întru sfârşit, fiilor lui Core. Psalm al lui David.
Psalmul acesta povesteşte pentru judecata ceea
ce va să fie, care este sfârşit al vieţii acesteia, pentru aceasta şi psalmul
se suprascrie întru sfârşit, după Teodorit, fiindcă va să spună pentru
ziua cea mai de pe urmă. Iar celelalte cuvinte ale suprascrierii le-am tâlcuit
mai-nainte la Psalmul 47, şi vezi acolo.
1. Ascultaţi acestea toate neamurile, puneţi în urechi toţi cei ce locuiţi în lume:
Prin cuvintele acestea cheamă Proorocul David
toată firea oamenilor spre a asculta cele ce le va spune. Şi fiindcă de obşte
neamurile şi seminţiile oamenilor care vorbesc osebite limbi locuiesc unii
împreună uniţi prin cetăţi şi prin sate, iar alţii nu locuiesc uniţi, ci
deosebiţi fiecare, prin munţi şi prin peşteri, şi prin crăpăturile pietrelor,
pentru aceasta, prin urmare, a zis mai obşteşte, adică „toţi cei ce locuiţi în
lume în orice chip”. Iar aceasta o a zis ca să nu rămână cineva în afara
chemării şi a ascultării cuvintelor lui, iar puneţi în urechi, măcar că nu pare a fi
asemenea cu „ascultaţi”, căci [puneţi în urechi] are oarecare mai
multă întindere [accentuare] decât aceea [„ascultaţi”], că întinderea înseamnă
a nu auzi cineva simplu, ci a pune în urechea sa ceea ce se aude.
2.
Pământenii şi fiii oamenilor,
Marele
Vasile numeşte „pământeni” pe cei ce cugetă cu totul cele pământeşti, şi cu
totul se îndeletnicesc la pământ, iar fii ai oamenilor pe cei ce sunt
împodobiţi cu dreptul cuvânt, fiindcă omului îi este proprie cuvântărimea
[raţionalitatea]. Iar Hrisostom altfel tâlcuieşte acestea, zicând că Proorocul,
după ce a chemat pe toţi oamenii de obşte, îi smereşte pe ei de la început, de
[în caz că] are cineva vreo mândrie asupra altuia, le aduce aminte că toţi sunt
pământeni, adică făcuţi din acelaşi pământ, şi din materie necinstită; apoi, ca
să nu socotească că aşa din început au răsărit din pământ, după [cum scriu]
basmele [miturile] elinilor, care zic că unii oameni au fost semănaţi şi au
răsărit din pământ, pentru aceasta, prin urmare, a zis şi fiii oamenilor. „Ascultaţi, zice,
oameni, cei ce cu adevărat sunteţi pământeni, pentru strămoşul cel ce din
pământ s-a făcut (că Adam se tâlcuieşte pământesc)...”. Iar fii ai oamenilor îi numeşte pentru
naşterea cea din împreunarea bărbaţilor cu femeile după moştenire.
„Nu osebesc, zice, din
învăţătura mea pe bogat de sărac, fiindcă întocmai şi deopotrivă pe toţi îi
cheamă la ascultare Duhul cel Sfânt, pentru că Acesta caută suflet care poate
să înţeleagă cuvintele cele ce aude, pe care înţelegere nu o pricinuieşte bogăţia,
ci o dăruieşte frica de Dumnezeu.” Iar împreună a zis în loc de
„deopotrivă”30.
3.
Gura mea va grăi înţelepciune, şi cugetul inimii mele
pricepere.
Prin aceste cuvinte îndeamnă David pe
ascultători să ia aminte, căci nu are a grăi de oarecare lucruri
vremelnice, ci de mari şi înfricoşătoare. Iar înţelepciune numeşte cuvintele cele
pline de înţelepciune, adaugă însă că nu are să grăiască fără înainte-cugetare
şi socotinţă: „Cugetarea inimii mele, zice, adică socotinţa inimii mele cea cu
de-amănuntul [acrivie], va grăi cuvinte pline de pricepere, ori cuvinte ce au
trebuinţă de pricepere spre a fi înţelese”31 .
4.
Pleca-voi spre pildă urechea mea,
„Când vă vorbesc, zice, şi vă învăţ, voi pleca şi eu îndeosebi urechea sufletului meu cea gânditoare la pilda aceea pe care o ar răsuna şi o ar insufla întru mine Duhul Cel Sfânt”, după dumnezeiescul Hrisostom. Iar pildă zice acum precum ghiciturile, căci cuvintele proorocilor sunt ghicitoreşti şi întunecate, pentru nedescoperirea ascunselor înţelesuri pe care le au. A pricinuit însă încredinţare cuvintelor sale Proorocul, fiindcă a zis că de sus i se insuflă acestea, după tâlcuirea Marelui Vasile 32 .
deschide-voi în psaltire gândul*
meu.
Gând numeşte David cuvântul
pe care îl propune spre sfatuire şi folos celor ce-1 aud33. Deschide-voi însă a zis în psaltire, adică: „Arăta-voi
cuvântul meu [în] cântarea psaltirii”. Fiindcă cel ce deschide uşa vreunei
case, acela arată cele ce se află în casă. Deci de la cea dintâi a arătat David
pe cea următoare, căci cântarea organului va deschide gândul său ca să se facă
mai dulce celor ce-l aud. Deschide însă în psaltire gândul său acela care şi
face şi învaţă, şi care are lucrările şi faptele sale potrivite cu cuvântul
său, pentru că cântarea psaltirii cu mâinile se face, iar mâinile sunt semn al
lucrării (după Marele Vasile).
5.
Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.
Cu chip întrebător trebuie a se citi stihul acesta: „Voiţi, zice, a şti pentru ce mă tem în ziua judecăţii?” Că pe aceasta o numeşte rea (după Marele Vasile). Şi după cum zice în Psalmul 40, tâlcuind zicerea: în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul...-. „De voiţi să ştiţi, ascultaţi: «Mă tem de ziua judecăţii, pentru că atunci mă va înconjura fărădelegea păcatului meu, adică păcatul meu”. Căci călcâi se zice amăgirea (după Teodorit) precum am tâlcuit mai-nainte în pre-zisul Psalm 40, şi amăgirea este păcatul, pentru că amăgeşte pe cel ce îl face. Văzut-ai că David a grăit aici cuvânt înţelept şi priceput, precum mai sus a zis că va grăi înţelepciune şi pricepere? Pentru că el, arătându-se pe sine pildă altora, cum că se teme de păcat şi de judecata lui Dumnezeu, sfătuieşte şi pe ceilalţi ca să se teamă de păcat şi, prin urmare, învaţă că judecata este neluătoare de mită şi necăutătoare în faţă [nepărtinitoare]34.
6. Cei ce nădăjduiesc spre puterea lor şi întru mulţimea bogăţiei lor se fălesc.
Aici zicerea trebuie a
se subînţelege astfel: „Ascultaţi, ascultaţi, zice, voi, cei ce vă nădăjduiţi în
puterea voastră...”. Puternici numeşte aici pe cei puternici în lucruri, şi
pe cei puternici în cuvânt. Iar bogaţi zice nu numai pe cei ce au bani, ci şi pe cei
ce au cunoştinţă şi desluşire [discernământ] şi înţelegeri [noime] văzătoare
[de pe urma vederilor duhovniceşti] (după Marele Vasile). Iar după [la] ce i-a
chemat, zice în continuare35.
7.
Fratele
nu izbăveşte; au izbăvi-va omul?
„Acolo, zice, în ziua judecăţii, nici faptele cele
după trup nu pot să mântuiască pe fratele său din iad, pe cel prea iubit după fire,
căci nici puterea lucrurilor şi a cuvintelor, nici bogăţia banilor şi a
ştiinţelor, nici rudenia fraţilor nu trebuie acolo, şi dacă fratele nu poate
izbăvi acolo pe fratele său, cum îl va mântui alt străin? Că fratele nu izbăveşte se citeşte ca
hotărâre*, fără întrebare; iar au izbăvi-va omul? se citeşte ca
întrebare, cu greutate şi putere în glas: „Acolo dar, zice, în ziua judecăţii,
nu este izbăvire şi mântuire*, ci aici se cuvine cineva a se izbăvi pe sine
prin pocăinţă şi prin împărţirea bogăţiei sale, fiindcă izbăvirea sufletului
omului este însăşi bogăţia sa (Pilde 13: 8). Că zice Dumnezeu prin
Iezechiil: De vor fi aceşti trei bărbaţi - Noe, Daniil şi Iov -
în mijlocul lor, viu sunt Eu, zice Domnul, de se vor izbăvi fiii sau fiicele
lor, aceştia întru dreptatea
Nu va da lui Dumnezeu îmblânzire* pentru sine,
8. Şi preţul răscumpărării
sufletului său;
„Nici fratele, zice, nici străinul nu va da acolo
îmblânzire, adică izbăvire şi răscumpărare pentru sine sau pentru altul, căci
cum va da răscumpărare pentru altul când însuşi este vinovat de muncă? Dar nici
preţul, nici răscumpărarea izbăvirii sufletului său nu va da, pentru că decât
omenescul suflet, nici lumea toată nu este vrednic[*] [†],
pentru aceasta şi Stăpânul Hristos, vrând să mântuiască sufletul omenesc care
s-a robit de Diavolul, nu a dat pământul, nici marea, nici toată lumea spre
răscumpărarea lui, ci Şi-a dat Sângele Său cel scump şi mai cinstit decât toate
preţurile, şi dar de vreme ce este aşa, care preţ de izbăvire vrednic va găsi
cineva acolo? Cu adevărat, nici unul. Vezi însă, o cititorule, cuvintele
dumnezeiescului David, înţelepte totodată, şi cu pricepere şi ghicitoreşti?
şi s-a ostenit în veac şi viu va fi
până în sfârşit.
După ce
mai sus a prihănit Prooroc-împăratul pe cei nepocăiţi, acum, aici, se întoarce
către cei ce se pocăiesc şi mângâie osteneala pocăinţei lor cu nădejdea
bunătăţilor celor viitoare: „Ostenit-ai, zice, tu, cel ce te pocăieşti în veacul
acesta? Vei fi viu apoi totdeauna”. Că aceasta însemnează zicerea până în sfârşit, „vei vieţui însă chiar
viaţa cea adevărată, adică cea fericită şi fără durere, fiindcă viaţa veacului
acesta nu este chiar viaţă, ci numai cu rea-întrebuinţare [prin analogie] se
zice viaţă, precum am zis mai-nainte. Prin sfârşit să înţelegi şi veacul
cel viitor, fiindcă acela este sfârşitul acestuia37.
9. Nu va vedea stricăciune, când va vedea pe
cei înţelepţi murind;
„Omul, zice, cel ce se pocăieşte, fiind
încredinţat de săvârşitul său pentru viitoarea judecată, când va vedea că mor
cei înţelepţi după cele dumnezeieşti şi lucrătorii faptei bune, nu vede întru
dânşii stricăciune, adică nu socoteşte cum că ei se vor topi întru nefiinţă, ci
moartea acelora o socoteşte schimbare din stricăciune întru nestricăciune”,
după tâlcuirea lui Hrisostom. Dar şi când vede cel ce se pocăieşte, şi crede
cum că este judecată şi răsplătire, şi vede, zic, că mor cei înţelepţi după
deşarta înţelepciune a lumii, nu socoteşte că se face stricăciune şi pieire
trupurilor şi sufletelor unora ca aceştia - [deci nu] precum aceşti rătăciţi,
încă şi înţelepţi, vii fiind, au hotărât [cum] că moartea este şi a sufletelor
(ca la dobitoacele necuvântătoare) - ci socoteşte că moartea acestora este o
mutare într- altă lume . Şi acestea sunt după tâlcuirea mai simplă.
Iar Marele Vasil, mai
cu înaltă înţelegere [anagogic] tâlcuind graiurile acestea, zice că: „Zicerea au izbăvi-va omul? şi celelalte s-au
proorocit pentru Hristos, că, de vreme ce noi, oamenii, de demult ne-am robit
de către Diavolul, pentru aceasta mai-nainte a spus David că fratele cel robit
nu izbăveşte’ pe celălalt frate robit, adică proorocii n-au putut a ne izbăvi,
că fraţi ai noştri sunt proorocii cei trimişi pentru noi, fiind de aceeaşi fire
cu noi. De vreme ce fraţii noştri prooroci nu ne-au izbăvit, pentru aceasta ne
va izbăvi omul, adică Hristos, Cel ce este Om desăvârşit, precum şi Dumnezeu
desăvârşit, Cel ce a păzit întreagă vrednicia omenităţii, pentru aceasta este
chiar şi cu adevărat Om , Care nu va da
împreună cel nebun şi cel fără de
minte vor pieri;
„Asemenea, zice, vor
pieri de pe pământ şi din partea celor ce se mântuiesc atât nebunul, adică cel
ce nu cunoaşte pe Dumnezeu, că zice: Zis-a cel nebun întru inima sa:, nu este
Dumnezeu (Ps. 13: 1), cât şi cel fără de minte, adică acela ce cunoaşte că este
Dumnezeu, dar se îndeletniceşte cu cele pământeşti, şi nimic nu înţelege din
cele cereşti.”
10. Şi vor lăsa străinilor bogăţia lor şi mormânturile lor, casele lor în veac.
11.
Locaşurile lor în neam şi în neam;
„Cei de mai sus, zice, nebunul şi cel fără de
minte, când de năprasnă vor muri, vor lăsa oamenilor străini bogăţia lor, iar
ei, după ce au făcut case mari şi de multă cheltuială ca să locuiască
într-însele, alţii le vor lua şi vor locui în ele, iar ei vor locui în mormânturi
întunecoase şi puturoase întru tot veacul acesta40; iar mormânturile
lor se vor face locaşuri şi locuinţe ale lor întru toate neamurile
numitu-şi-au numele lor pe
pământurile lor.
Vezi aici şi altfel de răutate a oamenilor celor zişi
mai sus, fără de minte şi bogaţi, pentru că zice: „Ei, pentru iubirea de slavă
a lor, după numele lor au numit locurile ce le-au câştigat, spre o neştearsă
pomenire a lor: aşa s-a numit Bizantion, de la Bizanţ, ctitorul ei; aşa
Diogenianul[*]
[†],
aşa şi Ermoneionul, teatrul, s-a numit de la Ermon, asemenea şi alte multe
locuri şi-au luat numirile lor de la fondatorii lor, în vreme ce trebuia ca cei
mai sus zişi a nu-şi purta de grijă ca să-şi facă numele nemuritor în lumea
aceasta, ci să se fi silit pentru veşnica mântuire a sufletelor lor”42.
„Omul, zice, cu toate
că s-a pus să fie cinstit *, fiindcă singur el a fost zidit după chipul lui
Dumnezeu, lăsând El a urma prototipului său, Care este Dumnezeu. Ce a făcut?
S-a alăturat lor! Adică s-a numărat cu dobitoacele cele fară de minte şi
necuvântătoare. Şi acesta, zic, ce s-a cinstit de Dumnezeu cu cuvântărimea
[raţionalitatea], şi căruia i s-a poruncit să stăpânească peste toată zidirea
cea simţită de cuvântărimea sa, acesta, zic - o, ce ticăloşie! - s-a numărat pe
sine cu dobitoacele. Cât după necuvântărime, fiindcă nu socotea cele cereşti,
căci se îndeletnicea în singure lucrurile cele pământeşti, ci ca un
necuvântător în patimi purtându-se, de câte ori voia mânia şi pofta a-1 pomi,
vâna în tot chipul singură îndulcirea trupului”. Dobitoace însă de obşte numeşte
toate vietăţile cele necuvântătoare43.
13.
Această cale a lor sminteală este lor, şi după acestea în gura lor bine vor
voi.
„însăşi asemănarea,
zice, a oamenilor celor cuvântători cu dobitoacele cele necuvântătoare s-a
(acut lor împiedicare de mântuire şi vătămare prea mare sufletelor lor, pentru
că ei, nu numai prin lucrarea păcatelor se aseamănă cu dobitoacele, dar încă şi
cu gura zic că au plăcere, şi se laudă întru faptele cele dobitoceşti pe care
le fac”. Că aceasta vrea să zică aici cuvântul bine vor voi, care este şi de mai
mare prihană, ca un lucru neîndreptat, căci nu numai cu fapta lucrează răul, ci
şi cu cuvântul îl laudă şi îl cinstesc, şi, pentru aceasta, unii ca aceştia
niciodată nu se pot îndrepta, după Hrisostom44.
Diapsalma.
14.
Ca nişte oi în iad s-au pus,
moartea îi va paşte pe ei.
„Pe unii ca aceştia,
zice, Dumnezeu i-a pus apoi în iad ca pe nişte oi, adică pentru că s-au făcut
ca nişte dobitoace necuvântătoare, ori pentru că nu pot înşişi pe sine a se
ajuta, ori pentru că aceştia sunt gătiţi spre a se junghia ca şi oile.” Şi fiindcă
a zis oi, a adăugat şi despre păstor, pentru ca să păzească puterea cuvântului,
iar moarte numeşte munca: „Pentru că aceştia, zice, după ce se
vor junghia ca nişte oi, nu se vor slobozi din muncă, ci munca are să-i pască,
adică îi va munci totdeauna, rămânând nedespărţită de dânşii”. Că trebuie să
ştim că Scriptura obişnuieşte a numi moarte a sufletului şi pieire a sufletului
nu dezlegarea întru a nu fi, ci pedeapsa şi munca sufletului45.
15.
Şi îi vor stăpâni pe ei cei drepţi
până dimineaţa,
Dimineaţa se înţelege aici în
loc de „în grabă”, iar prin îi vor stăpâni vrea să zică că se vor
face mai presus de dânşii. Zice dar David că cei ce vieţuiesc drept şi cei cu
fapte bune curând se vor face mai buni decât toţi oamenii cei ce s-au asemănat
cu dobitoacele, şi măcar că aceştia de mai sus sunt săraci şi sărmani, şi nu
numai în veacul cel viitor - când sunt [se vor da] cununile, [când] aceştia se
vor face mai presus decât cei răi -, ci încă şi în veacul acesta de faţă,
pentru că aceştia de Dumnezeu se păzesc, de oameni se cinstesc şi de
bântuielile celor răi nu se biruiesc. Şi vezi, o cititorule, spre încredinţarea
adevărului acestuia, pe preafrumosul Iosif, care măcar deşi era rob, s-a făcut
însă domn chiar mai înalt decât doamna sa, pentru că el a stătut virtuos şi
întreg-înţelept [cumpătat], iar aceea, dimpotrivă, a stătut preacurvă şi rea.
şi ajutorul lor se va învechi în iad,
„Ajutorul oamenilor
celor răi, zice, se va învechi, adică se va arăta netrebnic şi nefolositor în
iad.” Precum am zis, oamenii cei răi nu vor lua nici un ajutor în iad, că
lucrul cel vechi este şi netrebnic, iar cel netrebnic mai nimic este: „Răii
aceştia, zice, nădăjduiau în ajutorul bogăţiei şi al prietenilor lor, însă nu
vor folosi în iad nici bogăţia, nici prietenii, pentru că nu iau cu sine nimic
din lucrurile lumii acesteia”.
Diapsalma.
din slava lor s-au scos.
Nu numai aceasta au
pătimit (oamenii cei răi, cei ce au ales necuvântărimea), ci încă au pierdut şi
slava ce o aveau, pentru care [slavă] au şi pierit46; fiindcă s-au
silit să-şi lase nume de pomenire lăudată între oameni, au pierdut [pe
deasupra] şi această lăudată pomenire, ori pentru că s-au stins şi au pierit
împreună cu faptele lor cele rele, ori pentru că aceasta [lăudata pomenire] s-a
schimbat în prihănire şi ocară.
16. Insă Dumnezeu va
izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca.
Aceasta este proorocie
pentru înomenirea lui Dumnezeu-Cuvântul, şi pentru slobozirea sufletelor care
se aflau în iad: „Când Fiul lui Dumnezeu, zice, mă va lua pe mine, omul, casă
şi locuinţă a Sa prin omenitatea Sa, atunci va izbăvi sufletul meu din temniţa
iadului”47.
17. Să nu te temi când se va
îmbogăţi omul, sau când se va înmulţi slava casei lui.
18.
Căci când va muri el, nu va lua toate, nici se va
pogorî cu dânsul slava lui.
Om numeşte aici David pe
cel nedrept şi lacom de averi: „Să nu te temi, zice, o cititorule,
nici să zici cum că nu vede Dumnezeu şi nu poartă grijă mai-nainte de lucrurile
omeneşti, după Marele Vasile, că nici un lucru din lucrurile omului nedrept şi
al lacomului de averi nu se va coborî împreună cu dânsul în iad, ci singur el,
ticălosul, golit de toată slava sa şi de toate avuţiile sale, se va coborî48”.
Zicând însă David slavă, prin numele slavei arată mărimea omului
nedrept, mândria, bogăţia, şi tot celălalt alai al lui. Ori slava omului
nedrept, după Hrisostom, este a avea casa lui, boite frumoase, loc de
preumblare, acoperământ aurit, aşternuturi pe duşumea, vase de argint şi de
aur, şi altele asemenea cu acestea. Iar slavă a trupului omenesc este puterea,
frumuseţea, mărimea, sănătatea şi altele ca acestea; iar slava sufletului este
singură fapta bună sau virtutea. Deci cuvântul acesta ce-l zice David, adică că
nu se va coborî împreună cu dânsul slava lui, se înţelege pentru slava casei şi
a trupului, iar nu pentru slava sufletului, că singură aceasta rămâne
nedespărţită de om şi după moarte.
19.
Că sufletul lui în viaţa lui se va binecuvânta,
„Omul bogat, zice,
numai până este viu se laudă [este lăudat] şi se fericeşte, grăindu-se de bine
de către oamenii aceia care nu ştiu care este viaţa cea cu adevărat fericită,
iar după ce moare bogatul, urmează toate cele dimpotrivă: că se prihăneşte de
către toţi că nu şi-a chivernisit cu înţelepciune bogăţia sa prin milostenie,
ca prin aceasta să se izbăvească de muncă: Că izbăvire, zice, a sufletului omului
este bogăţia sa (Pilde 13: 8).”49
mărturisi-se-va Ţie când vei face bine Iui.
Acest cuvânt se zice către omul sărac, după
Hrisostom, că zice: „Când tu, săracule, vei face bine bogatului, adică vei grăi
ori vei face cele ce-i plac, numai atunci te [îţi] va mulţumi, iar la urmă te
va defăima şi te va batjocori, măcar de ai avea tu toate faptele bune”. Ori
către Dumnezeu se zice cuvântul acesta, după Marele Vasile, adică: „Când Tu,
Doamne, îi vei da cele bune şi norociri omului celui bogat şi nedrept, numai
atunci îţi va mulţumi acela, iar când va cădea în nenorociri şi în necazuri,
atunci Te va huli, iar omul cel drept totdeauna mulţumeşte şi slăveşte pe
Domnul, atât în bunele norociri, cât şi în relele întâmplări”50.
20. Va intra până la neamul părinţilor săi; până în veac nu va vedea lumină.
„Când va muri, zice,
omul cel bogat şi nedrept, se va pogorî înăuntru, în părţile cele mai de jos
ale pământului, şi până la iad, unde se află seminţia celor asemenea lui întru
răutate, a născătorilor şi a rudelor lui, şi nu va vedea lumină, încât este şi
va rămâne în veacul viitor, şi fiindcă veacul acela nesfârşit rămâne, pentru
aceasta şi ticălosul acela bogat niciodată nu va vedea lumină, ci de-a pururea
se va afla întru întuneric.”31
Iarăşi şi aici repetă David acelaşi cuvânt pe
care l-a zis mai sus, jelind şi tânguindu-se că omul, cel ce este cu puţin mai
jos decât îngerii şi pentru care a zis Solomon: Mare lucru este
omul, şi de mult preţ bărbatul milostiv (Pilde 20: 6[1]
[2]),
acesta, zic, omul care atâta s-a cinstit s-a alăturat şi s-a asemănat cu
dobitoacele cele necuvântătoare, după Marele Vasile.
30
Pentru aceasta, Marele Vasile a zis: „Trei sunt
perechile celor ce sunt chemaţi, în care se cuprinde tot neamul oamenilor:
neamuri şi cei ce locuiesc în lume, pământenii şi fiii oamenilor, bogaţii şi săracii.
Deci pe cine a lăsat afară din ascultare? [Cine este cel ce n-a auzit?] Cei
străini de credinţă prin neamuri s-au chemat. Cei ce sunt în Biserică sunt cei
care locuiesc lumea; pământeşti, cei ce cugetă cele pământeşti şi se ţin de
voile trupului, iar fii ai oamenilor, cei ce fac oarecare silinţă şi iscusire [] în
cuvânt, că însuşire a omului este cuvântarea [raţionalitatea]; bogaţi şi săraci, de acolo [din
cuvântare] îşi au cunoscuta însuşire: cei dintâi, covârşind cu averea celor
trebuincioase, iar ceilalţi, întm lipsa acestora aflându-se”.
31
Pe amândouă, cuvântul întru una le-a împreunat [fiind
vorba de un paralelism climatic sau sinonimic] (după Vasile): şi lucrarea
gurii, şi cugetarea inimii. Că de nu va fi binele păstrat in inimă, cum va
scoate vistieria prin gură cel ce nu o are întru ascuns? Iar dară având cele
bune ale inimii, dar nu le va împărtăşi cu cuvântul, i se va zice înţelepciune ascunsă
şi vistierie nearătată, [drept care] ce folos este
întru amândouă? (Sirah 20: 30). Pentru aceasta, la cea pentru alţii
folositoare, gura grăieşte înţelepciune, iar la cea pentru sporirea noastră,
inima cugetă pricepere. Iar Origen a zis: „Când cugetarea inimii va fi pricepere,
nu vor ieşi dinăuntrul inimii gânduri rele, nici nu se vor afla atunci cele ce spurcă
pe om (cf. Mt. 15: 18), nici nu se va da Diavolului loc (La Nichita)”.
32 (care în limba
românească se zice pildă), după Sfântul Ioan Hrisostom, este un nume de multe însemnător
[= polisemantic]. Pilda este şi grăire, şi pildă [= semn, indiciu, model], şi mustrare, precum zicerea aceasta:
Ne-ai
pus pe noi spre mustrare între neamuri (Ioil 2: 19); şi cuvânt ghicitoresc, pe care mulţi îl zic întrebare, după zicerea aceasta: Atunci vei
înţelege pilda şi cuvântul întunecat (Pilde 1: 6). Pildă se zice (ori parabolă) şi
asemănarea,
precum
aceasta: Altă pildă a pus înaintea lor (Mt. 13: 31). Se zice
şi chip
de cuvântare [], precum aceasta: Fiu al omului,
spune lor pilda aceasta'. Vulturul cel mare, cel cu aripi mari...(lez. 17: 3), vultur zicând
pe împăratul. Pildă se zice şi închipuire şi chip [= tip şi icoană],
precum aceasta: Drept aceea, şi din pildă l-a adus pe el, adică în
închipuire şi în chip (citat neidentificat). Iar David ghicitoresc face
cuvântul, şi multă greutate având, (...) pentru ca să deştepte pe ascultător,
fiindcă lesnirea pe mulţi îi aduce la lenevire”. Iar Teodorit zice: „Ceata
Apostolilor are înţelepciunea lui Dumnezeu, adică pe Hristos (că Hristos este
puterea lui Dumnezeu, şi înţelepciunea lui Dumnezeu), prin gură purtându-L
ziceau: Gura mea va grăi înţelepciune, pentru că pe Hristos,
teologhisindu-L la tot neamul omenesc, îl propovăduiau cu gura lor, iar cele
ale gândirii lor nimic altceva nu cugetau decât pricepere, şi aşa, mintea lor
se închipuia spre pricepere, încât pildele Mântuitorului nostru, toate câte se
află în Evanghelie, le puteau înţelege şi mai-nainte de tâlcuirea Lui, că
îndată după punerea înainte a pildelor, Mântuitorul îi întreba, zicând: Înţelegeţi acestea
toate?
Iar ei ziceau Lui că da (cf. Mt 13: 51). El zicea: «Ascultaţi gândirea Mea spre
priceperea mântuitoarelor pilde, am putut a urma gândirii celei ce se poartă
intr-însele, iar pentru cei ce nu pot a o face aceasta pentru pruncie [din
pricina neputinţei priceperii lor], voi deschide cele ascunse prin psaltirea
mea, adică prin trupescul organ»”.
*= lit. ceva pus
înainte, proiectat, propus - fie ca o apărare, fie ca un obstacol; piatră de
poticnire; problemă. Mitropolitul Veniamin redă prin „propunere”.
33 Iar Hrisostom zice: „Gândul [vezi nota de mai sus]
este un cuvânt umbrit şi ghicitoresc, pentru aceasta a şi îndrăznit a-1 numi
înţelepciune, bizuindu-se pe dumnezeiasca descoperire”.
34 Zice însă şi Marele
Vasile: „Zi rea numeşte ziua judecăţii... întru care zice Proorocul
Osea că acum i-a înconjurat pe ei sfătuirile lor întru care nimeni altul nu-ţi
va fi ţie pârâş, fără numai însăşi faptele, că se vor închipui [arăta] pe sine
preacurvia, furtul, curvia cu noapte [...], cu însuşirile ce o caracterizează
pe ea, şi, pe scurt, toate, fiecare păcat cu învinuirea sa se va înfăţişa
învederat, aducând aducerea-aminte, iar călcâiul însemnează amăgirea
păcatului”. Adevereşte şi Hrisostom, zicând: „Mă tem, zice, de cel care
amăgeşte, de cel care mă va înconjura”. Pentru aceasta, şi Pavel lesne
întâmplător [eînrepioTaTov = grabnic, năprasnic] îl numeşte pe cel ce adeseori
îl înconjoară [păcatul adică], pe cel lesnicios, pe cel îndemânatic. Iar alţi
dascăli, mai cu cercetare adâncă [minuţioasă], au tâlcuit [zicând] că fărădelegea
călcâiului numeşte David aici trupescul păcat pe care l-a făcut cu Batşeba, căci,
după socotinţa doctorilor, de la călcâi porneşte o vână care porneşte pofta
trupului. Iar Grigorie al Nyssei zice: „Nu ştie zidirea lui Dumnezeu de vreo
facere a vreunei zi rele, precum mărturiseşte cuvântul facerii lumii, ci
păcatul, ziua cea de bucurie o a făcut zi de pedeapsă, de care se putea a nu ne
teme, dacă şarpele, cel ce pândea călcâiul nostru, al cărui nume este
nelegiuirea, nu ar fi cuprins cu tragerea sa călătoria vieţii, cu felurimile
patimilor şi cu solzii, înfricoşător plutind pretutindeni şi împietrind”.
însemn însă că Marele Vasile aşa a citit zicerea aceasta: fărădelegea
călcâiului meu nu mă va înconjura”. Dar zice şi Teodorit: „Mulţi obişnuiesc
a numi şi rea [ziua] aceea în care se întâmplă lor a cădea în oarecare
întâmplări mâhnicioase. Deci după cuviinţă se numeşte aşa, ca una ce este
văditoare a răutăţii fiecăruia, şi ca una ce aduce muncile asupra
necinstitorilor de Dumnezeu prin urgia ce îi aşteaptă pe ei”.
35 Iar Teodorit zice:
„Eu, a zis Proorocul, mă tem şi mă cutremur de ziua ceea ce se aşteaptă, iar
voi, cei îndestulaţi cu bogăţie, de aceea, nici o purtare de grijă nu aveţi, ci
cu fudulia avuţiei falindu-vă ca de nişte lucruri statornice şi temeinice
nădăjduindu-vă în cele trecătoare, care curg”.
*
Ca o afirmaţie.
*
Deosebit de
sugestivă este traducerea de mai sus a acestui termen. Propriu-zis,
Mitropolitul Veniamin identifică libertatea (sensul prim al lui ) cu mântuirea,
adică eliberarea de robia păcatului. Deci, strict vorbind, a dobândi libertatea
înseamnă NU a face ce voieşti, ci a scăpa de ceva chinuitor; orice fel de chin
sau presiune pe care îl îndură oamenii e semn al unei lipse de libertate, care
este una cu robia. Revolta împotriva presiunilor şi chinurilor de tot felul se
manifestă astăzi în bună măsură printr-o covârşitoare latenţă, sinonimă fie cu
o laşitate faţă de ceea ce este respins (care pur şi simplu poate fi ignorat),
fie printr-o serie de reacţii nervoase inutile şi ineficiente (care nu fac
decât să ne umplem şi mai mult de chinurile şi presiunilor cărora ne facem cu
voi robi).
36 Zice însă Hrisostom: „Şi ce zic de viitoarea judecată, când şi în viaţa aceasta nimic folosind-mi prietenia? Cât de mult s-a tânguit Samuil, şi pe Saul din osândă nu l-a scos? Cât de mult s-a rugat Ieremia, şi pe iudei cu nimic nu i-a folosit? Şi chiar a fost ocărât pentru rugăciune. Dar ce? De prisos sunt rugăciunile sfinţilor? Nicidecum! Ci au chiar multă tărie când şi tu le ajuţi pe ele”.
*
= lit. Preţ, jertfă, dar de pace sau de mântuire.
Mitropolitul Veniamin redă prin „schimb”.
*[†] Nimic nu este mai de valoare decât
sufletul.
37
Pentru aceasta a zis Marele Vasile: „Deci cel ce a
ostenit în veacul acesta, acela va vieţui în sfârşit, iar cel ce petrece în
desfătare şi întru toată deznodarea pentru multa îndestulare, cu porfiră şi
vizon îmbrăcându-se, şi în toate zilele strălucit desfătându-se, şi care fuge
de ostenelile faptei bune, nici în veacul acesta nu [se socoteşte că] a
ostenit, nici în veacul cel viitor nu va fi viu, ci de departe va vedea viaţa,
el muncindu-se în văpaia cuptorului, iar cel ce înoată în nenumărate nevoinţe
pentru fapta bună, şi care se va
38
Iar Teodorit zice: „Acesta, suferind sudori pentru
buna cinstire de Dumnezeu şi pentru dreptate, îşi are rodul ostenelilor viaţa cea
fară pieire, şi nu se va împărtăşi cu cei înţelepţi ai lumii - pe care nebuni îi numeşte apostolescul
cuvânt - [şi deci] nu se va împărtăşi de veşnica stricăciune şi de nesfârşita muncă”.
Şi Origen: „întru tot veacul său, şi întru toată viaţa sa ostenind, în sfârşit
va via cu adevărat viaţă, nevăzând stricăciune, când vor muri înţelepţii, şi
împreună nebunul şi cel tară de minte vor pieri”. Şi Simmah a zis: „încetând în
veacul acesta, va petrece pururea vieţuind”.
*Atât
dintr-o neputinţă duhovnicească, cât şi neîngăduinţa lui Dumnezeu.
39
Pentru aceasta, Marele Vasile a zis: „Deci să nu cauţi
pe fratele tău spre izbăvire, ci pe cel ce te covârşeşte cu firea [...], nici om
gol [nici pe vreun oarecare om simplu], ci Om şi Dumnezeu, pe Iisus Hristos, care
şi singur poate da lui Dumnezeu dar de izbăvire pentru noi toţi, că pe Acesta
mai-nainte L-a pus Dumnezeu Izbăvitor prin credinţă întru
40 Iar după Sfântul
Grigorie al Nyssei: „Prihăneşte Proorocul urmarea cea silitoare [sârguincioasă]
în viaţă după cele zadarnice, zicând: «Cum petrec oamenii în ostenelile nebuneşti,
de ca şi cum s-ar sili să vieze de-a pururea? Cum nu aşteaptă stricăciunea cea prin
moarte cei ce văd pe cei ce au murit mai-nainte de dânşii? Dar nebuni sunt, şi
cu adevărat fără de minte, cei ce nu ştiu că, după viaţa cea de acum, altora
vor lăsa bogăţia lor, iar ei, de aici înainte, în mormânturi vor locui”.
41 Pentru aceasta Hrisostom, a zis: „Pentru cei ce se uimesc de către cele de aici,fără de minte îi numeşte, că ce este mai fară de minte decât omul cel ce se osteneşte şi se ticăloşeşte şi [aleargă] după nenumărate avuţii, ca alţii să se desfete [apoi] întru bogăţiile sale, şi poate nu casnicii şi cunoscuţii lui [se desfată], ci de multe ori vrăjmaşii şi luptătorii. Şi ce poate fi mai fară de minte decât cel ce pentru cele viitoare nimic filosofează, şi despre ce va fi după aceasta, nimic socoteşte; şi mormintele le socoteşte a fi case veşnice, şi pentru acestea se sârguieşte?” Zice însă şi Teodorit: „Aceştia ce se numesc înţelepţi, nici un folos din înţelepciunea aceasta aflând, pieire vor suferi ca şi cei neînvăţaţi”. Că aşa şi Simmah a tâlcuit: „împreună fără de minte este adică şi cel ce se numeşte înţelept, ca unul care nu a voit a înţelege ceea ce se cuvine, şi cel neînvăţat, adică cel neîmpărtăşit de înţelepciune, şi care a convieţuit cu răutatea, [ambii] împreună vor pieri. Aceştia dar, nu numai de înţelepciune, ci şi de putere şi de toată averea golindu-se, vor primi sfârşitul vieţii: de la casele cele mari la morminte trimiţându-se, şi în acestea, în veac a locui sunt siliţi”.
*[†] = adică Diogene [], care şe tâlcuieşte „născut din Zeus”; se mai foloseşte şi în cazul unor nobili, conducători etc. care sunt „rânduiţi” sau „sprijiniţi” de Zeus.
42 Zice însă Marele Vasile: „Numele necinstitorului de Dumnezeu nu se scrie în cartea celor vii, nici nu se numără în adunarea celor întâi-născuţi care sunt scrişi în ceruri, ci în pământul lor rămân numirile lor, pentru că pe trecătoarea şi cea de puţină vreme locuinţa aceasta o au cinstit mai mult decât pe lăcaşurile cele veşnice”. Zice însăşi Hrisostom: „De iubeşti, omule, pomenirea veşnică, nu te îmbrăca cu numiri de zidiri [inspirate din cele zidite, din lucruri], ci ridică semne de isprăviri [= trofee; semne ale biruinţei în urma lucrării virtuţilor], care şi în viaţa aceasta îţi păzeşte ţie numele, iar în viaţa cea viitoare, nemuritoare odihnă îţi gătesc ţie; de iubeşti şi pofteşti pomenire, de fapta bună poartă grijă, că nimic nu face un nume aşa de nemuritor precum fiinţa faptei bune [Sfântul Maxim Mărturisitorul completează bine aici, zicând că fiinţa virtuţii (a faptei bune) este Hristos]”. Zice Şi Teodorit: „«De numele lor s-a lipit, zice, bogăţia lor». Dar schimbându-se stăpânii, o dată cu stăpânirea se schimbă şi numirea. Şi prin toate acestea pe noi ne învaţă cuvântul a nu ne nădăjdui întru acestea de faţă, ci a ne sili pentru cele ce vor să fie”.
* A fost pus de
Dumnezeu pe pământ pentru a-l stăpâni şi păzi şi pentru a fi cinstit de acesta
prin tot ceea ce el cuprinde.
43 Iar dumnezeiescul Isidor
Pelusiotul cu dulceaţă zice acestea: „De am cerceta cu scumpătate, nu numai cu
dobitoacele, ci şi cu fiarele cele neîmblânzite se primejduieşte a se asemăna,
dar încă iubitorul patimilor celor de ruşine le şi covârşeşte. Şi ce este mai
de mirare este că fiecare dintre fiare, unei metehne slujeşte, iar cel ce se
pare a fi om, pe toate împreună grămădindu-le, se duce mai departe decât
necuvântărimea [iraţionalitatea] acelora. Şi ca să nu socoteşti că sunt de
covârşire [exagerate] graiurile, înseşi lucrurile cu nepărtinire să le judecăm,
căci când cineva sare ca taurul, dă cu piciorul ca măgarul, nechează după femei
ca armăsarul, se lăcomeşte cu pântecele ca ursul, îşi îngraşă trupul ca
catârul, ţine minte rău ca cămila, se mânie ca leul, muşcă ca scorpia şi este
viclean ca şarpele, pândeşte cu otrava răutăţii ca vipera, şi adună bani, şi
mai vârtos face păcate ca gândacul care adună baliga. Cum va putea cineva pe
acesta cu cugetare de fiară a-1 număra cu oamenii, nevăzând în el caracterele
firii noastre, ci mai degrabă [caractere de] câini, capre, hidre [aşa-zişii
monştrii, şerpi de apă] şi alte grozăvii, după basmele [miturile] cele din
afară, fapte de fiară văzând?” [E cu putinţă să se refere aici la aceea că
închinătorii de idoli îşi imaginau sau scorneau zeii pornind de la patimile
dobitoceşti din sufletele lor, de aici rezultând zei cu chipuri de fiare pline
de patimi aşa cum sunt descrise mai sus; o dată „înfiinţaţi”, zeii erau la
rândul lor model de dobitocie pătimaşă celor ce li se închinau, atât celor ce-i
scorneau, cât şi celor ce primeau de-a gata „doctrina” lor dobitocească pe care
aceştia o „inspirau”, că doar bine zice David: Adânc pe adânc
cheamă
(Ps. 41: 9; vezi şi nota); avatarurile acestui cerc vicios infernal generat de
pasiunile (sau patimile) umane continuă cu mare forţă astăzi mai mult ca
oricând, când artiştii, starurile (numiţi chiar de fani sau mass-media „idoli”)
etc. au caracteristici tot mai animalice, ceea ce nu face decât să satisfacă
sufletul îndobitocit (sau mai degrabă naiv) al multor „admiratori”, care se
doresc după o „necuvântărime” tot mai mare, în nădejdea de a scăpa de altă
„necuvântărime”, care nu este alta decât birocraţia şi încercare unora de a
44 Alţii însă aşa înţeleg
zicerea aceasta: „Când cei ce păcătuiau lucrau cele însuşite [specifice]
dobitoacelor celor necuvântătoare nu ştiau ce fac, iar în urmă mărturisesc,
căindu-se pentru că au călătorit pe o astfel de cale, atunci când nu vor avea
vreme de pocăinţă, încât zicerea bine vor voi să se ia în loc de «se
vor învoi şi se vor scula împreună»”. însă şi Teodorit a zis: „Vor întrebuinţa
însă căinţă după durerea de aici, neluând apoi nici o dobândă din aceasta”. Şi
Origen: „Mi se pare că bunul sfârşit îl însemnează pe cel al nebunului şi al
celui fără de minte”.
45 Iar Grigorie al Nyssei
prin moarte înţelege pe Satana: „Şi cine este păstorul acesta?
Moartea adică, Diavolul, pricinuitorul morţii, aducând sufletele celor ce se
amăgesc la răutatea cea mai de pe urmă, şi închizându-le în prăpăstiile
iadului, că moartea păştea de la Adam până la petrecerea cea după legea lui
Moise, până ce a venit adevăratul Păstor Care Şi-a pus sufletul Său pentru oi,
şi aşa, împreună cu Sine înviindu-i şi scoţându-i din temniţa iadului, [şi
aducându-i] în dimineaţa învierii, a dat [îngăduit] celor drepţi, adică
Sfinţilor îngeri, spre a-i păstori pe ei, că la fiecare din cei credincioşi este
un înger însoţitor. Deci aceşti drepţi vor stăpâni pe cei ce au ajuns
dimineaţa, adică pe cei ce s-au supus Răsăritului luminii”. Iar Teodorit zice:
„Aceasta mai luminat Simmah o a tâlcuit, [zicând] că s-au făcut pe ei ca nişte
oi ale iadului, moartea păscându-i pe ei, că ei înşişi şi-au pricinuit muncile,
şi moartea mai mult o au ales decât viaţa”.
46
Zice însă Teodorit: „Cei ce acum însă de dânşii se
nedreptăţesc şi se defaimă, nu după multă vreme vor avea slava asupra lor, că,
de toată buna-sporire cea de mai-nainte goliţi fiind, se vor da morţii”. Se
potriveşte însă cu acestea şi pilda Domnului, care îl arată pe Lazăr în
sânurile lui Avraam, iar pe trufaşul bogat muncindu-se cu amar şi facându-se
rugător săracului”.
47
Iar Hrisostom înţelege zicerea când mă va apuca cum că se zice pentru
cei îmbunătăţiţi, care când se iau [apucă] înviaţi de Dumnezeu întru învierea
cea de obşte, atunci se vor izbăvi de iad, adică de toate muncile iadului, şi vor
dobândi toată slava şi cinstea. Iar Teodorit zice că: „Acesta, ce a întrebuinţat
cuvintele acestea, cere ca să nu sufere acelaşi sfârşit cu aceia, şi [pentru
aceasta] zice aşa: ...va izbăvi sufletul meu, şi celelalte”.
48
Pentru aceasta a zis Marele Vasile: „însă când va
muri, nu va rămâne, zice, toată podoaba aceasta; abia o îmbrăcăminte îi va
rămâne acoperindu-i sluţiile sale, şi aceasta, de se va părea celor ce îl
înfăşoară pe el din sluţi, că bine ar fi puţin pământ a dobândi, şi aceasta dându-i-se
pentru milostivire de către cei ce îl îngroapă, pentru ruşinea firii lui celei
de obşte. Deci nu fi mic la suflet pentru cele ce sunt de faţă, ci aşteaptă
acea fericită şi nemărginită viaţă”. Iar Teodorit zice: „Cuvintele acestea aduc
învăţătură şi sfătuire săracilor celor ce pentru mândria bogaţilor umblă
zdrenţuroşi”.
* = lit. imaginaţie; în context: alai, pompă,
fast.
49
Pentru aceasta a zis Teodorit: „Viu fiind, zice, cel
ce are multă bogăţie, oarecari îl fericesc, însă după ce moare, prea ticălos îl
numesc”.
50
Pentru aceasta, Marele Vasile zice că: „Una ca aceasta
a fost şi zicerea Diavolului - aceea pe care o aducea lui Iov spre prihănire -
că nu în zadar cinsteşte Iov pe Dumnezeu, ci are plată a bunei cinstiri bogăţia
şi celelalte. Pentru aceasta şi spre dovada faptei bune a bărbatului l-a golit
Dumnezeu de cele ce avea, ca să se străvadă prin toate buna mulţumire a omului
către Dumnezeu”. Iar Teodorit zice: „Mai arătat însă a zis Simmah: «Te vor
lăuda pe Tine dacă le vei face bine». Dar adevărata laudă este aceasta: ca nu
numai viu fiind, ci şi săvârşindu-se să fie de-a pururea pomenit şi mult
lăudat. Iar vrednic de nişte laude ca acestea este cel ce şi-a iconomisit
bogăţia sa spre al său folos, că facerea de bine cea către alţii la însuşi
făcătorul de bine se întoarce”.
51
Pentru aceasta a zis Marele Vasile că: „Cei ce şi-au
dat povăţuirea lor învăţătorilor celor orbi [cei ce s-au lăsat povăţuiţi de ei]
s-au lipsit pe sineşi de îndulcirea luminii, şi aceasta este [înseamnă] zicerea
va
intra până la neamul părinţilor săi, că nu este vinovat [ = osândit,
pus sub acuzare, chemat la judecată] numai cel ce are rele înţelesurile cele
despre Dumnezeu, ci şi cel ce a luat de la învăţători pe vreunul din aceştia
spre. această pieire, şi astfel sunt şi cei ce au moştenit răutatea strămoşilor
lor, şi sunt cu anevoie deşteptaţi, pentru că s-au întărit cu obişnuirea cea
veche, că se trimit aceştia întru întunericul cel mai dinafară, şi aceasta o
pătimesc după dreapta judecată a lui Dumnezeu, fiindcă în viaţa aceasta lucrau
cele rele şi urau lumina”.
* Referinţă neidentificată in Biblia sinodală. Ea se află în schimb în LXX [Septuaginta] şi în Biblia de la 1914, deşi tradusă inexact în aceasta din urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu