/V A
Intru sfârşit. Psalm al lui David. In vremea când a intrat
la dânsul Natan Proorocul, după ce intrase el la Batşeba, femeia lui Urie.
Intru sfârşit adică se suprascrie psalmul acesta, deoarece cuprinde proorocii care trimit mintea celor ce le citesc întru sfârşit, de vreme ce dumnezeiescul David cu psalmul acesta a alcătuit o doctorie, prin mărturisire, potrivită rănii cu care s-a ales, atât pentru preacurvia Virsaviei, cât şi pentru uciderea lui Urie, bărbatul ei. Dar prin psalmul acesta prooroceşte şi pentru alte lucruri, adică pentru a doua zidire a Ierusalimului, care s-a făcut în urmă, după ce s-au întors iudeii din sclavia (robia) Babilonului. Pentru că [chiar] şi după păcat, nu a lipsit cu totul de la David darul cel proorocesc, fiindcă Dumnezeu cunoştea că David în grabă va spăla întinăciunea păcatului său şi se va face mai strălucit decât întâi [era mai-nainte], pentru aceasta nu a ridicat nici cu totul darul proorociei de la dânsul.
Şi aceasta este arătată din înseşi cuvintele lui David, pentru că el nu a cerut de la Dumnezeu să ia din nou Duhul cel Sfânt ce [de ca şi cum] L-ar fi pierdut, ci se roagă numai să nu-l lipsească de Acela, că aşa a zis: Şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine. Se potriveşte însă mărturisirea ce este în psalmul acesta şi tuturor oamenilor care au păcătuit76, care atunci s-a scris şi s-a isprăvit de David, când a mers Proorocul Natan şi l-a mustrat, deoarece atunci a venit David întru simţirea păcatului său, iar în trecuta vreme [ce a urmat păcatului] se afla fără îngrijire. Iar zicerea după ce intrase el la Batşeba se înţelege nu că atunci când a preacurvit David cu ea a mers Natan către dânsul - fiindcă a trecut destulă vreme în mijloc [între timp, după aceea], precum istoriseşte Cartea a Il-a a împăraţilor -, ci zicerea după ce arată aici în mod nehotărât timpul din urmă, adică după ce a intrat David la Batşeba şi o a îngreuiat pe ea.77
1.
Miluieşte-mă,
Dumnezeule, după mare mila Ta.
„Miluieşte-mă, zice, după vrednicia milei Tale celei mari, fiindcă tare foarte am greşit 78. Şi precum eu am făcut foarte mari păcate, aşa şi Tu, cu mare milă, miluieşte-mă.”
2.
Şi după
mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
Ceea ce a zis mai sus - mare milă - însăşi aceea o zice
aici [ca] mulţime de îndurări, îndoind cererea cu
potrivite ziceri, pentru că acesta este obicei al celor ce se roagă: a
îndelunga rugăciunea lor cu multe potrivite cuvinte, ca prin acestea mai mult
să-l îndemne pe cel pe care îl roagă spre a plini cererea lor. Iar fărădelege zice călcare de lege a
preacurviei şi a uciderii, fiindcă amândouă acestea le opreşte legea lui
Dumnezeu, zicând: Să nu ucizi, să nu preacurveşti (leş. 20: 15). Fărădelege însă, călcarea de lege
o a numit David, fiindcă şi el, ca unul de altă seminţie ce nu are lege, a
păcătuit .73
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea,
Şi măcar că s-a iertat
David prin Proorocul Natan, când a zis lui: Domnul a înlăturat
păcatul tău (II împăraţi 12: 12). Cu toate acestea, David, din multa fierbinţeală
ce avea pentru pocăinţă, roagă pe Dumnezeu încă mai mult să se spele şi să se
curăţească. Ori mai vârtos este în loc de „foarte”, adică roagă pe
Dumnezeu mult şi cu covârşire să-l curăţească de fărădelegea lui.
şi de păcatul meu mă curăţeşte.
Ceea ce a zis mai sus David fărădelege, aceasta aici o numeşte
păcat, fiindcă chiar păcat este călcarea dumnezeieştii legi; însă David
întrebuinţează de mai multe ori cu neosebire şi din alăturare numele fărădelegii, şi a călcării de lege, şi apăcatului*, şi [sau] pe unul îl
zice în loc de altul80.
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul
meu înaintea mea este pururea.
„Miluieşte-mă, zice, Doamne, şi spală-mă, şi curăţeşte-mă, pentru că nu am uitat, nici am defăimat păcatul meu din pricina greutăţii şi grijilor celor multe ale împărăţiei mele, căci păcatul meu n-a fost vrednic de uitare şi de nebăgare de seamă*, ci, deşi de oameni l-am ascuns şi n-au aflat relele ce am făcut, eu însă cunosc cât de mare este păcatul meu şi văd înaintea mea ziua şi noaptea cu ochii conştiinţei mele care-mi loveşte şi-mi răneşte sufletul”. Care aceasta [lucru] - adică a-şi aduce aminte omul totdeauna de păcatul său - este semn de adevărată şi curată pocăinţă şi pricinuitor de iertarea păcatelor. Drept aceea, aceasta o porunceşte Dumnezeu şi prin Isaia: Eu sunt Cel ce şterg fărădelegile tale, şi păcatele tale, şi nu le voi pomeni (Is. 43: 25)81.
„Ţie, zice, numai lui
Dumnezeu am greşit, pentru că şi numai Ţie, Domnului şi Stăpânului a toate,
sunt supus, căci eu, împărat fiind pe pământ, pe Tine numai Te am judecător al
faptelor mele, iar al oamenilor celor supuşi mie, eu sunt domn şi
stăpânitor. Drept aceea, şi după stăpânirea mea fac cele ce voiesc, fără să fiu
oprit de altul.” Ori şi într-alt fel se înţelege: „Că eu, de vreme ce am călcat
legile Tale, Doamne, pentru aceasta numai Ţie, Dătătorului de lege, am greşit”82.
„înaintea Ta, zice, Doamne, am făcut păcatul, pentru
că Tu vezi toate, şi nu numai când se fac, ci şi mai-nainte de a se face.” însă
acest cuvânt l-a zis David, pe sine ruşinându-se, că de Dumnezeu nu s-a ruşinat
atunci când făcea păcatul şi îl vedea. Vezi însă, o cititorule, că David, măcar
că a făcut două păcate, însă pretutindeni se vede zicând nu că a făcut păcate,
şi nelegiuiri, şi rele la plural, ci cu nume [la] singular: păcat, nelegiuire
şi rău; iar pricina este aceea că uciderea ce a făcut lui Urie atârna de
preacurvia Virsaviei [Batşebei], femeia lui, că preacurvia acesteia a pricinuit
uciderea bărbatului ei şi, după chipul acesta, ambele acestea se arată ca unul,
căci unul s-a făcut pricină celuilalt.
ca să Te îndreptezi întru
cuvintele Tale şi să biruieşti când Te vei judeca Tu.
„Am făcut, Doamne, zice, răul înaintea Ta,
împotriva capului meu, că atunci când Tu mă vei judeca, şi vei arăta faptele de
bine câte mi-ai făcut - că Tu adică m-ai făcut împărat, şi atât de mult m-ai
slăvit, iar eu, ca un nemulţumitor, am călcat legile Tale, şi atâta Te-am
amărât, încât zic că atunci când Te vei judeca cu mine pentru acestea, Tu adică
să Te îndreptezi, iar eu, ticălosul, să mă osândesc, pentru că m-am arătat
nemulţumitor către făcătorul meu de bine. Că acestea au fost scopul şi
socoteala vicleanului Diavol, care m-a silit oarecum şi m-a biruit cu căderea
în păcat. Care scop? Ca adică eu însumi să mă fac pricinuitor osândirii mele.''83 Şi cum că acesta este înţelesul zicerii acesteia, mărturiseşte şi dumnezeiasca
Scriptură, că se vede într-însa că S-a îndreptat Dumnezeu către David, oarecum
judecându-Se cu dânsul prin Proorocul Natan, şi l-a mustrat, pentru că
Dumnezeu, cioban şi păstor de oi luând pe David, l-a făcut împărat, şi l-a
izbăvit de nenumărate primejdii, iar David, prin fapta aceasta a păcatului, a
răsplătit Făcătorului său de bine: Eu sunt Cel ce te-am uns împărat peste Israil,
şi Eu sunt Cel ce te-am izbândit din mâna lui Saul. (...) Pentru ce dispreţuieşti
cuvântul Domnului, ca să faci rău în ochii Lin? (II împăraţi 12: 7,
9). După urmare dar adaugă Dumnezeu osândire asupra lui, zicând: lată, Eu ridic rău
asupra casei tale...(II împăraţi 12: 11). Şi iarăşi: Nu se va depărta
sabia din casa ta până în veac (II împăraţi 12: 10) şi celelalte.
6. Că iată, întru fărădelegi
m-am zămislit, şi întru păcate m-a născut maica mea.
Vrând David a trage pe
Dumnezeu spre îndurare şi milă, se suie cu cugetarea la naşterea oamenilor cea
afară de fire, că de n-ar fi păcătuit Adam, nu s-ar fi amestecat trupeşte cu
Eva, drept care, păcatul a născut amestecarea cea trupească, iar amestecarea
aceea a născut pe strănepoţii lui Adam şi ai Evei, iar strănepoţii
7. Că iată, adevărul ai
iubit,
Aceasta s-a zis de
David pentru adevărata mărturisire ce a făcut, a păcatului, zicând că: „De
vreme ce Tu iubeşti adevărul, pentru aceasta şi eu am mărturisit adevărul
acesta, şi am spus că am păcătuit”. Iar zicerea că iată este de prisos, atât
la stihul acesta, cât şi la stihul de mai sus, după obiceiul limbii evreieşti,
care întrebuinţează multe ca acestea.
cele nearătate şi cele ascunse ale
înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie.
Cuvântul acesta l-a zis
David spre a sa ruşinare şi înfruntare, de ca şi cum ar zice că: „Tu, Doamne,
atât de mult m-ai iubit, încât mi-ai descoperit tainele ascunse ale purtării
Tale de grijă şi ale înţelepciunii Tale prin Sfântul Tău Duh, iar eu m-am
arătat nemulţumitor faţă de atâta dar; şi nu am greşit întru neştiinţă, ci având
cunoştinţa legii Tale, şi ştiinţa tainelor Tale”.
8. Stropi-mă-vei cu
isop, şi mă voi curăţi;
Mulţi au zis multe
cuvinte despre graiul acesta, nici unul însă nu a zis ceva arătat şi
neîmpotrivit. Iar eu zic că David, prin cuvintele acestea, prooroceşte pentru
sine, cum că se va ierta păcatul lui mai desăvârşit, şi că pentru iertarea
aceasta i se va umple inima de bucurie, deoarece legea curăţa, prin stropirea
cu isop, pe unii care se spurcau care este un fel de plantă (buruiană) foarte
curăţitoare: „Pentru aceasta, după asemănarea buruienii acesteia curăţitoare,
nădăjduiesc că mă vei stropi cu curăţitoare stropire”. Iar aceasta este [una
cu] un cuvânt de iertare de la Dumnezeu, ori şi lacrima pocăinţei, fiindcă şi
lacrima, de la Dumnezeu se dăruieşte, şi mai ales ceea ce iese fără osteneală85.
spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.
Ceea ce a zis mai sus -
mai
vârtos mă spală de fărădelegea mea - aceasta o zice şi aici, îndoind [repetând]
cuvintele pentru îndulcirea sufletului său86.
9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie *,
„Doamne, zice, Tu vei
răsuna în urechile sufletului meu bucurie şi veselie, cum că s-au iertat
desăvârşit păcatele mele.”
bucura-se-vor oasele mele cele smerite.
„Oasele mele, zice,
cele ce s-au smerit şi s-au ticăloşit de greutatea păcatului, se vor bucura,
uşurându-se prin iertarea lui.” Iar [pornind] de la oase, se arată David în
întregime. Hrisostom încă şi Chirii zic cum că aceasta o a zis David pentru
înomenirea Domnului, adică cum că: „îmi vei vesti, Doamne, bucuria cea a toată
lumea ce se va face tuturor pentru negrăita înomenire a Fiului Tău, şi că
smeritele mele oase, îndată cu vestirea aceasta, vor sări oarecum şi vor sălta
de multa dulceaţă”87.
10. întoarce faţa Ta de către păcatele mele,
şi toate fărădelegile mele
şterge-Ie.
11.
Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule,
Inima însemnează multe
lucruri, uneori însemnează pe ea însăşi ca parte trupească, iar alteori pe cea
mai din adânc stăpânitoare parte, după zicerea: Pentru ce se suie gânduri
în inimile noastre (Lc. 24: 38). Uneori însemnează socotinţa" şi
voinţa", precum aceasta: Iar inima lor departe este de Mine (Is. 29: 13). Alteori
însă, buna-voinţă şi plăcere, precum aceasta: Aflat-am pe David,
fiul lui lesei, om după inima Mea (I împăraţi 13: 14; fapte 13: 22). Uneori
însemnează sufletul, după zicerea aceasta: Inimă curată zideşte
întru mine, Dumnezeule, adică „rogu-Te, Dumnezeule, nu să înfiinţezi şi să
zideşti alt suflet întru mine, ci pe acesta ce este întru mine să-l înnoieşti
şi să-l faci să fie în frumuseţea lui cea dintâi şi firească, căci de vei
depărta Tu de la sufletul meu vechimea pe care o a dobândit din spurcăciunea
păcatului, vei zidi întru mine inimă curată”. Deci zicerea zideşte se înţelege aici în
loc de „prefa-l precum era” *89.
şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
Innoieşte se înţelege în loc de
„pune din nou”, adică: „De acum înainte, pune, Doamne, duh drept, adică dar de
dreptate întru măruntaiele mele pentru ca să îndrepteze mişcările cele strâmbe
şi sucite pe care dracu’ le-a pus într-însele”. Iar prin cele dinăuntru, David numeşte părţile
sufletului. Zice însă şi Dumnezeu prin Iezechiil pentru iudeii ce se aflau
robiţi în Babilon: Şi voi da vouă inimă nouă, şi duh nou voi da întru
voi, şi voi lua din trupul vostru inima cea de piatră, şi voi da inimă de carne (Iez. 36: 26), adică:
„Voi înnoi inima voastră care s-a bolnăvit, şi osârdia voastră care a slăbit”90.
12. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul Tău Cel Sfânt
nu-L lua de la mine.
„Să nu mă lepezi, zice,
Doamne, de la cercetarea dumnezeieştii Tale feţe, cu toate că eu m-am făcut
nevrednic de cercetarea Ta, nici să mă lipseşti de Sfântul Tău Duh, adică să nu
iei darul proorociei din pricina păcatului.” Drept aceea, din zicerea aceasta
se încheie cum că şi după păcat nu a lipsit cu totul şi desăvârşit de la David
darul proorocesc, precum am zis la începutul psalmului91.
13.
Dă-mi
mie [înapoi] bucuria
mântuirii Tale,
„Dă-mi, zice, Doamne, bucuria aceea de mântuire
pe care o aveam mai-nainte de păcat, de la Tine luând-o.” Vezi însă, o cititorule,
că David, pentru proorocescul dar - pe care nu-1 pierduse - se ruga mai sus ca
să nu-l ia de la el, iar aceasta ce a pierdut, adică bucuria conştiinţei cea
mai-nainte de păcat, aceasta se roagă să i se dea iarăşi, fiindcă mai-nainte de
păcat se bucura cu conştiinţa, [anume
pentru] că are un astfel de mare Mântuitor al Său, pe Dumnezeu.92
şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
„întăreşte-mă, zice, Doamne, cu stăpânitorul dar al
Sfântului Duh, ca adică să stăpânesc patimile, şi să mă povăţuiască către
faptele bune.” Prin dar de îndreptare şi dar stăpânitor se înţeleg puterile şi
lucrările ce de Duhul Sfânt se dau sufletului.
14.
învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se
vor întoarce.
Şi această zicere este proorocie a lucrului ce urma a
se face: că după ce propovăduirea Evangheliei s-a lăţit între neamurile cele
nelegiuite, atunci şi cartea aceasta a psalmilor lui David s-a făcut tuturor
celor fărădelege şi necinstitorilor de Dumnezeu învăţătoare de fapte bune şi de
cunoştinţa de Dumnezeu, fiindcă în toate zilele se citeşte aceasta în Biserică93.
15. Izbăveşte-mă de vărsarea
de sângiuri, Dumnezeule, Dumnezeul
După istorie şi după
literă, sângiuri numeşte David uciderile cele nedrepte, şi mai
ales uciderea nedreaptă a lui Urie. Iar anagogic (mai cu înaltă înţelegere), sângiuri se zic demonii, pentru
că se bucură şi se tăvălesc în sângiuri, atât când se ucid oamenii, cât şi când
se jertfesc celelalte vietăţi. Iar Dumnezeul mântuirii zice în loc de
„Mântuitorul meu”. Iar repetarea zicerii Dumnezeule,
Dumnezeul... arată rugăciunea lui David cea din inimă şi covârşitoare.
bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
„Şi însăşi limba mea, zice, se va bucura pentru
vestirea judecăţii Tale, Doamne.” Dreptate însă numeşte aici David pe aceea pe care
Dumnezeu o a dat lui, adică slobozenia [libertatea] şi neînvinovăţirea*
păcatului şi a osândei. Căci cel ce se sloboade, acela se şi îndreptează94.
16.
Doamne, buzele mele vei deschide, şi gura mea va vesti
lauda Ta.
„Fiindcă, zice, m-am învăţat de la darul cel
proorocesc al Sfântului Tău Duh, pentru aceasta ştiu că iarăşi vei învrednici
buzele mele şi gura mea spre
17.
Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat, arderile de
tot nu le vei binevoi.
Vezi, o cititorule, că
şi aici iarăşi leapădă David jertfele cele legiuite ale dobitoacelor celor
necuvântătoare, zicând: „De ai fi voit Tu, Doamne, jertfa, eu Ţi-aş fi dat Ţie,
dar Tu nu numai că nu doreşti simplu jertfa, ci nici arderi de tot nu primeşti,
pentru că arderile de tot, adică jertfele cele ce ardeau de tot înaintea lui Dumnezeu,
acelea erau mai cinstite decât celelalte”. Drept aceea, David, deşi mai în urmă
aducea jertfe lui Dumnezeu, aceasta o făcea întâi [pe de-o parte] fără
buna-voinţă*, pentru singură porunca legii (care după pogorământ poruncea aceasta,
precum mai-nainte am zis la Psalmul 49, stih 9), şi alta încă [pe de altă parte],
că nu venise vremea jertfei celei noi ale Evangheliei Darului, care este jertfa
cea de laudă şi cea fără de sânge a dumnezeieştilor Taine96.
18.
Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit,
„Jertfă, zice,
bine-primită lui Dumnezeu este sufletul acela ce din smerenia sa cea de bunăvoie
se zdrobeşte şi se sfărâmă.”
inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va defăima.
Scriptura
numeşte de multe ori prin inimă sufletul (şi vezi înapoi la Inimă curată, în acelaşi psalm),
fiindcă inima este prea-unită cu sufletul, aşijderea şi sufletul este
prea-înfiinţat* cu inima, pentru aceasta, şi când pătimeşte vreo
19. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea
Ta, Sionului,
Cu aceste cuvinte se roagă
David pentru zidirea cea de-a doua şi înnoirea Ierusalimului - care urma a se face
în urmă după slobozirea iudeilor din Babilon. Să-i facă bine întru bunăvoinţa Sa,
adică cu împreună-lucrarea Sa.
şi
să se zidească zidurile Ierusalimului.
Se roagă să se zidească
zidurile Ierusalimului, care au fost risipite de babilonieni.
20.
Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot;
„Atunci, zice, vei primi jertfa dreaptă, Doamne.”
Fiindcă în alt loc afară de Ierusalim nu era drept ca iudeii [nu le era
îngăduit iudeilor] să aducă jertfa, că aşa poruncea legea. Iar prinos numeşte părţile cele
ce se luau din fiecare dobitoc ce se aducea jertfa. Iar arderi de tot zice de acele jertfe
ce se ardeau întregi [în întregime] pe jertfelnic, adică se jertfea tot trupul
vitei98.
atunci
vor pune pe altarul Tău viţei.
Aici
iarăşi aceeaşi zice David, de multa bucurie a sufletului său, cum că, atunci când
se vor slobozi iudeii din Babilon, vor aduce viţei întregi la jertfelnicul cel
din Ierusalim99.
Aceasta este cu adevărat tâlcuirea psalmului acestuia
după istorie şi după slovă, iar după mai-înalta înţelegere, prooroceşte David
în psalmul acesta despre Biserica creştinilor şi de jertfa Evangheliei, după tâlcuirea
dumnezeiescului Chiril şi a lui Eusebie. Şi bunăvoinţă [v. 20] adică numeşte
înomenirea Mântuitorului (după Isihie), ca pe un bun sfat şi mai întâi voinţa*
lui Dumnezeu. Iar Sion numeşte petrecerea creştinilor100.
Iar ziduri ale lui numeşte pe episcopi şi pe
Iar prin viţei se înţelege
credincioşii creştini, că lucrează fapta bună şi sunt îngrăşaţi cu darurile
Sfântului Duh, şi că bat cu cornul patimile şi pe Diavol şi, pe scurt, toti
câţi sunt desăvârşiţi în faptă, în cuvânt şi în vedere, aceia sunt vitei, şi se
aduc la cerescul jertfelnic
al lui Dumnezeu întru bună mireasmă .103
95
Că zice dumnezeiescul Hrisostom: „Păcatul fireşte
urmează a lega limba şi a astupa gura, a o sugruma şi a o sili pe ea să tacă”.
Asemenea întocmai şi Teodorit zice. încă şi Isihie zice: „Vezi că buzele lui David
erau închise din pricina păcatului, dar iarăşi s-au deschis cu pocăinţa şi
povestesc lauda lui Dumnezeu (La Nichita)”.
[†] = fară voia sa, fără a prefera să facă aceasta, nefiind alegerea
lui.
96
Iar oarecare [] nenumit zice că aceste zise David
vederat le-a arătat, că în vremea pocăinţei sale nu a adus nici o jertfa
dintr-ale legii. Pentru aceasta, nici în Cartea împăraţilor nu o aflăm pe
aceasta a fi. Şi pentru ce? Pentru că, prooroc fiind, el ştia că Dumnezeu într-acest
fel de jertfe nu binevoieşte, căci jertfele de acest fel nici nu erau îndestulate
[suficiente] pentru a-1 curăţa de ucidere şi de curvie, că [de altfel,] nici
legea nu a făgăduit aceasta, ci pentru a se pedepsi totdeauna (La Nichita).
*
= (este) strâns legat de, lipit de, credincios, fidel;
dar şi lămuritor, tălmăcitor al... Inima este izvorul trăirilor sufletului
înţeles ca minte ce se ocârmuieşte prin raţiune sau judecată din datele culese
de simţuri. Judecând din cele ale inimii,
76 Zice însă Sfântul Grigorie al Nyssei: „David arată tuturor oamenilor (prin psalmul acesta) cale de mântuire pocăinţa, ca un oarecare meşteşug de neîncetată biruinţă împotriva vrăjmaşului, că cel ce cugetă meşteşugul acesta de-a pururea, şi-l isprăveşte, totdeauna se face biruitor al necontenitului său luptător”. A zis însă şi dumnezeiescul Ambrozie marelui Teodosie împăratul - atunci când el a făcut stricăciunea aceea în Tesalonic - acestea: „Cel ce a urmat celui ce s-a amăgit urmează şi celui ce s-a pocăit (adică lui David)”.
77
Zice Grigorie al Nyssei: „Nu numai după ce o a
îngreunat, ci şi după ce l-a născut pe copilul cel din preacurvie, atunci a
mers Proorocul Natan şi l-a mustrat pe el; că zice dumnezeiasca Scriptură: Şi s-a făcut (Batşeba lui David) întru femeie, şi s-a
născut lui fiu, şi rău s-a arătat în ochii Domnului ceea ce a făcut David (II împăraţi 11: 27).
Drept aceea, după preacurvia lui David, au trecut cel puţin zece luni până l-a
mustrat pe el Natan Proorocul”. Iar Eusebie zice că după un an a mers, fiindcă
nu se cuvenea să-l mustre în vremea când era beat de patimă şi sufletul lui era
tulburat, şi [de altfel] nu ar fi primit mustrarea, că poate ar fi făcut rău şi
Proorocului, ca şi cei ce pătimesc de vreo boală covârşitoare şi stau împotriva
doctorilor şi a născătorilor lor. Că se vede însă că de o diavolească putere
s-a răpit David şi a făcut aceste două rele, precum zice acelaşi Eusebie, după
pilda ce a adus Proorocul Natan, zicând că: «A mers la un bogat un oaspete
străin (că străin era diavolul) căruia s-a îngăduit a se da David», pentru că a
fost zis acel cuvânt mândru: Nu mă voi clătina în veac (Ps. 29: 6). S-au
scris însă păcatele sfinţilor ca precum ni s-au făcut ei nouă învăţători şi
pildă de faptă bună, aşa să ni se facă şi pildă de pocăinţă, după Hrisostom. Al
50-lea însă se numără psalmul acesta, care este despre iertarea păcatelor
fiindcă, după Eusebie, numărul 50 are potrivire şi asemănare cu mila, că şi
Anul Jubileu (pe care îl păzeau [ţineau] evreii în legea veche) se numără după
cincizeci de ani, când se făceau curmări de datorii şi sloboziri de robi, şi
lăsări de câştig. Adaugă
78 Zice însă şi Marele Atanasie:
„Pentru păcat mare, mila cea mare a lui Dumnezeu se roagă să o dobândească, că
de mare iubire de oameni au trebuinţă păcatele cele mari (La Nichita)”. Iar
alţii, prin mare milă, înţeleg pe Hristos, precum şi Biserica la
sfârşitul a multor tropare obişnuieşte a-L numi pe El; deci mila cea mare a lui
Hristos o cere David, ca printr-însa mărit să se miluiască, precum şi mărit a
păcătuit. Zice însă şi Sfinţitul Augustin: „Cel ce cere mare milă, mare nenorocire
mărturiseşte”. Şi iarăşi: „Câţi au păcătuit întru neştiinţă, să ceară şi milă
mică”. Cu luare-aminte însă a tâlcuit un dascăl, zicând că: „David n-a cutezat
a numi Dumnezeu al său pe Dumnezeu în psalmul acesta, precum în altă parte prin
alţi psalmi îl numeşte, pentru că, păcătuind, s-a lipsit de Dumnezeu, de ca şi
cum ar zice: «Eu nu cutez a Te numi Dumnezeu al meu, pentru că, păcătuind,
Te-am pierdut; numească-Te Dumnezeu al lor nevinovaţii şi drepţii, iar eu, păcătosul,
aceasta zic numai: o Dumnezeule, miluieşte-mă»”.
79 Iar Teodorit zice:
„Rănile cele mari au trebuinţă de o doctorie de aceeaşi măsură [pe măsura
rănilor]: cel ce a făcut păcate mari, de mare iubire de oameni are trebuinţă”.
Iar altul zice: „Cei care cer mare milă, pentru mare păcat
mărturisesc că cer aceasta, şi nimic nu trage aşa de mult pe Stăpânul spre
milostivire ca mărturisirea păcatului; pentru aceasta şi David, toată mila se
roagă să toarne asupra sa, tot izvorul îndulcirilor, că precum la milă, pe cea
mare o a cerut, aşa şi la îndulciri, mulţimea [îndulcirilor] o a cerut, precum
şi greşeala mare este, iar amintirea nu se poate şterge de nu va dobândi
potrivită iubire de oameni”. Iar dumnezeiescul Chirii zice: „Poate că
mai-nainte cunoscând David că la vreme va străluci peste cei de pe pământ
Hristos, ştergând tot păcatul lumii, darul cel aşa
* Le foloseşte fie
făcând un paralelism sinonimic („din alăturare”), fie echivalând termenii („cu
neosebire”), sau, cum zice mai apoi, folosind un termen în locul celuilalt
(...).
80 Zice Marele Vasile:
„Iar fărădelegea cea pentru preacurvie zice că are trebuinţă de spălare, iar
păcatul cel pentru ucidere are trebuinţă de curăţire. Să se ştie că păcatelor
celor pe deasupra [obişnuite, superficiale] asemănându-se cu oarecare
întinăciune, şi care strică faţa sufletului, spălare le trebuie, iar cele ce
întru adânc se păcătuiesc din aşezarea cea către răutate a celor ce le fac, cu
sângele potrivindu-se, de curăţire au trebuinţă” [o dată ce s-au imprimat adânc
în sângele (sau fiinţa, sufletul) omului, au nevoie de curăţire]”. Iar
dumnezeiescul Chirii zice: „Zicând însă mai vârtos mă spală, iarăşi la taina lui
Hristos după cuviinţă priveşte, că şi puterea cea prin Botez - covârşind
curăţirea care se făcea în legea veche spre singură curăţirea trupului - mai cu
desăvârşire spală, şi mai cu seamă şi cu totul face curăţirea şi a însuşi
sufletului”. Zice însă şi Teodorit: „«Deci şi iarăşi spală-mă, Stăpâne, ca pe
toată întinăciunea păcatului să o razi de la mine, că, după
* „A fost atât de
covârşitor şi m-a străpuns atât de mult, încât uitarea a fost cu neputinţă.”
Oare cine ar trebui să ne vestească şi nouă covârşirea (gravitatea) păcatelor noastre?
Dar poate că mulţi o cunosc, dar nu îi doare, nu sunt străpunşi de ea, drept
care şi uită de ele. De ce? Pentru că simt plăcere faţă ele. Conştientizarea
acestei plăceri înşelătoare nu se face decât prin întâlnirea cu focul curăţitor
al iubirii lui Dumnezeu, pe care-1 vom găsi fie prin mijlocirea unor oameni
sfinţi, fie prin pocăinţă şi rugăciune cu fierbinţeală, cum zice David mai sus.
81 Isihie zice: „Fericit
e cineva atunci când ştie păcatul [îl conştientizează], şi totdeauna îşi are în
vederea sa greşealele; că cel ce le ştie, le şi pomeneşte, şi cu ochii
sufletului priveşte rănile greşealelor sale; se ruşinează de aducerea-aminte şi
sufletul i se străpunge, şi de ruşine fiind silit, vine în căinţă; iar cel ce
pătimeşte de uitare, se aduce iarăşi la alte păcate, de ca şi cum n-ar fi făcut
nici un rău (La Nichita)”. Şi Hrisostom: „Păcatul, dacă dă peste om, nimeni
pârându-1, nimeni prihănindu-1, face pe păcătos fricos”. [Păcătosul devine
fricos, nu mai nici o siguranţă a zilei de mâine sau de azi, nu mai crede că
lucrurile vor fi bune, deoarece nu mai simte acoperământul de har protector al
lui Dumnezeu. Prin urmare, va căuta prin toate mijloacele deşarte ale acestei
lumi să-şi alunge frica prin dobândirea de cât mai multe avuţii ce i-ar putea
asigura niscai siguranţă în viaţă].
82 Altul însă zice că Ţie unuia am
greşit
se înţelege în loc de „numai Ţie s-a făcut cunoscut păcatul meu”. De ochii
tuturor fiind ascuns, de ai lui Dumnezeu nu s-a ascuns, ci s-a mustrat prin
Proorocul, căci de vreme ce nu era cunoscut de mulţi ceea s-a făcut de el, o
arată Natan, zicându-i că: Tu ai făcut într-ascuns, iar eu voi face
graiul acesta [cunoscut] înaintea a tot Israilul, şi înaintea însuşi
soarelui (II împăraţi 12: 12). Zice însă Sfântul Chiril: „Necinstitor este
cel ce , zice împăratului, faci călcare de lege’’, zice oareunde
dumnezeiasca Scriptură (Iov 34: 18). Deci, fiindcă nu era nimeni care să mă
poată mustra pentru că am greşit, Tu însă singur văzându-mă, Ţie Unuia am
greşit”', şi bine a adăugat şi rău înaintea Ta am făcut, că aceasta Natan o a
zis lui David: Pentru ce ai dispreţuit cuvântul Domnului, ca să faci
rău în ochii Lui? (II împăraţi 12: 9)”. Iar Hrisostom zice
[parafrazând]: „«împărat eram, numai de Tine mă temeam, împărat eram, [dar] de
cel nedreptăţit nu mă temeam; ostaş al meu era, a mă pedepsi nu putea; dar de
Tine mă îngrijesc, ca nu cumva să-mi iei dare de seamă; multe şi mari faceri de
bine de la Tine luând, cu cele dimpotrivă am răsplătit darurile, îndrăznind a
face cele lepădate de lege». Că nu zice aceasta: «pe Urie nu l-am nedreptăţit»,
că l-a nedreptăţit şi pe acela şi pe femeia lui, ci călcarea de lege cea mare
este că o a cutezat către însuşi Dumnezeu, Cel ce l-a ales, şi împărat l-a
făcut”. Aceleaşi le zice şi Teodorit, ca Hrisostom. Iar Isihie zice: „Ţie Unuia am
greşit, zice, fiindcă singur lui Dumnezeu a nu păcătui noi îi place, ca
Făcătorului a toate, Cel ce îşi cruţă făptura. Poate însă că zice şi «răutatea
înaintea Ta am făcut», căci toţi, ca unui împărat, îi iertau păcatul, cu
tăcerea acoperindu-i păcatul. Dumnezeu însă pe Natan l-a trimis, şi rea
fiindu-i fapta lui, l-a mustrat (LaNichita)”.
83 Hrisostom şi Teodoră
şi Origen zic: „Zicerea aceasta - ca - nu este arătătoare de pricină [cauzală], ci
de ispravă [de scop], că nu pentru aceasta a păcătuit David, ca să se
îndrepteze Dumnezeu, ci dimpotrivă, pentru că nu a fost cunoscător de facerile
de bine ale lui Dumnezeu, avea dreptatea a-1 învinovăţi pe el: «Că
cercetându-se, zice, cele din partea Ta, şi cele din partea mea, biruirea se
face de la Tine»”. Zice însă şi Marele Vasile: „Nu trebuie cu adevărat a socoti
că urmează a se cheltui vreme spre a şti fiecare după faptele sale, şi pe
Judecătorul, şi pe cele ce urmează la dumnezeiasca Judecată. Căci cu o putere
negrăită, întru o clipă a minţii, cei ce-şi nălucesc [imaginează] şi toate le
închipuie întru sine ca întru oglindă în mintea cea stăpânitoare privesc
închipuirile [tuitouc; = întipăririle, imaginile, copiile] celor
făcute”.
84 Alţii însă zic, precum se vede la Meletie
Pigas [patriarh al Constantinopolului şi cunoscut istoric bisericesc din
secolul XVI], că oamenii s-ar fi născut fără de patimă [adică fără plăcerea
pătimaşă, strict trupească, şi suferinţele pe care le implică apropierea
bărbatului de femeie şi urmările acesteia]. Dar scrie şi Marele Atanasie la
întrebarea 50 către Antioh aşa: „Oarecari însă zic că: «Dumnezeu, după ce a făcut
parte bărbătească şi parte femeiască, arătat este că prin naşterea cea semănată
a voit Dumnezeu a se alcătui neamul oamenilor, însă nu voia prin neascultare,
ci cu cinste să se facă aceasta». Această socotinţă se vede ajutând-o şi [e
sprijinită şi de] domnul Evghenicos [Evghenie Voulgaris (1716-1804), cleric monah
şi mare cărturar contemporan Sfântului Nicodim Aghioritul] în tipărită sa carte
teologhicească [e vorba de un compendiu de teologie numit Theologikon, publicat postum,
Veneţia, 1872], aducând [vorba de] ceea ce mai-nainte de neascultare s-a zis de
Dumnezeu către strămoşi, adică aceasta - creşteţi şi vă
înmulţiţi, şi cuvântul acela al lui Adam - pentru aceasta va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa (Fac. 2: 24)...”. Iar
dumnezeiescul Maxim zice aşa: „...Fiindcă scopul cel mai dintâi şi cu
dinadinsul al lui Dumnezeu era a nu ne cunoaşte noi prin amestecare trupească şi
stricăciune, iar aceasta o a introdus călcarea de poruncă, şi toţi cei întru
Adam întru fărădelege se zămislesc, căzând în strămoşeasca osândire; ori
fiindcă Eva cea dintâi a zămislit păcatul de ca şi cum ar fi stârnit
îndulcirea, pentru aceasta şi noi, întru a maicii osândire căzând, ne zicem că
ne-am zămislit întru păcate”. Iar Hrisostom zice că: „De nu ar fi păcătuit
aceia şi nu ar fi primit pedeapsa morţii, şi nefiind [nedevenind] muritori, ar
fi fost mai buni decât stricăciunea, şi împreună cu nestricăciunea negreşit ar
fi fost şi nepătimirea; şi de s-ar fi urmat nepătimirea, încăpere [loc] nu ar
fi avut păcatul. Iar prin toate acestea învăţăm că lucrarea păcatului nu este
firească (că de ar fi fost aşa, am fi fost slobozi de pedeapsă), ci că se pleacă
firea spre a greşi, de patimi îngreuindu-se. Biruieşte însă socotinţa [],
întrebuinţând osteneli ajutătoare”. Foarte frumoase sunt şi acelea ce
dumnezeiescul Chiril al Alexandriei zice la aceasta: „Obicei este sfinţilor
însă şi prin alte glasuri a atrage spre milostivire pe Dumnezeu, dar şi prin
graba de a prihăni neputinţa loruşi. Deci se pot auzi oameni care strigă: Adu-Ţi aminte că
ţărână suntem (Ps. 102: 14), şi adu-Ţi aminte care
este ipostasul meu (Ps. 88: 46). Mai puternic însă mult pătimitorul Iov
a strigat către Dumnezeu: Au nu ca pe un lapte m-ai scos, şi ca pe un
caş m-ai închegat? (Iov 10: 10). Una ca aceasta însă şi David arată
acum, că şi însuşi începutul naşterii noastre nu fără de spurcăciunea iubirii
de trup zice că se face; [dar] că cinstită cu adevărat este nunta (Evr. 13: 4), şi
departe de prihănire întrebuinţarea ei înaintea lui Dumnezeu. însă de ar lua
cineva aminte bine la prihănirea însoţirii, afară că pofta trupului [lit.
cărnii] îndeamnă spre aceasta, măcar deşi nu opreşte legea, păcat este ceea ce
se face. însă împreunarea e pedepsită dacă nu are [în vedere] legea care
răsplăteşte şi dorinţa facerii de copii ca adevărată pricină a lucrului. Deci,
după ceea ce este numai pentru pofte şi pentru mişcare trupească [lit. carnală],
întru fărădelegi este zămislirea noastră, şi în păcate ne nasc maicile; iar
dacă naşterea pruncilor are ca rădăcină iubirea de trup [came], bolesc oareunde
cu adevărat de aceasta şi cele ce se nasc dintr-însele. (...) Deci prea spurcă
firea stricăciunea ceea ce se adaugă, şi
85 Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Lăturiş dar
[indirect] (prin fierbinţeala şi curăţirea isopului) arată lucrarea Sfântului
Duh ceea ce se face întm noi, al Cărui dar ne face pe noi fierbinţi cu duhul, şi
toată spurcăciunea cea dintru noi o şterge, ca un foc nevăzut intrând întru noi.
Pentru aceasta dar zic purtătorii de Duh că ne botezăm de Hristos cu Duhul Sfânt
şi cu foc (cf. Mt. 3: 11). Căci cinstitul sânge al lui Hristos nu numai de
stricăciune ne izbăveşte, ci şi de toată necurăţia cea înăuntru ascunsă, şi de
a ne răci către lenevire nu ne lasă”. Zice însă şi Teodorit: „Isopul este o ghicitură de
alte lucruri, amintind că în Egipt au stropit pe praguri cu sângele oii cu
mănunchi de isop, scăpând de mâinile pierzătomlui [cf. leş. 12: 26, 27; atunci
s-a aşezat Sărbătoarea Paştilor], Iar acelea erau închipuire a mântuitoarelor
patimi, că şi aici, sânge şi lemn mântuitor este, şi mântuire care se dăruieşte
celor ce vin către Domnul cu credinţă”. încă şi dumnezeiescul Atanasie:
86
Iar Marele Vasile zice: „Pentru ce, întru cele albe,
zăpada s-a luat pentru închipuirea albeţii? Căci zăpada, apă fiind cu lucrul
[de fapt], prin adăugirea văzduhului [prin trecerea prin aer, prin amestecarea
cu el] se face albă, tot aşa şi sufletul, pricinuirile [prilejurile, temeiurile]
cele fireşti, cu ajutorul Duhului împreună crescând el, se face vrednic de luminarea
ceea ce se dă sfinţilor”. Zice însă şi Teodorit: „Singur damlui Botezului poate
să lucreze această curăţire; şi aceasta şi prin Isaia Proorocul făgăduia a o da
Domnul a toate: De vor fi, zice, păcatele voastre
ca finicul, ca zăpada le voi albi (Is. 1: 18). Acesta şi însuşi Marele David le
pre-vesteşte, zicând: Când împăratul Cel ceresc va aduna pe împăraţi în ţara
Sa, ei vor fi albi ca zăpada în Selmon (Ps. 67: 15). Deci aceasta o zice şi aici:
«De darul acesta ce se va da tuturor oamenilor am trebuinţă, că singur acela cu
scumpătate [cu de-amănuntul] poate a mă curăţi şi a-mi da albirea zăpezii [şi a
mă face alb ca zăpada]»”.
* Lit. Auzită îmi vei face mie
bucuria şi veselia. Sau Bucurie şi veselie mă vei
face să aud.
87
Iar dumnezeiescul Chiril zice: „Şi care ar fi această
bucurie, fără de cât cunoştinţa cea despre înviere? Dar când altcândva se vor
bucura oasele noastre, dacă nu în vremea învierii, când, precum zice proorocia:
Oasele
noastre ca iarba vor răsări (Is. 61: 14)? Cu cuviinţă însă după zicerea stropi-mă-vei cu
isop
a adăugat acestea, căci nădejdea învierii
88 Isihie însă zice: „«Şterge nu unul, ci toate păcatele
mele, că îndestul e şi unul a trimite în Gheena». Deci noi să nu ne lenevim
dinspre îngrijirea vreunui păcat în care s-ar întâmpla să cădem, că de s-ar
afla haina noastră întinată prin orice fel de întinăciune, în cămara cea de nuntă
a împăratului a intra, sau în cartea Lui a călca nu putem. Şi Pavel, adeverind-o,
zice: Nu vă amăgiţi, nici curvarii, nici malachienii, nici lacomii de averi,
nici ocărătorii, nici răpitorii împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Cor. 6: 9). Se roagă
însă Proorocul, zicând: Întoarce faţa Ta de către păcatele mele; că de nu va trece cu
vederea Dumnezeu greşealele noastre, nu putem a ne mântui. Dar cum se isprăveşte
aceasta? Când noi ne vom iscusi în fapte bune şi în virtuţi, căci către acestea
să tragem ochiul Domnului, că aşa vom putea a-L depărta şi de la privirea
păcatelor noastre (La Nichita)”. Iar Augustin zice: „De voieşti să te asculte
Dumnezeu şi să întoarcă faţa Sa de la păcatele tale, şi să nu le vadă, trebuie
ca tu să le ai totdeauna înaintea ta şi să le plângi, pentru că dacă tu vei
arunca înapoia ta păcatele tale şi le vei uita, Dumnezeu le vede înaintea ta şi
îşi aduce aminte ca să te muncească (în tâlcuirea aceluiaşi psalm)”. Şi
Hrisostom zice: „Adună toate păcatele tale, şi ca întru o carte scrie-le, că,
de le vei scrie tu, Dumnezeu le şterge, şi de nu le vei scrie tu, Dumnezeu Şi
le va scrie, şi seama îţi va cere [şi-ţi va cere socoteală]. Deci mult mai bine
este de către noi a se scrie, şi de sus a se şterge decât, dimpotrivă, noi
uitându-le, Dumnezeu înaintea ochilor noştri a le aduce în ziua aceea”.
[Hrisostom pare a propune să ne „scriem” pe tablele minţii păcatele noastre;
este o chemare la conştientizarea amărăciunii şi rănilor pricinuite de păcat;
cine nu cugetă bine la păcate până în momentul mărturisirii sau nu le vede în
gravitatea lor, pe acela nu îl doare pentru ele, înseamnă că încă se îndulceşte
sau se foloseşte de „leacurile” patimilor şi ale plăcerilor, care i se par mai
la îndemână, prin care îşi închipuie că-şi poate obloji rănile şi îndulci
amărăciunea pricinuită de păcat. Dar la această conştientizare se ajunge prin
cunoaşterea a ceea ce am pierdut şi la ce am ajuns. Fără o călăuzire puternică,
duhovnicească din partea unui duhovnic este puţin probabil ca credinciosul sau
omul în general să ajungă la o asemenea conştientizare; totuşi, o simplă
ascultare a păcatelor din partea unui duhovnic şi acordarea iertării lui
Dumnezeu printr-o scurtă rugăciune şi
*
= capacitatea
de judecată şi cunoaştere; mintea, judecata.
*
= hotărâre,
alegere în vederea unui scop.
*
= a restaura, a rândui lucrurile după cum erau
iniţial.
89 Iar Marele Vasile aşa tâlcuieşte:
„Aici, zidirea nu însemnează fiinţa, ci îmbunătăţirea: «Zideşte,
zice, adică nu mă înfiinţa acum, ci sufletul meu cel învechit şi putrezit din răutatea
păcatului înnoieşte-1»”. Şi Chiril zice: „în Scriptură, zidirea nu se zice numai aducerea
din nefiinţă la fiinţă, ci şi prefacerea întru îmbunătăţire a lucrului ce este
[cu pricina]. Aici, zidirea este prefacerea lucrului spre mai bune. (...)
Că, de vreme ce David era cu inima lui zidită, a căzut însă împreună în
preacurvie şi ucidere, şi se povâmea spre stricăciune; zice inimă curată zideşte
întru mine nu despre fiinţa sufletului, ci despre petrecerea mai bună”. Zice însă
şi Teodorit: „«De vreme ce am primit bătrâneţea păcatului, cu iubirea Ta de
oameni întinereşte-mă». (...) Acestea şi prin Proorocul Iezechiil le
făgăduieşte Stăpânul: Că voi da lor, zice, inimă nouă, şi duh
nou
(Iez. 36: 26). Aceasta şi Fericitul David o a cerut aici: inima sa cea vătămată
să se înnoiască, [la fel] şi cuvântărimea [raţionalitatea], ca să curăţească
socotinţa sufletului şi să o îndrepteze, spurcată fiind cu îndulcirile şi cu
bântuielile Diavolului. Că «a zidi» în dumnezeiasca
90 Iar Grigorie Teologul
zice: „Prin inimă şi cele dinăuntru socotesc că zice
lucrarea cea înţelegătoare, pornirile [lit. mişcările] ori gândirile acesteia;
şi le cere pe acestea nu ca şi cum nu le-ar avea - că cine altul putea să le
aibă, fără de David cel atât de mare? - ci ca pe un nou cunoscând pe acesta
[duhul] ce i se adaugă acum [cerând să aibă lucrarea înţelegătoare (Suxvotţcikov = intelectuală) a
inimii înnoită prin duh drept sau stăpânitor]; şi s-a zis duh drept, adică fiindcă este
dimpotrivă [contrar] suciturii [strâmbătăţii, încovoierii, vicleniei] şarpelui,
că, după Scriptură, Duhul Sfânt al învăţăturii
91 Iar Marele Atanasie
zice dimpotrivă, anume că l-a părăsit pe el Duhul din pricina păcatului. Şi
Hrisostom zice: „Darul Duhului îl cer, darul cel mare; s-a dus de la mine
darul, ca o porumbiţă văzând noroi; ca pe o albină îl voiesc să se întoarcă”.
Poate însă după aceasta se învoiesc aceste două socotinţe ce se arată
potrivnice una alteia, că Eftimie zice că nu s-a dus de la David darul Duhului
desăvârşit şi pentru totdeauna. Iar Atanasie şi Hrisostom zic că în parte s-a
dus de la dânsul, măcar că iarăşi însuşi Hrisostom în tâlcuirea aceluiaşi stih
zice: „Luminat învăţăm prin aceste cuvinte că nu s-a dezbrăcat de darul
Sfântului Duh, că nu ca dezbrăcat se roagă să-l dobândească, ci a nu se lipsi
de el cere”. însuşi aceasta o zice şi Teodorit, aceleaşi ziceri ale lui
Hrisostom, pentru aceasta se
92 Iar Atanasie zice: „Bucurie de mântuire zice pogorârea Mântuitorului, de toată bucuria fiind plină”. Asemenea şi Didim zice.
93
Acelaşi Atanasie zice: ,,«Izbăvindu-mă, zice, Tu, de
păcat, îndată dă-mi mie Sfântul Tău Duh, şi atunci iarăşi voi învăţa căile Tale
pe cei ce calcă poruncile Tale, şi celor ce
* neînvinovăţire sau nepedepsire.
94 Chiril însă, prin dreptate, înţelege darul cel ce
îndreptează prin credinţă pe păgâni şi şterge pe cei întinaţi. Adică pe însuşi
Hristos, Care S-a făcut nouă, de la Dumnezeu şi Tatăl, Dreptate, şi Sfinţenie,
şi Izbăvire”. Iar Teodorit zice: „Aceasta aşa o a tâlcuit Simmah: «Limba mea va
povesti dreptatea Ta, că dobândind iertare, nu voi tăcea, ci voi petrece
lăudându-Te, şi darurile Tale povestindu-le»”.
*
.
95
Că zice dumnezeiescul Hrisostom: „Păcatul fireşte
urmează a lega limba şi a astupa gura, a o sugruma şi a o sili pe ea să tacă”.
Asemenea întocmai şi Teodorit zice. încă şi Isihie zice: „Vezi că buzele lui David
erau închise din pricina păcatului, dar iarăşi s-au deschis cu pocăinţa şi
povestesc lauda lui Dumnezeu (La Nichita)”.
[1] = fară voia sa, fără a prefera să facă
aceasta, nefiind alegerea lui.
96
Iar oarecare [] nenumit zice că aceste zise David
vederat le-a arătat, că în vremea pocăinţei sale nu a adus nici o jertfa
dintr-ale legii. Pentru aceasta, nici în Cartea împăraţilor nu o aflăm pe
aceasta a fi. Şi pentru ce? Pentru că, prooroc fiind, el ştia că Dumnezeu într-acest
fel de jertfe nu binevoieşte, căci jertfele de acest fel nici nu erau îndestulate
[suficiente] pentru a-1 curăţa de ucidere şi de curvie, că [de altfel,] nici
legea nu a făgăduit aceasta, ci pentru a se pedepsi totdeauna (La Nichita).
*
= (este) strâns legat de, lipit de, credincios, fidel;
dar şi lămuritor, tălmăcitor al... Inima este izvorul trăirilor sufletului
înţeles ca minte ce se ocârmuieşte prin raţiune sau judecată din datele culese
de simţuri. Judecând din cele ale inimii,
* Zice însă Marele
Vasile: „Zdrobirea inimii este pierzarea omeneştilor cugetări. Căci cel ce a defăimat
pe cele de aici, şi s-a dat pe sine Cuvântului lui Dumnezeu, şi mintea sa o a sdâncit
în înţelesurile cele mai presus de om şi mai dumnezeieşti, acesta ar fi care
are inima zdrobită şi care o ar face pe ea jertfa nedefaimată de Domnul. Că
aceia cărora Dumnezeu le face bine, voindu-i a umbla întru înnoirea vieţii,
zdrobesc pe omul lor cel vechi; pentru aceasta, jertfa (plăcută) lui Dumnezeu
este zdrobitul duh că se zdrobeşte fudul lumii care lucrează păcatul ca să se
înnoiască întru cele dinăuntru cel drept, şi trebuie inima cea mândră şi
falnică să o zdrobim, ca smerirea ei să se facă jertfa lui Dumnezeu”. Zice şi
Cuviosul Marcu [Marcu Ascetul, cunoscut scriitor filocalic, ale cărui scrieri se
găsesc în Filocalia, Voi. I]: „Fără zdrobire de inimă, cu
neputinţă este a ne izbăvi de răutate, iar inima o zdrobeşte întreita
înfrânare: a somnului, a pântecelui, şi a trupeştii odihne”. Zice însă şi
Teodorit: „Dumnezeiescul glas auzindu-1 Preadumnezeiescul David - nu voi primi din
casa ta viţei, şi din turmele tale ţapi (Ps. 49: 10) -, zice: «Jertfa,
jertfa plăcută Ţie şi poftită este smerirea cugetării; pentru aceasta, foarte
smerind inima mea, şi ca cum [ aşa-zicând, cu alte cuvinte] zdrobind-o şi s_bţiind-o,
jertfa plăcută Ţie o aduc». Aceste cuvinte şi fericiţii tineri din cuptor le-au
Întrebuinţat, că ziceau: întru inimă zdrobită şi întru duh de smerenie
ne rugăm să fim primiţi înaintea Ta, ca nişte arderi de tot de berbeci şi de
ţapi graşi (Dan. 3: 9)”. Asemenea şi Isihie zice: „Smerita cugetare o numeşte
Duhul a fi jertfa primită lui Dumnezeu, zicând: Fericiţi cei
săraci cu duhul, că acestora este împărăţia lui Dumnezeu Ml 5: 3). Cum însă vom
zdrobi duhul nostru spre a se smeri? Atunci când, făcând noi cu adevărat binele,
nu ne vom înălţa, şi necurmată pomenirea păcatelor de o vom avea (La Nichita)”.
însemnează că Sfinţitul Augustin numeşte lacrimile sudori ale inimii şi sânge; sufletului;
iar cel ce plânge pentru păcatele sale, prin lacrimi aduce lui Dumnezeu jertfa
bine-primită sudoarea inimii sale şi sângele sufletului său. Pentru aceasta, un
sfânt, la aceasta privind, a zis: „Mai bine primeşte Dumnezeu pocăinţa celui
smerit când se pe căieşte, decât nevinovăţia dreptului celui leneş şi
neosârdnic”.
98
Prin jertfă a dreptăţii, Sfântul Ambrozie
înţelege jertfa cea mare a Mântuitorului, pe care preoţii darului o aduc pe
sfintele Mese, după predanisirea însuşi Domnului la cină zicând: Faceţi aceasta
întru pomenirea Mea.
99
Iar dumnezeiescul Dionisie zice: „Pe dumnezeiescul
jertfelnic însă este Hristos, întru Care, după cuvântul (poate acesta)
afierosindu-ne şi tăinuitor [poaiucoi; = cu taină, în mod tainic] de tot
aprinzându-ne, apropierea o avem, întru Care cele ce se săvârşesc se împlinesc
şi se sfinţesc - căci Preasfântul Iisus Se sfinţeşte pe Sine pentru noi, şi ne
umple pe noi de toată sfinţenia. Cele ce la Dânsul cu iconomie s-au săvârşit au
trecut apoi la noi prin facere de bine la cei de Dumnezeu iscusiţi”.
* Voinţa primă a lui
Dumnezeu, adică înomenirea Fiului Său, comuniunea Acestuia cu lumea întru slava
lui Dumnezeu, indiferent dacă aceasta cădea sau nu în păcat prin primul om.
100
Chiril şi Eusebie înţeleg însă prin Sion iar Biserica, iar Sion
era Ierusalimul.
101
După aceiaşi, Zid mare şi nebiruit al Bisericii şi
cuprinzător al celorlalte este însuşi Hristos, iar ziduri ale ei, altele, adică
îngereştile şi înţelegătoarele puteri care păzesc Biserica.
102
Iar Teodorit zice: „Fiindcă a arătat că Dumnezeul a
toate jertfele legii nu le voieşte, se roagă să se arate noul Sion şi cerescul
Ierusalim [şi] pe pământ să se zidească, şi că degrabă foarte să se dăruiască
vieţuirea cea nouă, care va aduce jertfe nu din cele necuvântătoare, ci
prinosul şi jertfa dreptăţii, şi arderi de tot pe cele cuvântătoare şi vii, despre
care zice Fericitul Pavel: Vă rog, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu,
să arătaţi trupurile voastre jertfa vie, sfântă, bine-plăcută lui Dumnezeu, cuvântătoarea
voastră slujbă {Rom. 12: 1)”.
10j Şi Didim a zis: „Pe duhovnicescul
jertfelnic vor aduce noi arători, trăgând plugul, adică suflete, acestea
nefiind altele decât sufletele mucenicilor care se vor arăta pe jertfelnicul
cel din cer, aducându-se pe el ca nişte viţei. Că în Apocalipsa lui Ioan, sufletele
celor îmbunătăţiţi pentru numele lui Iisus şi pentru mărturisirea Lui s-au
văzut sub cerescul jertfelnic”. Iar după Eusebie, jertfa dreptăţii este cea
duhovnicească şi curată, ce se aduce în Biserica lui Dumnezeu în toată lumea,
despre care a zis Maleahi: în tot pământul se va aduce numelui Meu tămâie
şi jertfă curată (Mal. 1: 10) [dar] şi fiindcă viţelul este după lege
dobitoc sfinţit şi curat, şi după trup mai mare decât capra şi oaia, care şi
acestea se aduceau lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Chiril. Ori prin viţei se înţeleg şi
propovăduitorii popoarelor, pentru duhovniceasca şi gândita lor vitejie, după
acelaşi Chiril. De unde şi Pavel a zis despre aceştia: Să nu legi gura
boului care treieră, apoi, adăugând, zice: Au doară pentru
boi se îngrijeşte Dumnezeu? (I Cor. 9: 9-10)”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu