Psalm al lui David, al uneia din sâmbete.
Acest psalm este al uneia din
sâmbete, adică prooroceşte despre ziua duminicii întru care a înviat Domnul, că
pe aceasta şi Evangheliştii au numit-o arătat una a sâmbetelor. Însă psalmul
acesta duce şi către sfârşit, şi pentru înălţarea Domnului.
1.
Al Domnului este pământul şi plinirea lui,
„Atunci, zice, s-a făcut parte a Domnului după
apropiere tot pământul, cu toate cele ce le curpinde, când Domnul sculându-Se
din mormânt în ziua cea numită cu numele Domnului, S-a arătat ucenicilor Săi şi
a zis: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe
pământ” (Mt. 28: 18). Că, din ziua aceea, pământul s-a făcut al
Domnului, care pământ mai-nainte era stăpânit de demoni. Deci pretutindeni şi
în toate părţile pământului, după ce propovăduirea Evangheliei a alergat până
la marginile lumii, în locul capiştilor idoleşti s-au zidit toate lăcaşele lui
Dumnezeu. Iar plinirea pământului sunt
oamenii care-l umplu pe acesta, iar partea celor care au crezut în Hristos a
fost arătată de la tot neamul oamenilor, căci nu toţi oamenii s-au făcut ai
Domnului; iar prin numele cuprinzător [universal] al pământului, a cuprins
împreună şi ostroavele, căci şi acestea sunt pământ[1].
lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea.
Aceasta zicere tălmăceşte
pe cea de mai sus, căci zicând acolo pământ, acelaşi
lucru îl zice şi aici: cei ce locuiesc în ea.
Însă se înţelege şi într-alt fel: „Că deşi nu tot pământul şi toţi oamenii s-au
făcut apropiaţi ai Domnului, totuşi, pe lângă creştinii care au crezut, s-a
arătat că toţi s-au făcut apropiaţi ai lui Hristos, căci creştinii care au
crezut s-au încredinţat desăvârşit că Hristos este Domn şi Făcător al tuturor
oamenilor şi al pământului.
2.
Acesta pe mări l-a întemeiat pe el, şi pe râuri
l-a gătit pe el.
Trebuie
să ştim că Marele Vasile, zicând că temelia pământului este singura poruncă
stăpânească a lui Dumnezeu, şi nu apa sau altă stihie, voieşte ca prin această
zicere psalmică să lămurească şi poziţia* apei care s-a făcut la începutul
zidirii făpturii. Deci zice arătătorul de cele cereşti că aceasta se află pe
pământ ca atârnată, ţinându-se împreună, fără a curge într-o parte. Zice încă
că aceasta s-a numit aici apă şi mări şi râuri
din pricina marii mulţimi, căci şi Moise a numit-o adânc, din pricina
adâncimii, după cum este scris: Şi întuneric era
deasupra adâncului (Fac. 1: 2). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur dovedeşte
prin această zicere că apa este sub pământ şi, prin urmare, pământul se află
deasupra apei, ca pe o temelie, iar aceasta nu este de mirare, că Hristos, ca
Dumnezeu-Cuvânt, a fost Cel care a întemeiat pământul dintru început: Că toate, zice, printr-Însul
s-au făcut (In. 1: 3) [2]. Apoi, David adaugă şi chipul
întemeierii pământului cel minunat, adică cum Domnul l-a întemeiat deasupra
mărilor şi a râurilor, însă David nu zicea aceasta de obşte [dându-i o valoare
universală], căci, de ar fi fost aşa, trebuia ca apa să fie mai jos decât
pământul. Dar Moise a învăţat că pământul este mai jos decât apa, deci este
vădit că David zice aceasta din parte: adică, deoarece în multe părţi ale
pământului adânci şi prăpăstioase se află şi curg oarecari părţi de mare, pe
care şi Moise le-a numit mări cu numele obştesc al mării [propriu-zise], căci
zice că: ...adunarea apelor a numit-o mări
(Fac. 1: 10). Şi nu pentru că toată marea este sub pământ. Iar despre râuri ce
să mai zicem? Că ele, afundându-se şi îngropându-se în pământ prin multe
locuri, iarăşi izbucnesc deasupra pământului. Însă cu adevărat este lucru de
mirare cum atâta greutate de pământ şi atâţia munţi mari şi dealuri,
întărindu-se peste nişte părţi ca acestea de apă, nu se afundă, ci rămân
întemeiate deasupra lor, ţinându-se împreună prin singură Pronia Făcătorului;
iar l-a gătit zice în loc de „l-a
împodobit”, ori „l-a întărit” [3].
3.
Cine se va sui în muntele Domnului? Sau cine va
sta în locul cel
sfânt al Lui?
Socotesc
că David zice acest cuvânt referindu-se la preoţii cei sfinţiţi, arătând cum se
cuvine să fie ei preoţi cu adevărat. Prin munte al
Domnului să înţelegi orice locaş al Domnului, pentru înălţimea şi
osebirea lui, iar, după altă tâlcuire, aceasta se zice deoarece un munte este
înviforat din toate părţile de furtunile şi lovirile vrăjmaşilor credinţei. Iar
prin loc sfânt să înţelegi Sfântul Altar şi
Jertfelnicul din fiecare dumnezeiesc locaş. Şi vezi scumpătatea [acrivia]
zicerii, că a zis se va sui, deoarece
înaintea intrării fiecărui locaş dumnezeiesc se obişnuieşte a se face oarecari
trepte, pentru ca prin acestea să se arate înălţarea de la pământ a bisericii.
Unii înţeleg prin munte al Domnului
înălţimea faptelor bune, pe care Hristos le-a poruncit prin Evanghelie să le
lucrăm, iar loc sfânt, făgăduita împărăţie a
cerurilor. Ori munte se mai înţelege şi
altfel - înălţimea dreptelor dogme ale teologiei despre Hristos şi ale celor
despre înomenirea Lui * [4].
4.
Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima,
După
ce mai sus Proorocul a alcătuit cuvântul în chip întrebător, aici dă răspuns.
Prin mâini a arătat faptele, iar prin inimă a arătat gândurile şi cugetările, deci zice
că: „Cel ce se va sui în muntele Domnului şi va sta în locul cel sfânt este cel
care şi faptele le are neprihănite - căci se zice că cel nevinovat este fără
prihană - şi cugetările curate, iar cel ce nu se află în acest fel să nu se
suie în muntele Domnului, nici să stea în locul cel sfânt al Lui, chiar de s-ar
socoti el cumva vrednic de a se sui şi a sta”. Însă vezi, o cititorule, cum
le-a unit David împreună pe amândouă, atât faptele bune, cât şi cugetările cele
curate, pentru că una fără cealaltă nu foloseşte la nimic[5].
care nu şi-a luat în deşert sufletul său,
„Cel ce care se va
sui în muntele Domnului, zice, este cel care nu şi-a luat sufletul de la
Dumnezeu pentru lucruri zadarnice.” Ori se înţelege şi astfel: „Care nu şi-a
întrebuinţat sufletul său la lucruri rele, pentru că, după Apostolul, sufletul
s-a zidit pentru lucruri bune, adică pentru a face lucruri bune”[6].
şi nu s-a jurat întru vicleşug aproapelui său.
„Cel ce se va sui în
muntele Domnului, zice, nu face jurăminte cu vicleşug şi cu minciuni, fiindcă
acela care face jurăminte voieşte să amăgească fie pentru datoria de care vrea
să scape, fie pentru ca să ia ceva de la altul, fără a-i rămâne dator.” Aceste
cuvinte le-a zis David şi în Psalmul 14. Vezi acolo despre jurământ câte mai pe
larg am zis la stihul: Cel ce se jură aproapelui
său şi nu se leapădă.
5.
Acesta va lua binecuvântare de la Domnul,
„Cel
ce păzeşte, zice, cele mai sus zise, acesta va lua harul şi darul de la Domnul
în viaţa aceasta, adică cel bun cu faptele şi curat cu cugetările, cel
despărţit de cele deşarte şi cel ce nu jură minciuni.” [7]
şi milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul său.
„Cel ce lucrează cele de mai sus, zice, va lua
milă de la Domnul în viaţa aceasta, căci tot omul şi cel mai drept are
trebuinţă de mila lui Dumnezeu, pentru că, de nu va uni Dumnezeu cu oamenii
dreapta Sa milă şi îndurarea, nu se va îndrepta înaintea Lui nimeni din cei
vii, precum a zis David în altă parte (Ps. 142).” Căci care din faptele omului
se pot arăta vrednice a fi pe potriva împărăţiei Cerurilor? Negreşit, nici una.
6.
Acesta este neamul celor ce-L caută pe Domnul,
„Acest neam, zice, al celor ce vieţuiesc după
plăcerea lui Dumnezeu şi păzesc bunătăţile cele de mai sus, acesta cu adevărat
este neam de oameni care caută pe Domnul, adică care-L iubesc”, pentru că cel
ce iubeşte, acela şi caută:
al celor ce caută faţa Dumnezeului lui Iacov.
Dumnezeul al lui Iacov este numit de către
evrei, că este Dumnezeu-Tatăl, iar faţă a lui Dumnezeu-Tatăl este
Dumnezeu-Fiul: Că cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut
pe Tatăl (In. 15: 9). Iacov este pomenit de David adeseori în psalmi,
pentru că a fost părintele celor douăsprezece seminţii ale evreilor. Ori se
înţelege şi într-alt fel, anume că neamul unora ca aceştia caută să vadă pe
Dumnezeu în veacul viitor, când drepţii Îl vor vedea pe Dumnezeu faţă către
faţă, precum zice Pavel(cf. ICor. 13: 12).
Diapsalma.
Despre aceasta am zis în Precuvântare', vezi acolo, la capitolul 7.
7.
Ridicaţi căpetenii porţile voastre,
David prooroceşte de aici
înălţarea Domnului la ceruri, căci aduce în mijloc [în prim plan] pe îngerii
care slujeau pe Hristos atunci când El se afla pe pământ, şi zice: „Că aceştia,
suindu-se la ceruri cu Hristos, Care Se înălţa, unii mergeau înainte, iar alţii
porunceau celor ce păzeau intrarea cerurilor să ridice porţile, adică zicând:
«Voi, cei ce stăpâniţi porţile cerurilor[8],
ridicaţi-le pe acestea pe care le stăpâniţi»”. Însă nu a zis „deschideţi-le”,
ci „ridicaţi-le cu totul, ridicaţi-le din mijloc”, arătând prin această zicere
slava cea neîncăpută a lui Hristos, în care El voia să intre, iar prin porţi se cuvine să înţelegem străjile şi gărzile
cele îngereşti.
şi vă ridicaţi porţile cele veşnice,
A numit porţi
veşnice străjile care veşnic vecuiesc; ori le-a zis veşnice pentru că
din veac nu s-au deschis niciodată, căci au fost încuiate şi atunci când S-a
coborât Domnul, tăinuindu-Se de toate puterile cele din cer[9].
şi va intra împăratul slavei.
Împărat al slavei şi
Domn al slavei este numit Hristos, ca un preaslăvit şi un dătător al slavei, şi
ca Cel ce împărăţeşte şi domneşte peste toţi cei slăviţi.
8.
Cine este acesta împăratul slavei?
Auzind
cuvintele îngerilor care porunceau de jos, îngerii cei mai de sus, stăpânitorii
uşilor cerului al doilea, adică al tăriei, s-au nedumerit, fiindcă ei ştiau
doar un singur împărat al slavei, pe Dumnezeul Cel în trei Ipostasuri, despre
Care nădăjduiau că locuieşte în locul cel mai presus de ceruri, sau altfel: că
şi în biserică, mintea trupului lui Hristos îi făcea să se uimească, pentru
aceasta întrebau şi ei pe cei ce porunceau, zicând: „Cine este acest împărat al
slavei? Despre care ziceţi?”[10]
Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în
războaie.
Prin aceste
cuvinte, ei răspund către cei de mai sus; îngerii cei de jos le porunceau lor
şi ziceau că: „Domnul pe Care voi Îl ştiţi, Acesta este tare şi puternic”, şi
iarăşi zic: „Domnul este cel puternic în războaie”, iar repetarea Domnul şi a zicerii puternic
îi face pe îngerii cei mai de sus să cunoască pe Cel ce este primit sus; în
acelaşi timp, repetarea măreşte [accentuează] şi biruinţa pe care a făcut-o Cel
ce S-a înălţat împotriva tiranului Diavol, căci, pe acesta luptându-l, l-a
doborât, iar prin Cruce, ca şi cu o suliţă, l-a zdrobit şi l-a omorât.
9.
Ridicaţi căpetenii porţile voastre, şi vă
ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei.
Căpeteniile cerului
al doilea, adică ai tăriei, auzind cele ce au zis îngerii care L-au slujit pe
Hristos, şi înţelegând şi bucurându-se pentru mântuirea oamenilor, au lăsat
străjile ce le aveau, şi poruncesc şi ei prin aceste cuvinte stăpânitorilor
porţilor cerului întâi, adică ale celui mai presus de tărie.
10.
Cine este acesta împăratul slavei?
Auzind îngerii
cerului întâi zisele cuvinte ale celor ai cerului celui mai de jos, adică ale
îngerilor stăpânitorilor tăriei, care le porunceau, asemenea şi aceia se
nedumeresc, pentru aceasta şi întreabă pe cei ce le porunceau cu zisele
cuvinte:
Domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei.
Acest răspuns îl
dau îngerii tăriei către îngerii cerului întâi, zicând că Domnul puterilor şi
Dătătorul puterilor, Acesta este împăratul slavei, ori şi Stăpânul puterilor,
acesta este Cel pe Care noi L-am numit împărat al slavei.
Se cuvine a şti că
evreii potrivesc psalmul acesta, ca şi pe cel de mai sus, la iudeii care erau
robi în Babilon: pe cel dintâi îl potrivesc momentului când iudeii s-au întors
din Babilon în Ierusalim, fiindcă acela povesteşte pricini de bucurie, iar pe
acesta îl potrivesc [perioadei] când ei încă erau în robia din Babilon, o dată pentru
că îi mângâia pentru lucrurile triste din robie, şi a doua pentru că învaţă a
nu se întrista din pricina înstrăinării locului în care se aflau, deoarece
Dumnezeu este Domn a tot pământul, şi că fiecare, în orice loc s-ar afla, li poate
bine-plăcea lui Dumnezeu. Însă iudeii se sfădeau asupra aşezării psalmilor,
căci de ar fi fost aşa precum zic ei, trebuia ca psalmul cel dinaintea acestuia
să se pună după acesta, fiindcă povesteşte cele de bucurie de după robie. Se
sfădesc însă şi din pricina cuvintelor acelui psalm, căci acolo unde se arată
că mila lui Dumnezeu a rămas peste iudei în toată viaţa lor, precum zice acel
psalm: Şi mila Ta, zice, mă va urma în toate zilele vieţii mele. Dar ce
porţi veşnice are Ierusalimul, precum se zice în psalmul acesta? Ca să nu mai
pomenesc şi celelalte mărturii ***.
[1] Iar altul zice că: „De vreme ce unii au zis că
zidirea este nepricinuită şi pururi veşnică, iar alţii că este făcută de un
ziditor rău, iar alţii cum că a fost zidită de altul, iar acum este ţinută de
cel rău, pentru aceasta zicând David că pământul şi plinirea lui sunt ale
Domnului, şi deci nu numai singură Iudeea a lepădat toată reaua socotinţă şi a
arătat că tot pământ este şi acum şi dintru început al Domnului, şi nu doar
pământul, ci şi plinirea acestuia, adică toate cele ce sunt pe pământ şi
într-însul. Iar aceasta a zis-o din pricina socotinţelor elinilor, căci ei
ziceau că vietăţile şi sadurile şi celelalte ce sunt pe pământ nu au fost
zidite de unul singur, ci de mai mulţi. David pomeneşte cu deosebire de parte
cea locuită, despărţind-o de celălalt pământ şi punând-o de-o parte. Deci
pământul este al Domnului, iar oamenii, nici ai lor stăpâni fiind, deşi aud că
al Domnului este pământul, socotesc că ei sunt cei ce stăpânesc pământul, [dar
o fac] din multa lor deşertăciune [a cugetărilor]; de vreme dar ce pământul
este al Domnului şi cele ce sunt într-însul, nici cel ce rămâne fără patrie şi
avuţii nu trebuie să se întristeze, nici nesăţiosul şi mândrul să-şi înalţe
sprânceana, ci să cunoască că pe cele străine le ţine (La Nichita)”. [Suntem
străini pe pământ, nimic nu este propriu-zis al nostru, totul e dăruire de la
Dumnezeu pentru noi, de la noi către Dumnezeu, de la [noi şi] Dumnezeu către
oameni. Lipsurile pe care le întâmpinăm au o cauză pe care cei conştienţi de
menirea lor dumnezeiască o cunosc, şi deci nu le sunt pricină de tristeţe,
căci, în cele din urmă, totul e al Domnului. Acumularea ce bogăţie în mod
egoist a dus numai la vrajbă între oameni. Cine poate înţelege oare cele mai
simple lucruri?]
[2] Aici se vede a fi o lipsă, care s-ar putea
plini astfel: Lui îi era cu putinţă să întemeieze pământul cu porunca Sa, fie
deasupra apei, fie şi fără de apă, ca Unul ce este Atotputernic. Pentru că
chiar de am presupune că apa este sub pământ, chiar şi aşa s-ar ţine de
dumnezeiasca poruncă, şi este asemenea cu a zice că pământul nu se întemeiază
pe nimic, după ceea ce este scris la Iov: Cel ce
spânzuri pământul pe nimic (Iov 26: 7).
[3] Iar dumnezeiescul Chiril: „A înţeles prin râuri în mod alegoric pe Apostoli, care se revarsă
prin râuri gândite în lumea cea de sub cer, şi cuvântul cel din cer şi din
început îl aduc celor de pe pământ”. Alţii însă tâlcuiesc tot alegoric zicerea:
prin lume (v. 1) înţeleg Biserica, iar prin mări, fie colimvitrele [cristelniţele] cele de
Botez, fie ispitele - ca unele ce sunt sărate - căci prin ispite a întărit
Domnul Biserica; iar râuri - darurile cele
dulci ale Sfântului Duh, iar pe Biserică a gătit-o şi a împodobit-o ca să
primească pe Duhul cel Sfânt, de la Care, ca dintr-un izvor, curg darurile cele
de multe feluri (La Nichita)”.
[4] La Teodorit, munte
nu este numit cel al Sionului de pe pământ, ci pe cel ceresc, pe care l-a
arătat Fericitul Pavel: Ci v-aţi apropiat de muntele
Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc
(Evr. 22: 12).
[5] Pentru aceasta şi Sfântul Chiril zice că: „Pe
cel curat de toate, pe acela îl ridică Cuvântul în muntele lui Dumnezeu, care
nici cu cunoştinţa, nici cu mintea, nici cu faptele până în sfârşit nu şi-a
stricat sufletul, rămânând în cele rele”. Şi Marele Vasile: „Iată că, prin
puţine graiuri, a arătat desăvârşita surpare a păcatului celui ce se săvârşeşte
cu fapta şi cu mintea”.
[6] Iar altul zice: „Îndoit este înţelesul
cuvântului deşertăciune, că deşert înseamnă şi zadarnic şi ceea ce este de
prisos, precum zicem: cutare se osteneşte în deşert; deşert se numeşte cel vătămător, după cum este
scris: Dar deşerţi sunt fiii oamenilor, mincinoşi
simt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşerţi (Ps. 61: 9).
Prea bun lucru este însă a nu lua cineva sufletul său spre lucruri zadarnice,
ori spre lucruri de prisos, ori vătămătoare (La Nichita)”.
[7] Altul însă zice: ,Acesta
va lua binecuvântare de la Domnul, adică laudă şi binecuvântare, căci va
auzi la dumnezeiasca judecată împreună cu cei cu fapte asemenea: Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu. Va lua încă
de la Dumnezeu şi milostenie, că şi cei ce pe
toate le-au făptuit, şi conştiinţa o au bună şi curată, cu milă şi cu dar se
mântuiesc. Pentru care pricină? Pentru ca nimeni să nu se fălească că are inima
curată, dar nici să se înfăţişeze cineva zicând că este curat de păcat; deci
zice că milostenia va fi însoţită de binecuvântare, nelăsând să se înrădăcineze
întru noi vreo mândrie oarecare”. A zis însă şi Teodorit: „Foarte potrivit a
conjugat milostenia cu binecuvântarea, fiindcă cele socotite de oameni
răsplătiri se dau oamenilor numai pentru dumnezeiasca iubire de oameni, căci
toate dreptăţile oamenilor sunt nimic pe lângă darurile date de Dumnezeu, necum
pe lângă cele ce vor să fie, care covârşesc şi gândul omenesc”.
[8] Prin
„cer” se cuvine să înţelegem aici văzduhul, ori vântul cerului, cel ce este mai
jos decât tăria, precum o arată tâlcuitorul mai jos.
[9] Cum că îngerii cunoşteau taina dumnezeieştii
înomeniri, vezi întrebarea şi răspunsul 42 ale dumnezeiescului Maxim la
sub-însemnarea stihului: Şi a plecat cerurile şi S-a
pogorât al Psalmului 17, unde se zice că nu cunoşteau chipul [modul
săvârşirii] tainei. Zice însă şi Teodorit: „Şi poruncesc a se deschide porţi veşnice, care niciodată nu s-au deschis
pentru oameni, căci nimeni nu a trecut vreodată prin acelea, nici Marele Ilie
nu s-a înălţat la cer, ci spre cer”.
[10] Grigorie Teologul însă zice: „Deci cu adevărat
se nedumeresc primitorii îngeri, adică cei mai de sus (din pricina trupului şi
a semnelor patimilor, cu care, necoborându-Se împreună, Se întoarce împreună cu
ele); şi pentru aceasta întreabă: cine este Acesta?
Iar aceia, lăsându-L înainte, răspund că [este] Domnul Cel tare şi puternic în
război, întru toate cele ce pururea le-a făcut şi le face, şi întru biruinţa
aceasta de acum pentru omenire”. Şi altul încă zice: „De vreme ce Domnul,
înălţându-Se la cer, a suit împreună şi trupul cel pământesc, se mirau dar cereştile
puteri văzând trup suindu-se la cer, şi întrebau de cele ce primeau: «Cine este
Acesta ce vine din Edom, adică de la cele pământeşti, şi din Vosor, adică din
trup?». Iar cele ce îl aduceau şi mergeau înaintea Lui zic: «Ridicaţi porţile,
căci mare este, (...) porţile voastre nu încap pe Hristos, să se facă dar mai
multe, ca pe Cel ce vine de la pământ să-L primească mai înalt» (La Nichita)”.
Iar Teodorit zice: „Şi rogu-vă, nimeni să nu se minuneze [nedumerească] auzind
de neştiinţa puterilor celor nevăzute, că n-au ştiut nici mai-nainte, nici nu
le ştiu pe toate, ci numai dumnezeiasca fire are această cunoştinţă. Iar
îngerii şi arhanghelii şi celelalte adunări ale nevăzutelor puteri ştiu câte
pot să înveţe. (...) Că nimic nu este mai nepotrivit a nu şti puterile cele de
sus şi taina înălţării lui
Hristos, fire omenească văzând ele, iar pe Dumnezeirea cea ascunsă într-însa
nevăzând-o. Iar dacă de aceasta se va îndoi cineva (că adică îngerii nu ştiau
taina înălţării), la fel: să se socotească şi aici că aşa e forma cuvântului şi
că cei ce întrebau nu au întrebat neştiind, ci ca prin propovăduirea aceasta
să-i înveţe pe toţi stăpânirea Celui ce Se înălţa”.
*** Însemnează, că dumnezeiescul Chiril al
Ierusalimului zice că: ,,Ridicaţi căpetenii porţile
voastre o zicea Duhul cel Sfânt, poruncind îngerilor să deschidă porţile
cerului”. Iar Grigorie al Nyssei zice: „Tu, rogu-te, însă vezi că de două ori
zice ridicaţi porţile şi, cu îndoirea
întrebării, îndoită dă răspunderea, şi învaţă-te pricina: că Acela ce S-a suit,
Acela este Care S-a şi coborât, deci prin cea dintâi zicere a poruncit să se
ridice porţile, ca să arate coborârea [ înseamnă
şi întoarcere] Celui Unul Născut, iar după iconomie, ca să arate şi suirea Lui,
urmează aceleaşi glasuri şi grăbeşte ridicarea porţilor, ca Cel ce S-a coborât
fără trup Să Se înalţe cu trup (La Nichita)”.
