PSALMUL 49

 

PSALMUL 49
Psalm al lui Asaf.

Pentru suprascrierea al lui Asaf, am spus în Precuvântarea cărţii, şi vezi acolo la capitolul 5, fiindcă de prisos socotesc a zice iarăşi aceleaşi aici. Şi, cum nu se poate mai potrivit, psalmul acesta urmează celui trecut, fiindcă şi întru acesta şi întru acela se face mărturie şi mustrare oamenilor, însă în acela se cheamă toată firea oamenilor ca să asculte, iar aici se cheamă spre ascultare cerul şi pământul: Chema-va, zice, cerul de sus şi pământul (v. 5). Şi în acela se prihăneşte tot omul ce viază cu răutate, iar întru acesta se mustră iudeii. Şi alt prooroc încă închipuie pe Dumnezeu, cum că se judecă şi se mustră, zicând: Ascultaţi, munţi, judecata Domnului, şi prăpăstii, temeliile pământului! Că Domnul este în judecată cu poporul Său şi va grăi împotriva lui Israil (Mih. 6: 2). Şi Isaia zice: Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule (Is. 1: 2). Chipul acesta al cuvântului este obişnuit în Scriptură, şi este foarte înfricoşător, şi pricinuieşte mare ruşine, pentru că zidirile cele neînsufleţite şi nesimţitoare se fac judecători oamenilor celor însufleţiţi şi cuvântători’. Forma aceasta totodată este şi prea arătătoare [doveditoare] de iubirea de oameni a Preaînaltului Dumnezeu, Care atât de mult Se smereşte, încât [ajunge] să Se judece cu oamenii cei muritori .

1.     Dumnezeul Dumnezeilor, Domnul a grăit şi a chemat pământul

2.     De la răsăriturile soarelui până la apusuri³³.

Patru însemnări [semnificaţii] aflăm că are numele lui Dumnezeu în dumnezeiasca Scriptură: 1) ceea ce chiar se zice, adică a se zice Dumnezeu Făcător a toate. 2) Ceea ce se zice după urmare [imitaţie] şi asemănare, precum este aceasta ce se află aici, adică Dumnezeul Dumnezeilor, Domnul a grăit, şi aceasta Dumnezeu a stătut în adunare de dumnezei, şi în mijlocul dumnezeilor va judeca (Ps. 81: 1), şi Eu am zis: dumnezei sunteţi, şi toţi, fii ai Celui Preaînalt (Ps. 81: 6), şi pe Dumnezeu să nu-L grăieşti de rău (leş. 32: 28). Arătat dar este că Dumnezeu, prin cuvintele acestea ale Scripturii, numeşte pe aceia care urmează lui [care-L imită pe] Dumnezeu prin fapta bună, şi pe aceia care se aseamănă cu Dumnezeu după stăpânire şi după judecată, precum sunt stăpânitorii şi judecătorii. 3) Se zice numele lui Dumnezeu după analogie, precum Moise s-a numit Dumnezeu de către Faraon, pentru că lucra minuni împotriva lui, şi-l pedepsea pentru că întrebuinţa voia sa spre a lucra deosebite bătăi, având pe Aaron de prooroc al voinţei sale, şi pentru că se numea înaintea lui Faraon că este domn şi stăpânitor al vieţii şi al morţii; însă chipul acesta al treilea însemnător al numelui lui Dumnezeu se deosebeşte de cel de-al doilea, căci, după acesta, nu se zice simplu dumnezeu şi slobod cel ce se numeşte după a doua însemnare, ci se zice după har[*] [†], adică dumnezeu pentru faraon. 4. Se zice numele lui Dumnezeu [şi] după amăgire, precum este ceea ce a zis Dumnezeu către evreii care se amăgeau că sunt şi alţi dumnezei: Mergeţi şi strigaţi către dumnezeii pe care voi înşivă i-aţi ales, şi aceia să vă mântuiască în vreme de necaz (Jud. 10: 14). Asemenea şi aceasta: Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi (leş. 20: 23). Deci zice Duhul Cel Sfânt prin David că Dumnezeu, Ziditorul şi Judecătorul stăpânitorilor şi judecătorilor pământului, Domnul tuturor, de obşte a grăit. Dar ce a grăit? O a spus alt prooroc, adică Miheia: Ascultaţi, munţi, judecata Domnului, şi prăpăstii, temeliile pământului! Că Domnul este în judecată cu poporul Său şi va grăi împotriva lui Israil (Mih. 6: 2); precum am zis mai sus că lipsesc acestea, iar cu graiul şi cuvintele acestea a chemat, zice, Dumnezeu pământul ca să audă, a chemat însă tot pământul de la răsăritul soarelui până la apusuri, adică de la o margine până la cealaltă margine a pământului, că între aceste două margini se cuprinde tot pământul”⁵⁴.

                 Din Sion este bună-cuviinţa frumuseţii Lui.

Zicerea aceasta şi cele următoare se află în mijloc, cu paranteze*, fiindcă cuprind proorocii⁵⁵. Deci această zicere are înţelesul următor: că şi mai-nainte, în Sion, adică în Ierusalim, era biserica lui Dumnezeu şi Tatăl, care era podoaba şi slava Dumnezeirii Sale; şi în urmă iarăşi din Sion va fi biserica Fiului Său, adică luarea omenităţii, care şi aceasta era slava şi podoaba Dumnezeirii Celui ce ipostatic locuieşte într-însul, că prin frumuseţe trebuie să înţelegi Dumnezeirea, căci ce alt lucru este mai frumos decât Dumnezeirea? (după Grigorie Teologul?)⁵⁶.

3.     Dumnezeu arătat va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea.

Aceasta este proorocie pentru a doua venire a lui Hristos (după Hrisostom), căci în venirea cea dintâi Hristos a venit nearătat*, necunoscut şi de însuşi Diavolul, pentru că de ar fi ştiut Diavolul curat că este Fiul lui Dumnezeu, nu ar fi întrebat deasupra Muntelui Carantaniei, zicându-I: De eşti Fiul lui Dumnezeu...(Mt. 4: 3). Iar întru a doua venire va veni arătat şi cu putere şi cu slavă multă, că atunci, în venirea cea dintâi, a venit cu chip de rob şi smerit, pentru ca să vâneze şi să prindă pe omul care călcase porunca Lui şi se depărtase de Dumnezeu, iar în urmă va veni ca Judecător al făpturii Sale: Că precum fulgerul, zice, iese de la răsărituri şi se vede până la apusuri, aşa va fi şi venirea Fiului omidui (Mt. 24: 27). Arătată va fi şi înfricoşătoare, iar prin nu va tăcea vrea să zică că nu va mai răbda îndelung răutatea şi pe cei răi pe care va să-i osândească⁵⁷.

4.     Foc înaintea Lui va arde, şi împrejurul Lui, vifor foarte.

Cu aceste cuvinte arată David înfricoşătoarea şi nesuferita privire a dreptului Judecător, că aşa şi Daniil a văzut şi a zis: Râu de foc trăgea înaintea Lui... Scaunul Lui, pară de foc, roţile Lui, foc arzând (Dan. 7: 10). Iar viforul este o pornire de vânt puternică şi nesuferită, după Hrisostom⁵⁸. 

PSALMUL 48

 

PSALMUL 48

întru sfârşit, fiilor lui Core. Psalm al lui David.

Psalmul acesta povesteşte pentru judecata ceea ce va să fie, care este sfârşit al vieţii acesteia, pentru aceasta şi psalmul se suprascrie întru sfârşit, după Teodorit, fiindcă va să spună pentru ziua cea mai de pe urmă. Iar celelalte cuvinte ale suprascrierii le-am tâlcuit mai-nainte la Psalmul 47, şi vezi acolo.

1.    Ascultaţi acestea toate neamurile, puneţi în urechi toţi cei ce locuiţi în lume:

Prin cuvintele acestea cheamă Proorocul David toată firea oamenilor spre a asculta cele ce le va spune. Şi fiindcă de obşte neamurile şi seminţiile oamenilor care vorbesc osebite limbi locuiesc unii împreună uniţi prin cetăţi şi prin sate, iar alţii nu locuiesc uniţi, ci deosebiţi fiecare, prin munţi şi prin peşteri, şi prin crăpăturile pietrelor, pentru aceasta, prin urmare, a zis mai obşteşte, adică „toţi cei ce locuiţi în lume în orice chip”. Iar aceasta o a zis ca să nu rămână cineva în afara chemării şi a ascultării cuvintelor lui, iar puneţi în urechi, măcar că nu pare a fi asemenea cu „ascultaţi”, căci [puneţi în urechi] are oarecare mai multă întindere [accentuare] decât aceea [„ascultaţi”], că întinderea înseamnă a nu auzi cineva simplu, ci a pune în urechea sa ceea ce se aude.

2.     Pământenii şi fiii oamenilor,

Marele Vasile numeşte „pământeni” pe cei ce cugetă cu totul cele pământeşti, şi cu totul se îndeletnicesc la pământ, iar fii ai oamenilor pe cei ce sunt împodobiţi cu dreptul cuvânt, fiindcă omului îi este proprie cuvântărimea [raţionalitatea]. Iar Hrisostom altfel tâlcuieşte acestea, zicând că Proorocul, după ce a chemat pe toţi oamenii de obşte, îi smereşte pe ei de la început, de [în caz că] are cineva vreo mândrie asupra altuia, le aduce aminte că toţi sunt pământeni, adică făcuţi din acelaşi pământ, şi din materie necinstită; apoi, ca să nu socotească că aşa din început au răsărit din pământ, după [cum scriu] basmele [miturile] elinilor, care zic că unii oameni au fost semănaţi şi au răsărit din pământ, pentru aceasta, prin urmare, a zis şi fiii oamenilor. „Ascultaţi, zice, oameni, cei ce cu adevărat sunteţi pământeni, pentru strămoşul cel ce din pământ s-a făcut (că Adam se tâlcuieşte pământesc)...”. Iar fii ai oamenilor îi numeşte pentru naşterea cea din împreunarea bărbaţilor cu femeile după moştenire.

împreună bogatul şi săracul

„Nu osebesc, zice, din învăţătura mea pe bogat de sărac, fiindcă întocmai şi deopotrivă pe toţi îi cheamă la ascultare Duhul cel Sfânt, pentru că Acesta caută suflet care poate să înţeleagă cuvintele cele ce aude, pe care înţelegere nu o pricinuieşte bogăţia, ci o dăruieşte frica de Dumnezeu.” Iar împreună a zis în loc de „deopotrivă”³⁰.

3.     Gura mea va grăi înţelepciune, şi cugetul inimii mele pricepere.

Prin aceste cuvinte îndeamnă David pe ascultători să ia aminte, căci nu are a grăi de oarecare lucruri vremelnice, ci de mari şi înfricoşătoare. Iar înţelepciune numeşte cuvintele cele pline de înţelepciune, adaugă însă că nu are să grăiască fără înainte-cugetare şi socotinţă: „Cugetarea inimii mele, zice, adică socotinţa inimii mele cea cu de-amănuntul [acrivie], va grăi cuvinte pline de pricepere, ori cuvinte ce au trebuinţă de pricepere spre a fi înţelese”31 .

 

4.     Pleca-voi spre pildă urechea mea,

„Când vă vorbesc, zice, şi vă învăţ, voi pleca şi eu îndeosebi urechea sufletului meu cea gânditoare la pilda aceea pe care o ar răsuna şi o ar insufla întru mine Duhul Cel Sfânt”, după dumnezeiescul Hrisostom. Iar pildă zice acum precum ghiciturile, căci cuvintele proorocilor sunt ghicitoreşti şi întunecate, pentru nedescoperirea ascunselor înţelesuri pe care le au. A pricinuit însă încredinţare cuvintelor sale Proorocul, fiindcă a zis că de sus i se insuflă acestea, după tâlcuirea Marelui Vasile 32 .

                 deschide-voi în psaltire gândul* meu.

Gând numeşte David cuvântul pe care îl propune spre sfatuire şi folos celor ce-1 aud³³. Deschide-voi însă a zis în psaltire, adică: „Arăta-voi cuvântul meu [în] cântarea psaltirii”. Fiindcă cel ce deschide uşa vreunei case, acela arată cele ce se află în casă. Deci de la cea dintâi a arătat David pe cea următoare, căci cântarea organului va deschide gândul său ca să se facă mai dulce celor ce-l aud. Deschide însă în psaltire gândul său acela care şi face şi învaţă, şi care are lucrările şi faptele sale potrivite cu cuvântul său, pentru că cântarea psaltirii cu mâinile se face, iar mâinile sunt semn al lucrării (după Marele Vasile).

5. Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.

Cu chip întrebător trebuie a se citi stihul acesta: „Voiţi, zice, a şti pentru ce mă tem în ziua judecăţii?” Că pe aceasta o numeşte rea (după Marele Vasile). Şi după cum zice în Psalmul 40, tâlcuind zicerea: în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul...-. „De voiţi să ştiţi, ascultaţi: «Mă tem de ziua judecăţii, pentru că atunci mă va înconjura fărădelegea păcatului meu, adică păcatul meu”. Căci călcâi se zice amăgirea (după Teodorit) precum am tâlcuit mai-nainte în pre-zisul Psalm 40, şi amăgirea este păcatul, pentru că amăgeşte pe cel ce îl face. Văzut-ai că David a grăit aici cuvânt înţelept şi priceput, precum mai sus a zis că va grăi înţelepciune şi pricepere? Pentru că el, arătându-se pe sine pildă altora, cum că se teme de păcat şi de judecata lui Dumnezeu, sfătuieşte şi pe ceilalţi ca să se teamă de păcat şi, prin urmare, învaţă că judecata este neluătoare de mită şi necăutătoare în faţă [nepărtinitoare]³⁴.

PSALMUL 47

 

PSALMUL 47

Psalmul de cântare fiilor lui Core, la a doua a Sâmbetei.

 

Ce vrea să zică adică psalm de cântare, am zis mai-nainte, în Precuvântarea cărţii (la Capitolul 9), unde am tâlcuit şi ce însemnează aceasta. Iar despre fiii lui Core în capitolul 5. Iar a doua a sâmbetei însemnează ziua întru care s-a cântat psalmul acesta. Cuprinde însă psalmul acesta mulţumiri dinspre faţa iudeilor, care s-au izbăvit din robia Babilonului şi s-au întors iarăşi în patria lor, Ierusalim. Se potriveşte însă acesta şi la creştinii care, slobozindu-se din robia idolilor şi a demonilor, s-au întors întru cunoştinţa de Dumnezeu¹¹.

1. Mare este Domnul şi lăudat foarte

„Mare, zice, este Domnul, după puterea şi înţelepciunea şi bunătatea Sa¹². Şi mult vrednic, iar mai ales, cuvenit a se lăuda pentru lucrurile cele minunate pe 

care le-a făcut întru noi, fiindcă noi eram uitaţi pentru robirea cea de mulţi ani, şi în chip minunat ne-a chemat înapoi dintr-însa, şi am sporit cu iubirea de oameni a Domnului.”

în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al Lui.

„Vrednic este, zice, a se lăuda Domnul în cetatea Ierusalimului care Il cunoaşte de Dumnezeu adevărat, pentru că cei ce nu cunosc pe Dumnezeu nici nu-L laudă. Iar după ce a zis cetatea Dumnezeului nostru, şi-a adus aminte de muntele Sion, deoarece acesta este unit cu cetatea Ierusalimului pentru multa apropiere ce o au, că de multe ori şi prin singur muntele acesta numeşte David toată cetatea Ierusalimului, zicând: Ales-a Domnul Sionul (Ps. 131: 13). Se înţelege însă prin cetatea lui Dumnezeu şi Biserica creştinilor, întru care se crede că locuieşte Dumnezeu. Aceeaşi Biserică este şi munte sfânt, fiind mai presus de toată mârşava răutate, şi-şi întinde cugetarea sa şi petrece în cer.”

 

2. Cu bucurie bine-înrădăcinat a tot pământul,

Aici iarăşi se înţelege zicerea pe dinafară: în munte adică mare este Domnul în muntele cel bine-înrădăcinat şi întărit, care munte, aşa bine-înrădăcinat, este bucurie şi veselie a tot pământul. Şi înţelege iarăşi Muntele Sion. Iar la zicerea înrădăcinat trebuie să-i punem virgulă, adică curmare, şi apoi să citim aceasta: Cu bucurie¹³.

munţii Sionului, coastele crivăţului [de miazănoapte], cetatea împăratului Celui mare.

Lucrul cel ce este împrejur alături cu mine, acela poate a se zice şi „coasta mea”, pentru că cel de alături [locul cu pricina], în partea de alături de află. Căci şi Muntele Sion, adică Ierusalimul, nu se află de-a dreptul, ci lăturiş, către partea vântului crivăţului (că crivăţul nu se află spre Ierusalim de-a dreptul, ci lăturiş). Pentru aceasta, prin coastele crivăţului a numit Munţii Ierusalimului, zicând: „O, Munţi ai Sionului, cei ce sunteţi alături cu crivăţul şi, pentru aceasta, de-a lungul coastelor crivăţului vă aflaţi, o, cetate a Marelui împărat...” Şi cheamă cu mare bucurie munţii şi cetatea Ierusalimului poporul evreilor, care întrebuinţează plurale în loc de singulare, precum de multe ori am zis¹⁴. Iar împărat mare numeşte pe Dumnezeu, fiindcă singură cetatea Ierusalimului era atunci afierosită numai lui Dumnezeu. Anagogic (adică cu mai înaltă înţelegere) aşa se înţelege graiul acesta: crivăţ numeşte de multe ori Scriptura pe Diavolul pentru răceală (şi deoarece către Crivăţ se află Babilonul din partea Ierusalimului de către care s-a robit*). Pentru aceasta a zis şi Ieremia: Dinspre faţa crivăţului se vor arăta răutăţile peste toţi cei ce locuiesc pământul (Ier. 1: 14). Şi Ioil a zis: [Prăpădul duşmanului] îl voi depărta de la voi de la crivăţ (Ioil 2: 20). Iar coaste ale Diavolului, adică mădulare ale lui, erau neamurile. Zice dar psalmul că neamurile acelea ce mai-nainte erau ale Diavolului, şi pe care le stăpânea Diavolul, acelea s-au făcut apoi Munţii Sionului, adică înălţime şi zid apărător al Bisericii creştinilor, atât pentru că ele s-au făcut mai presus decât lucrurile cele zadarnice şi pe jos trecătoare ale lumii, cât şi pentru vitejia şi mărimea de suflet ale lor. Dar ce zic că neamurile s-au făcut ziduri de apărare ale Bisericii? Că ele s-au făcut însăşi cetatea aceea a lui Hristos, fiindcă din neamuri s-a alcătuit Biserica lui Hristos¹³.

3.     Dumnezeu în palaturile ei se cunoaşte, când o sprijineşte pe ea.

Am zis la subînsemnarea zicerii din palaturile de fildeş de la Psalmul 44 că prin aceasta se înţeleg palaturile cele mari şi înaltele şi vestitele ziduri care se zidesc pe lângă cetăţi, acestea însă [palaturile] aici se pot înţelege a fi [constitui] vestita Biserică a Ierusalimului înăuntru, întru care, locuind Dumnezeu, Se arăta preoţilor, când voiau să-i ajute în vreme de oştiri [război]. Iar anagogic şi cu mai înaltă înţelegere, prin [*] cetate, se înţelege şi vieţuirea creştinilor celor ce se află pretutindeni, că, după Teodorit, aceasta este una, pentru unirea şi conglăsuirea credinţei, şi pentru buna-cinstire a lui Dumnezeu pe care o au. Zidiri dar şi palaturi sunt templele şi bisericile cele ce se află în toate locurile, întru care Se arată Hristos când ajută şi apără pe creştini în vreme de prigoane¹⁶. Că trebuie a şti cum că Biserica credincioşilor una se zice, şi multe: una adică, pentru o credinţă şi bună-cinstire de Dumnezeu, precum am zis; iar multe, pentru mulţimea templelor şi a dumnezeieştilor locaşuri ce se află în multe şi osebite locuri, precum şi fiecare cetate şi oraş are multe locaşuri împărţite, dar însă una sau unul se numeşte, după Teodorit¹⁷.

PSALMUL 46 - Catisma a şaptea-

 

Catisma a şaptea

PSALMUL 46

întru sfârşit, pentru fiii lui Core.

Intru sfârşit adică se suprascrie psalmul acesta pentru că proorociile care se cuprind în el privesc la sfârşit, precum de multe ori am spus. Şi aceasta încă prooroceşte: nebiruita putere a evangheliceştii propovăduiri. Iar pentru fiii lui Core am tâlcuit la psalmul de mai sus, fiindcă şi acela asemenea cu acesta se suprascrie; nici un înţeles în psalmul acesta nu este ascuns, ci toate înţelesurile sunt arătate [limpezi] şi lesne de priceput. Insă dinspre faţa Apostolilor prooroceşte David psalmul - după Atanasie, Chiril şi Teodorit - care sporind întru propovăduire, şi pe mulţi la credinţă întorcându-i, de multa lor bucurie poruncea neamurilor să se bucure şi ele, la care de Mântuitorul Hristos au fost trimişi; să se bucure însă, pentru că şi ele s-au făcut moştenire a lui Dumnezeu.

1. Toate neamurile bateţi din palme;

Lovirea în palme este semn al unei covârşitoare bucurii, deci din semnul acesta arată aici David lucrul cel însemnat, adică bucuria sufletului, că porunceşte, după Hrisostom, nu ca simţitoreşte şi trupeşte să bată din palme, ci ca să se bucure sufleteşte şi duhovniceşte, pentru că s-au învrednicit a avea Stăpân ca acesta, Atotputernic şi iubitor de oameni¹¹⁶.

strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie.

Strigaţi acesta şi aici este metaforic, în loc de „cântaţi lui Dumnezeu cântare de biruinţă”, că strigarea este chiar glasul cel fără articulaţii al celor ce răcnesc în război [şi] care înspăimântă pe vrăjmaşii cei ce atunci se biruiesc, iar glas de ¹¹⁶

Altul zice: „Zicerea bateţi din palme este în loc de „iscusiţi-vă la fapte bune”; că mânile de multe ori s-au zis în loc de fapte: că [de ca şi cum ar zice] „virtuţi cu virtuţi unind, faceţi sunet [sunetul bătăilor din palme]”, adică „unirea puterilor celor lucrătoare”. Iar Teodorit zice: „Semn al biruinţei este răsunarea şi strigarea cu glas de biruinţă”.

bucurie este glasul cel plin de veselie. După urmare însă, David aduce şi pricina pentru care zice acestea¹¹⁷.

2.     Că Domnul este Preaînalt, înfricoşător, împărat mare peste tot pământul

„Pentru aceasta, zice, v-am zis mai sus să vă bucuraţi, pentru că Hristos este Preaînalt după Dumnezeire, este înfricoşător de la semnele şi minunile cele înfricoşătoare ce le face în toate zilele, prin al Cărui singur nume bate şi goneşte pe draci şi vindecă bolile, şi Acesta este împărat mare peste tot pământul, fiindcă Hristos a câştigat moştenire şi popor în toate părţile pământului, prin voi, Apostolii Săi.” Iar împărat mare s-a numit Hristos după asemănarea muritorilor împăraţi ai lumii care sunt mici şi simpli, şi împărăţesc peste mici şi simpli .

3.     Supus-a nouă popoare,

Popoare aici numesc Apostolii pe cei dintre iudei, fiindcă ei mai întâi au crezut în Hristos: trei mii, şi cinci mii, precum arată Faptele, care, lepădând vrajba ce o aveau asupra lui Hristos, au năzuit [alergat] la Apostoli şi s-au botezat îndată după coborârea Sfântului Duh, adică mai-nainte de a ieşi Apostolii din Ierusalim şi a se duce departe la neamuri¹¹⁹.

şi neamuri sub picioarele noastre.

„A supus Hristos, zic Apostolii, sub picioarele noastre pe cei ce din neamuri au crezut.” Că aceia, cu fierbinţeală căzând la picioarele Apostolilor, le sărutau urmele cu evlavie¹²⁰.

4. Ales-a nouă moştenirea Sa,

„Prin noi, zice, iconomii Bisericii Sale, Şi-a ales Hristos pe aceia ce s-au făcut vrednici din neamuri spre moştenirea Sa, după zicerea: Voi da Ţie neamurile moştenirea Ta (Ps. 2: 8). Că pe aceştia, prin noi, Apostolii, ca prin nişte voievozi [strategi] de oşti, împăratul Acesta mare Şi-a adunat Luişi oşteni.”

frumuseţea Iui Iacov pe care o a iubit.

„Nu numai pe cei de mai sus iudei, zice, şi din neamuri a ales Hristos prin noi, Apostolii Săi, ci şi pe cei mai trebnici [folositori] şi mai vrednici de laudă din neamul lui Iacov, că pe aceştia i-a numit frumuseţe, adică pe cei buni şi împodobiţi cu fapte bune.” Şi mai sus, cu adevărat, întâi pe iudei i-a rânduit, fiindcă ei, mai întâi, după înviere au crezut în Hristos, iar aici a făcut dimpotrivă, punând pe iudei după neamuri, pentru că din neamuri credeau în toate zilele mulţi oameni, iar din iudei putini au crezut, încât, asemănându-se iudeii cei ce au crezut cu credincioşii cei din neamuri, erau doar o mică parte .