cu mirare mare” (Apoc. 17, 6). „Iarpe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apoc. 17, 5).

„Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne” (Apoc. 17, 7).

„Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este... era până la împăratul Constantin cel Mare, şi nu mai este începând cu Edictul de la Milano, anii 313, şi până la Renaştere, când apare iarăşi: „ şi va să se ridice din adânc, şi să meargă spre pieire ” (Apoc. 17, 8), deci nu va dăinui mult.

„ Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta. Aici trebuie minte care are înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia” (Apoc. 17, u :8-9).

Aici, cele şapte coline nu sunt şapte coline fizice (cele şapte coline din cetatea Romei), ci sunt cele şapte puteri, înălţimi spirituale, cu şapte coarne. Corn înseamnă puterea pe care o foloseşti în faţa adversarului, în apărare şi pentru distrugerea inamicului, aşa cum vom vedea mai departe: „ Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut (n-au căzut colinele), unul mai este (deci nu de coline este vorba), celălalt încă nu a venit, iar când va veni, are de stat puţină vreme” (Apoc. 17, 10). Acest „ când va veni ” se referă la fiara a doua, care apare cu două capete şi zece coarne. Are loc de la Renaştere până la căderea Imperiului Sovietic. Despre acesta spune că „ va rămâne puţină vreme” (Apoc. 17, 10).

„ Şi fiara care era şi nu mai este — este al optulea împărat şi este dintre cei şapte ” (Apoc. 17, 11). După căderea imperiului sovietic, lucrarea lui Antihrist mai persistă încă şi acum. Este o lucrare satanică, tot atât de pustiitoare, prin New Age. Se impune nu prin persecuţii, ci prin vraja ei, constând în: satanism, magie de tot felul, spiritism, practici yoga, bioenergie, parapsihologic, paranormal, sodomie etc. Toate duc la o pustiire şi înstrăinare de la adevărurile credinţei, propagând o conştiinţă largă-largă, până la desfiinţarea graniţelor dintre bine şi rău, adevăr şi minciună. De aceea zice că al optulea cap „este dintre cei şapte”, de esenţă asemănătoare, aduce aceeaşi pustiire ca şi antihristul propriu-zis; căci după ieşirea de sub imperiul satanist, oamenii „nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrănarea lor, nici de furtişagurile lor” (Apoc. 9, 21).

„Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara ” (Apoc. 17, 12). Aici, fiara este cea de-a doua şi împărăţeşte al doilea corn al ei, este în acelaşi timp şi al şaptelea cap al fiarei şi al balaurului, care este antihristul propriu-zis. El împărăţeşte „ o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme (Daniel 12, 7). Proorocie care zice că va sfărâma pe poporul cel sfânt.

Antihristul propriu-zis este Stalin. Cu el s-a împlinit profeţia cu privire la timp. El este ultimul cap dintre cele şapte capete ale fiarei şi balaurului roşu. Domnia lui a fost timp de „ o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” (Daniel 12, 7). O vreme este egal cu zece ani. Două vremi este egal cu douăzeci de ani, şi jumătate de vreme este egală cu cinci ani. În total fac treizeci şi cinci de ani. Începând cu revoluţia din 1917, când Stalin a luat puterea politică şi armată, de la această dată, el domneşte treizeci şi cinci de ani. În anul 1953 i se împlineşte sorocul şi a pierit. Iar imperiul sovietic constituit de el, zece coarne, vor lua împărăţia împreună cu fiara „ care vor lua stăpânire de împăraţi” (Apoc. 17, 12); sunt zece republici, care, pe lângă Republica Rusă, au alcătuit statul sovietic. Acesta a durat un ceas, „ care vor lua stăpânire de împăraţi un ceas”. Un ceas este echivalent cu şaizeci de minute. Înţelesul este simbolic, căci este vorba de şaizeci de ani.


De când s-a constituit statul sovietic, prin adăugare la statul rus a altor republici, perioadă cuprinsă între anii 1929-­1945, sunt şaizeci de ani. Când i s-a împlinit sorocul, a căzut Babilonul cel mare, aceasta este a doua cădere. Prima, aşa cum se înţelege din cele expuse, a fost în timpul împăratului Constantin cel Mare, iar a doua cădere are loc în timpul împăratului sovietic, Mihail Gorbaciov, 1989.

Acest imperiu sovietic, constituit din statul rus şi zece republici, a avut aceeaşi ideologie şi acelaşi plan: „ un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei” (Apoc. 17, 13). Fiarei îi dau stăpânirea, adică ideologiei materialiste, opusă creştinismului.

„Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (Apoc. 17, 14).

„ Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi” (Apoc. 17, 15).

Da. Imperiul Sovietic se extinsese peste multe popoare, dar când i-a venit căderea cele zece republici au părăsit-o: „Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (Apoc. 17, 16).


Aşadar, republicile care constituiau imperiul, şi fiara, ideologia materialistă o vor părăsi. Îi va mânca şi carnea. Şi în adevăr, i-au mâncat carnea, i-a rămas numai scheletul, care încă opune rezistenţă şi face necazuri şi greutăţi: Transnistria, Georgia, Cecenia etc.

Aşa a fost voia Domnului Care „ împărăţeşte, guvernează, binecuvântează, dar şi pedepseşte”'. „Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu” (Apoc. 17, 17).

*

,, După acestea, am văzut un alt înger, pogorându-se din cer, având putere mare, şi pământul s-a luminat de slava lui ”(Apoc. 18, 1).

„Pământul s-a luminat” - se înţelege că s-au luminat pământenii prin evanghelizare, prin încreştinare; „Poporul cel ce umbla întru întuneric a văzut lumină mare” (Isaia 9, 1). Acum, lumina lui Hristos luminează tuturor, iar întunericul necunoştinţei de Dumnezeu se goneşte afară.

„ Şi a strigat cu glas puternic şi a zis: A căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (Apoc. 18, 2).

Aceasta este însă prima cădere a păgânismului (numit Babilonul cel mare); triumfa creştinismul după împăratul Constantin cel Mare, când Biserica Creştină iese biruitoare prin jertfele pe care le-a dat. Fiara apocaliptică, acum, cade, cu cei cinci împăraţi, iar Satan este pus în lanţuri pentru mii de ani. Dacă Satan a fost pus în lanţuri se înţelege că toate duhurile necurate au fost închise,oprite din activitatea lor cu toate lucrurile spurcate, prin care înşelau lumea. Pedeapsa vine asupra cetăţii celei mari a Imperiului Roman păgân, scoţând în evidenţă toate aspectele spurcate şi rele.


„Pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit” (Apoc. 18, 3). Păgânii, care n-au cunoscut pe unicul şi adevăratul Dumnezeu şi valorile spirituale ale lui Dumnezeu, s-au desfătat în adulterul pe care-l oferea „acea împărăteasă”, spurcată.

„Şi am auzit un alt glas din cer, zicând: Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei" (Apoc. 18, 4). Prin încreştinarea popoarelor păgâne, se face un exod, o ieşire. Şi e îndemnul Bisericii, care acum e în Cer şi îndeamnă popoarele la a ieşi din păgânism şi a nu mai fi robii păcatului şi a lui Satan, ci a fi „robii lui Dumnezeu” (Apoc. 18, 4).

Deşi a căzut, nefiind încă pedepsită, “în inima ei zice: Şed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şi jale nu voi vedea nicidecumr (Apoc. 18, 7). Dar „ ...păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei ” (Apoc. 18, 5). „ Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă” (Apoc. 18, 8). „Cu astfel de repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai afla” (Apoc. 18, 21).

„ Şi s-a găsit în ea sânge de proroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18, 24).

„Răzbunarea” se traduce în două aspecte:

1. înfrângerea, căderea, mai întâi, a Imperiului Roman, ca putere politică şi administrativă, căderea Babilonului (Apoc. 18, 2): „A căzut! A căzut Babilonul cel mare... ” (Apoc. 18, 2).

2. A doua cădere este prin căderea Imperiului Sovietic, numită Cetatea cea mare şi curva cea mare, zicând: „ Vai! Vai! Cetatea cea mare, Babilonul, cetatea cea tare, tare că într-un ceas a venit judecata ta! ” (Apoc. 18, 10). Un ceas este egal cu 60 de minute, adică 60 de ani.

„ Veseleşte-te de ea, cerule şi voi sfinţilor, şi voi apostolilor, şi voi prorocilor, pentru că Dumnezeu a pronunţat judecata voastră asupra ei” (Apoc. 18, 20). Întreaga Biserică se bucură de căderea chiar grabnică a lui antihrist şi a imperiului său.

„ Şi un înger puternic a ridicat o piatră, mare cât o piatră de moară, şi a aruncat-o în mare, zicând: Cu astfel de repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai afla" (Apoc. 18, 21).

Da! O piatră mare, ca piatra de moară aruncată în mare, e o mare veste, amară veste, tristă, venită pe neaşteptate în marea masă a proletariatului internaţional. Nu s-a aşteptat la o cădere subită a imperiului roşu. Mihail Gorbaciov: a lansat programele de reformă glasnosti şi perestroika, având în vedere, prin aceste programe, un comunism cu faţa umană. La această neaşteptată veste, s-a produs o schimbare. Primii care s-au împotrivit au fost cei din duma de stat. Au opus rezistenţă, cu foc i-a scos din reşedinţa parlamentară. Preşedintele Statului Sovietic, Mihail Gorbaciov, în acea perioadă, a avut un rol decisiv în soarta statului, asemănător cu împăratul Constantin cel Mare, care, prin descoperire dumnezeiască ia hotărârea decisivă pentru creştinism.

Şi astfel încetează „ glasul celor ce cântă din chitară şi din gură şi din flaut şi din trâmbiţă nu se va mai auzi de acum în tine şi nici un meşteşugar de orice fel de meşteşug nu se va mai afla în tine şi huruit de mori nu se va mai auzi în tine niciodată” (Apoc. 18, 22).

„ Şi niciodată lumina de lampă nu se va mai ivi în tine; şi glasul de mire şi mireasă nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta” (Apoc. 18, 23).


Se înţelege că va cădea toată arta meşteşugărească a cuvântului rătăcitor ateist, toată filosofia materialistă care nega pe Dumnezeu, toată muzica şi toate formele de propagare a rătăcirii, toate care erau în duhul fiarei apocaliptice. Chiar şi mirii şi miresele vor înceta a se mai bucura în duh diabolic, în rătăcirea şi „fermecătoria ei” (Apoc. 18, 23).

Pentru că „s-a găsit în ea sânge de proroci şi de sfinţi şi de sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18, 24) . „Şi un al doilea înger a venit, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale” (Apoc. 14, 8). 


Hristos biruieşte fiara - Apoc. 19,1-21

Cum apare Hristos în acest capitol? „Şi am văzut cerul deschis”. Aici este începutul împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, începutul îl face Hristos Domnul. Apare ca în perioada întâi, pe un cal alb „ şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate ” (Apoc. 19, 11). Calul alb este simbolul păcii. Însă luptă să cucerească nu cu sabia metalică, ci cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, căci se numeşte „ Credincios şi Adevărat”. Judecă şi se războieşte întru dreptate, pentru dreptatea lui Dumnezeu, ca Domnul Dumnezeu să împărăţească. Prin aceasta, face o judecată dreaptă. Lucrarea lui Hristos se sfârşeşte cu judecata acestei lumi.

„ Ochii Lui sunt ca para focului”. Cucereşte lumea prin privirea Sa, cu focul dragostei Sale. „ Şi pe capul Lui sunt cununi multe, având nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai El” (Apoc. 19, 12). Hristos Domnul, ca principalul războinic, de la întemeierea Bisericii până la convertirea tuturor popoarelor, pentru iubirea Sa jertfelnică, capătă multe cununi.


Fiecare cunună poartă distincţia actelor de luptă şi biruinţă, corespunzând diferitelor perioade şi faze ale Bisericii, pe care omul nu le ştie decât în parte şi numai cele ce Dumnezeu i le descoperă.

Calul e alb, nu roşu, ca în a doua perioadă a Bisericii, aceea a persecuţiei (Ap.6, 3), dar acum „este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 19, 13). Hristos este Cuvântul Tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu trimis în lume „ Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte din vison alb, curat” (Apoc. 19, 14). Acum, Biserica este cerul pe pământ: oştile din cer care îl urmau sunt apostolii, părinţii apostolici şi urmaşii lor, puşi în slujba Cuvântului lui Dumnezeu. Purtând veşmânt de vison curat, alb: „căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor” (Apoc. 19, 8).

În luptă, „din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea” (Apoc. 19, 15). „Sabia ascuţită” este Cuvântul Sfintei Evanghelii, care se propovăduieşte la toate popoarele pentru convertirea lor la creştinism.

În decursul istoriei Bisericii, păgânismul va cădea. Prima cădere începe în vremea împăratului Constantin cel Mare şi aceasta este şi începutul biruinţei Bisericii Creştine. Această biruinţă este confirmată în capitolul 19, 1: „ După acestea, am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulţime multă zicând: Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apoc. 19, 1). „Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui! Pentru că a judecat pe desfrânata cea mare, care a stricat pământul cu desfrânarea ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei!” (Apoc. 19, 2).

În decursul istoriei, chiar creştinii se vor abate de la Legea lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu va cruţa toiagul Său [canoanele Bisericii] şi varga Sa, căci zice „ Şi El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul” (Apoc. 19, 15).


În ultima perioadă (a şaptea) se impune în toate lucrările, aplicarea învăţăturii Evangheliei, în toate aspectele vieţii omenirii: cultură, artă, viaţă socială, politică, dar cu atât mai mult în viaţa spirituală a Bisericii, când zice: „Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor ” (Apoc. 19,16). Înţelegem că toate împărăţiile pământului se vor supune atunci prin convertirea tuturor popoarelor şi întru totul. Va fi o turmă şi un păstor, după Cuvintele Domnului Iisus: „ Datu-Mi-s-a toată stăpânirea în cer şi pe pământ”.

În perioada a şasea (înainte de perioada sfârşitului), apare confruntarea dintre oştile cereşti şi oştile fiarei şi ale prorocului mincinos, antihristul propriu-zis: „Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război cu Cel ce şadepe cal şi cu oştirea Lui” (Apoc. 19,19). Acesta este Al Doilea Război Mondial.

„Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, prorocul cel mincinos (Stalin şi imperiul său), cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei (666) şi pe cei ce s-au închinat chipului ei (icoana fiarei - Imperiul Sovietic). Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă” (Apoc. 19, 20).

„Şi am văzut un înger stând în soare” (Apoc. 19, 17). Este vorba de un împărat creştin, în lumina lui Hristos, care a triumfat asupra forţelor armate sovietice şi hitleriste, în Al Doilea Război Mondial; a triumfat şi în căderea Imperiului Sovietic, cel cu zece împăraţi (zece coame ale antihristului): „ Şi a strigat cu glas puternic, grăind tuturor păsărilor care zboară spre înaltul cerului. Veniţi şi vă adunaţi la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu ” (Apoc. 19,17).

„ Ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpetenii de oşti şi trupurile celor puternici, şi trupurile cailor şi ale călăreţilor lor, şi trupurile tuturor celor slobozi şi celor robi, şi ale celor mici şi celor mari” (Apoc. 19, 18), căzuţi în războiul întâi şi al doilea mondial.

Aici cheamă păsările şi nu fiarele sălbatice să mănânce. Când ne referim la păsările care zboară, mai degrabă poate fi vorba de aviaţia de război care a decis căderea fascismului şi a comunismului prin bombardamentele distrugătoare, prin bomba atomică, când au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă (Apoc. 19, 20). „Şi a doua oară au zis: Aliluia! Şi fumul focului în care arde ea se ridică în vecii vecilor” (Apoc. 19, 3).

După căderea lui antihrist, lucrarea satanei încă persistă sub denumirea New Age, cu toate necurăţiile: „Şi fiara care era şi nu mai este (că a căzut) este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire”. A căzut antihristul şi imperiul lui care persecuta şi constrângea să cumperi marfa lor, la această mişcare (New Age), care se manifestă prin bioenergie, paranormal, spiritism, magie, hipnotism, practici yoghine, sodomie, satanism, nu persecută, ci vrăjeşte. Şi cad pradă cei ce umblă după senzaţional şi cei care nu-şi cunosc credinţa în care sunt botezaţi. Şi această lucrare va cădea. Da. Va cădea, dar încă n-a atins apogeul. Despre căderea acestor lucrări satanice ne încredinţează însuşi Domnul: „Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (Apoc. 19, 21).

„ Iar cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru fiinţe au căzut şi s-au închinat lui Dumnezeu, Cel ce şade pe tron, zicând: Amin! Aliluia!” (Apoc. 19, 4).

Aici, cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt Biserica conducătoare, simbolic reprezentată prin cei doisprezece patriarhi ai Vechiului Testament şi prin cei doisprezece Apostoli, după mărturiile celor patru evanghelişti - şi aceştia reprezentaţi prin cele patru fiinţe, care reprezintă învăţătura dreptei credinţe: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.


Potrivit acestei învăţături, toţi cad şi se închina lui Dumnezeu Cel Care şedea pe tron, pe tronul Sfintelor Altare ale Bisericii universale, la un moment de biruinţă împotriva fiarei şi a prorocului mincinos, zicând „Amin!” (Apoc. 19, 20), ca o încheiere a unei situaţii şi dând slavă lui Dumnezeu, cântând: „Aliluia!”. 


Urmează triumful final, o perioadă a şaptea

„Şi am auzit ca un glas de mulţime multă şi ca un vuiet de ape multe şi ca un bubuit de tunete puternice, zicând: Aliluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Atotţiitorul împărăţeşte ” (Apoc. 19, 6).

„ Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit” (Apoc. 19, 7).

„Şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor” (Apoc. 19, 8).

Înţelesul din cuprinsul acestor versete (6, 7, 8) corespunde perioadei a şaptea, când zice că va avea mireasa pregătită şi va avea loc nunta cu Mielul - Mirele Hristos.

„ Şi mi-a zis: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte cde lui Dumnezeu” (Apoc. 19, 9).

„Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei” (Apoc. 19, 10). 



Biserica a şaptea - Laodiceea

(Apoc. 3,14-22)

[Perioada globalismului
şi venirea împărăţiei lui Hristos pe pământ (1945- )|


Urmează perioada a şaptea şi judecata, perioada judecăţii. Pentru aceste versete (citate mai jos: Apoc. 3,14-22; 8,1-6; 11, 15-l9; 16, 17-21 - scrisoarea către Biserica din Laodiceea, trâmbiţa, pecetea şi cupa a şaptea) mă abţin de la orice comentarii:

„Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sărguieşte dar şi te pocăieşte. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor ” (Apoc. 3,14-22).


A şaptea pecete - Apoc. 8, 1-6
„ Şi când Mielul a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-a dat lor şapte trâmbiţe. Şi a venit un alt înger şi a stat în altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Şi îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat pe pământ; şi s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur. Iar cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au gătit ca să trâmbiţeze ” (Apoc. 8, 1­6).

Trâmbiţa a şaptea - Apoc. 11, 15-19

„ Şi a trâmbiţat al şaptelea înger şi s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor. Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care şed înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, au căzut cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: Mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti şi Cel ce erai şi Cel ce vii, că ai luat puterea Ta cea mare şi împărăţeşti. Şi neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta şi vremea celor morţi, ca să fie judecaţi, şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe cei mici şi pe cei mari, şi să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul. Şi s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, şi s-a văzut în templul Lui chivotul legământului Său, şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi cutremur şi grindină mare” (Apoc. 11,15-19).


Cupa a şaptea - Apoc. 16, 17-21

„ Şi al şaptelea înger a vărsat cupa lui în văzduh şi glas mare a ieşit din templul cerului, de la tron, strigând: S-a făcut! Şi s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost de când este omul pe pământ un cutremur atât de puternic. Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui. Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară. Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare ” (Apoc. 16,17-21). 


Înfricoşata judecată (cărţile şi cartea vieţii) - Apoc. 20,11-l5

„ Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11).

„ Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor” (Apoc. 20, 12).

„Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale” (Apoc. 20, 13).

„Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc ” (Apoc. 20,14).

„Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc ” (Apoc. 20, 15).

Are loc învierea cea de obşte a morţilor, toţi cei înviaţi se află în faţa Tronului Dreptului Judecător şi sunt judecaţi după faptele lor (după cărţile Cerescului Dumnezeu, Atotştiutor, şi o altă carte, numită „Cartea Vieţii”).


„Şi Cel ce şedea pe tron a grăit” (...) „Făcutu-s-a!” (Apoc. 21, 5-6). Deci s-a sfârşit lucrarea tainicului Dumnezeu cu Biserica, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, pentru totdeauna. Dumnezeu le face pe toate, ca Cel care este începutul şi sfârşitul, după cum afirmă şi textul biblic: „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 21, 6).

Mai departe, făgăduieşte celor drepţi viaţa de veci, acelora care sunt înscrişi în cartea vieţii: „ Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii ” (Apoc. 21, 6). „ Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu ” (Apoc. 21, 7). „ Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua ” (Apoc. 21, 8). 


Desăvârşirea tainei lui Dumnezeu - Apoc. 15,1-8

(Rezumatul celor 7 perioade)


Apare ca un rezumat al întregii acţiuni a Bisericii, care a trecut prin cele şapte perioade şi se încheie cu desăvârşirea tainei lui Dumnezeu (Ap. 10,7). Biserica este realizată la idealul dorit, Cortul lui Moise.

. „Am văzut, apoi, în cer, alt semn, mare şi minunat: şapte îngeri având şapte pedepse - cele de pe urmă - căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15, 1). Aceste şapte pedepse sunt şapte cupe de mânie ale lui Dumnezeu, care au avut aplicaţia lor în cele şapte perioade. Cu a şaptea cupă (ultima) se sfârşeşte taina lui Dumnezeu cu lumea: „ căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15, 1).

„ Şi am văzut ca o mare de cristal, amestecată cu foc, şi pe biruitorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal şi având alăutele lui Dumnezeu ” (Apoc. 15,2). Sfinţii cu întreaga Biserică, care apare „ca o mare de cristal", cu focul Harului Dumnezeiesc şi cu „ biruitorii fiarei şi a numelui ei ”, se bucură şi au biruit cu Iisus Biruitorul, preamărind pe Dumnezeu prin cântări dumnezeieşti, asemenea celor ce cântă din alăute.

„Şi ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, zicând: Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, împărate al neamurilor!” (Apoc. 15, 3). Aşa cum ştim, spre sfârşitul perioadei a şasea, se anunţă venirea iudeilor la Biserica Creştină (Apoc. 3, 9). Versetul 15, 3 anunţă că biruitorii fiarei şi ai numelui lui antihrist cântă acum, împreună cu cântările Mielului, şi cântările lui Moise.

„Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că tu singur eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale s-au făcut cunoscute” (Apoc. 15, 4). În perioada a şaptea, toate neamurile vor fi aduse la creştinism şi-L vor cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său. Putem să ne referim la popoarele budiste, musulmane, care vor fi convertite la creştinism prin judecăţile lui Dumnezeu şi aşa vor cunoaşte pe Hristosul Său.

„Şi după aceasta, m-am uitat şi s-a deschis templul cortului mărturiei din cer. Şi au ieşit din templu cei şapte îngeri cu cele şapte pedepse, îmbrăcaţi în veşmânt de in curat, luminos, şi încinşi, pe la piept, cu cingători de aur. Şi una din cele patru făpturi dădu celor şapte îngeri cele şapte cupe de aur pline de mânia lui Dumnezeu, Cel ce este viu în vecii vecilor. Iar templul se umplu de fum, din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea să intre în templu, până ce se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri ” (Apoc. 15, 5­8). Aici, cei şapte îngeri şi cele şapte cupe cu mânie ale lui Dumnezeu sunt acele cupe care se vor vărsa în cele şapte perioade ale Bisericii, încât Templul se va umple de fum, din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui şi nimeni nu poate să intre în Templu decât când începe lucrarea tainică a lui Dumnezeu şi până când se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri.

Se înţelege că taina templului lui Dumnezeu se va sfârşi cu ultima cupă a mâniei lui Dumnezeu, asupra păcătoşilor. 


Rezumatul celor 7 perioade ale Bisericii
Prima şi a doua perioadă alcătuiesc Biserica în durerile naşterii. Naşte fii duhovniceşti în strâmtorare şi prigoană. A treia perioadă este a copilăriei nevinovate, ca o educaţie a copilului în familia Sfinţilor Părinţi înduhovniciţi, este epoca de aur.

Urmează perioadele a patra, a cincia şi a şasea - etape ale şcolarizării. Omul se afirmă în numele raţiunii, asta însemnând simbolic cifra şase (6). Iar în timpul lui antihrist se afirmă categoric; de trei ori 6.

Libertatea duhului lumesc dă prioritate preocupărilor pământeşti, pe motivul că el e pământean şi are pretenţii ca, în libertate, să cugete ca un pământean, să aibă cunoştinţe care să alcătuiască o ştiinţă a lui, proprie; o filosofie, o artă, o ştiinţă creatoare de bunuri utile pentru o viaţă mai bogată, o organizare a vieţii sociale pe temeiuri de dreptate şi mai multă egalitate între oameni. Toate acestea se justifică prin aceea că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu ştiinţă - dar dumnezeiesc. Însă omul, în libertatea sa excesivă, dedat mai mult la îndeletniciri pământeşti, uită de grija de suflet. Iar Dumnezeu, în aceste perioade, îl temperează. L-a lăsat pe om şi în multă libertate să ajungă şi să cadă în greşelile mari, iar pentru aceasta îşi trage consecinţele. Dumnezeu pedepseşte greşelile mici şi păcatele mari, pentru îndreptarea şi pentru înţelepţirea omului.

De exemplu, în dorinţa lui de emancipare, iese de sub îndrumarea Bisericii şi se ridică prin afirmarea în numele raţiunii lui. Astfel, în Revoluţia din Franţa, 1789-1793, se afirmă cu putere spiritul antireligios. S-a născut acum pruncul antihrist, dar n-a avut putere de dezvoltare aici. L-a înfiat prin adopţie Gennania, care, prin corifeii comunismului: Marx, Engels şi Lenin, l-au educat şi l-au crescut. Nu era potrivit pentru occidentali şi Germania l-a aruncat peste gard, în Rusia. Aici a fost bine primit, l-au declarat împărat şi el a fost acel antihrist care a adus pustiire vieţii spirituale, susţinut de balaur şi de fiara apocaliptică.

Observăm apoi cum pedeapsa lui Dumnezeu vine în lanţ, prin ei înşişi. În Al Doilea Război Mondial, Germania, care l-a crescut pe antihristul, pedepseşte pe Franţa (mama care l-a născut), ocupând-o şi distrugând-o. Iar Statul Sovietic distruge Germania, care l-a crescut pe antihristul. Apoi, statele creştine înving Statul Sovietic, care l-a pus pe antihristul împărat.

Din toate evenimentele acestea, cu urmări grave asupra omenirii, omul trebuie să se înţelepţească şi să cunoască pe Dumnezeu, că fără Dumnezeu nu putem face nimic bun, iar dacă le facem noi, după priceperea noastră limitată, răul se sparge în capul nostru. Pedeapsa păcatului vine asupra individului, a grupului, a familiei, asupra ţării şi asupra întregii omeniri.

Până în perioada a şasea, omul, în libertatea lui, a căutat să rezolve problemele sociale şi morale cât a putut mai onorabil, însă mare lucru n-a lacut pentru că s-a înmulţit răutatea şi toţi netrebnici am devenit. Dacă, până la sfârşitul perioadei a şasea, omul a fost lăsat în libertatea lui excesivă, în perioada a şaptea, Dumnezeu va interveni direct şi, fără cruţare, va pedepsi nelegiuirea. Vine perioada judecăţii, perioadă de afirmare a puterii lui Dumnezeu, direct, în viaţa pământenilor, încât principiile Evangheliei se vor coborî în toate treptele şi categoriile umane, în cultură, în artă, în filozofie, în ştiinţă, politică, viaţă socială, cu atât mai mult în viaţa Bisericii.



În perioada a şaptea, trei lucruri mari se vor petrece:

1. Va fi propovăduită Evanghelia din nou, pentru convertirea tuturor popoarelor, ca să-L cunoască toată omenirea de pe pământ pe Dumnezeu: „Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul. Zicând cu glas puternic: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui, şi vă închinaţi Celui ce a făcut cerul şi pămânlid şi marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14, 6-7).

Despre Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Mântuitorul îi spune lui Petru: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? ”, iar în Apocalipsă îngerul îi spune: „ Tu trebuie să proroceşti, încă o dată, la popoare şi la neamuri şi la limbi şi la mulţi împăraţi” (Apoc. 10, 11); acest lucru se va întâmpla în perioada a şaptea, ca să se realizeze o turmă şi un păstor, precum zice Domnul Iisus: „ Datu-Mi-S-a toată stăpânirea în cer şi pe pământ...”. „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor” (Apoc. 11, 15).

[Crearea ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite - în 1945 poate fi considerată ca fiind naşterea globalismului. Principiul globalizării / mondializării, care acum tinde să uniformizeze toate aspectele vieţii sociale, economice si religioase (prin crearea unui guvern mondial, a unei economii globale şi a unei singure pseudoreligii - New Age, masonerie), după ce aproape îşi va împlini scopul murdar (cupa a şaptea), va fi convertit/creştinat de Biserică în principiul Bisericii universale şi folosit ca suport pentru propovăduirea creştinismului şi crearea unei societăţi teocratice (trâmbiţa a şaptea). Acest lucru se va face trecând prin mari dureri ale naşterii/convertirii (trâmbiţa şi cupa a şaptea).

În acele vremuri, cei de multe ori chemaţi la Cina Domnului, la sfânta împărtăşanie, nu vor veni (Lc.14, 16-20), ci vor fi departe de Dumnezeu (căldicei - Ap. 3, 14-22) şi de aceea Domnul va renunţa la ei şi-i va aduce la Cina Sa pe săraci şi bolnavi (Lc.14,21-22) şi-i va sili „cu toiag de fier” (trâmbiţa şi cupa a şaptea) pe ceilalţi: „Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea” (Lc. 14, 23-24). Iată răspunsul dur şi dureros pentru creştinul din momentul venirii Mântuitorului (către sfârşitul etapei a şaptea) la întrebarea Mântuitorului „Dar Fiul Omului, când va veni [ca un fur], va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Lc. 18, 8): Nici unul din cei chemaţi nu va avea credinţă, ci va fi căldicel.

Şi atunci Domnul îi va sili pe cei nechemaţi să guste Cina Sa! Vi se pare nedrept? Să nu uităm că în etapa a doua, a persecuţiilor, oamenii necredincioşi, dar care „din fire fac ale Legii”, au salvat Biserica: „Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură" - Apoc. 12,13-18. Acum, Dumnezeu îi varsă din gura Sa pe cei căldicei (Apoc. 3, 14­22), pentru a-i lua/converti pe ei (pământul), pe cei care din fire caută binele şi dreptatea, dar încă nu L-au cunoscut pe El.

Acest mod de a lucra al lui Dumnezeu este spre mântuirea cât mai multor oameni şi îl mai întâlnim de două ori:

a) La intrarea în ţara făgăduinţei (Canaan), din cauza îndoielilor şi neascultării, Dumnezeu zice: „Nici unul din oamenii aceştia, din acest neam rău, nu va vedea pământul cel bun” (Dt.l, 34; 32, 52);

b) La prima venire a lui Hristos, “împietrire s-a făcut lui Israel” (Rom. 11, 25) pentru ca astfel să se mântuiască toate neamurile (Rom. 11, 8-36).

Deoarece autorul s-a abţinut de la comentarii, cu îngăduinţa sa, le- am iniţiat noi, încercând să o facem în duhul în care a fost scrisă întreaga carte - n.ed.)].

„ Şi neamurile s-au mâniat că a venit vremea celor morţi, ca să fie judecaţi, şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe proroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul” (Apoc. 11, 18).


Toate popoarele, sub sceptrul lui Dumnezeu şi al Hristosului Său, se vor îmblânzi. În perioada a şaptea, principiile Evangheliei lui Hristos se vor coborî în toate compartimentele vieţii pământenilor: ştiinţă, filosofie, toate aspectele culturale: politică, viaţă socială, dreptate, cu atât mai mult în viaţa spirituală şi morală a Bisericii: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (Apoc. 21, 1), „Şi cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate” (Apoc. 21, 5). Vremea aceasta va veni în perioada a şaptea, când se va îmblânzi tot omul şi toate popoarele se vor conduce nu prin dreptul forţei, ci prin forţa dreptului. Această stare de pace generală, pe care o va aduce Domnul, este prezentată de marele profet Isaia, care zice:

„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie. Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. Nu va fi nicio nenorocire şi niciun prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape” (Isaia 11, 6-9).

2. Purificarea Bisericii prin selectarea şi separarea neghinei de grâu, ajunsă la maturitate. Pilda neghinei: „Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” (Matei 13, 30).

3. Către sfârşitul perioadei a şaptea, vine sfârşitul: Judecata şi Noul Ierusalim.


Noul Ierusalim
Cetatea Sfântă! O, adâncul înţelepciunii, bogăţiei şi puterii lui Dumnezeu:

„Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat Cetatea cea Sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu” (Apoc. 21, 10). „Muntele mare” este Biserica lui Dumnezeu pe pământ, realizată în cele şapte perioade, după cum zice şi prorocul Isaia: „Templul lui Dumnezeu cel din cer” (Isaia 11, 9), „Mare de cristal” (Isaia 15, 2), toate sunt denumiri ale Bisericii, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. „ Pe aceştia îi voi duce în muntele cel sfânt al Meu şi îi voi bucura în locaşul Meu de rugăciune ” (Isaia 56, 7).

Sfântul Ioan a fost dus în duh în lumea cea cerească a lui Dumnezeu şi i s-a arătat ce a pregătit Dumnezeu pentru pământenii care sunt înfiaţi prin Hristosul Său: „ ...şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu” (Apoc. 21, 10). Când s-a pogorât? Odată cu întemeierea Bisericii (cu pogorârea Duhului Sfânt) şi în timpul celor şapte perioade. A coborât Ierusalimul cel Nou pe pământ, adică a coborât spiritul Evangheliei, Cuvântul lui Dumnezeu, pentm a se impune în toate treptele sociale, în cultură, politică, artă etc.

Ne arată şi cum arată acel Ierusalim Ceresc. Dacă zice că Cetatea cea Sfântă se numeşte Ierusalim, acest Ierusalim nu mai este acel Ierusalim de pe pământ, nu mai este nici Muntele cel Sfânt al vechiului Testament de pe pământ, ci este cu totul altceva. Este Cetatea cea Sfântă, pregătită în cer,, de Dumnezeu ” şi vine ca un dar „ de la Dumnezeu ” pregătit: „Şi am văzut Cetatea Sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apoc. 21, 2); „Şi am auzit, din nou, un glas puternic care zicea: Iată, Cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi îl va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei” (Apoc. 21, 3).


„Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut ” (Apoc. 21, 4).

„ Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iar, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate ” (Apoc. 21, 5). Înnoirea începe odată cu întemeierea Bisericii... „noi le facem pe toate”.

„Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii" (Apoc. 21, 6).

„ Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu” (Apoc. 21, 7).

„Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători la idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apoc. 21, 8).

„Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului” (Apoc. 21, 9).

„ Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorăndu-se din cer, de la Dumnezeu” (Apoc. 21, 10), „Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul” (Apoc. 21, 11).

„Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi doisprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel” (Apoc. 21, 12).

„Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi" (Apoc. 21, 13).

„Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Apoc. 21, 14).

„Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei (Apoc. 21, 15).

„ Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă’’ (Apoc. 21, 16).

„ Şi a măsurat şi zidul ei: grosimea o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului ” (Apoc. 21, 17).

„Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată” (Apoc. 21, 18).

,, Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald" (Apoc. 21, 19).

„ A cincia de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea a ametist” (Apoc. 21, 20).

„ Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritare. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla” (Apoc. 21, 21).

„Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei” (Apoc. 21, 22).

„ Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul” (Apoc. 21, 23).

„Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor” (Apoc. 21, 24).

„Şiporţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo” (Apoc. 21, 25).

„ Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor ” (Apoc. 21, 26).

„Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului” (Apoc. 21, 27).

„Şi mi-a arătat, apoi, răul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc. 22, 1).

„Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a răului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apoc. 22, 2).

„Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui îi vor sluji Lui” (Apoc. 22, 3).

Acest cuvânt - „ Vin curând” - este începutul apariţiei Bisericii pe pământ. Cetatea Sfântă este altarul Bisericii întemeiate de Domnul, iar altarul sau toate altarele creştine pe pământ sunt tronul lui Dumnezeu şi al Mielului.

La Ierusalim mergea tot poporul lui Israel, la sărbătorile mari, şi aducea rugile lui însoţite de jertfe. De acolo primeau şi învăţăturile Legii precum şi de la sinagogile locale. Prin urmare, la Ierusalim era singurul templu unde se aduceau jertfe pentru tot poporul lui Israil. Domnul Iisus Hristos, în convorbirea cu femeia samarineancă, îi spune că mântuirea vine din Iudeea şi drept este să se închine la templul din Ierusalim şi nu în muntele Garizim, unde se închinau samaritenii. „Dar va veni ceasul, şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui (lui Dumnezeu, n.a.) în Duh şi Adevăr” (Ioan 4,23), şi nu numai în Ierusalim, ci în tot locul.

Iată în noul Israil, în creştinism, închinarea pe care o aducem Domnului, este în tot locul stăpânirii Lui. Pretutindeni unde s-a ridicat Sfinte Locaşuri I se aduce închinare lui Dumnezeu, iar imaginea noului Ierusalim este întreg cuprinsul Bisericii, sub Cortul cel Mare al lui Dumnezeu, despre care, în cartea Apocalipsa, se spune că s-a pogorât din cer: „ Şi mi-a arătat Cetatea cea Sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer de la Dumnezeu” (Apoc. 21, 10).

Semnificaţia celor prezentate (zidurilor, temeliilor, porţilor, piaţa. Tronul dumnezeiesc, râul cu apă cristalin; Pomul vieţii, fructele, frunzele, Rodul de douăsprezece ori pe an, Lumina Cerească, Valoarea, Sfinţenia) încercăm să o arătăm mai jos.


Domnul Iisus, Mielul de Jertfa, a început opera Sa mântuitoare odată cu întemeierea Bisericii, începutul erei creştine, când este asemănată şi cu pogorârea Cetăţii Sfinte pe pământ. Realizarea ei se desăvârşeşte în timp, prin convertirea tuturor neamurilor şi a limbilor la creştinism, impunând Locul - pretutindeni pe pământ, şi Cuprinsul - toate altarele Bisericii Creştine la un loc reprezintă Cetatea cea Sfântă, de la întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

În toate altarele se preamăreşte Dumnezeu, „având slava lui Dumnezeu” ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul (Apoc. 21, 11). „Avea zid mare şi înalt” şi „Cetatea era în patru colţuri, lungimea ei este tot atât cât lăţimea de douăsprezece stadii” (Apoc. 21, 16). Zid înseamnă îngrădire, cu dimensiunile ei: înălţime, lăţime şi adâncime (12.000 de stadii x 185m = 2.220km - măsură simbolică), zidul arătând că Cetatea este întărită, apărată până la extremă, ferită de orice atac din afară, de orice erezie, de orice rătăcire. Porţi? Intrarea pe uşă: „Eu sunt uşa”, prin douăsprezece uşi, prin cei doisprezece apostoli. Şi cu Mielul de Jertfa - fructul pomului Vieţii. Soarele? Hristos - lumina lumii. Apa cea Vie: râul din Eden - apă cristalină care curge din Tronul Celui care stă pe tron.

Temelia era din douăsprezece pietre, după numărul celor doisprezece Apostoli ai Mielului (Apoc. 21, 1). Este Biserica Apostolică. După numărul celor doisprezece Apostoli, are doisprezece porţi, trei câte trei, în cele patru părţi (Apoc. 21, 13). Iar la porţi - doisprezece îngeri, care păzesc intrarea, să intre numai cei aleşi ai Noului Israil (Apoc. 21, 12). „Cortul lui Dumnezeu este cu oameni şi el va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei” (Apoc. 21, 3).

Slujitorii Cetăţii Sfinte. Ei dau apa cea Vie din râul Cetăţii, când vestesc cuvântul Evangheliei în faţa credincioşilor. Ei dau fructul din Pomul Vieţii, când împărtăşesc pe credincioşi. Slujitorii sunt cei doisprezece de la cele douăsprezece porţi, care slujesc slujirea apostolică din uşa altarului. Către sfârşitul perioadei a şaptea, va fi o împărăţie teocratică pe pământ, ca să se realizeze o turmă şi un păstor, pentru ca toate neamurile să aducă slava lor lui Dumnezeu, la Cetatea cea Sfântă, pogorâtă pe pământ.


„Şi Cel ce şade pe tron a grăit: iată noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate” (Apoc. 21, 5).

Înnoirea despre care vorbeşte textul este cea care a început odată cu întemeierea Bisericii Creştine. Domnul vorbeşte despre lucrarea Sa în finalul Cărţii şi scoate în evidenţă măreţia Operei Sale şi Locaşul Slavei Sale pe pământ, care este cu oamenii.

În Cetatea Sfântă, Piatra din capul unghiului este Hristos. Şi voi, cei doisprezece apostoli, care împreună sunteţi douăsprezece temelii (apostolească Biserică), cu douăsprezece uşi şi doisprezece îngeri la uşi - asta înseamnă universalitatea Bisericii, reprezentată, întemeiată pe temelia apostolilor, trei câte trei, în cele patru vânturi ale pământului, slujitori la tronul lui Dumnezeu.

La toate altarele sunt slujitori apostolii şi urmaşii lor. Ei dau apa Vie, cristalină, care curge din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului: Sfânta învăţătură a Sfintei Evanghelii - apa cristalină; şi fructul din Pomul Vieţii - Sfânta Cruce, din care ni se dă Trupul şi Sângele Domnului - Sfânta Euharistie.

În Templul Domnului nu intră nimic necurat, ci numai slujitorii sfinţiţi. Ei slujesc înaintea Tronului şi în porţi, preamărind pe Dumnezeu şi aducând slava neamurilor şi rugile lor la tronul ceresc (de la „ cei ce vin de la răsărit şi de la apus, fiii tăi ”). Toate neamurile vin şi aduc slavă lui Dumnezeu prin slujitorii Săi, la cele douăsprezece uşi, reprezentând, aşa cum am spus, universalitatea Bisericii pământeşti. Căci zice: „s-a coborât din cer pe pământ” pentru pământeni, pentru că Domnul Iisus S-a făcut pământean.


Întreaga Biserică Creştină e Templul lui Dumnezeu şi ea are multe denumiri: Casă de rugăciune; Muntele cel Sfânt; împărăţia lui Dumnezeu; Asemănată cu mare de apă cristalină; Munte înalt; Cortul cel mare al lui Dumnezeu. Cetatea cea Sfântă, Care s-a pogorât din cer este altarul Bisericii, constituit din toate altarele Bisericilor de pretutindeni, în care este Tronul lui Dumnezeu prezent pe pământ, nevăzut, dar văzut din Sfintele altare de pe întreaga planetă şi prin obiectele de cult: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Sfânta Cruce - care este Pomul Vieţii şi are ca rod Sfânta Euharistie. Prin toate acestea lucrează Harul lui Dumnezeu cel mântuitor, prin oficierea Sfintei Liturghii. Măreţia Cetăţii Sfinte nu suferă descriere. Acolo este Dumnezeu şi Dumnezeu e însuşi Templul: ,,Şi templu n-am văzut în ea pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mielul este templul ei” (Apoc. 21, 22).

Pe lângă Tronul lui Dumnezeu, în Cetatea Sfântă, apare „râul” şi „apa vieţii limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc. 22, 1). Acest râu cu apa vieţii este Sfânta Evanghelie. În mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii: Sfânta Cruce cu fructul, Agneţul - Sfânta Euharistie, din care ne împărtăşim şi despre Care se spune că: „face rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul (adică mereu, n.a.) şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor” (Apoc. 22, 3).

Nici un blestem nu va mai fi, căci prin Jertfa Mielului s-a ridicat blestemul. Cetatea Sfântă nu este pentru locuit în ea, ci este de slujire: „căci Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui li vor sluji” (Apoc. 22, 3). Aceştia, slugile Lui, „vor vedea faţa Lui şi numele lor va fi pe frunţile lor” (Apoc. 22, 4). Se înţelege că slugile care slujesc în sfintele altare trebuie să fie cu inimi curate şi cu minţi luminate de cunoştinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este mereu lumină :„şi nu este nevoie de lumina lămpii sau a soarelui” (Apoc. 22, 5).


Slujitori sunt ierarhii şi preoţii. Ei slujesc în Sfintele Altare şi dau apa cea vie - Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfânta Euharistie - credincioşilor, în uşi, aşa cum apar cei doisprezece îngeri în uşi şi dau celor aleşi (poporului ales) hrana duhovnicească.

E interesant că aici apar ca fiind doi pomi ai vieţii, de ambele părţi ale râului cu apa vieţii. Cele două părţi reprezintă Biserica Răsăriteană, cu ritualul ei, şi Biserica Apuseană, având ritualul ei. Dar pomul este acelaşi, cu acelaşi fruct: Sfânta Euharistie.

În Cetatea Sfântă (în altar) sunt numai persoanele sfinţite, care slujesc, aducând Domnului laudă şi cinste, aducând Domnului rugile pentru tot poporul: „Şi voi aduce în ea Slava şi cinstea neamurilor” (Apoc. 21, 26), de la răsărit şi apus (fiii săi). Şi în Cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna (erezii), „ ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului” (Apoc. 21, 27).

Ce apare întâi? Mai întâi, Biserica, sau altarul, Cetatea Sfântă. El, Domnul Dumnezeu şi Mielul de Jertfa este Altarul. În Altarele Domnului pe pământ se cheamă Numele Domnului şi al Mielului. Tronul Domnului unic este peste toate altarele creştine de pe pământ care alcătuiesc Cetatea cea Sfântă. Cetatea cea Sfântă este Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, dar această Cetate Sfântă evoluează în extinderea ei, pe când Tronul lui Dumnezeu nu evoluează, ci este acelaşi de la începutul întemeierii Bisericii.

În evoluţia şi conturarea Cetăţii celei Sfinte, ea îşi capătă îngrădire - Sinoadele Ecumenice, ca să fie ferită de orice abateri de la dreapta credinţă, curată şi sfântă, să nu intre nimic necurat în ea şi niciun blestem şi nicio erezie. Acestea sunt zidurile cetăţii în înălţime, lăţime şi lungime. Intrarea în Cetate se face prin cele douăsprezece porţi, trei câte trei, în cele patru laturi ale Cetăţii (universalitatea Bisericii). Să înţelegem clar că uşa este Hristos: în creştinism se intră în Sfânta Cetate numai prin Hristos, care zice: „Eu sunt uşa, prin Mine va intra şi va ieşi şi păşune va afla”. Domnul Iisus a rânduit pe cei doisprezece apostoli (cele douăsprezece uşi). Pe aceştia i-a împuternicit să primească pe neamurile de la răsărit şi de la apus, toţi să aducă lui Dumnezeu slavă, prin aleşii lor.

După cum vedem, la fiecare uşă dintre cele douăsprezece, stă câte un înger. Aceştia reprezintă apostolatul universal şi clerul Bisericii peste veacuri; primesc, prin convertire, şi nutrirea cu hrana duhovnicească, apa cea vie din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, şi fructul din Pomul Vieţii - Sfânta Euharistie. Aceştia sunt slujitorii Altarelor Sfinte şi servesc numai cei Sfinţiţi şi nimic nu e îngăduit să intre într-însa, în altarul fiecărei Biserici. Aici, slujitorii lui Dumnezeu văd pe Dumnezeu prin curăţia inimii, fiind plini de cunoştinţa şi Lumina lui Dumnezeu, unde numai este nevoie nici de soare, nici de lampă, pentru că însuşi Domnul este lumina care luminează tuturor.

Cetatea cea Sfântă s-a coborât din cer. În final, Domnul cucereşte pe om în toate compartimentele vieţii sale: în viaţa spirituală, în cultură, în ştiinţă, în artă, în politică, în medicină, într-o organizaţie teocratică.

„Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apoc. 22, 4).

„ Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va ft lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apoc. 22, 5).

„ Şi îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor; a trimis pe Îngerul Său să arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând” (Apoc. 22, 6).

„Şi iată vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele prorociei acestei cărţi” (Apoc. 22, 7).

Acest cuvânt: „ Vin curând” este începutul apariţiei Bisericii pe pământ - Cetatea Sfântă este altarul Bisericii întemeiate de Domnul, iar altarul sau toate altarele creştine pe pământ sunt tronul lui Dumnezeu şi al Mielului.


„Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea” (Apoc. 22, 8).

„ Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine şi cu frații tăi, prorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! ” (Apoc 22, 9).

„Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape" (Apoc. 22, 10).

„ Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apoc. 22, 11).

„ Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui” (Apoc. 22, 12).

„Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 22, 13).

„Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!" (Apoc. 22, 14).

„Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna! ” (Apoc. 22, 15).

„ Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa ” (Apoc. 22, 16).

„ Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii ” (Apoc. 22, 17).

„ Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele prorociei acestei cărţi. De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta ” (Apoc. 22, 18).

„ Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei prorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea acesta” (Apoc. 22, 19).

„Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! ” (Apoc. 22, 20).

„ Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin! ” (Apoc. 22, 21).

-------------------------------------------------------------------------------------

Nota mea : cartea e super ok doar ca , contine unele mici chestii netalcuite corespunzator . Parintele a fost evident influentat de gandirea interbelica si de confuzia ca exista doua sau chiar trei biserici ale lui Hristos. Talcuirea este facuta doar in modul istoric, ceea ce nu este rau, dar talcuirile trecute prin prisma materiei si a istoriei sunt prea covarsitoare. Ar fi trebuit luate si unele explicatii ale termenilor apocalipsei din putinele talcuiri disponibile ale Sf.Parinti. Dar evident parintele Mina nu a beneficiat pe vremea aceea de atata rafturi bibliografice de cate dispunem noi in zilele noastre. Sa fim ingaduitori si sa apreciem si lucrurile bune care le gasim in aceasta talcuire a parintelui la Apocalipsa. Eu personal m-am folosit de foarte multe explicatii ale parintelui Mina . Dumnezeu sa-l binecuvanteze !!!